GRĂMÁDĂ, grămezi, s. f. 1. Cantitate mare de obiecte, de materiale strânse ori aflate la un loc (unele peste altele); îngrămădire. ♦ (Adverbial) În mare cantitate (la un loc), formând o grămadă (1). ◊ Expr. A cădea (sau a se prăbuși) grămadă = a cădea jos (în nesimțire). A da (sau a face, a pune etc. pe cineva) grămadă (jos) = a doborî; p. ext. a omorî (pe cineva). 2. Cantitate, număr mare de ființe (strânse, aflate la un loc); mulțime. ♦ Spec. Îngrămădire organizată de jucători la rugbi; meleu. – Din sl. gramada.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a grămádă (grămézi), s. f. – 1. s. f. – 1. Cantitate mare de obiecte strînse la un loc, morman. – 2. Cantitate, mulțime. – 3. (Mold., Bucov.) Comunitate, obște. – Mr., megl. grămadă. Sl. (bg., sb.) gramada (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 141; Berneker 345; DAR), cf. pol. gromada, mag. garmada, alb. germadha „ruine” (Meyer 119). Totuși, Lahovary 331 crede că este vorba de un cuvînt anterior indoeurop. – Der. (în)grămădi, vb. (a pune la un loc, a acumula, a aduna; a înghesui); îngrămădeală, s. f. (aglomerație, înghesuială).Sursa: Dicționarul etimologic român
grămádă f., pl. grămezĭ (vsl. gramada și gromada, bg. sîrb. gramada; ung. garmada). Mulțime de lucrurĭ puse unele peste altele: grămezĭ de haĭne, de lemne, de mere. Fam. Mare cantitate: o grămadă de oamenĭ. A cădea grămadă, a cădea fără simțire. Claĭe peste grămadă, unu peste altu: Jidaniĭ ședeaŭ claĭe peste grămadă în căruță. Cu grămada, în bloc, toțĭ odată: Jidaniĭ veneaŭ de peste Nistru cu grămada.
Sursa: Dicționaru limbii românești
GRĂMÁDĂ (‹ sl.) s. f. 1. Cantitate mare de lucruri sau de materiale așezate la un loc. 2. Cantitate, număr mare de ființe sau de lucruri; mulțime (2). ◊ Loc. Cu grămada = în număr mare, cu duiumul, cu nemiluita. 3. (SPORT) Grupare în jocul de rugby formată din opt jucători înaintași care acționează de obicei înaintea liniei de trei sferturi, având sarcina de a furniza acesteia cât mai multe mingi. Poate fi ordonată (dictată de arbitru) sau spontană (din necesități tactice).Sursa: Dicționar enciclopedic grămádă s. f., g.-d. art. grămézii; pl. grăméziSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită grămadă f. 1. mulțime de lucruri puse unele peste altele: o grămadă de cărți; 2. fig. adunătură: grămadă de oameni. [Slav. GRAMADA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
GRĂMÁDĂ, grămezi, s. f. 1. Cantitate mare de obiecte, de materiale strânse ori aflate la un loc (unele peste altele); îngrămădire. ♦ (Adverbial) În mare cantitate (la un loc), formând o grămadă (1). ◊ Expr. A cădea (sau a se prăbuși) grămadă = a cădea jos (în nesimțire). A da (sau a face, a pune etc. pe cineva) grămadă (jos) = a doborî; p. ext. a omorî (pe cineva). 2. Cantitate, număr mare de ființe (strânse, aflate la un loc); mulțime. ♦ Spec. Îngrămădire organizată de jucători la rugbi; meleu. – Din sl. gramada.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
O1 s. m. invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală cu deschidere (4) mijlocie, rotunjită (2), din seria posterioară).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a O2 interj. 1. Exclamație (emfatică) folosită în invocații și în apostrofe. 2. Exclamație care exprimă diverse stări emotive: mirare, admirație, mulțumire, dorință, mâhnire etc. 3. Exclamație care precedă și întărește o afirmație, o constatare. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a O3 art. nehot. V. un.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a O4 num. card. V. unu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a O5 adj. nehot. V. un.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a o interj. – Oh! – Mr. uă. Creație expresivă, cf. of. Sec. XVII, întărit în limba modernă de fr. oh. Der. din sl. (Tiktin) nu e probabilă. Cf. R. Carstensen, Die Interj. im Rom., Tübingen 1936, 28-31.Sursa: Dicționarul etimologic român o pron. – Acuzativul sing. al pron. pers. f., forma atonă. Lat. illam, cf. ea. Probabil la origine se distinge de o, pron. neutru (ace(a)st(a), acela), cu care astăzi se confundă complet (cf. prin mari furtuni trecut-ai, o știu, Alecsandri; fără să mi-o ceară nimeni, Camil Petrescu) și care pare să provină din lat. hoc, cf. poitev. o (elle était belle, elle o savait, cîntec popular din Parthenay). După Hasdeu, Col. lui Traian, 1877, 461, acest pron. ar fi de origine dacică. Der. din lat. ullam (Crețu, R. pentru Istorie, VI, 72-88), nu e probabilă.Sursa: Dicționarul etimologic român
o1 (literă) s. m. / s. n., pl. o / o-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
o2 (sunet) s. m., pl. o
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
o3 interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
o4 adj. pr. v. un1
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
o5 art. v. un2
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
o6 num. v. un3
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
o7, o-, -o, -o- pr. v. ea
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
O1 s. m. invar. A șaptesprezecea[1] literă a alfabetului și sunetul corespunzător.Sursa: Dicționarul limbii române moderne O2 art. nehot. v. un.Sursa: Dicționarul limbii române moderne O3 interj. 1. Exclamație (emfatică) folosită în invocații și în apostrofări, înaintea unui vocativ. 2. Exclamație care exprimă diverse stări emotive: admirație, bucurie, uimire, nemulțumire, revoltă, regret etc.Sursa: Dicționarul limbii române moderne O1 s. m. 1. Invar. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală cu deschidere mijlocie, rotunjită, din seria posterioară). 2. (LOG.) Simbol pentru propoziția categorică particular-negativă.Sursa: Dicționar enciclopedic O2 art. nehot. v. un.Sursa: Dicționar enciclopedic O3 pron. pers. v. el.Sursa: Dicționar enciclopedic O4 num. card. v. unu.Sursa: Dicționar enciclopedic
O5 interj. Exclamație care exprimă diverse stări emotive (admirație, bucurie, uimire, nemulțumire etc.) sau care se folosește în invocații și în apostrofări, înaintea unui vocativ.Sursa: Dicționar enciclopedic O6, simbol chimic pentru oxigen.
Sursa: Dicționar enciclopedic
O’7, particulă precedând numele proprii irlandeze, care semnifică „fiul lui”.
Sursa: Dicționar enciclopedic
O, FORTUNATOS NIMIUM, SUA SI BONA NORINT, AGRICOLAS! (lat.) ce fericiți ar fi țăranii de și-ar da seama de fericirea lor! – Vergiliu, „Georgica”, II, 458-459. Țăranii nu știu cât de fericit e traiul lor patriarhal în comparație cu viața agitată a cetății. P. ext. Oamenii nu apreciază binele pe care îl au.Sursa: Dicționar enciclopedic O, SANCTA SIMPLICITAS! (lat.) o, sfântă naivitate! – Exclamația lui J. Hus la vederea unei bătrâne, care în speranța unei răsplăți cerești, aruncă vreascuri pe rugul pe care el era ars. Constatare a unui act de ignoranță inconștientă sau de conformism naiv.Sursa: Dicționar enciclopedic O, TEMPORA, O, MORES! (lat.) o, vremuri! o, moravuri! – Cicero, „In Catilinam”, I, 1, 2 și „De signi”, 56. Expresie a indignării față de corupția moravurilor.Sursa: Dicționar enciclopedic O, VITAE PHILOSOPHIA DUX! (lat.) o, filozofie, călăuza vieții! – Cicero, „Tusculanae disputationes”, V, 2. În concepția anticilor, filozofia reprezenta suma cunoștințelor despre Univers și chintesența înțelepciunii omenești.Sursa: Dicționar enciclopedic
O’CASEY [oukéisi], Sean (pe numele adevărat Shaun OĆathasaigh) (1880-1964), scriitor irlandez. Piese de teatru în tonuri eroice, inspirate de lupta pentru independență („Umbra unui fractiror”, „Plugul și stelele”) sau de factură impresionistă, în care cultivă alegoria și simbolul („Cupa de argint”, „Trandafiri roșii pentru mine”). Romane autobiografice într-un stil ironico-satiric („Bat la ușă”, „Trandafiri și coroană”); eseuri despre teatru („Viespea zburătoare”).
Sursa: Dicționar enciclopedic
O’CONNOR [oukónə], Feargus Edward (1796-1855), ziarist și om politic britanic. Unul dintre conducătorii mișcării chartiste. Adept al curentului „forței fizice”, care preconiza folosirea metodelor violente de protest. Orator foarte popular, a fondat (1837) și condus ziarul de mare tiraj „Steaua Nordului”.
Sursa: Dicționar enciclopedic
O’CONNOR [oukónə], Frank (pe numele adevărat Michael O’Donovan) (1903-1966), scriitor irlandez. Piese de teatru („Desaga timpului”), versuri în manieră („Trei frați în vârstă”), subtil și original povestitor umoristic (vol. de schițe „Noaptea nunții”). Studii critice („Arta teatrului”).Sursa: Dicționar enciclopedic O’CONNOR [oukónə], Mary Flannery (1925-1964), scriitoare americană. Nuvele și romane de un umor grotesc, inspirate din viața Sudului rural, prezentând raporturile omului cu divinitatea, într-o manieră dualistă și violentă („Glasul sângelui”, „Un om bun este greu de găsit”).
Sursa: Dicționar enciclopedic
O’CONNOR, Roderic (1860-1940), pictor și gravor olandez. Stabilit la Paris (1883). Influențat de Van Gogh și Gaugain, a devenit unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai postimpresionismului („Stânci roșii și marea”, „Cupă cu trandafiri”).
Sursa: Dicționar enciclopedic
O’CONNOR, Sinead (n. 1966), cântăreață rock irlandeză. Voce translucidă și energică, instrumentație pop-rock eroică. Discografie selectivă: „The lion and the Cobra”, „Universal Mother”.Sursa: Dicționar enciclopedic 1) o m. A cin-spre-zecea literă a alfabetuluĭ latin și care, cînd n´are accent, reprezentă [!] un sunet vecin cu ă (de ex., nămol și nomol) saŭ cu u (marmură și marmoră).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) o, interj. care arată chemarea, invocațiunea, mirarea, bucuria, durerea ș. a.: O, Doamne! O, ce-ĭ asta? V. of, oh.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) o, num. cardinal și pron. indefinit care se pune îld. una (din care se și derivă) cînd e în unire cu substantivu, ca: o carte.
Sursa: Dicționaru limbii românești
4) o (lat. ĭllam, *ellam, „pe ĭa [!]”, care, pin [!] disparițiunea luĭ ll [ca în stea, nuĭa, purcea, din stella, novella, porcella], s´a redus la ă: rugatu ă am s´a prefăcut în rugatu-ŭă-am [ca și în nuiaŭa îld. nuĭaa]. Apoĭ ŭă s´a redus la o și s´a zis rugat-o-am, apoĭ o am rugat [ca l-am rugat], apoĭ am rugat-o) pron. pers. f. sing. pentru acuzativ fără accent îld. pe ĭa, pe dînsa, ca: o văd, am văzut-o, las´o (din lasă-o), bate-o, n´o lăsa, auzind-o. Masc. îl, l-.
Sursa: Dicționaru limbii românești
5) o (vest), particulă îld. va (din care se și derivă) în: o fi îld. a fi, va fi (Fam.) și a să fie îld. a să fie, va să fie, va fi.
Sursa: Dicționaru limbii românești
6) o (est) var. din a 2, ca: o fost, îld. a fost.
Sursa: Dicționaru limbii românești
o1, interj. – Exclamație care exprimă o stare emotivă (mirare, admirație, dorință, mâhnire etc.): „O mine, vărucule!” (Brediceanu 1957: 171). – Onomatopee.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
o2, conj. – Ori, sau: „O să-l taie, o să-l puște, / O să-l puie-ntre țepuște” (Bártok 1923: 187).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
O m. a 15-a literă a alfabetului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
o ! int. arată o surprindere, mirare, bucurie, întristare, rugăminte: o, Doamne!
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
o num. feminin dela unu: o femeie. ║ pr. în loc de pe ea: am văzut-o. [Lat. ULLAM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
O1 o, s. m. 1. A optsprezecea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală cu deschidere mijlocie, rotunjită, din seria posterioară). [PI. și: (1, n.) o-uri],Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) O2 interj. 1. Exclamație (emfatică) folosită în invocații și în apostrofe. 2. Exclamație care exprimă diverse stări emotive: mirare, admirație, mulțumire, dorință, mâhnire etc. 3. Exclamație care precedă și întărește o afirmație, o constatare. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) O3 art. nehot. v. un.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) O4 num. card. v. unu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
O5 adj. nehot. v. un2.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) o grămadă loc. adv. foarte mult.Sursa: Dicționar de argou al limbii române SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (În enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (În propoziții interogative, cu funcție conclusivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? – Să + au1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a sáu conj. – Ori. Lat. sĕu. Fonetismul nu este clar. Poate s-ar putea explica pornind de la sῑve, care nu este o var. a lui sĕu, și al cărui rezultat, *seaue, l-ar fi redus pe ea › a, cf. lĕvo › iau. Cf. Meyer-Lübke, Rom. Gr., III; Cihac, I, 233; Scriban. De la sĕu cu aut, după Pușcariu 1533, Tiktin și Candrea.Sursa: Dicționarul etimologic român sau conjcț.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită s-au pr. + vb. aux. (s-au dus)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită saŭ conj. (lat. sĕu, ca ĭaŭ, din lĕvo). Orĭ așa, orĭ așa: te poțĭ duce cu căruța saŭ cu trenu; „zăpadă” saŭ „omăt” e totuna; trebuĭe saŭ să mă duc eŭ, saŭ să-ĭ scriŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
sau conj. indică: 1. o alternativă; viu sau mort; 2. altminterea, în alți termeni: doi napoleoni sau 40 de franci. [Cf. lat. SEU].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (în enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (în propoziții interogative, cu funcție concluzivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? – Să + au1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (Înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus. *sa (= suus, sua).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a său1 / al său adj. pr. m. (prietenul său / un prieten al său, al său prieten; prietenului său / unui prieten al său), pl. săi / ai săi (prietenii săi / niște prieteni ai săi, ai săi prieteni; prietenilor săi / unor prieteni ai săi); f. sa / a sa (prietena sa / o prietenă a sa, a sa prietenă), g.-d. sále / a sále (prietenei sale / unei prietene a sale), pl. sále / ále sále (prietenele sale / niște prietene ale sale, ale sale prietene; prietenelor sale / unor prietene ale sale)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
său2 (al ~) pr. m., pl. ai săi, g.-d. álor săi; f. sg. a sa, pl. ále sále, g.-d. álor sále
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
sắu (sa, pl. sắi, sále), adj. pos. – Care aparține persoanei despre care se vorbește. – Var. enclitică -su. Mr. seu, su, megl. seu, sa, istr. seu, sę. Lat. suus, sua, disimilat în *sous, *sa (Densusianu, Hlr., 145; Pușcariu 1534; REW 8493a; Candrea), sau mai probabil în *seus, *sa prin analogie cu meus (Graur, Rom., LV, 473; Rosetti, I, 60).Sursa: Dicționarul etimologic român său, s.n. – 1. Ceară. 2. Grăsime animală, seu: „Său și rășină-o-nfocat” (Papahagi 1925: 253). – Lat. sebum.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
-său/-su (fam., pop., numai după nume de rudenie) adj. pr. m. (frate-său/frate-su; lui frate-său/lui frate-su); f. -sa (soră-sa), g.-d. -sii (soră-sii)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită 1) săŭ V. seŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) săŭ, sa pron. posesiv de pers. III, pl. săi, sale, și (Munt. vest, Olt) sele (lat. sŭus, sŭa, trecut pin forma pop. *sous; it. suo, sua, pv. sieu, son, soa, sa, fr. son, sa, sp. suvo, su, sa, pg. seu, sua). – Acest pronume a dispărut din limba vorbită, care l-a înlocuit cu al luĭ, al ĭeĭ, al lor: țara luĭ, a ĭeĭ, a lor. Numaĭ cu numele de rudenie se întrebuințează la singular ca enclitic: tată-su, frate-su, mamă-sa saŭ (ob.) mă-sa, soră-sa, nevastă-sa, gen. dat. lu tată-su, mă-siĭ, soră-siĭ, neveste-siĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
său n. 1. grăsimea rumegătoarelor, în special a vacii: lumânare de său; 2. fig. avere: sameni a avea său la rărunchi CR. [Lat. SEBUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
său pr. posesiv: fratele său. [Lat. SUUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus, *sa (= suus, sua).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) șau s. invar. (țig.) persoană foarte importantă.Sursa: Dicționar de argou al limbii române
Forme flexionare:
o - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul el
grămada - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul grămadă
grămadă - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul grămadă
său - Pronume, Genitiv-Dativ, singular, masculin - pentru cuvantul său
său - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, masculin - pentru cuvantul său
sau - Invariabil - pentru cuvantul sau
o - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul un
o - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul o
o - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul vrea
șau - Formă unică - pentru cuvantul șau
ogrămadă - Formă unică - pentru cuvantul ogrămadă
grămadă - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul grămadă
o - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul o