MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s. f. Instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii unde trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere, călugări sau călugărițe; p. restr. biserică a unei astfel de instituții religioase; locaș unde serviciul divin este oficiat de călugări. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga, etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv.) monastire, s. f.] – Din sl. monastyrí.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a mănăstire, mănăstiri s. f. om lipsit de personalitate.Sursa: Dicționar de argou al limbii române
MĂNĂSTÍRE (‹ sl.; {s} gr. monasterion „locuință izolată”) s. f. Așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugărițe; ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de așezământ. În cultul ortodox, m. are în centrul de compoziție biserica, în jurul căreia se află construcțiile anexe: chiliile, trapeza, arhondaricul, paraclisul, cuhnia, turnul-clopotniță (acesta fiind, de obicei, și turn de poartă); uneori, din complexul m. face parte și o casă domnească (de ex. la Probota, Hurez). Acest ansamblu este înconjurat, de obicei, cu ziduri de apărare (de ex. Sucevița, Dragomirna, Brebu ș.a.); la unele m. există o bolniță (spital) cu un paraclis. M. de cult catolic au o biserică pe una din laturile curții interioare, în jurul căruia se află dormitoarele, refectoriul, sala capitulară. Primele m. creștine au fost construit în sec. 4 în Egipt și Siria. În Evul Mediu, m. au devenit mari proprietari funciari și deținătoare de adevărate tezaure; în acea epocă, multe dintre ele au constituit centre de cultură și artă. Numeroase m. sunt monumente de arhitectură (ex. m. de la Muntele Athos -Grecia; Cluny – Franța; Pavia – Italia; Escorial – Spania; Westminter – Marea Britanie; Novodevici – Rusia etc.). Printre m. din România: Hodoș-Bodrog (jud. Arad) – prima m. de pe teritoriul României (1177), Tismana, Cozia, Neamț, Peri (Maramureș), Snagov, Putna, Agapia, Varatec, Moldovița, Sucevița, Voroneț, Humor, Arnota Bistrița (Vâlcea), Dealu, Curtea de Argeș, Dragomirna, Hurez, Cernica, Pasărea ș.a.Sursa: Dicționar enciclopedic mănăstíre/mânăstíre s. f., g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstíriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită mănăstire f. locul unde trăiesc călugării; mănăstire închinată, care recunoștea supremația unei lavre (mai ales din muntele Athos) și pe care o ajuta cu daruri, în opozițiune cu mănăstire neatârnată: mănăstirile închinate au fost secularizate sub Cuza-Vodă. [Slav. din gr. MONASTIRION].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s. f. Așezământ religios în care trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere și izolați de lume, călugări sau călugărițe; p. restr. ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de așezământ; lăcaș în care serviciul divin este oficiat de călugări. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [Var.: mânăstire, (înv.) monastíre s. f.] – Din sl. monastyrĭ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) MÂNĂSTÍRE s. f. v. mănăstire.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
mânăstíre v. mănăstíreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită MÂNĂSTÍRE s. f. v. mănăstire.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)