Am găsit 66 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Fund, de, lemn:

DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și” introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.: leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă...! IV. (În expr.) De ce... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



DE2 interj. 1. Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie. 2. (Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (1, reg.) dă, (2, pop.) dec interj.] – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE3 interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE5 pron. rel. invar. (Pop.) Care, ce. Omul de-l văzuși.Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE2- elem. des-.
Sursa: Marele dicționar de neologisme

DE1- pref. „eliminare, opoziție, îndepărtare, separare”. (< fr. dé-, cf. lat. de, fără)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

de prep.1. Indică punctul de proveniență: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). – 2. Indică motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Macedonski). – 3. Din (indică ceea ce conține): o cupă de aur (Bălcescu). – 4. Cu (indică ceea ce conține). – 5. Indică echivalența cu o unitate de măsură. – 6. (Înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făpturiei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). – 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum dorește cerbul fîntîna (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alecsandri). – 8. Indică separația. – 9. Funcție partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). – 10. Funcție distributivă. – 11. Funcție ordinală. – 12. La (indică direcția). – 13. (Înv.) Ca, decît (funcție comparativă): de vulpile și păsările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). – 14. Funcție atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alecsandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu). – 15. Care (funcție relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). – 16. Funcție copulativă: prostul de Ion.17. Funcție expletivă: ori tu n’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). – Mr., megl. di, istr. de. Lat. de (Pușcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr., cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. În compunerea de-a forma cu s. și adj. un mare număr de locuțiuni adv. Cf. Moser 418-20. Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiția, introduce o subordonată condițională), rezultat al lui de și că, cf. fr. dès que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin și Scriban o consideră a proveni de la de și ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de și dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb., deducea din rom. rut. dak „astfel”, bg. dakle „astăzi”, ceea ce nu pare posibil (cf. Berneker 177). Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparații de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcție adv.), de la de și cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît adv., în nici un caz). Deci, adv. (atunci; prin urmare, așa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de și aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorénavant. Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul inițial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de și în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de și între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de și întru.Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace; dincolo; dindată etc. În general, acestor comp. le corespund formațiile respective cu prep. în: înafară, înapoi, etc. Cf. dar.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de conj.1. Și (funcție copulativă): abia au scăpat puținei de au fugit (Neculce). – 2. Pentru (funcție consecutivă): fu trimis de liniști tulburările (Bălcescu); se uscase de se făcuse cîrlig (Ispirescu). – 3. Dacă (funcție condițională): de nu era bărbatu-meu, puteai să mori (Alecsandri). Este neîndoios cuvînt identic cu prep. de. Funcția copulativă coincide cu uzul lui de relativ (15 și 16); iar funcția consecutivă coicide cu uzul lui de 7 anterior. Totuși, se consideră adesea că este vorba de un cuvînt diferit; după Cihac, II, 92, ar deriva de la conj. sl. de, rus. de „pentru că”, slov. de „pentru ca”; iar Tiktin se gîndește la alb. the „și”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de interj. – Ia te uită, asta-i acum (exprimă o reticență, adesea pur și simplu emfatică). Var. (Mold.) dec, deh.Mr. de. Creație expresivă, cf. ngr. ντέ, alb., sb., cr. de. Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 credea că este vorba de un cuvînt dac.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de-. – Prefix neologic, care adaugă anumitor cuvinte ideea de privațiune sau suprimare: decolora, denatura, deplasa etc. În marea majoritate a cazurilor, aparține împrumuturilor străine, în general din fr.; nu pare a fi fost productiv în cadrul rom.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de1 conjcț., prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

de2 / dec / deh interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

de3 (pop.) pr. invar.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

2) de saŭ (și ngr. de, scris nte, haĭ, haĭde): De! Știŭ eŭ ce să fac?! De! Fă cum vreĭ! Arată și ironia: Apoĭ de! Deștepțĭ ca tine maĭ rar!
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) de, interj. de mînat calu, ca și hi: de, cal!
Sursa: Dicționaru limbii românești

*4) de- (lat. de) pref. care în cuv. moderne arată- arată privațiunea, risipirea, depărtarea, înjosirea și corespunde cu des-, dis-, -s: decolorez saŭ descolorez, debandadă, detronare, degradare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.
Sursa: Dicționaru limbii românești

de! int. n’am ce-ți face: apoi de !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

de prep. 1. despre: vorbește de mine! 2. de către: e lăudat de toată lumea; 3. din partea: mă tem de oameni răi; 4. indică un raport de cauză: suferă de friguri, de aceea; 5. de scop: ne gătim de drum; 6. de mod: de abia, de grabă; 7. exprimă materia sau specia: sac de făină, fig. om de nimica; 8. cantitate numerică: de trei ani, de patru ori; 9. punctul în timp sau în spațiu: de acum, de apoi, de aci, de unde; 10. o destinațiune (mai ales înaintea supinelor și adjectivelor) ușor de făcut. [Lat. DE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

de conj. 1. dacă: de vrei, de nu vrei; 2. încât: plânge de ți se rupe inima. [Probabil identic cu cel precedent].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.; leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă... ! IV. (În expr.) De ce.... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE2 interj. 1. Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie. 2. (Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (reg., 1) dă, (pop., 2) dec interj.] – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE3 interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal arată) a) (Subiectul acțiunii) Începutul de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia.... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de loc) Casă de casă (= în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcție de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcție de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de direcție. X. (Introduce un complement indirect). 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea niciuna). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros” etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcție de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățam de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi.... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcție de subiect) 1. (Pop.; construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb, la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numerelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numerale cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (În structura numeralelor cardinale de la 20 000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (Face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesupt, de aceea, de cu seară etc. 2. În propoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE5 pron. rel. invar. (Pop.) Care, ce. Omul de-l văzuși.Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Parte (mobilă) care formează baza unui butoi sau a altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc. cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Expr. A se da la fund = a se lăsa în adâncul apei, a se scufunda; a dispărea din viața publică, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte îndepărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea de deasupra a unui acoperământ de cap. – Din lat. fundus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

FUND s.m. v. funt.
Sursa: Dicționar de neologisme

fund, fúnduri, s.n. (reg.) 1. pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. 2. (înv.) teren, pământ.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

fund (-duri), s. n.1. Parte de jos a unui obiect. – 2. Parte de jos și interior al unei concavități, adîncime. – 3. Depărtare, parte mai îndepărtată a unei perspective. 4. Taler de lemn, cîrpător. – Mr., megl., istr. fund. Lat. fŭndus (Pușcariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s. n. (fund, mai ales în accepțiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Șincai, sec. XVIII), l-au folosit și cu forma fund. Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formațiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s. n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adînci), format pe baza adv. (după Pușcariu 36 și Candrea-Dens., 681, de la un lat. *affŭndāre, cf. it. affondare, v. fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd consideră cuvîntul drept der. intern, dar se îndoiește nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalți termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putină; a închide, a astupa; a înțesa, a îndesa; a adînci; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adînci, a (se) astupa; a se duce la fund; a pune într-o situație grea, a încolți; a zăpăci, a năuci; refl. și cu pron. dativ, a se da învins, a se lăsa păgubaș), cu pref. -în, cf. lat. infŭndāre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, înțesat; grăsuț, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); înfundător, adj. (atacator); (în)fundătoare, s. f. (parte din spate a carului); (în)fundătură, s. f. (stradă, uliță care se înfundă; colț, ungher; ascunzătoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putină; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grăsuț, dolofan; s. n., nume dat mai multor păsări migratoare care se cufundă în apă: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septentrionalis); fundac s. n. (Trans., așternut de paie pus la baza unei căpițe sau a unui stog; vestă de piele; (în)fundătură); fundar, s. m. (pasăre migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s. n. (pînză de sac); fundei, s. n. (fundac, așternut de paie; parte care rămîne dintr-un material; parte inițială a intestinului gros); fundoaie, s. f. (temelia casei; temelia pietrei de moară; cotitură, meandră); fundoare, s. f. (Trans., firidă, ocniță); fundurei, s. n. (brînză făcută din ce rămîne de la zerul laptelui), numit astfel datorită acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s. f. (culcuș, pat; bază de stog). Cf. cufunda. Der. neol. funda, vb., din fr. fonder, cu influența lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundați(un)e, s. f. (fundament, bază, temelie); fundător, s. m. (fondator); fundal (var. fondal), s. n. (decor care acoperă fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s. n. (bază, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esențial).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fund (= pfund) s. m. (s. n.), pl. funzi (funduri)
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

fund, funduri s. n. 1. fese. 2. (cart.) cartea sau cărțile de dedesubt dintr-un pachet de cărți care au fost amestecate.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) fund n., pl. urĭ (lat. fŭndus, alb. funt, it. fondo, sard. fundu, fr. fond[s], pv. fons, sp. hondo, pg. fundo. V. fond, latifundiŭ). Partea cea maĭ de jos a unuĭ lucru cav: fundu unuĭ pahar, sac, puț, rîŭ; uneĭ mărĭ, văĭ. Fig. Fundu inimiĭ, adîncu inimiĭ. Partea cea maĭ depărtată de intrare saŭ de punctu principal: fundu uneĭ pivnițe, uneĭ grădinĭ, a muta un funcționar în fundu țăriĭ. Bucată de lemn, lată și groasă, de tăĭat carne, de pus mamăliga [!] ș. a. A da de fund, a ajunge la fund. A face economie de la fundu saculuĭ, cînd nu țĭ-aŭ maĭ rămas de cît [!] puținĭ banĭ. Sac (saŭ butoĭ) fără fund, om care nu se maĭ satură.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) fund, V. funt.
Sursa: Dicționaru limbii românești

fund s. n., pl. fúnduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fund n. 1. partea cea mai de jos: fundul mării; fig. fundul inimei; 2. partea cea mai depărtată: fundul grădinei; 3. partea opusă deschiderii sau intrării: fundul unui dulap; 4. ceeace rămâne la fund: fundul paharului, fundul sacului. [Lat. FUNDUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Fiecare dintre cele două fețe plane (mobile) și opuse ale unui butoi sau ale altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc.; cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Fund de ochi = totalitatea membranelor interne ale ochiului, accesibile examenului oftalmoscopic, în urma căruia pot fi identificate unele boli oculare. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adâncul apei, a se cufunda; b) a dispărea din viața publică, a se retrage; c) a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte depărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea opusă deschizăturii la unele obiecte confecționate. – Lat. fundus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Parte (mobilă) care formează baza unui butoi sau a altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc. cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Expr. A se da la fund = a se lăsa în adâncul apei, a se scufunda; a dispărea din viața publică, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte îndepărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea de deasupra a unui acoperământ de cap. – Din lat. fundus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

FUND s.m. v. funt.
Sursa: Dicționar de neologisme

fund, fúnduri, s.n. (reg.) 1. pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. 2. (înv.) teren, pământ.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

fund (-duri), s. n.1. Parte de jos a unui obiect. – 2. Parte de jos și interior al unei concavități, adîncime. – 3. Depărtare, parte mai îndepărtată a unei perspective. 4. Taler de lemn, cîrpător. – Mr., megl., istr. fund. Lat. fŭndus (Pușcariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s. n. (fund, mai ales în accepțiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Șincai, sec. XVIII), l-au folosit și cu forma fund. Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formațiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s. n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adînci), format pe baza adv. (după Pușcariu 36 și Candrea-Dens., 681, de la un lat. *affŭndāre, cf. it. affondare, v. fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd consideră cuvîntul drept der. intern, dar se îndoiește nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalți termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putină; a închide, a astupa; a înțesa, a îndesa; a adînci; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adînci, a (se) astupa; a se duce la fund; a pune într-o situație grea, a încolți; a zăpăci, a năuci; refl. și cu pron. dativ, a se da învins, a se lăsa păgubaș), cu pref. -în, cf. lat. infŭndāre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, înțesat; grăsuț, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); înfundător, adj. (atacator); (în)fundătoare, s. f. (parte din spate a carului); (în)fundătură, s. f. (stradă, uliță care se înfundă; colț, ungher; ascunzătoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putină; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grăsuț, dolofan; s. n., nume dat mai multor păsări migratoare care se cufundă în apă: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septentrionalis); fundac s. n. (Trans., așternut de paie pus la baza unei căpițe sau a unui stog; vestă de piele; (în)fundătură); fundar, s. m. (pasăre migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s. n. (pînză de sac); fundei, s. n. (fundac, așternut de paie; parte care rămîne dintr-un material; parte inițială a intestinului gros); fundoaie, s. f. (temelia casei; temelia pietrei de moară; cotitură, meandră); fundoare, s. f. (Trans., firidă, ocniță); fundurei, s. n. (brînză făcută din ce rămîne de la zerul laptelui), numit astfel datorită acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s. f. (culcuș, pat; bază de stog). Cf. cufunda. Der. neol. funda, vb., din fr. fonder, cu influența lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundați(un)e, s. f. (fundament, bază, temelie); fundător, s. m. (fondator); fundal (var. fondal), s. n. (decor care acoperă fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s. n. (bază, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esențial).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fund (= pfund) s. m. (s. n.), pl. funzi (funduri)
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

fund, funduri s. n. 1. fese. 2. (cart.) cartea sau cărțile de dedesubt dintr-un pachet de cărți care au fost amestecate.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) fund n., pl. urĭ (lat. fŭndus, alb. funt, it. fondo, sard. fundu, fr. fond[s], pv. fons, sp. hondo, pg. fundo. V. fond, latifundiŭ). Partea cea maĭ de jos a unuĭ lucru cav: fundu unuĭ pahar, sac, puț, rîŭ; uneĭ mărĭ, văĭ. Fig. Fundu inimiĭ, adîncu inimiĭ. Partea cea maĭ depărtată de intrare saŭ de punctu principal: fundu uneĭ pivnițe, uneĭ grădinĭ, a muta un funcționar în fundu țăriĭ. Bucată de lemn, lată și groasă, de tăĭat carne, de pus mamăliga [!] ș. a. A da de fund, a ajunge la fund. A face economie de la fundu saculuĭ, cînd nu țĭ-aŭ maĭ rămas de cît [!] puținĭ banĭ. Sac (saŭ butoĭ) fără fund, om care nu se maĭ satură.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) fund, V. funt.
Sursa: Dicționaru limbii românești

fund s. n., pl. fúnduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fund n. 1. partea cea mai de jos: fundul mării; fig. fundul inimei; 2. partea cea mai depărtată: fundul grădinei; 3. partea opusă deschiderii sau intrării: fundul unui dulap; 4. ceeace rămâne la fund: fundul paharului, fundul sacului. [Lat. FUNDUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Fiecare dintre cele două fețe plane (mobile) și opuse ale unui butoi sau ale altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc.; cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Fund de ochi = totalitatea membranelor interne ale ochiului, accesibile examenului oftalmoscopic, în urma căruia pot fi identificate unele boli oculare. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adâncul apei, a se cufunda; b) a dispărea din viața publică, a se retrage; c) a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte depărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea opusă deschizăturii la unele obiecte confecționate. – Lat. fundus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Parte (mobilă) care formează baza unui butoi sau a altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc. cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Expr. A se da la fund = a se lăsa în adâncul apei, a se scufunda; a dispărea din viața publică, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte îndepărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea de deasupra a unui acoperământ de cap. – Din lat. fundus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

FUND s.m. v. funt.
Sursa: Dicționar de neologisme

fund, fúnduri, s.n. (reg.) 1. pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. 2. (înv.) teren, pământ.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

fund (-duri), s. n.1. Parte de jos a unui obiect. – 2. Parte de jos și interior al unei concavități, adîncime. – 3. Depărtare, parte mai îndepărtată a unei perspective. 4. Taler de lemn, cîrpător. – Mr., megl., istr. fund. Lat. fŭndus (Pușcariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s. n. (fund, mai ales în accepțiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Șincai, sec. XVIII), l-au folosit și cu forma fund. Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formațiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s. n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adînci), format pe baza adv. (după Pușcariu 36 și Candrea-Dens., 681, de la un lat. *affŭndāre, cf. it. affondare, v. fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd consideră cuvîntul drept der. intern, dar se îndoiește nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalți termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putină; a închide, a astupa; a înțesa, a îndesa; a adînci; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adînci, a (se) astupa; a se duce la fund; a pune într-o situație grea, a încolți; a zăpăci, a năuci; refl. și cu pron. dativ, a se da învins, a se lăsa păgubaș), cu pref. -în, cf. lat. infŭndāre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, înțesat; grăsuț, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); înfundător, adj. (atacator); (în)fundătoare, s. f. (parte din spate a carului); (în)fundătură, s. f. (stradă, uliță care se înfundă; colț, ungher; ascunzătoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putină; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grăsuț, dolofan; s. n., nume dat mai multor păsări migratoare care se cufundă în apă: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septentrionalis); fundac s. n. (Trans., așternut de paie pus la baza unei căpițe sau a unui stog; vestă de piele; (în)fundătură); fundar, s. m. (pasăre migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s. n. (pînză de sac); fundei, s. n. (fundac, așternut de paie; parte care rămîne dintr-un material; parte inițială a intestinului gros); fundoaie, s. f. (temelia casei; temelia pietrei de moară; cotitură, meandră); fundoare, s. f. (Trans., firidă, ocniță); fundurei, s. n. (brînză făcută din ce rămîne de la zerul laptelui), numit astfel datorită acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s. f. (culcuș, pat; bază de stog). Cf. cufunda. Der. neol. funda, vb., din fr. fonder, cu influența lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundați(un)e, s. f. (fundament, bază, temelie); fundător, s. m. (fondator); fundal (var. fondal), s. n. (decor care acoperă fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s. n. (bază, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esențial).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fund (= pfund) s. m. (s. n.), pl. funzi (funduri)
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

fund, funduri s. n. 1. fese. 2. (cart.) cartea sau cărțile de dedesubt dintr-un pachet de cărți care au fost amestecate.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

1) fund n., pl. urĭ (lat. fŭndus, alb. funt, it. fondo, sard. fundu, fr. fond[s], pv. fons, sp. hondo, pg. fundo. V. fond, latifundiŭ). Partea cea maĭ de jos a unuĭ lucru cav: fundu unuĭ pahar, sac, puț, rîŭ; uneĭ mărĭ, văĭ. Fig. Fundu inimiĭ, adîncu inimiĭ. Partea cea maĭ depărtată de intrare saŭ de punctu principal: fundu uneĭ pivnițe, uneĭ grădinĭ, a muta un funcționar în fundu țăriĭ. Bucată de lemn, lată și groasă, de tăĭat carne, de pus mamăliga [!] ș. a. A da de fund, a ajunge la fund. A face economie de la fundu saculuĭ, cînd nu țĭ-aŭ maĭ rămas de cît [!] puținĭ banĭ. Sac (saŭ butoĭ) fără fund, om care nu se maĭ satură.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) fund, V. funt.
Sursa: Dicționaru limbii românești

fund s. n., pl. fúnduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fund n. 1. partea cea mai de jos: fundul mării; fig. fundul inimei; 2. partea cea mai depărtată: fundul grădinei; 3. partea opusă deschiderii sau intrării: fundul unui dulap; 4. ceeace rămâne la fund: fundul paharului, fundul sacului. [Lat. FUNDUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Fiecare dintre cele două fețe plane (mobile) și opuse ale unui butoi sau ale altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc.; cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Fund de ochi = totalitatea membranelor interne ale ochiului, accesibile examenului oftalmoscopic, în urma căruia pot fi identificate unele boli oculare. ◊ Expr. A se da la fund = a) a se lăsa în adâncul apei, a se cufunda; b) a dispărea din viața publică, a se retrage; c) a se ascunde pentru a scăpa de sub urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte depărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea opusă deschizăturii la unele obiecte confecționate. – Lat. fundus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEMN, (2, 3) lemne s. n. 1. Țesut conducător al unor plante superioare, alcătuit din trahee, parenchim și fibre cu lignină, folosit ca material de construcție, drept combustibil etc. ◊ Expr. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi insensibil. A se face de lemn = a înțepeni; a deveni dur. A rămâne ca de lemn = a înlemni, a încremeni (din cauza unei surprize, unei emoții etc.). A îngheța lemn = a înțepeni de frig, a îngheța tun. 2. Tulpina și ramurile unui arbore (sau arbust) tăiat, servind pentru construcții, drept combustibil etc.; bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau din ramurile unui arbore (sau unui arbust). ◊ Expr. Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme greu. E ger de crapă lemnele, se spune când e foarte frig. 3. (Înv. și pop.) Copac, arbust. ◊ Compuse: lemn-câinesc = arbust cu frunze mici și groase, cu flori albe și fructe negre, cultivat prin grădini, ca gard viu (Ligustrum vulgare); lemn dulce = plantă erbacee cu flori mici, liliachii; plutitoare-dulce (Glyicyrrhiza echinata); lemnul-domnului = subarbust din familia compozeelor, cu flori galbene și cu miros de lămâie; lemnuș (Artemisia abrotanum). – Lat. lignum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

lemn (lémne), s. n.1. Buștean. – 2. Arbore. – 3. Trunchi, buturugă, ciot. – 4. Surcea, țandără, retezătură. – 5. Vreascuri, trunchiuri (de foc). – 6. (Înv.) Crucea lui Iisus. – 7. (Rar) Coșciug, sicriu. – Mr. lemnu, megl. lemu, istr. lęmnę. Lat. lĭgnum (Pușcariu 963; Candrea-Dens., 976; REW 5034; DAR), cf. it. legno, sp. leño, port. lenho. Sensul de „arbore” există și în lat. tîrzie și în it.; explicarea acestui sens prin influența sl. drĕvo (Șeineanu, Semasiol., 80; Rosetti, III, 99) este lipsită de fundament. Der. lemnuș, s. n. (bețișor de tac sau pușcoci de copil, întinzător al ferăstrăului de mînă; scoarță folosită drept colorant; Trans., fosfor); lemnușcă, s. f. (plantă, Lythrum salicaria); lemnos, adj. (de lemn, tare), cu suf. -os (după Pușcariu 965; Candrea-Dens., 978; REW 5033 și DAR, din lat. lĭgnōsus, cf. mr. limnos); lemnoasă, s. f. (varietate de struguri); lemniu, adj. (culoarea lemnului crud); lemnie, s. f. (plantă, Lythrum salicaria); lemnar, s. n. ( tăietor de lemne; tocător; daltă), cu suf. -ar (după REW 5032 și DAR, din lat. lĭgnārium); lemnar, s. m. (dulgher, tîmplar), cu același suf. (după Pușcariu 964; Candrea-Dens., 977 și DAR, din lat. lĭgnārius, cf. mr. limnar); lemnăreasă, s. f. (nevasta dulgherului); lemnărie, s. f. (tîmplărie, depozit de lemne; cherestea, lemne de construcție); lemnărit, s. n. (meșteșugul lemnarului; impozit pe dreptul de a tăia lemne); lemnamă, s. f. (mulțime de lemne), care pare să reproducă lat. lĭgnamen (DAR), se folosește în Banat; lemnet, s. n. (Olt., Banat, lemnărie, lemne multe), cu suf. -et; lemnitură, s. f. (Trans., armătură care susține galeria unei mine); înlemni (var. lemni), vb. (a înțepeni, a ajunge țeapăn; a rămîne stupefiat, a rămîne paf); lemnoșa (var. lemnoși), vb. refl. (a se face fibros). – Cf. untdelemn.
Sursa: Dicționarul etimologic român

lemn adj. invar. 1. prost, imbecil, cretin. 2. inert.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

lemn n., pl. e (lat. lĭgnum, it. legno, vfr. laigne, sp. leño, pg. lenho). Substanța tare și compactă a arborilor și care formează rădăcina, trunchĭu și ramurile: o masă de lemn, lemn de brad. Fig. Om nesimțitor saŭ prost. A rămînea de lemn, a înlemni. Lemn de stejar, de fag, substanța lemnuluĭ cînd e vorba de construcțiune. Lemne de stejar, de fag, bucățĭ marĭ saŭ micĭ de lemn de stejar, de fag, maĭ ales vorbind de cele de foc. Lemn sfînt, lemn din crucea luĭ Hristos. Numele maĭ multor arborĭ, copăceĭ și buruĭene: lemnu cîneluĭ [!] (est) și lemn cîĭnesc (vest), mălin negru (ligústrum vulgáre), un copăcel oleaceŭ cu fructele în formă de bace negre, cultivat și pin [!] grădinĭ p. gardurĭ viĭ; lemn cînesc, pațachină, verigar, salbă moale; lemnu Domnuluĭ, un fel de peliniță cu miros de lămîĭe, numită și lemnuș (artemisia abrótonum); lemnu luĭ Dumnezeŭ, rosmarin (Bz.); lemnu Maĭciĭ Domnuluĭ, limbricariță; lemn dulce, ĭarbă dulce; lemn galben, dracilă; lemn piperat, un copăcel originar din America și a căruĭ rădăcină se întrebuințează în farmacie; lemn pucĭos, scoruș sălbatic. Unt-de-lemn, V. unt.
Sursa: Dicționaru limbii românești

lemn s. n., pl. lémne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

lemn n. 1. substanță tare și compactă a arborilor: lemn de brad; 2. fig. nesimțitor ca un lemn: ești un lemn; 3. nume de plante și de arbuști: lemul-câinelui, arbust cu florile albe (devenind la urmă oacheșe) ce se cultivă prin grădini pentru garduri vii (Ligustrum); lemn câinesc, tulichină; lemnul Domnului, plantă cu flori galbene și cu miros pătrunzător de lămâie, se cultivă adesea prin grădini (Artemisia abrotanum); lemn dulce, plantă ce crește prin șesuri și se cultivă pentru trebuințele medicinale (Glycyrrhiza); lemn galben, dracilă (dă o vopsea galbenă); 4. arbore, oliv: unt de lemn. [Lat. LIGNUM]. ║ adv. ca un lemn: adormise lemn.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LEMN, (2, 3) lemne s. n. 1. Țesut conducător al unor plante superioare, alcătuit din trahee, parenchim și fibre cu lignină, folosit ca material de construcție, drept combustibil etc. ◊ Expr. A fi de lemn (sau ca lemnul) = a nu simți nimic, a fi insensibil. A se face de lemn = a înțepeni; a deveni dur. A rămâne ca de lemn = a înlemni, a încremeni (din cauza unei surprize, unei emoții etc.) A îngheța lemn = a înțepeni de frig, a îngheța tun. 2. Tulpina și ramurile unui arbore (sau arbust) tăiat, servind pentru construcții, drept combustibil etc.; bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau din ramurile unui arbore (sau unui arbust). ◊ Expr. Doarme de poți să tai lemne pe el, se spune despre cineva care doarme adânc. E ger de crapă lemnele, se spune când e foarte frig. 3. (înv. și pop.) Copac, arbust. ◊ Compuse: lemn-căinesc = arbust cu frunze mici și groase, cu flori albe și fructe negre, cultivat prin grădini, ca gard viu (Ligustrum vulgare); lemn-dulce = plantă erbacee cu flori mici, liliachii; plutitoare-dulce (Glyicyrrhiza echinata); lemnul-Domnului = subarbust din familia compozeelor, cu flori galbene și cu miros de lămâie; lemnuș (Artemisia abrotanum).Lat. lignum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

de - Invariabil - pentru cuvantul de

fund - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul fund

fund - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul fund

fund - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul fund

fund - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul fund

lemn - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul lemn

lemn - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul lemn

fund - Formă unică - pentru cuvantul fund