FORTÚNA s. f. (Livr.) Soartă, destin; noroc, șansă. – Cuv. lat.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a FORTÚNA s. f. (mit.) soartă, destin; noroc. (< lat. fortuna)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
FORTÚNA s.f. (Mit.) Soartă; noroc; zeița sorții. [< lat. fortuna].
Sursa: Dicționar de neologisme
FORTUNA (în mitologia romană) Zeița sorții schimbătoare. Reprezentată ținând cornul abundenței (ca dătătoare de belșug), cu o cârmă de corabie (întrucât ea „cârmuiește” destinul oamenilor) și, cel mai adesea, legată la ochi (deoarece împarte darurile sale la întâmplare). În cultul popular roman era implicit și zeița norocului. La greci, Tyche. ♦ S. f. (Livr.) Soartă, destin.Sursa: Dicționar enciclopedic Fortuna, străveche divinitate romană, care cîrmuia soarta oamenilor. Era identificată cu Tyche, din mitologia greacă. Zeița Fortuna era reprezentată ținînd în mînă Cornul Abundenței, ca dătătoare de belșug, cu o cîrmă, fiind cea care „cîrmuia” destinele lumii, și cu ochii legați, întruchipînd soarta oarbă. Ea le împărțea oamenilor, după bunul ei plac, fericirea sau nenorocirea, bogăția sau sărăcia, binele sau răul.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman
Fortúna (livr.) s. propriu f., g.-d. FortúneiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită Fortuna f. Mit. zeița noroacelor, divinitate oarbă care împarte după plac bunurile și relele.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FORTÚNA n. pr. (Livr.) Soartă, destin; noroc, șansă. – Cuv. lat.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) FORTÚNA s. f. (Livr.) Soartă, destin; noroc, șansă. – Cuv. lat.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a FORTÚNA s. f. (mit.) soartă, destin; noroc. (< lat. fortuna)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
FORTÚNA s.f. (Mit.) Soartă; noroc; zeița sorții. [< lat. fortuna].
Sursa: Dicționar de neologisme
FORTUNA (în mitologia romană) Zeița sorții schimbătoare. Reprezentată ținând cornul abundenței (ca dătătoare de belșug), cu o cârmă de corabie (întrucât ea „cârmuiește” destinul oamenilor) și, cel mai adesea, legată la ochi (deoarece împarte darurile sale la întâmplare). În cultul popular roman era implicit și zeița norocului. La greci, Tyche. ♦ S. f. (Livr.) Soartă, destin.Sursa: Dicționar enciclopedic Fortuna, străveche divinitate romană, care cîrmuia soarta oamenilor. Era identificată cu Tyche, din mitologia greacă. Zeița Fortuna era reprezentată ținînd în mînă Cornul Abundenței, ca dătătoare de belșug, cu o cîrmă, fiind cea care „cîrmuia” destinele lumii, și cu ochii legați, întruchipînd soarta oarbă. Ea le împărțea oamenilor, după bunul ei plac, fericirea sau nenorocirea, bogăția sau sărăcia, binele sau răul.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman
Fortúna (livr.) s. propriu f., g.-d. FortúneiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
Fortuna f. Mit. zeița noroacelor, divinitate oarbă care împarte după plac bunurile și relele.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FORTÚNA n. pr. (Livr.) Soartă, destin; noroc, șansă. – Cuv. lat.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)