BORȘ, borșuri, s. n. Zeamă acră preparată din tărâțe de grâu, de secară sau de sfeclă de zahăr fermentate în apă; p. ext. ciorbă preparată cu această zeamă. ◊ Expr. A-i sufla (cuiva) în borș sau a sufla în borșul cuiva = a se amesteca (neîntrebat) în treburile cuiva. (Fam.) A mânca borș = a minți. A-i da (cuiva) borșul = a-i țâșni cuiva sângele din nas. A se face borș = a se înfuria. ♦ (Arg.) Sânge. – Din rus., ucr. borșci.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a BORȘ, borșuri, s.n. 1. Lichid acru preparat din tărâțe de grâu și de porumb, peste care se toarnă apă clocotită, lăsat apoi să fermenteze la 24-26 ºC, utilizat pentru acrit supele. 2. Supă tradițională în țările Europei de est, gătită cu legume diverse, cu sau fără carne sau pește, acrită cu borș.
Sursa: Dicționar gastronomic explicativ
borș (bórșuri), s. n. – 1. Zeamă acră preparată din fermentarea tărîțelor de grîu. – 2. Ciorbă preparată cu această zeamă. – 3. (Arg.) sînge. Rut., rus. boršt (Miklosich, Slaw. Elem., 16). – Der. borșar, s. m. (poreclă dată soldaților); borșer, s. n. (vas în care fermentează borșul); borși, vb. (a fermenta).Sursa: Dicționarul etimologic român BORȘ, com. în jud. Bihor; 3.632 loc. (1991 ). Expl. de balast și petrol. Uzină de alumină. Punct de frontieră rutier, cu Ungaria.Sursa: Dicționar enciclopedic BORȘ, borșuri, s. n. Zeamă acră, preparată din tărâțe puse să fermenteze în apă; p. ext. ciorbă acră. ◊ Expr. A-i sufla (cuiva) în borș sau a sufla în borșul cuiva = a se amesteca în treburile cuiva. (Fam.) A mânca borș = a minți. A se face borș = a se înfuria. – Rus, ucr. borșc.Sursa: Dicționarul limbii române moderne borș n., pl. urĭ (rut. boršč, borș și plantă umbeliferă țepoasă heracléum spondýlium, din care odinioară de făcea borș. [Bern. 1, 109]. V. borșesc, zborș, bursuc). Apă înăcrită pin dospirea tărîței. Fertură (de frupt orĭ de post) făcută din această apă, foarte obișnuită la masa Românuluĭ. O porțiune de borș: adă doŭă borșurĭ! Fig. Iron. Vin prea acru. A mînca borș (Triv.), a spune minciunĭ. A nu lăsa pe cineva să-țĭ sufle’n borș, a nu-ĭ permite obrăzniciĭ față de tine. A te face borș, a te’nfuria, a te face foc. V. ciorbă.Sursa: Dicționaru limbii românești borș s. n., (ciorbe) pl. bórșuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
borș n. 1. zeamă acrită prin dospirea tărâțelor într’însa; 2. ciorbă făcută din zeamă de varză; 3. fig. orice lucru acru; vin, borș curat; nu-i suflă în borș, nu se lasă a fi luat în râs: mie unuia nu-mi suflă nimeni în borș CR. [Rus. BORȘTŬ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BORȘ, (2) borșuri, s. n. 1. Zeamă acră preparată din tărâțe de grâu, de secară sau de sfeclă de zahăr fermentate în apă. 2. P. ext. ciorbă preparată cu această zeamă. ◊ Expr. A-i sufla (cuiva) în borș sau a sufla în borșul cuiva = a se amesteca (neîntrebat) în treburile cuiva. (Fam.) A mânca borș = a minți. A-i da (cuiva) borșul = a-i țâșni cuiva sângele din nas. A se face borș = a se înfuria. ♦ (Arg.) Sânge. – Din rus., ucr. borșci.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) FA1 s. m. invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și notația corespunzătoare acestei trepte. ♦ Una dintre cheile muzicale. – Din it. fa.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a FA2 interj. v. fă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a FA s. m. inv. (muz.) 1. treapta a patra a gamei diatonice; sunetul și nota corespunzătoare. 2. denumire a uneia dintre cheile muzicale. (< it. fa)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
FA s.m.invar. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și nota corespunzătoare. ♦ Denumirea uneia dintre cheile muzicale. [< it. fa].
Sursa: Dicționar de neologisme
fa! interj. (pop.) termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex femininSursa: Dicționar de argou al limbii române
1) fa interj. (din fată, cum se vede din vechĭu fa-sa, fata sa). Fam. Vorbă pin [!] care strigĭ o fată saŭ o femeĭe egală saŭ inferioară ție (une-orĭ și cu dispreț): Stăĭ, fa! Fa Ioano! Fa nebuno! – În vest și fă. În Munt. vest fă p. femeĭ și fe p. fete. V. măĭ, bĭa.
Sursa: Dicționaru limbii românești
*2) fa m. Muz. Al patrulea sunet al gameĭ și nota care-l reprezentă [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești
FA (‹ it., fr.) s. m. invar. (MUZ.) Denumire a unuia dintre cele șapte sunete ale gamei, corespunzătoare notației literare F. ♦ Denumire a uneia dintre cheile muzicale. ◊ Instrument în fa = instrument transpozitoriu, ale cărui sunete sunt emise cu o cvintă ma jos decât sunt scrise.Sursa: Dicționar enciclopedic fa1 s. m., pl. faSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită fa2/fă (pop.) interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită FA1, fa, s. m. (Muz.) Treapta a patra din gama majoră tip; sunetul și notația corespunzătoare acestei trepte. ♦ Una dintre cheile muzicale. – Din it. fa.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) FA2 interj. Termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin. [Var.: fă interj.] – Scurtat din fa[tă] și influențat de mă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
FĂ interj. (Pop.) Termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex feminin. [Var.: fa interj.] – Scurtat din fa[tă] și influențat de mă.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a fă interj. – Formulă generică de adresare pentru femei; fato, femeie. – Var. fa, făi. Origine incertă. După Pușcariu 588, Tiktin, REW 3273, DAR și Scriban, ar fi abreviere de la fată, prin analogie cu mă. Pare mai probabilă der. de la fie, dialectal fiiă, cf. forma înv. fă-sa „fie-sa” citată de Scriban. Iordan, BF, VII, 254, propune drept etimon foemina, care pare mai puțin probabilă. Cuvînt cunoscut în Munt., Mold. și Bucov. (ALR, I, 199); în Mold. mai ales fa. Curent la țară, se consideră vulgarism în limba literară.Sursa: Dicționarul etimologic român fă! interj. (pop.) termen cu care cineva se adresează la țară unei persoane de sex femininSursa: Dicționar de argou al limbii române 1) fă imperativu d. fac.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) fă interj. V. fa 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești
fă v. fa1Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită fă ! int. strigătul când chemăm o femeie sau o fată. [Scurtat din fată].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
FĂ interj. v. fa.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
borș - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul borș
borș - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul borș
fa - Invariabil - pentru cuvantul fa
fă - Invariabil - pentru cuvantul fă
fă - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul face