DODA, Traian (1822-1895, n. sat Prilipeț, jud. Caraș-Severin), general român care a servit în armata austro-ungară. A participat la războaiele Austriei împotriva Italiei (1859) și împotriva Prusiei (1866). A susținut cauza românilor din Banat și Transilvania.Sursa: Dicționar enciclopedic DÓDĂ, dóde, s. f. 1. (Banat, Olt.) Termen cu care se adresează cineva surorii mai mari. 2. (Trans.; în limbajul copiilor) Mână. 3. (Mold.) Termen cu care se adresează copiii fetelor sau femeilor nemăritate. (creație expresivă proprie copiilor, la fel ca și cocă; după Candrea, sensul 3. ar trebui pus în legătură cu sb. dodola = paparudă (1.) (> (Banat) dodolă), iar, după Scriban, sensul 1. e o variantă a lui dadă)Sursa: Dicționarul etimologic român
dódă (dóde), s. f. – 1. (Banat, Olt.) Formulă de adresare pentru sora cea mare. – 2. (Trans., în limbajul infantil) Mînă. – 3. (Mold.) Nume dat de copii femeilor cu părul lins. Creație expresivă de origine infantilă, ca și cocă. După Candrea, sensul 3 ar trebui pus în legătură cu sb. dodola „persoană travestită care ia parte la diverse rituri populare, pentru a chema ploaia” (› Banat dodolă); și după Scriban, sensul 1 este o var. de la dadă. – Der. dodi, vb. (Trans., a nimeri fără voie); dodii, s. f. pl. (în expresia în dodii, la întîmplare); dodot, s. n. (prostie, aiureală), cf. dondăni; dodoleț (var. dodoneț, dodoloț), adj. (rotund; neted).Sursa: Dicționarul etimologic român dódă f., pl. e (var. din dadă). Ban. Olt. Trans. Țață, lele.
Sursa: Dicționaru limbii românești
dódă s. f., g.-d. art. dódei; pl. dódeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită dodă f. 1. Mold. doică; 2. Tr. lele, nană. [V. dadă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a