Am găsit 24 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Doctor, forma, feminina:

DÓCTOR, doctori, s. m. 1. Persoană cu studii superioare care se ocupă cu vindecarea, tratarea sau prevenirea bolilor umane și animale; medic. 2. Titlu științific înalt acordat de o instituție academică sau de învățământ superior; persoană care are acest titlu. 3. (Fam.) Persoană foarte pricepută într-un domeniu. 4. (Bot., reg.; în forma doftor) Arbust mediteraneean și tropical din care se extrage saburul (Aloë vera). [Var.: (1, pop.) dóftor s. m.] – Din lat. doctor, fr. docteur. Cf. germ. Doktor.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



DÓCTOR s. m. 1. titlu științific conferit doctoranzilor în urma susținerii examenelor și a unei teze originale; posesor al unui asemenea titlu. ♦ ~ docent = titlu științific care se acordă doctorilor (1) care fac dovada unei activități științifice îndelungate și valoroase; ~ honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățământ superior unei personalități de mare prestigiu, din țară sau din străinătate, pentru realizări deosebite în domeniul științei, tehnicii și culturii, pentru servicii de mare însemnătate aduse patriei și umanității. 2. medic. 3. (fam.) persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. (< germ. Doktor, lat. doctor, fr. docteur)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

DÓCTOR s.m. 1. Titlu științific conferit în urma unui examen special și a unei teze; posesor al unui asemenea titlu. ◊ Doctor honoris causa = titlu onorific acordat de instituțiile de învățământ superior unei personalități de mare prestigiu, fără susținerea unei disertații. 2. Persoană care are studii medicale superioare și posedă dreptul de a practica medicina; medic. 3. (Fam.) Persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu; maestru. [< lat. doctor, cf. fr. docteur, germ. Doktor].
Sursa: Dicționar de neologisme

doctór (dóctori), s. m.1. Titlu științific înalt; persoană care are acest titlu. – 2. Medic. – 3. (Arg.) Specialist. Var. dohtor (sec. XVII), doftor (vulg.). Lat. doctor (sec. XVII) și înainte prin intermediul sl. dochtorŭ.Der. doctoral, adj. (grav, solemn); doctorand, s. m. (persoană care își pregătește lucrarea de doctorat); doctorat, s. n. (stagiu de calificare științifică superioară); doctoreasă (var. doftoreasă), s. f. (soție de doctor; doctoriță); doctoresc, adj. (de doctor, medic); doctorie (var. doftorie), s. f. (medicament, leac); doctoriță, s. f. (femeie medic); doftoricesc, adj. (înv., medic); doftoricale, s. f. pl. (leacuri, doctorii), din ngr. δοϰτοριϰά.
Sursa: Dicționarul etimologic român

doctor, doctori s. m. 1. (friz.) meșter care lucrează rapid. 2. persoană foarte pricepută într-un anumit domeniu.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

* dóctor și (pop.) dóftor m. (rus. dóktor și dóhtor, germ. doktor, d. lat. dóctor, -óris, care vine d. docére, a învăța, a instrui. Corect rom. ar fi doctór, ca actór, corectór). Cel ce posedă cel maĭ înalt grad universitar: doctor în teologie, litere, științe, medicină, drept. Medic. – Fem. -eásă, pl. ese, nevastă de doctor saŭ posesoare a acestuĭ titlu. Fam. și -oaĭe, pl. tot așa.
Sursa: Dicționaru limbii românești

dóctor s. m., pl. dóctori; abr. dr.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

doctor m. 1. cel promovat la doctorat: doctor în litere, științe, drept; 2. medic; 3. părinte al Bisericii catolice.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DÓCTOR, doctori, s. m. 1. Persoană cu studii superioare care se ocupă cu vindecarea, tratarea sau prevenirea bolilor umane și animale; medic. 2. Titlu științific înalt acordat de o instituție academică sau de învățământ superior; persoană care are acest titlu. 3. (Fam.) Persoană foarte pricepută într-un domeniu. 4. (Bot., reg.; în forma doftor) Arbust mediteraneean și tropical din care se extrage saburul (Aloë vera). [Var.: (1, pop.) dóftor s. m.] – Din lat. doctor, fr. docteur. Cf. germ. D o k t o r.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FORMÁ, formez, vb. I. Tranz. 1. A da ființă și formă unui lucru; a face. ♦ Refl. A lua ființă, a lua naștere. 2. A educa, a crește. 3. (Despre mai multe elemente) A alcătui, a compune. ♦ A constitui, a reprezenta. 4. A confecționa forme de turnătorie, a îndeplini operația de formare. (2) – Din fr. former, lat. formare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

FORMÁ vb. I. tr., refl. 1. a (se) face, a lua ființă. ◊ a (se) constitui, a (se) organiza. 2. a (se) educa, a (se) dezvolta; a crește. II. tr. (despre elemente multiple) a alcătui, a compune; a reprezenta. (< fr. former, lat. formare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

FORMÁ vb. I. tr., refl. 1. A (se) face, a lua ființă. ♦ A (se) constitui, a (se) organiza. ♦ tr. A alcătui, a confecționa. 2. A (se) educa, a (se) dezvolta; a crește. [< fr. former, it., lat. formare].
Sursa: Dicționar de neologisme

formá (a ~) vb., ind. prez. 3 formeáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

formà v. 1. a da ființă și formă; 2. a da o formă sau figură: a forma litere, sunete; 3. a institui, a stabili: a forma o societate; 4. a produce, a constitui: ploaia a format un torent; 5. a concepe, a imagina: a forma un proiect; 6. a cultiva prin instrucțiune, prin educațiune: a forma inima copiilor; 7. a lua, a căpăta o formă: corpul său se formează.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FORMÁ, formez, vb. I. Tranz. 1. A da ființă și formă unui lucru; a face. ♦ Refl. A lua ființă, a lua naștere. 2. A educa, a crește. 3. (Despre mai multe elemente) A alcătui, a compune. ♦ A constitui, a reprezenta. 4. (Tehn.) A confecționa forme de turnătorie, a îndeplini operația de formare (2). – Din fr. former, lat. formare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FÓRMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.: În corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în ceele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.: în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

FÓRMĂ s. f. 1. înfățișare, aspect exterior; contur. 2. modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ ~ ele conștiinței sociale – ansambluri distincte de reprezentări, idei, concepții determinate social și istoric, care alcătuiesc conștiința socială; ~ logică = structură mintală în conformitate cu principiile gândirii și având drept funcție organizarea conținutului acesteia. ♦ stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, prin antrenament; condiție fizică bună; a fi în ~ = a fi capabil de randament maxim. 3. totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă. 4. fel, chip, mod. ♦ mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 5. dispoziție legală de procedură. ♦ viciu de ~ = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești. 6. aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 7. stare de agregare a corpurilor. 8. tipar, calapod, model. ♦ (poligr.) cutie de oțel în care se toarnă literele; zaț al unei pagini. 9. ~ de relief = neregularitate a suprafeței Pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi; (mat.) fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. (< fr. forme, lat. forma)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

FÓRMĂ s.f. 1. Înfățișare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofică ce desemnează modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament; condiție fizică bună. ◊ A fi în formă = a fi, a se afla în cele mai bune condiții. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă (mai ales de literatură). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 4. Dispoziție legală de procedură. ◊ Viciu de formă = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești. 5. Aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul în care se toarnă o piesă. ♦ (Poligr.) Cutie de oțel în care se toarnă litere; zaț al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].
Sursa: Dicționar de neologisme

fórmă (fórme), s. f. – Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut. – Var. (Trans.) furmă. Lat. forma (sec. XVII). Var., din săs. Furm (Lacea, Dacor., III, 750). – Der. forma, vb. (a face); formați(un)e, s. f. (alcătuire); neformat, adj. (crud, verde); format, s. n. (dimensiune); formal, adj. (privitor la formă); formulă, s. f. (expresie precisă a unei idei); formula, vb. (a da o formă precisă unei idei); conforma, vb. (a conforma); deforma, vb. (a strîmba; a denatura); informa, vb. (a înștiința, a anunța); informați(un)e, s. f. (înștiințare; veste); reforma, vb. (a modifica, a înnoi); reformator, s. m. (persoană care reformează); reformă, s. f. (transformare socială, politică, etc. pentru a obține un progres); performanță, s. f. (probă de campionat), toate din fr.Cf. fărîmă.
Sursa: Dicționarul etimologic român

fórmă (fórme), s. f. – (Înv., Mold.) Cuptor. Bg. furna (DAR), din tc. firin. Este dublet al lui forună, s. f. (coș), din sb., bg. furuna.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*fórmă f., pl. e (lat. forma, fr. forme; pol. rus. forma. V. frumos). Figură, înfățișare, chip, făptură: m´aŭ plăzmuit Dumnezeŭ în formă (Dos.), furma omuluĭ (biblia 1688). Contur, lineamente: forma uneĭ țărĭ, uneĭ haĭne. Înfățișare, aparență: a judeca după formă. Mod de a te purta, de a proceda conform unor regule [!], unuĭ uz: a lucra după forme, a păzi formele. Modu de execuțiune, modu de a lucra: a ținea [!] la formă maĭ mult de cît la fond. Tipar, model, calup, izvod după care execuțĭ un lucru: formă de lemn pentru cacĭulĭ [!], forme de tinichea pentru cozonacĭ. Gram. Aspectu cuvintelor: formă de genitiv, formă pasivă. Constituțiune: forma de guvernament [!] a Româniiĭ e monarhia constituțională. În tipografie, cadru în care se strîng paginile culese. În formă, formal, după lege, pozitiv, precis. De formă, numaĭ ca să împlineștĭ o formalitate, dar fără să împlineștĭ fondu: parlamentele îs de formă expresiunea voințeĭ poporuluĭ, dar de fapt nu. În (orĭ supt [!]) formă de, avînd forma de: apa cade în (orĭ supt) formă de ploaĭe. De forma (urmat de un gen.) saŭ de formă (urmat de un adj.), de aspectu: pălărie de forma cilindruluĭ saŭ de formă cilindrică. Jur. Vițiŭ de formă, defect de procedură, neîmplinirea uneĭ formalitățĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

fórmă s. f., g.-d. art. fórmei; pl. fórme
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

formă f. 1. aparițiune exterioară rezultând din dispozițiunea părților: formă de mobilă; 2. constituirea unor lucruri: formă de guvern; 3. modul de a se conduce conform uzurilor stabilite: a păzi formele, vițiu de formă; pro-forma, spre a se conforma cu obiceiul locului; 4. modul cum un lucru e pus în lucrare: a ținea mai mult la formă decât la fond; 5. tipar ce dă o formă anumită: forme de lemn pentru șăpcari; 6. în tipografie, pervaz în care se strâng paginile zețuite.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FÓRMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filosofia, morala, arta, știința etc.). ♦ Normă morală care trebuie respectată. ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. Înfățișare, aspect (exterior), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = denivelare a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care redau conținutul unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Învelișul sonor al unui cuvânt prin care se exprimă sensul, valoarea sau funcția gramaticală a acestuia. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită configurație în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata pentru a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

doctor - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul doctor

doctor - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul doctor

feminina - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul feminin

feminină - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul feminin

forma - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul formă

formă - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul formă

formă - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul forma

forma - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul forma

forma - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul forma

formă - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul formă