Am găsit 42 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Cuvant, opus, cuvantului, mister:

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cuvấnt s. n., pl. cuvínte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită


cuvânt n. 1. vorbă (rostită sau scrisă) în legătură cu altele: nu ies din cuvântul lui; 2. discurs: cuvânt bisericesc; 3. facultatea de a vorbi proprie speciei umane; 4. rațiune: cu cuvânt sau fără cuvânt; 5. motiv: n’ai cuvânt să te plângi; 6. dreptate, drept: are cuvânt; 7. promisiune verbală: nu te ții de cuvânt; 8. a doua persoană a Sf. Treimi: Cuvântul trup s’a făcut. [Lat. CONVENTUM, adunare, de unde convorbire, vorbă, asociațiune de idei familiară (cf. taifas); pentru sensul de «rațiune», cugetarea și limba sunt inseparabile].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍSTER2 s. m. inv. (adresare în Anglia către un bărbat care nu are titlu nobiliar) domn. (< engl. mister)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați. 2. doctrină religioasă care nu era împărtășită decât unui număr restrâns de inițiați. ◊ dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii. 3. lucrare dramatică medievală cu subiect biblic și hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînțeles, încă inexplicabil; taină; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MÍSTER2 s. m. (Mai ales în Anglia) Termen de adresare către un bărbat care nu are titlu nobiliar; domn. – Cuv. engl.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MISTÉR1, mistere, s. n. 1. Ceea ce este (încă) necunoscut, neînțeles sau nedescoperit; taină; secret. 2. Dogmă creștină pe care biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (La pl.) Ritualuri religioase în Grecia și Roma antică la care participau doar cei inițiați. 4. (La pl.) Lucrare dramatică specifică evului mediu, cu caracter religios sau laic, reprezentată cu prilejul unor sărbători (religioase). [Var.: (înv.) mistériu s. n.] – Din fr. mystère, lat. mysterium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MISTÉR s.n. 1. Ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați. ♦ Taină; secret. 2. Doctrină religioasă care nu era împărtășită decât unui număr restrâns de inițiați. ♦ Dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este dată și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (În evul mediu în țările catolice) Dramă religioasă cu subiect biblic și hagiografic. [Cf. fr. mystère, lat. mysterium – lucru ascuns].
Sursa: Dicționar de neologisme

MÍSTER s.m. Termen de adresare în Anglia către un bărbat care nu are titlu nobiliar; domn. [< engl. mister].
Sursa: Dicționar de neologisme

*mistér n., pl. e, vechĭ urĭ (fr. mystère, d. vgr. mystérion). Cult secret în religiunile antice: misterele din Elensina. În religiunea creștinească, taĭnă, adevăr maĭ pe [!] sus de rațiune: Împărtășania e un mister. Lucru secret, ascuns: misterele politiciĭ, naturiĭ. În evu mediŭ, pĭesă teatrală cu subĭect religios și în care intervine Dumnezeŭ, sfințiĭ, îngeriĭ, draciĭ ș. a. A face mister dintr´un lucru, a-l ținea secret. A iniția pe cineva într´un mister, a-ĭ descoperi niște lucrurĭ secrete.
Sursa: Dicționaru limbii românești

míster1 (angl.) s. m., g.-d. lui míster; abr. Mr.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mistér2 s. n., pl. mistére
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mister n. 1. cult secret în religiunea politeistă: misterele Eleuzine; 2. în religiunea creștină: taină, adevăr mai presus de rațiune; 3. fig. ceeace e secret, ascuns: au văzut în repegiune ale Africei misteruri AL.; 4. în evul-mediu: piesă de teatru despre un subiect biblic.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MISTÉR1, mistere, s. n. 1. Ceea ce este (încă) neînțeles sau nedescoperit; taină; secret, enigmă. 2. Dogmă creștină pe care Biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (La pl.) Ritualuri religioase în Grecia și Roma antică la care participau doar cei inițiați. 4. (La pl.) Scrieri dramatice medievale în versuri, inițial cu caracter religios, reprezentate cu prilejul unor sărbători (religioase). [Var.: (înv.) mistériu s. n.] – Din fr. mystère, lat. mysterium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍSTER2 s. m. (Mai ales în Anglia) Termen de adresare către un bărbat care nu are titlu nobiliar; domn. – Cuv. engl.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍSTER2 s. m. inv. (adresare în Anglia către un bărbat care nu are titlu nobiliar) domn. (< engl. mister)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MISTÉR1 s. n. 1. (pl.) ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați. 2. doctrină religioasă care nu era împărtășită decât unui număr restrâns de inițiați. ◊ dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii. 3. lucrare dramatică medievală cu subiect biblic și hagiografic. 4. ceea ce este necunoscut, neînțeles, încă inexplicabil; taină; secret. (< fr. mystère, lat. mysterium, gr. mysterion)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MÍSTER2 s. m. (Mai ales în Anglia) Termen de adresare către un bărbat care nu are titlu nobiliar; domn. – Cuv. engl.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MISTÉR1, mistere, s. n. 1. Ceea ce este (încă) necunoscut, neînțeles sau nedescoperit; taină; secret. 2. Dogmă creștină pe care biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (La pl.) Ritualuri religioase în Grecia și Roma antică la care participau doar cei inițiați. 4. (La pl.) Lucrare dramatică specifică evului mediu, cu caracter religios sau laic, reprezentată cu prilejul unor sărbători (religioase). [Var.: (înv.) mistériu s. n.] – Din fr. mystère, lat. mysterium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MISTÉR s.n. 1. Ritual religios secret în Grecia și Roma antică, la care participau numai cei inițiați. ♦ Taină; secret. 2. Doctrină religioasă care nu era împărtășită decât unui număr restrâns de inițiați. ♦ Dogmă religioasă creștină care trebuie primită așa cum este dată și care se crede a fi inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (În evul mediu în țările catolice) Dramă religioasă cu subiect biblic și hagiografic. [Cf. fr. mystère, lat. mysterium – lucru ascuns].
Sursa: Dicționar de neologisme

MÍSTER s.m. Termen de adresare în Anglia către un bărbat care nu are titlu nobiliar; domn. [< engl. mister].
Sursa: Dicționar de neologisme

*mistér n., pl. e, vechĭ urĭ (fr. mystère, d. vgr. mystérion). Cult secret în religiunile antice: misterele din Elensina. În religiunea creștinească, taĭnă, adevăr maĭ pe [!] sus de rațiune: Împărtășania e un mister. Lucru secret, ascuns: misterele politiciĭ, naturiĭ. În evu mediŭ, pĭesă teatrală cu subĭect religios și în care intervine Dumnezeŭ, sfințiĭ, îngeriĭ, draciĭ ș. a. A face mister dintr´un lucru, a-l ținea secret. A iniția pe cineva într´un mister, a-ĭ descoperi niște lucrurĭ secrete.
Sursa: Dicționaru limbii românești

míster1 (angl.) s. m., g.-d. lui míster; abr. Mr.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mistér2 s. n., pl. mistére
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mister n. 1. cult secret în religiunea politeistă: misterele Eleuzine; 2. în religiunea creștină: taină, adevăr mai presus de rațiune; 3. fig. ceeace e secret, ascuns: au văzut în repegiune ale Africei misteruri AL.; 4. în evul-mediu: piesă de teatru despre un subiect biblic.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MISTÉR1, mistere, s. n. 1. Ceea ce este (încă) neînțeles sau nedescoperit; taină; secret, enigmă. 2. Dogmă creștină pe care Biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (La pl.) Ritualuri religioase în Grecia și Roma antică la care participau doar cei inițiați. 4. (La pl.) Scrieri dramatice medievale în versuri, inițial cu caracter religios, reprezentate cu prilejul unor sărbători (religioase). [Var.: (înv.) mistériu s. n.] – Din fr. mystère, lat. mysterium.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍSTER2 s. m. (Mai ales în Anglia) Termen de adresare către un bărbat care nu are titlu nobiliar; domn. – Cuv. engl.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].
Sursa: Dicționar de neologisme

ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

*opús, -ă adj. (d. opun). Pus față în față: munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar: albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin [!] creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl. urĭ. Lucru opus, lucru contrar: binele e opus răuluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ópus s. n., pl. ópusuri; abr. op.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

opus a. 1. pus față în față: case opuse; 2. de ceea parte: malul opus al râului.; 3. contrar: albul și negrul sunt colori opuse; fig. interese opuse. ║ n. ceeace este opus: economia este opusul risipei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].
Sursa: Dicționar de neologisme

ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

*opús, -ă adj. (d. opun). Pus față în față: munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar: albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin [!] creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl. urĭ. Lucru opus, lucru contrar: binele e opus răuluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ópus s. n., pl. ópusuri; abr. op.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

opus a. 1. pus față în față: case opuse; 2. de ceea parte: malul opus al râului.; 3. contrar: albul și negrul sunt colori opuse; fig. interese opuse. ║ n. ceeace este opus: economia este opusul risipei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Forme flexionare:

cuvânt - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cuvânt

cuvânt - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cuvânt

cuvântului - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, articulat - pentru cuvantul cuvânt

mister - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul mister

mister - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul mister

mister - Invariabil - pentru cuvantul mister

opus - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul opune

opus - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

cuvânt - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul cuvânta

cuvânt - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul cuvânta