Am găsit 34 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Cui, bont, din, 3, litere:

BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

bont2 s. n., pl. bónturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită


BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf; ciuntit, retezat. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

1) bont V. bunt.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) bont, boántă adj. (var. din cĭont orĭ poate înrudit cu germ. butt, ol. but, de unde și fr. bot, bont, tocit. Cp. cu but 1). Vest. Cĭunt: mînĭ boante. Fără vîrf, tocit: săgeată boantă. S.n., pl. e. Mînă boantă orĭ picĭor bont.
Sursa: Dicționaru limbii românești

bont, boantă, adj. – Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. – Probabil forma nazalizată din but „trunchi” (NDU).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

bont1 adj. m., pl. bonți; f. boántă, pl. boánte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

bont a. ciuntit. ║ n. 1. pl. boante, mâini ciuntite: cu boantele desfășă copilul ISP. [Formă nazalizată din but, trunchiu, ca ciont din ciot].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

bont2 s. n., pl. bónturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf; ciuntit, retezat. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

1) bont V. bunt.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) bont, boántă adj. (var. din cĭont orĭ poate înrudit cu germ. butt, ol. but, de unde și fr. bot, bont, tocit. Cp. cu but 1). Vest. Cĭunt: mînĭ boante. Fără vîrf, tocit: săgeată boantă. S.n., pl. e. Mînă boantă orĭ picĭor bont.
Sursa: Dicționaru limbii românești

bont, boantă, adj. – Ciunt, fără vârf; tocit, rupt. – Probabil forma nazalizată din but „trunchi” (NDU).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

bont1 adj. m., pl. bonți; f. boántă, pl. boánte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

bont a. ciuntit. ║ n. 1. pl. boante, mâini ciuntite: cu boantele desfășă copilul ISP. [Formă nazalizată din but, trunchiu, ca ciont din ciot].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BONT, BOÁNTĂ, bonți, boante, adj. Fără vârf, cu vârful retezat, tocit, rupt. ♦ (Despre degete, mâini, picioare etc.) Scurt și gros. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BONȚ, bonțuri, s. n. (Reg.) Vârf, colț. ♦ Sfârc.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cúi (cúie), s. n.1. Piesă mică turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, diblu. – 2. Crampon. – 3. Cuier, cîrlig. – 4. Înțepătură, junghi. – Istr. cuñu. Lat. cuneus (Pușcariu 433; Candrea-Dens., 426; REW 2396; DAR); cf. alb. kuń (Meyer 215; Philippide, II, 639), prov. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. cunho.Der. cuier, s. n. (suport pe care se atîrnă obiecte de îmbrăcăminte); cuia, vb. (a fixa talpa la pantofi cu ținte de lemn); cuișor, s. n. (dim. al lui cui; cataramă; condiment alimentar aromat; plantă, Ribes aureum); cuișoare, s. f. pl. (nume dat mai multor plante ornamentale: Ribes aureum, Asclepias cornuti, Dianthus Carthusianorum, Dianthus chinensis, Caryophyllus aromaticus). Cf. încuia, descuia.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cui, cuie s. n. 1. (tox.) acul seringii hipodermice folosite la administrarea unui drog prin injectare. 2. (tox.) țigară de marijuană. 3. (tox.) bilă de heroină. 4. țigară.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

CUI (QUID) PRODEST? (lat.) cui (la ce) folosește? – Formulă folosită atunci când nu e clară intenția săvârșirii unui anumit act sau există îndoieli asupra oportunității acestuia.
Sursa: Dicționar enciclopedic

CUI, Cezar Antonovici (1835-1918), compozitor și critic muzical rus. Elev al lui Moniuszko și Balakirev. Membru al „Grupului celor cinci”. Opere, piese orchestrale, lucrări pentru pian și vioară, cvartete, lieduri și romanțe.
Sursa: Dicționar enciclopedic

cuĭ n., pl. cuĭe (lat. cúneus, it. cógno, pv. cunh, fr. coin, sp. cuño, port. unho. V. cuneiform). Bucățică de metal orĭ de lemn care se înfige în lemn orĭ în zid ca să fixezĭ orĭ să atîrnĭ ceva. Fig. Necaz mare: am un cuĭ la inimă. Lucru care atrage atențiunea: cuĭu expozițiuniĭ franceze de la 1889 a fost turnu Eiffel. Cuĭu luĭ Pepelea, cuĭ pe care Pepelea îl avea în casa pe care o dăruise altuĭa și la care venea pe la mezu [!] nopțiĭ ca să-șĭ atîrne haĭna și, pin [!] urnare, nu-l lăsa să doarmă. De aicĭ vorba de ferește-te de cuĭ străin în casă. Cuĭ de rufe, prinzătoare de rufe. V. prinzătoare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cúi, cuie, s.n. – Pahar: „Un cui de horilcă” (Papahagi 1925; Apșa). Probabil in relație cu la expr. cui pe cui se scoate (argument frecvent invocat de persoanele mahmure pentru a se drege cu un pahar de alcool). – Lat. cuneus.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

cui1 s. n., pl. cúie
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cui2 pr. v. cíne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă de metal sau de lemn, formată dintr-o tijă cu vârf ascuțit și cu un capăt numit floare, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află cineva sau ceva, unde se întâmplă ceva) Oglinda din perete. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare) A ieșit din casă. ♦ (În corelație cu prep. „în”, arată succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Sărea din piatră în piatră. 3. (Introduce un complement sau un atribut care arată originea, proveniența) Medicament extras din plante.Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Din sus de... = mai sus de... II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul când se petrece o acțiune) Îl striga din mers. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) Din tinerețe. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Într-una din zile. IV. (Introduce un complement de cauză) A greșit din neglijență. V. (Introduce un complement de mod) Povestește din amintire. VI. (Introduce un complement instrumental) Bate din palme. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru) Mămăligă din făină necernută. VIII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri, al unei schimbări) Ei fac din noapte zi. IX. (Pop.; introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Din glume îi întrece pe toți.De4 + în.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

din prep. (de și in. V. pin, prin). Arată: 1) originea, proveniența, locu de unde: ĭes din casă din oraș, din țară; a pica din pom, din cer. 2) timpu de cînd: din zi în zi, din ceas în ceas, din copilărie, din tinereță, din născare. Din capul loculuĭ, chear de la'nceput. 3) lucru saŭ materia din care e făcut ceva: e făcut din bucățĭ, din lemm, din fer. 4) modu cum e făcut ceva: a lucra din topor (grosolan), a desemna din peniță, a învăța o limbă din practică, din auzite, din citite; cunosc din vedere, prind din zbor, din fugă. 5) cauza: a lucra din ambițiune, a muri din beție; din păcate, din nenorocire, după ce e sărac, maĭ este și bețiv. 6) instrumentu: a da din cap, din mînĭ, din umerĭ, din coadă; a cînta din fluĭer, din pian, a scrîșni din dințĭ, a sorbi din ochĭ, a vorbi din inimă, din memorie. 7) un înțeles (ca un genitiv) partitiv: unu din eĭ, o parte din casă (a caseĭ), a scurta din drum (o parte a drumului). 8) privința, relațiunea: a sta bine din parale, din grîŭ, din tunurĭ (din partea paralelor, grîuluĭ, tunurilor), s’a oprit din băut (nu maĭ bea). Din colo, din direcțiunea aceĭa (deosebit de dincolo 1). Pe din afară, pe din ăuntru, pe din față, pe din dos, pe afară, fig. pe de rost (din memorie), pin ăuntru, pin față, pin dos. Din afară (după fr. du dehors), barb. îld. de afară. – În vest dîn, ca pîn față de pin (V. pin, pintre). Vechi și den. V. dintru.
Sursa: Dicționaru limbii românești

din prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

din prep. exprimă punctul originar: 1. în spațiu: din oraș, din afară; 2. în timp: dinainte, din copilărie; 3. partitiv: unul din tovarășii săi; 4. cauzal: a murit din facere; 5. instrumental: a da din umeri. [Contras din de în].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află cineva sau ceva, unde se întâmplă ceva) Oglinda din perete. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare) A ieșit din casă. ♦ (În corelație cu prep. „în”, arată succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Sărea din piatră în piatră. 3. (Introduce un complement sau un atribut care arată originea, proveniența) Medicament extras din plante. ◊ Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Din sus de... = mai sus de... II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul când se petrece o acțiune) Îl striga din mers. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) Din tinerețe. III (Cu sens partitiv) Dintre. Într-una din zile. IV. (Introduce un complement de cauză) A greșit din neglijență. V. (Introduce un complement de mod) Povestește din amintire. VI. (Introduce un complement instrumental) Bate din palme. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru) Mămăligă din făină necernută. VIII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri, al unei schimbări) Ei fac din noapte zi. IX. (Pop.; introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Din glume îi întrece pe toți.De4 + în.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

bont - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul bont

bont - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul bont

bont - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul bont

bont - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul bont

cui - Pronume, Genitiv-Dativ, singular, masculin - pentru cuvantul cine

cui - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cui

cui - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cui

din - Invariabil - pentru cuvantul din

litere - Substantiv feminin, Genitiv-Dativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul literă

litere - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul literă

litere - Substantiv feminin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul literă

bonț - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul bonț

bonț - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul bonț