Am găsit 51 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Basc, cuvint, asemanator:

ASEMĂNĂTÓR, -OÁRE, asemănători, -oáre, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; similar, asemenea, analog, asemănat. – Asemăna + suf. -ător.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ASEMĂNĂTÓR, -OÁRE, asemănători, -oáre, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; care este la fel (cu...); similar. – Din asemăna + suf. -(ă)tor.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

asemănătór adj. m., pl. asemănătóri; f. sg. și pl. asemănătoáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ASEMĂNĂTÓR, -OÁRE, asemănători, -oare, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; similar, asemenea, analog, asemănat. – Asemăna + suf. -ător.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC1 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BASC2, -Ă, basci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară din Țara Bascilor, regiune așezată în Pirinei, în Franța și Spania. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor2 (1), privitor la basci2. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BASC s.n. 1. V. bască. 2. Parte a unei rochii, care, pornind din talie, acoperă șoldurile. [< fr. basque < it. basca]
Sursa: Dicționar de neologisme

BASC2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Pirinei. ◊ (s. f.) limbă aglutinantă vorbită de basci. (< fr. basque)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BASC1 s. n. parte a unei jachete (fuste) care acoperă șoldurile. (< fr. basque)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

basc (-că), adj. – Din Țara Bascilor. Fr. basque.Der. bască, s. f. (beretă). S-a spus înainte și bască (‹ fr. basque) pentru „fustă lungă”; cuvîntul a ieșit din uz o dată cu moda. Același lucru se poate spune despre baschină, din fr. basquine.
Sursa: Dicționarul etimologic român

basc1 (nume etnic) adj. m., s. m., pl. basci; adj. f., s. f. báscă, pl. básce
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

basc2 / báscă1 (beretă) s. n. / s. f., pl. báscuri / băști
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

basc3 (adaos la îmbrăcăminte) s. n., pl. báscuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

BASC1 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

BASC2, -Ă, basci, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană aparținând unei populații care locuiește în Pirineii occidentali. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor (1). – Fr. basque.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

BASC1, bascuri s. n. Parte a unei jachete (sau fuste) care, pornind din talie, acoperă șoldurile. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC2, bascuri, s. n. Beretă cu marginile îndoite înăuntru. [Var.: báscă (pl. băști) s. f.] – Din fr. [beret] basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC3 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC4, -Ă, basci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Țara Bascilor, regiune situată în Pirinei, în Franța și Spania. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor (1), privitor la basci. ♦ (Substantivat, f.) Limba izolată neindo-europeană, vorbită de basci. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC1 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BASC2, -Ă, basci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară din Țara Bascilor, regiune așezată în Pirinei, în Franța și Spania. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor2 (1), privitor la basci2. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BASC s.n. 1. V. bască. 2. Parte a unei rochii, care, pornind din talie, acoperă șoldurile. [< fr. basque < it. basca]
Sursa: Dicționar de neologisme

BASC2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Pirinei. ◊ (s. f.) limbă aglutinantă vorbită de basci. (< fr. basque)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BASC1 s. n. parte a unei jachete (fuste) care acoperă șoldurile. (< fr. basque)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

basc (-că), adj. – Din Țara Bascilor. Fr. basque.Der. bască, s. f. (beretă). S-a spus înainte și bască (‹ fr. basque) pentru „fustă lungă”; cuvîntul a ieșit din uz o dată cu moda. Același lucru se poate spune despre baschină, din fr. basquine.
Sursa: Dicționarul etimologic român

basc1 (nume etnic) adj. m., s. m., pl. basci; adj. f., s. f. báscă, pl. básce
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

basc2 / báscă1 (beretă) s. n. / s. f., pl. báscuri / băști
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

basc3 (adaos la îmbrăcăminte) s. n., pl. báscuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

BASC1 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

BASC2, -Ă, basci, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană aparținând unei populații care locuiește în Pirineii occidentali. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor (1). – Fr. basque.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

BASC1, bascuri s. n. Parte a unei jachete (sau fuste) care, pornind din talie, acoperă șoldurile. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC2, bascuri, s. n. Beretă cu marginile îndoite înăuntru. [Var.: báscă (pl. băști) s. f.] – Din fr. [beret] basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC3 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC4, -Ă, basci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Țara Bascilor, regiune situată în Pirinei, în Franța și Spania. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor (1), privitor la basci. ♦ (Substantivat, f.) Limba izolată neindo-europeană, vorbită de basci. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC1 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BASC2, -Ă, basci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară din Țara Bascilor, regiune așezată în Pirinei, în Franța și Spania. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor2 (1), privitor la basci2. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BASC s.n. 1. V. bască. 2. Parte a unei rochii, care, pornind din talie, acoperă șoldurile. [< fr. basque < it. basca]
Sursa: Dicționar de neologisme

BASC2, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Pirinei. ◊ (s. f.) limbă aglutinantă vorbită de basci. (< fr. basque)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BASC1 s. n. parte a unei jachete (fuste) care acoperă șoldurile. (< fr. basque)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

basc (-că), adj. – Din Țara Bascilor. Fr. basque.Der. bască, s. f. (beretă). S-a spus înainte și bască (‹ fr. basque) pentru „fustă lungă”; cuvîntul a ieșit din uz o dată cu moda. Același lucru se poate spune despre baschină, din fr. basquine.
Sursa: Dicționarul etimologic român

basc1 (nume etnic) adj. m., s. m., pl. basci; adj. f., s. f. báscă, pl. básce
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

basc2 / báscă1 (beretă) s. n. / s. f., pl. báscuri / băști
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

basc3 (adaos la îmbrăcăminte) s. n., pl. báscuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

BASC1 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

BASC2, -Ă, basci, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană aparținând unei populații care locuiește în Pirineii occidentali. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor (1). – Fr. basque.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

BASC1, bascuri s. n. Parte a unei jachete (sau fuste) care, pornind din talie, acoperă șoldurile. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC2, bascuri, s. n. Beretă cu marginile îndoite înăuntru. [Var.: báscă (pl. băști) s. f.] – Din fr. [beret] basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC3 s. n. v. bască.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BASC4, -Ă, basci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Țara Bascilor, regiune situată în Pirinei, în Franța și Spania. 2. Adj. Care aparține sau este caracteristic bascilor (1), privitor la basci. ♦ (Substantivat, f.) Limba izolată neindo-europeană, vorbită de basci. – Din fr. basque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

cuvînt (cuvínte), s. n.1. Termen, vorbă. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Înv.) Discurs. – 4. Verb, învățătură a religiei. – 5. (Înv.) Știre, veste, noutate. – 6. Proverb, zicală. – 7. Ordin, dispoziție. – 8. Făgăduință, promisiune, siguranță. – 9. (Înv.) Răspuns, lămurire. – 10. (Înv.) Dispută, controversă. – 11. Rațiune, motiv, cauză, pricină. – Mr. (cuvendă), istr. cuvint. Lat. conventum „reuniune” (Pușcariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. și alb. kuvënt „conversație”, ngr. ϰουβέντα „conversație” ca și ngr. ὁμιλία „reuniune” și „conversație”, sl. sŭborŭ „reuniune” și sb. zbor „conversație” etc. Această coincidență îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 și Sanfeld 34. În rom. este cuvînt general folosit, și imaginea pe care o dă ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă. Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ține un discurs; a declara), pe care Pușcariu 480 și DAR îl consideră a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvîntător, adj. (care vorbește, care poate vorbi; rațional; chibzuit); necuvîntător, adj. (fără grai, care nu poate vorbi; fără rațiune, animalic); cuvîntăreț, adj. (înv., rațional, înzestrat cu rațiune); cuvîntătorie, s. f. (înv., elocință); cuvintelnic, s. n. (înv., dicționar, glosar); precuvîntare, s. f. (prefață), înv., formație literară pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cuvî́nt n., pl. cuvinte (lat. conventus, adunare, ca vorbă d. vsl. dvorĭba, curte, adunare; fr. convent, mînăstire. V. conventicul, convin). Vorbă, una sau maĭ multe silabe care-s supuse unuĭ accent și exprimă o ideĭe: freamăt e un cuvînt latin. Discurs: cuvînt funebru. Cuvîntare, vorbire articulată: animalele n´aŭ cuvînt. Rațiune, motiv: dacă eștĭ sărac, nu e un cuvînt să furĭ. Drept, dreptate: fără cuvînt nu te poțĭ face stăpîn pe lucru altuĭa. Ideĭe: în ainte [!] de facerea lumiĭ era cuvîntu. Cer cuvîntu, cer prezidentuluĭ voĭe să vorbesc în adunare. Am cuvîntu, am voĭe să vorbesc în adunare. A nu avea cuvînt, a nu avea motiv saŭ voĭe să protestezĭ, să vorbeștĭ. A te ținea [!] de cuvînt, a-țĭ împlini promisiunea. A nu ĭeși din cuvîntu cuĭva, a te ținea de cuvîntu cuĭva, a-ĭ urma sfatu, ordinu. Toțĭ la un cuvînt, într´un cuvînt, toțĭ de acord. A fi într´un cuvînt cu cineva, a fi în înțelegere. A sta la cuvînt, a te ținea de cuvînt (Vechĭ). A se ajunge la cuvinte, a se învoi. Cuvînt în doĭ perĭ, cuvînt ambiguŭ. Cuvînt supțire [!], perifrază, expresiune blîndă în formă numaĭ, dar gravă în fond. A tăĭa cuvîntu, a întrerupe. Cuvînt cu cuvînt, din cuvînt în cuvînt, neschimbînd nimica (ad litteram, mot à mot). Cu un cuvînt, cu alte cuvinte, în fine, în rezumat, ca să mă esprim alt-fel. Supt [!] cuvîntu că, supt motivu saŭ pretextu că. Pentru cuvîntu că, fiind-că, pentru motivu că. De cuvînt (Mold. Rar), conform cuvîntuluĭ, îndată.
Sursa: Dicționaru limbii românești

Forme flexionare:

asemănător - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul asemănător

asemănător - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul asemănător

basc - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul basc

basc - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul basc

basc - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul basc

basc - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul basc

cuvînt - Formă unică - pentru cuvantul cuvînt

basc - Formă unică - pentru cuvantul basc