Am găsit 69 de definiții pentru cuvantul/cuvintele A, rupe, fasu:

A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



A2 interj. Exclamație care exprimă: surprindere, admirație, entuziasm; plăcere, satisfacție; necaz, supărare; regret; indignare, reamintirea bruscă a unui lucru omis; ah (2).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul scurt ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 3. (Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale și a unor substantive și adjective în care este inclus tot) De-a dreapta, atoatevăzător, atotputernic.Lat. ad.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

A5- Element de compunere care indică absența, excluderea etc. Amoral, anhidru. [Var.: an-] – Din fr. a-.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

A-/AN- pref. „privativ, negativ”. (< fr. a-, an-, cf. gr. a-, an-, fără, lipsit de)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

a7 / aa interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a prep.1. (Înv.) Exprimă o relație spațială (cu sau fără ideea de mișcare): șezu a dreapta lui Dumnezeu (Coresi). – 2. (Înv.) Exprimă o relație temporală sau instrumental-modală: sîmbătă a prînzul cel mare (N. Costin). – 3. (Înv.) De la sensul spațial s-a dezvoltat un sens cauzal: mearsă în pădure a lemne (Dosoftei). – 4. Exprimă o relație de identitate, fie reală, fie presupusă: cîinii latră a om străin (N. Gane). – 5. Însoțește inf. scurt și (înv.) inf. lung. În primul caz, se suprimă la timpurile compuse cu inf. (voi fugi), după a ști și a putea (nu pot face nimic) și după un pron.rel.-inter. (n-are ce face). – 6. (Înv.) Însoțește gen. dat. nedeterminat: nice frate a frate va folosi, nice părinte a fecior (Varlaam). Lat. ad, al cărui rezultat romanic este în general a (Pușcariu 1; Candrea-Dens., 1; REW 136; DAR). Toate întrebuințările din rom. sînt romanice, chiar și gen.-dat.: cf. Pușcariu, Lr., 190 (citat din CIL, XIII, 2483: membra ad duos fratres, rom. membrele a doi frați). A fost înlocuit treptat și astăzi aproape complet, de la. Tendința actuală este de a i se limita folosirea la 4 și 5.
Sursa: Dicționarul etimologic român

a interj. – Exprimă surpriză, cu un sens secundar de mirare sau de indignare. Creație expresivă.
Sursa: Dicționarul etimologic român

A4 prep. (Introduce un numeral distributiv) De câte... 3 saci a 80 kg.Fr. à.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

A2 interj. 1. Exclamație care exprimă diferite stări emotive: surprindere; admirație, entuziasm; plăcere, satisfacție; necaz, supărare; regret; indignare etc. 2. Exlamație care însoțește reamintirea bruscă a unui lucru omis.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ ♦ În semn de... Fluiera a pagubă (ISPIRESCU). 3. (Servește la alcătuirea unor construcții corespunzătoare genitivului). Atoateștiutor. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. ♦ (Cu valoare de articol posesiv) Să le lege de codițele a trei cai neînhămați (RETEGANUL). 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale) De-a dreapta.Lat. ad.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului și sunetul corespunzător. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

a (nu) le avea cu (ceva) expr. a (nu) se pricepe la (ceva)
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a (nu) avea față (de ceva) expr. a (nu) fi competent într-un domeniu de activitate; a (nu) se ridica la nivelul unei slujbe, funcții etc.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a (nu) avea față (de cineva) expr. a (nu) fi partenerul potrivit al cuiva (în dragoste, în afaceri etc.)
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

A4 prep. (Formează numerale distributive). De câte... 3 saci a 80 de kg. – Din fr. à.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a

a (nu)-l duce capu / mintea expr. a (nu) fi inteligent.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a (se) face de baftă / de basm / (eufem.) de cacao / de căcat (vulg.) expr. a (se) compromite; a se face de râs.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a (nu) fi văzut cu ochi buni de către cineva expr. a (nu) avea parte de încrederea sau bunăvoința cuiva.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

A’LUD (cuv. arab), subst. Instrument muzical cu coarde ciupite, răspîndit în Orient, mai ales la popoarele arabe; este strămoșul lăutei.
Sursa: Dicționar enciclopedic

a (se) jura strâmb expr. a comite sperjur, a depune mărturie mincinoasă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a1 (literă) s. m. / s. n., pl. a / a-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a2 (sunet), s. m. pl. a
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a4 adj. pr. v. ăl1
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a5 art. v. al, ăl1
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a6 vb. aux. v. avea2
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

A1, a, s. m. 1. Prima literă a alfabetului limbii române. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime. 2. Sunet notat cu această, literă (vocală deschisă, nerotunjită medială).[Pl. și: (1, n.) a-uri]
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

A2 interj. (De obicei repetat) Exclamație care exprimă: surprindere, admirație, entuziasm; plăcere, satisfacție; necaz, supărare; regret; indignare, reamintirea bruscă a unui lucru omis; ah. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

a (nu) slăbi (pe cineva) expr. a (nu) lăsa în pace (pe cineva).
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a3 prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

A1 s. m. invar. 1. Prima literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). 2. (LOG.) Simbol pentru judecata universal-afirmativă. V. pătratul logic. 3. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul la. 4. (METR.) Simbol pentru amper. 5. (MAT.) Simbol pentru arie.
Sursa: Dicționar enciclopedic

A2 (lat. ad „către”) prep. 1. Precede infinitivul: a merge. 2. Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale: de-a lungul, de-a dreapta. 3. Exprimă un raport de asemănare, de identificare: miroase a fîn. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă.
Sursa: Dicționar enciclopedic

A3 (‹ fr.) prep. (Urmat de numerale) De cîte... 3 caiete a 2 lei.
Sursa: Dicționar enciclopedic

Ä s. m. (METR.) Simbol pentru angström.
Sursa: Dicționar enciclopedic

1) *a m. Prima literă și vocală a alfabetului latin (numită alfa în alfabetu gr. și az în cel cirilic), care reprezentă un sunet produs cu gura foarte deschisă și cu limba în stare de repaus: un A, doĭ saŭ doĭ de A. 2) a v. ajutător p. formarea pers. III sing. a perf. compus (lat. habet; it. ha, fr. a): a fost (în nord o fost). 3) a v. ajutător p. formarea viitorului, prescurtare din va. V. va. 4) a (lat. ad, it. a, fr. a) prep. care 1) precede infinitivu: a ști, e greŭ a ști (să știĭ) tot, era gata a-ĭ spune (să-ĭ spună); 2) arată relațiunea, asemănarea ori tendența: miroase a crin, seamănă o [!] vulpe, urlă a pustiŭ, face a răŭ, rațele fac a ploaie, trage a boĭer, (odinioară: ĭeșind a vînat azi: la vînat); 3) arată direcțiunea, locu, timpu saŭ modu și se scrie unită cu substantivu formând adverbe: îmĭ aduc aminte („la minte”), mă duc ori dorm acasă („la casa mea”), amează, amurg, alene; odinioară se scria despărțit: stînd în picioare cu șlicele a (în) mînă (N. Cost. 2,77); 4). exprimă genitivu și dativu adjectivelor și pronumelor nehotărîte și al numeralelor: înaintea a atîtea năroade (atîtor noroade), vorbe a niscaiva oameni, vorbe de la niște oameni, știutor a tot, știutor a toate (a-tot-știutor), tată a doĭ, a treĭ, a opt copiĭ; stăpîn a multe turme, stăpîn a cît pămînt vreĭ; i-a tăiat capul și luĭ, și a treĭ pruncĭ (V. de și de-a). 5) a (lat. illa, de unde vine și ĭa, dînsa) art. care arată genitivu sing. fem.: cartea e a luĭ, a eĭ. Vest. Art. fem. îld. cea: casa a mică, pl. casele ale (saŭ ăle) mici. V. aseară. 6) *a- și în ainte [!] de vocale an-, prefix privativ grecesc uzitat în nomeclatura științifică: aseptic, acatalectic, anorganic, anemic. 7) -a, sufix care se adaugă pronumelor (izolate saŭ neurmate de substantiv) și adverbelor: acestora, oamenilor acestora, nimănuĭa, altuĭa, acuma, aicea. 8) a, interj. de mirare, admirare saŭ exclamare: A! Ce e asta? A! Dac' ar fi așa, bine ar fi! – Unit cu ba (scris mai corect a, ba se întrebuințează la o întrebare saŭ la exprimarea mirăriĭ ori îndoieliĭ: A, ba! Țara pĭere, și baba se pĭaptănă!
Sursa: Dicționaru limbii românești

a, prep. – La: „Puii stau a soare și eu a umbră” (D. Pop 1970: 158); „O luat dasagii de-a umăr” (idem); „O sărit omu' cu un brăcinar din gatii a mână” (Papahagi 1925: 125); „Mă duc sara la fântână / Cu gălețile a mână” (Bârlea 1924, II: 357). – Lat. ad „la„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

a1 s.m. invar. I 1 Prima literă a alfabetului limbii române. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime. 2 Sunetul corespunzător acestei litere (vocală medială, deschisă, nerotunjită). 3 Semn grafic pentru această literă (a, A). II 1 (muz.) Notație literală pentru sunetul la în țările germanice. 2 (metr.) Simbol pentru amper. 3 (mat.) Simbol pentru arie. 4 (chim.) Numele unei vitamine (A). 5. (med.) Numele unei grupe sangvine (A II). 6. (log.) Simbol pentru judecățile universal-afirmative. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

a2- Element de compunere „fără“, „lipsit de“. • și an-. /<fr. a-, an-; cf. gr. ά- άν- „fără, lipsit de“. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

a3 interj. 1 Exclamație prin care se exteriorizează diferite stări emotive: a) Surprindere. A, te-am prins! b) Admirație. A, ce rochie frumoasă! c) Satisfacție. Ai mâncat ciocolata? – A, a fost foarte bună! d) Regret. Ai pierdut banii? – A, asta-i situația! e) Indignare. A, din ăștia-mi ești?; ah. 2 Exclamație care însoțește reamintirea bruscă a unui lucru omis. Ți-ai amintit? – A, asta era! • /onomat. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

a4 prep. 1 Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului. A citi. 2 Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale, a unor substantive și adjective în structura cărora este inclus tot și în numirea unor jocuri de copii. Ex. Acasă, de-a dreapta, de-a baba oarba. 3 Exprimă un raport de comparație sau de asemănare. Miroase a tămâie. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 4 Se utilizează pentru a exprima genitivul unor numerale sau al unor pronume și adjective pronominale nehotărâte. Cărțile a doi copii. Simbolul a ceva. • /lat. ad. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

a prep. 1. arată o pozițiune exterioară: a casă; fig. a minte; 2. o presimțire: miroase a..., fig. nu-i a bună; 3. modul: merge a lene; 4. precede orice infinitiv, distingându-1 de forma-i nominală corespunzătoare: a face în raport cu facere [Lat. AD].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

A m. întâia literă a alfabetului. In vechiul alfabet românesc, derivat din cel cirilic și în uz până la 1860, ea poartă numele de az. V. az.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

a! int. exprimă o surprindere sau uimire (mai adesea neplăcută): a! ce om!
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

a art. V. al.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul scurt ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 3. (Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale și a unor substantive și adjective în care este inclus tot) De-a dreapta, atoatevăzător, atotputernic.Lat. ad.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

A4 prep. (Formează numerale distributive). De câte... 3 saci a 80 de kg. – Din fr. à.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

A5- Element de compunere care indică absența, excluderea etc. Amoral, anhidru. [Var.: an-] – Din fr. a-.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului și sunetul corespunzător; este o vocală nerotunjită, cea mai deschisă din seria medială. ◊ Expr. De la a (pînă) la z = de la început pînă la sfîrșit; de la alfa la omega.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

A2 interj. (Adesea lungit sau repetat) 1. Exclamație care exprimă diferite stări emotive: a) surprindere, mirare. A, dar lîngă sobă s-a mișcat culcușul cățelului. BASSARABESCU, V. 32; b) admirație, entuziasm. Am așteptat cît am așteptat înghesuit în fund, și-n sfîrșit am auzit: A ! a! și bătăi în palme din toate părțile. Se arătase sus pe movilă vestitul cîntăreț. CARAGIALE, O. I 375; c) plăcere, satisfacție. Șeful (cordial): Aaa! Am onoarea, dom’profesor. SEBASTIAN, T. 191. Să ciocnim, giupîne ! Noroc și într-un ceas bun. Amin! (Bea) A!... bun îi! ALECSANDRI, T. I 329; d) bucurie răutăcioasă, triumf. A! a! bine ți-a făcut! e) necaz, supărare. A! ce copil neastîmpărat! f) întristare, regret. A, ce rău îmi pare că nu te-am ascultat! g) indignare, amenințare. A, tîlharule, vii sus de stingherești fata de la gherghef? ALECSANDRI, T. I 338. N-apucă să sfîrșească, căci buzduganul armașului, lovindu-l drept în frunte, îl oborî la pămînt.A, voi ocărîți pre domnul vostru! strigă acesta. NEGRUZZI, S. i 152. 2. Exclamație care însoțește reamintirea bruscă a unui lucru scăpat din vedere. A, cît p-aci să uit să-ți povestesc cum s-au petrecut lucrurile.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A vorbi. A citi. ◊ (Precedă infinitivul care are rol de subiect sau de complement în propoziție) I-a dat poruncă ca să-i deschidă toate tronurile cu haine, spre a-și alege. ISPIRESCU, L. 3. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările. ALECSANDRI, T. I 155. Nu rînji, lele, dinții, Că n-am venit a peți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Vîntul venea vîjîind din timpii, trecea prin finețe și țipa cîteodată a pustiu. SADOVEANU, O. I 147. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac. VLAHUȚĂ, O. A. 371. Urcă-te, leică, într-un copaci mare și te uită în toate părțile, doară de vei vedea ceva așa care să semene a sat. ISPIRESCU, L. 336. Un fir de o mătase albă, subțire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună... decît a fir de tort. EMINESCU, N. 8. ◊ (Construcția prepozițională exprimă o presimțire, o prevestire, o amenințare) O adiere rece... șuieră a primejdie. SLAVICI, V. P. 156. A lupilor potaie... vine... urlînd a moarte. ALECSANDRI, P. A. 222. Un fel de vultur ce țipă a ploaie. ȘEZ. II 151. ♦ În semn de... Fața omului se chirci a durere. PREDA, I. 167. Parcă se coborîse încet o pleoapă, a somn, peste rămășițele de lumină. SADOVEANU, O. V 458. Sta în loc și fluiera a pagubă. ISPIRESCU, L. 139. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa. EMINESCU, O. I 106. 3. (Formează, împreună cu substantive precedate de numerale ori de adjective pronominale nehotărîte sau împreună cu pronume nehotărîte, construcții cu valoare de genitiv) Să le lege de codițele a trei cai neinvățați. RETEGANUL, P. II 40. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. Atotștiutor. 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale, exprimînd un raport local) De-a curmezișul. De-a latul.Locomotiva scundă... trăgea încet șa e vagoane de-a lungul cîmpiei. DUMITRIU B. F. 5. Masele grele de păr... o încoronau de-a dreapta și de-a stînga. DUMITRIU, B. F. 37. ♦ (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale, exprimînd un raport modal) De-a berbeleacul. De-a binelea. De-a gata.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

A4 prep. (Cu sens distributiv, precedînd numerale) De cîte... Trei caiete a un leu.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

Ă s. m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ă1 (literă) s. m. / s. n., pl. ă / ă-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ă2 (sunet) s. m., pl. ă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

Ă s. m. invar. A doua literă a alfabetului și sunetul corespunzător.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ă m. vocală confuză ce provine dintr´un a neîntonat, median sau final: bărbat (din barbă), călare (din cal).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Ă, ă, s. m. 1. A doua literă a alfabetului limbii române; 2. Sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere mijlocie, nerotunjită). [Pl. și: (1, n.) ă-uri].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

 s. m. invar. A treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă2 (8), nerotunjită (2)).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

â (literă) s. m. / s. n., pl. â / â-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

â m. son reprezentând o rostire mai energică și mai adâncă decât cel precedent și provenind obișnuit dintr´un a urmat de o nazală: păgân (lat. PAGANUS), rumân (lat. ROMANUS); a fost apoi propagat de slavona și turca, cari posed acelaș son.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Â, â, s. m. 1. A treia literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă, nerotunjită). Pl. și: (1, n.) â-uri].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

RÚPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele.Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți dintr-însul. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă.Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rúmpe vb. III] – Lat. rumpĕre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

RÚPE, rup, vb. III. ~ 8. Tranz. A se înțelege asupra prețului de vânzare. (din lat. rumpĕre; cf. it. rompere, pv., fr., cat. rompre, sp., pg. romper)
Sursa: Dicționarul etimologic român

RÚPE, rup, vb. III. 1. ~ ♦ Refl. Când să strângă nodul, pâc! se rupse ața, căci era putredă. ♦ (În contexte figurate) Românul cu-a sa mână rupe lanțul de robie.Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amândoi o groapă să ne-astupe.Expr. A rupe inima târgului v. inimă (IV. 1.). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. ~ A-și rupe gâtul (sau grumajii) = a-și pierde viața, cinstea, averea, a o păți rău de tot. ~ 2. ~ Au început a tupăi ... și a se sfărâma jucând, cât și-au rupt tot cojocul bucățele. 3. ~ ♦ (Fig.) Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul.Expr. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. ~; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupând cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ♦ A sfâșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacându-l, lovindu-l, bătându-l). Copiii după ei se țin Și câinii dau să-i rupă. ♦ A zdrobi, a strivi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, și-n murmur carnea pumnului a rupt. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria.Dacă nu era cocoana să sară pentru mine ... mă rupea, că nu-ș' ce-avea, era turbat rău de tot. 5. ~; a desprinde, (trăgând cu putere) din locul unde este fixat. ♦ A culege flori, fructe, etc. ◊ (Fig.) Chipul tău e rupt din soare. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. ◊ (Fig.) Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. 6. ~ , a (se) desprinde (cu oarecare efort) de cineva sau de ceva. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. ♦ Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia, a se desface în două (sau în mai multe). Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos.Expr. (Tranz.) A rupe rândurile (sau, rar, refl. a se rupe) = ~; (despre rânduri) a înceta să formeze un șir aliniat. ~ ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupând drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar.Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți. 7. Tranz. Fig. (Cu complementul vorbă sau în expr. a o rupe (pe)...) ~ Vorbește încai franțuzește?... A fi rupând și el vreo două vorbe ca toată lumea. – Var. (învechit) rúmpe.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

rúpe (rúp, rúpt), vb.1. A despărți un obiect în mai multe părți, a face bucăți. – 2. A despica, a desface. – 3. A tăia, a smulge. – 4. A strica, a sfărîma. – 5. A suprima, a suspenda, a anula. – 6. A întrerupe, a curma. – 7. A da la o parte, a separa. – 8. A se despărți, a abandona. – 9. A vorbi stricat o limbă, a o stîlci. – 10. A cădea la învoială, a stabili prețul de vînzare. – Var. înv. rumpe. Mr. arup, arupșu, aruptă, megl. rup, rupș, rupt, istr. rupu, rupt. Lat. rumpĕre (Pușcariu 1485; REW 7442), cf. it. rompere, prov., fr., cat. rompre, sp., port. romper.Der. rupt, adj. (despărțit; desfăcut; s. n., rupere, întrerupere); ruptă, s. f. (înv., impozit global, contribuție personală stabilită pentru prima dată în Mold. la începutul sec. XIX și plătibilă în patru rate anuale); ruptaș, s. m. (contribuabil care plătea impozitul după sistemul numit ruptă); raptoare (var. înv. ruptoare), s. f. (început, primul pas; învoială asupra prețului de vînzare-cumpărare; stabilire a contribuției individuale); ruptură (mr. aruptură), s. f. (rupere; distrugere; crăpătură, fisură; hernie; bucată ruptă, fragment; zdreanță, cîrpă), care ar putea proveni direct din lat. ruptŭra (Pușcariu 1486; REW 7455), cf. it. rottura, prov., cat., sp., port. rotura, fr. roture); ruptănos (var. rupticos), adj. (zdrențăros, rupt); rupturi, vb. (a rupe în bucăți); prerupe, vb. (înv. și Trans. de S., a întrerupe), care pare să provină direct din lat. praerumpere. Rus. ruptaš „contribuabil” provine din rom. (Vasmer, II, 549).
Sursa: Dicționarul etimologic român

rupe, rup v. t. 1. (er.) a istovi, a(-și) epuiza partenerul de sex. 2. a bate foarte rău (pe cineva).
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

rúpe (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rup, perf. s. 1 sg. rupséi, 1 pl. rúpserăm; part. rupt
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

rupe v. 1. a face bucăți: a rupe o hârtie; 2. a sfășia: a rupe cu dinții; fig. mi se rupe inima ISP.; 3. a anula: a rupe un contract; 4. a vorbi puțin și stricat: o rupe franțuzește; 5. a porni repede: o rupe d’a fuga; 6. a se sfărâma: podul s’a rupt. [Mold. rumpe = lat. RUMPERE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

RÚPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele.Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți din acesta. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă.Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rúmpe vb. III] – Lat. rumpĕre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

a - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, feminin - pentru cuvantul al

a - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul al

a - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, masculin - pentru cuvantul al

a - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul ăl

rupe - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul rupe

rupe - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul rupe

rupe - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul rupe

a - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul a

ă - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ă

â - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul â

a - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul vrea

a - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul avea

a - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul a

ă - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ă

â - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul â