Am găsit 137 de definiții pentru cuvantul/cuvintele A, nu, vedea, de, nas:

A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a



A2 interj. Exclamație care exprimă: surprindere, admirație, entuziasm; plăcere, satisfacție; necaz, supărare; regret; indignare, reamintirea bruscă a unui lucru omis; ah (2).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul scurt ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 3. (Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale și a unor substantive și adjective în care este inclus tot) De-a dreapta, atoatevăzător, atotputernic.Lat. ad.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

A5- Element de compunere care indică absența, excluderea etc. Amoral, anhidru. [Var.: an-] – Din fr. a-.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

A-/AN- pref. „privativ, negativ”. (< fr. a-, an-, cf. gr. a-, an-, fără, lipsit de)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

a7 / aa interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a prep.1. (Înv.) Exprimă o relație spațială (cu sau fără ideea de mișcare): șezu a dreapta lui Dumnezeu (Coresi). – 2. (Înv.) Exprimă o relație temporală sau instrumental-modală: sîmbătă a prînzul cel mare (N. Costin). – 3. (Înv.) De la sensul spațial s-a dezvoltat un sens cauzal: mearsă în pădure a lemne (Dosoftei). – 4. Exprimă o relație de identitate, fie reală, fie presupusă: cîinii latră a om străin (N. Gane). – 5. Însoțește inf. scurt și (înv.) inf. lung. În primul caz, se suprimă la timpurile compuse cu inf. (voi fugi), după a ști și a putea (nu pot face nimic) și după un pron.rel.-inter. (n-are ce face). – 6. (Înv.) Însoțește gen. dat. nedeterminat: nice frate a frate va folosi, nice părinte a fecior (Varlaam). Lat. ad, al cărui rezultat romanic este în general a (Pușcariu 1; Candrea-Dens., 1; REW 136; DAR). Toate întrebuințările din rom. sînt romanice, chiar și gen.-dat.: cf. Pușcariu, Lr., 190 (citat din CIL, XIII, 2483: membra ad duos fratres, rom. membrele a doi frați). A fost înlocuit treptat și astăzi aproape complet, de la. Tendința actuală este de a i se limita folosirea la 4 și 5.
Sursa: Dicționarul etimologic român

a interj. – Exprimă surpriză, cu un sens secundar de mirare sau de indignare. Creație expresivă.
Sursa: Dicționarul etimologic român

A4 prep. (Introduce un numeral distributiv) De câte... 3 saci a 80 kg.Fr. à.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

A2 interj. 1. Exclamație care exprimă diferite stări emotive: surprindere; admirație, entuziasm; plăcere, satisfacție; necaz, supărare; regret; indignare etc. 2. Exlamație care însoțește reamintirea bruscă a unui lucru omis.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ ♦ În semn de... Fluiera a pagubă (ISPIRESCU). 3. (Servește la alcătuirea unor construcții corespunzătoare genitivului). Atoateștiutor. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. ♦ (Cu valoare de articol posesiv) Să le lege de codițele a trei cai neînhămați (RETEGANUL). 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale) De-a dreapta.Lat. ad.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului și sunetul corespunzător. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

a (nu) le avea cu (ceva) expr. a (nu) se pricepe la (ceva)
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a (nu) avea față (de ceva) expr. a (nu) fi competent într-un domeniu de activitate; a (nu) se ridica la nivelul unei slujbe, funcții etc.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a (nu) avea față (de cineva) expr. a (nu) fi partenerul potrivit al cuiva (în dragoste, în afaceri etc.)
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

A4 prep. (Formează numerale distributive). De câte... 3 saci a 80 de kg. – Din fr. à.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a

a (nu)-l duce capu / mintea expr. a (nu) fi inteligent.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a (se) face de baftă / de basm / (eufem.) de cacao / de căcat (vulg.) expr. a (se) compromite; a se face de râs.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a (nu) fi văzut cu ochi buni de către cineva expr. a (nu) avea parte de încrederea sau bunăvoința cuiva.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

A’LUD (cuv. arab), subst. Instrument muzical cu coarde ciupite, răspîndit în Orient, mai ales la popoarele arabe; este strămoșul lăutei.
Sursa: Dicționar enciclopedic

a (se) jura strâmb expr. a comite sperjur, a depune mărturie mincinoasă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a1 (literă) s. m. / s. n., pl. a / a-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a2 (sunet), s. m. pl. a
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a4 adj. pr. v. ăl1
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a5 art. v. al, ăl1
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

a6 vb. aux. v. avea2
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

A1, a, s. m. 1. Prima literă a alfabetului limbii române. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime. 2. Sunet notat cu această, literă (vocală deschisă, nerotunjită medială).[Pl. și: (1, n.) a-uri]
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

A2 interj. (De obicei repetat) Exclamație care exprimă: surprindere, admirație, entuziasm; plăcere, satisfacție; necaz, supărare; regret; indignare, reamintirea bruscă a unui lucru omis; ah. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

a (nu) slăbi (pe cineva) expr. a (nu) lăsa în pace (pe cineva).
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

a3 prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

A1 s. m. invar. 1. Prima literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). 2. (LOG.) Simbol pentru judecata universal-afirmativă. V. pătratul logic. 3. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul la. 4. (METR.) Simbol pentru amper. 5. (MAT.) Simbol pentru arie.
Sursa: Dicționar enciclopedic

A2 (lat. ad „către”) prep. 1. Precede infinitivul: a merge. 2. Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale: de-a lungul, de-a dreapta. 3. Exprimă un raport de asemănare, de identificare: miroase a fîn. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă.
Sursa: Dicționar enciclopedic

A3 (‹ fr.) prep. (Urmat de numerale) De cîte... 3 caiete a 2 lei.
Sursa: Dicționar enciclopedic

Ä s. m. (METR.) Simbol pentru angström.
Sursa: Dicționar enciclopedic

1) *a m. Prima literă și vocală a alfabetului latin (numită alfa în alfabetu gr. și az în cel cirilic), care reprezentă un sunet produs cu gura foarte deschisă și cu limba în stare de repaus: un A, doĭ saŭ doĭ de A. 2) a v. ajutător p. formarea pers. III sing. a perf. compus (lat. habet; it. ha, fr. a): a fost (în nord o fost). 3) a v. ajutător p. formarea viitorului, prescurtare din va. V. va. 4) a (lat. ad, it. a, fr. a) prep. care 1) precede infinitivu: a ști, e greŭ a ști (să știĭ) tot, era gata a-ĭ spune (să-ĭ spună); 2) arată relațiunea, asemănarea ori tendența: miroase a crin, seamănă o [!] vulpe, urlă a pustiŭ, face a răŭ, rațele fac a ploaie, trage a boĭer, (odinioară: ĭeșind a vînat azi: la vînat); 3) arată direcțiunea, locu, timpu saŭ modu și se scrie unită cu substantivu formând adverbe: îmĭ aduc aminte („la minte”), mă duc ori dorm acasă („la casa mea”), amează, amurg, alene; odinioară se scria despărțit: stînd în picioare cu șlicele a (în) mînă (N. Cost. 2,77); 4). exprimă genitivu și dativu adjectivelor și pronumelor nehotărîte și al numeralelor: înaintea a atîtea năroade (atîtor noroade), vorbe a niscaiva oameni, vorbe de la niște oameni, știutor a tot, știutor a toate (a-tot-știutor), tată a doĭ, a treĭ, a opt copiĭ; stăpîn a multe turme, stăpîn a cît pămînt vreĭ; i-a tăiat capul și luĭ, și a treĭ pruncĭ (V. de și de-a). 5) a (lat. illa, de unde vine și ĭa, dînsa) art. care arată genitivu sing. fem.: cartea e a luĭ, a eĭ. Vest. Art. fem. îld. cea: casa a mică, pl. casele ale (saŭ ăle) mici. V. aseară. 6) *a- și în ainte [!] de vocale an-, prefix privativ grecesc uzitat în nomeclatura științifică: aseptic, acatalectic, anorganic, anemic. 7) -a, sufix care se adaugă pronumelor (izolate saŭ neurmate de substantiv) și adverbelor: acestora, oamenilor acestora, nimănuĭa, altuĭa, acuma, aicea. 8) a, interj. de mirare, admirare saŭ exclamare: A! Ce e asta? A! Dac' ar fi așa, bine ar fi! – Unit cu ba (scris mai corect a, ba se întrebuințează la o întrebare saŭ la exprimarea mirăriĭ ori îndoieliĭ: A, ba! Țara pĭere, și baba se pĭaptănă!
Sursa: Dicționaru limbii românești

a, prep. – La: „Puii stau a soare și eu a umbră” (D. Pop 1970: 158); „O luat dasagii de-a umăr” (idem); „O sărit omu' cu un brăcinar din gatii a mână” (Papahagi 1925: 125); „Mă duc sara la fântână / Cu gălețile a mână” (Bârlea 1924, II: 357). – Lat. ad „la„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

a1 s.m. invar. I 1 Prima literă a alfabetului limbii române. ◊ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime. 2 Sunetul corespunzător acestei litere (vocală medială, deschisă, nerotunjită). 3 Semn grafic pentru această literă (a, A). II 1 (muz.) Notație literală pentru sunetul la în țările germanice. 2 (metr.) Simbol pentru amper. 3 (mat.) Simbol pentru arie. 4 (chim.) Numele unei vitamine (A). 5. (med.) Numele unei grupe sangvine (A II). 6. (log.) Simbol pentru judecățile universal-afirmative. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

a2- Element de compunere „fără“, „lipsit de“. • și an-. /<fr. a-, an-; cf. gr. ά- άν- „fără, lipsit de“. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

a3 interj. 1 Exclamație prin care se exteriorizează diferite stări emotive: a) Surprindere. A, te-am prins! b) Admirație. A, ce rochie frumoasă! c) Satisfacție. Ai mâncat ciocolata? – A, a fost foarte bună! d) Regret. Ai pierdut banii? – A, asta-i situația! e) Indignare. A, din ăștia-mi ești?; ah. 2 Exclamație care însoțește reamintirea bruscă a unui lucru omis. Ți-ai amintit? – A, asta era! • /onomat. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

a4 prep. 1 Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului. A citi. 2 Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale, a unor substantive și adjective în structura cărora este inclus tot și în numirea unor jocuri de copii. Ex. Acasă, de-a dreapta, de-a baba oarba. 3 Exprimă un raport de comparație sau de asemănare. Miroase a tămâie. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 4 Se utilizează pentru a exprima genitivul unor numerale sau al unor pronume și adjective pronominale nehotărâte. Cărțile a doi copii. Simbolul a ceva. • /lat. ad. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

a prep. 1. arată o pozițiune exterioară: a casă; fig. a minte; 2. o presimțire: miroase a..., fig. nu-i a bună; 3. modul: merge a lene; 4. precede orice infinitiv, distingându-1 de forma-i nominală corespunzătoare: a face în raport cu facere [Lat. AD].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

A m. întâia literă a alfabetului. In vechiul alfabet românesc, derivat din cel cirilic și în uz până la 1860, ea poartă numele de az. V. az.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

a! int. exprimă o surprindere sau uimire (mai adesea neplăcută): a! ce om!
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

a art. V. al.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul scurt ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 3. (Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale și a unor substantive și adjective în care este inclus tot) De-a dreapta, atoatevăzător, atotputernic.Lat. ad.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

A4 prep. (Formează numerale distributive). De câte... 3 saci a 80 de kg. – Din fr. à.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

A5- Element de compunere care indică absența, excluderea etc. Amoral, anhidru. [Var.: an-] – Din fr. a-.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului și sunetul corespunzător; este o vocală nerotunjită, cea mai deschisă din seria medială. ◊ Expr. De la a (pînă) la z = de la început pînă la sfîrșit; de la alfa la omega.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

A2 interj. (Adesea lungit sau repetat) 1. Exclamație care exprimă diferite stări emotive: a) surprindere, mirare. A, dar lîngă sobă s-a mișcat culcușul cățelului. BASSARABESCU, V. 32; b) admirație, entuziasm. Am așteptat cît am așteptat înghesuit în fund, și-n sfîrșit am auzit: A ! a! și bătăi în palme din toate părțile. Se arătase sus pe movilă vestitul cîntăreț. CARAGIALE, O. I 375; c) plăcere, satisfacție. Șeful (cordial): Aaa! Am onoarea, dom’profesor. SEBASTIAN, T. 191. Să ciocnim, giupîne ! Noroc și într-un ceas bun. Amin! (Bea) A!... bun îi! ALECSANDRI, T. I 329; d) bucurie răutăcioasă, triumf. A! a! bine ți-a făcut! e) necaz, supărare. A! ce copil neastîmpărat! f) întristare, regret. A, ce rău îmi pare că nu te-am ascultat! g) indignare, amenințare. A, tîlharule, vii sus de stingherești fata de la gherghef? ALECSANDRI, T. I 338. N-apucă să sfîrșească, căci buzduganul armașului, lovindu-l drept în frunte, îl oborî la pămînt.A, voi ocărîți pre domnul vostru! strigă acesta. NEGRUZZI, S. i 152. 2. Exclamație care însoțește reamintirea bruscă a unui lucru scăpat din vedere. A, cît p-aci să uit să-ți povestesc cum s-au petrecut lucrurile.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A vorbi. A citi. ◊ (Precedă infinitivul care are rol de subiect sau de complement în propoziție) I-a dat poruncă ca să-i deschidă toate tronurile cu haine, spre a-și alege. ISPIRESCU, L. 3. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările. ALECSANDRI, T. I 155. Nu rînji, lele, dinții, Că n-am venit a peți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Vîntul venea vîjîind din timpii, trecea prin finețe și țipa cîteodată a pustiu. SADOVEANU, O. I 147. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac. VLAHUȚĂ, O. A. 371. Urcă-te, leică, într-un copaci mare și te uită în toate părțile, doară de vei vedea ceva așa care să semene a sat. ISPIRESCU, L. 336. Un fir de o mătase albă, subțire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună... decît a fir de tort. EMINESCU, N. 8. ◊ (Construcția prepozițională exprimă o presimțire, o prevestire, o amenințare) O adiere rece... șuieră a primejdie. SLAVICI, V. P. 156. A lupilor potaie... vine... urlînd a moarte. ALECSANDRI, P. A. 222. Un fel de vultur ce țipă a ploaie. ȘEZ. II 151. ♦ În semn de... Fața omului se chirci a durere. PREDA, I. 167. Parcă se coborîse încet o pleoapă, a somn, peste rămășițele de lumină. SADOVEANU, O. V 458. Sta în loc și fluiera a pagubă. ISPIRESCU, L. 139. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa. EMINESCU, O. I 106. 3. (Formează, împreună cu substantive precedate de numerale ori de adjective pronominale nehotărîte sau împreună cu pronume nehotărîte, construcții cu valoare de genitiv) Să le lege de codițele a trei cai neinvățați. RETEGANUL, P. II 40. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. Atotștiutor. 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale, exprimînd un raport local) De-a curmezișul. De-a latul.Locomotiva scundă... trăgea încet șa e vagoane de-a lungul cîmpiei. DUMITRIU B. F. 5. Masele grele de păr... o încoronau de-a dreapta și de-a stînga. DUMITRIU, B. F. 37. ♦ (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale, exprimînd un raport modal) De-a berbeleacul. De-a binelea. De-a gata.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

A4 prep. (Cu sens distributiv, precedînd numerale) De cîte... Trei caiete a un leu.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

Ă s. m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ă1 (literă) s. m. / s. n., pl. ă / ă-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ă2 (sunet) s. m., pl. ă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

Ă s. m. invar. A doua literă a alfabetului și sunetul corespunzător.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ă m. vocală confuză ce provine dintr´un a neîntonat, median sau final: bărbat (din barbă), călare (din cal).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Ă, ă, s. m. 1. A doua literă a alfabetului limbii române; 2. Sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere mijlocie, nerotunjită). [Pl. și: (1, n.) ă-uri].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

 s. m. invar. A treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă2 (8), nerotunjită (2)).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

â (literă) s. m. / s. n., pl. â / â-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

â m. son reprezentând o rostire mai energică și mai adâncă decât cel precedent și provenind obișnuit dintr´un a urmat de o nazală: păgân (lat. PAGANUS), rumân (lat. ROMANUS); a fost apoi propagat de slavona și turca, cari posed acelaș son.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Â, â, s. m. 1. A treia literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă, nerotunjită). Pl. și: (1, n.) â-uri].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și” introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.: leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă...! IV. (În expr.) De ce... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE2 interj. 1. Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie. 2. (Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (1, reg.) dă, (2, pop.) dec interj.] – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE3 interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE5 pron. rel. invar. (Pop.) Care, ce. Omul de-l văzuși.Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE2- elem. des-.
Sursa: Marele dicționar de neologisme

DE1- pref. „eliminare, opoziție, îndepărtare, separare”. (< fr. dé-, cf. lat. de, fără)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

de prep.1. Indică punctul de proveniență: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). – 2. Indică motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Macedonski). – 3. Din (indică ceea ce conține): o cupă de aur (Bălcescu). – 4. Cu (indică ceea ce conține). – 5. Indică echivalența cu o unitate de măsură. – 6. (Înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făpturiei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). – 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum dorește cerbul fîntîna (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alecsandri). – 8. Indică separația. – 9. Funcție partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). – 10. Funcție distributivă. – 11. Funcție ordinală. – 12. La (indică direcția). – 13. (Înv.) Ca, decît (funcție comparativă): de vulpile și păsările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). – 14. Funcție atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alecsandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu). – 15. Care (funcție relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). – 16. Funcție copulativă: prostul de Ion.17. Funcție expletivă: ori tu n’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). – Mr., megl. di, istr. de. Lat. de (Pușcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr., cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. În compunerea de-a forma cu s. și adj. un mare număr de locuțiuni adv. Cf. Moser 418-20. Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiția, introduce o subordonată condițională), rezultat al lui de și că, cf. fr. dès que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin și Scriban o consideră a proveni de la de și ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de și dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb., deducea din rom. rut. dak „astfel”, bg. dakle „astăzi”, ceea ce nu pare posibil (cf. Berneker 177). Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparații de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcție adv.), de la de și cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît adv., în nici un caz). Deci, adv. (atunci; prin urmare, așa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de și aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorénavant. Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul inițial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de și în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de și între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de și întru.Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace; dincolo; dindată etc. În general, acestor comp. le corespund formațiile respective cu prep. în: înafară, înapoi, etc. Cf. dar.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de conj.1. Și (funcție copulativă): abia au scăpat puținei de au fugit (Neculce). – 2. Pentru (funcție consecutivă): fu trimis de liniști tulburările (Bălcescu); se uscase de se făcuse cîrlig (Ispirescu). – 3. Dacă (funcție condițională): de nu era bărbatu-meu, puteai să mori (Alecsandri). Este neîndoios cuvînt identic cu prep. de. Funcția copulativă coincide cu uzul lui de relativ (15 și 16); iar funcția consecutivă coicide cu uzul lui de 7 anterior. Totuși, se consideră adesea că este vorba de un cuvînt diferit; după Cihac, II, 92, ar deriva de la conj. sl. de, rus. de „pentru că”, slov. de „pentru ca”; iar Tiktin se gîndește la alb. the „și”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de interj. – Ia te uită, asta-i acum (exprimă o reticență, adesea pur și simplu emfatică). Var. (Mold.) dec, deh.Mr. de. Creație expresivă, cf. ngr. ντέ, alb., sb., cr. de. Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 credea că este vorba de un cuvînt dac.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de-. – Prefix neologic, care adaugă anumitor cuvinte ideea de privațiune sau suprimare: decolora, denatura, deplasa etc. În marea majoritate a cazurilor, aparține împrumuturilor străine, în general din fr.; nu pare a fi fost productiv în cadrul rom.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de1 conjcț., prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

de2 / dec / deh interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

de3 (pop.) pr. invar.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

2) de saŭ (și ngr. de, scris nte, haĭ, haĭde): De! Știŭ eŭ ce să fac?! De! Fă cum vreĭ! Arată și ironia: Apoĭ de! Deștepțĭ ca tine maĭ rar!
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) de, interj. de mînat calu, ca și hi: de, cal!
Sursa: Dicționaru limbii românești

*4) de- (lat. de) pref. care în cuv. moderne arată- arată privațiunea, risipirea, depărtarea, înjosirea și corespunde cu des-, dis-, -s: decolorez saŭ descolorez, debandadă, detronare, degradare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.
Sursa: Dicționaru limbii românești

de! int. n’am ce-ți face: apoi de !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

de prep. 1. despre: vorbește de mine! 2. de către: e lăudat de toată lumea; 3. din partea: mă tem de oameni răi; 4. indică un raport de cauză: suferă de friguri, de aceea; 5. de scop: ne gătim de drum; 6. de mod: de abia, de grabă; 7. exprimă materia sau specia: sac de făină, fig. om de nimica; 8. cantitate numerică: de trei ani, de patru ori; 9. punctul în timp sau în spațiu: de acum, de apoi, de aci, de unde; 10. o destinațiune (mai ales înaintea supinelor și adjectivelor) ușor de făcut. [Lat. DE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

de conj. 1. dacă: de vrei, de nu vrei; 2. încât: plânge de ți se rupe inima. [Probabil identic cu cel precedent].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.; leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă... ! IV. (În expr.) De ce.... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE2 interj. 1. Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie. 2. (Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (reg., 1) dă, (pop., 2) dec interj.] – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE3 interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal arată) a) (Subiectul acțiunii) Începutul de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia.... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de loc) Casă de casă (= în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcție de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcție de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de direcție. X. (Introduce un complement indirect). 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea niciuna). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros” etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcție de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățam de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi.... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcție de subiect) 1. (Pop.; construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb, la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numerelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numerale cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (În structura numeralelor cardinale de la 20 000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (Face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesupt, de aceea, de cu seară etc. 2. În propoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE5 pron. rel. invar. (Pop.) Care, ce. Omul de-l văzuși.Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-) și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

nas (násuri), s. n.1. Organ al mirosului. – 2. Nerușinare, neobrăzare. – Megl. nas, istr. s. Lat. nāsus (Pușcariu 1154; Candrea-Dens., 1205; REW 5842), cf. it. naso, friul., prov., cat. nas, fr. nez.Der. năsos, adj. (cu nas mare); năsut, adj. (năsos), cuvînt suspect, pe care Pușcariu 1157, Candrea-Dens., 1206 și REW 5843 îl derivă din lat. nāsūtus, cf. it. nasuto.
Sursa: Dicționarul etimologic român

NAS bârnău, carină, cârmă, nașcarină, pătlăgea, trompă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

nas! interj. 1. (rostită atunci când strănută cineva) noroc!, sănătate! 2. (țig.) fugi!
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

nas n., pl. urĭ (lat. nasus și nasum, germ. nase, vsl. nosŭ; pv. cat. nas, fr. nez. V. nare). Proeminența din mijlocu fețeĭ între ceĭ doĭ obrajĭ, gură și frunte și care e organu mirosuluĭ. Fig. Libertate prea mare aroganță: a-țĭ lua nas. Îndrăzneală, curaj: a nu avea nas să viĭ. A vorbi pe nas, a vorbi afectat și cu fudulie saŭ a vorbi fornăit. A-țĭ sufla nasu, a-țĭ curăța nasu suflîndu-l. A te întîlni nas în nas cu cineva, a te întîlni bot în bot, față în față. A duce de nas, a duce pe cineva după placu tăŭ. A rîde cuĭva în nas, a-ĭ rîde cu nepăsare în față. A tăia cuĭva nasu, a-ĭ scurta pretențiile, a-l face respectuos. Cu nasu pe sus (orĭ în sus), arogant, mîndru. A-țĭ lua nas, a prinde curaj, a deveni îndrăzneț, arogant. A lăsa, a pleca nasu, a deveni maĭ modest, maĭ moderat. Nu e de nasu tăŭ, nu e de mutra ta, nu e p. un inferior ca tine. A strîmba din nas, a face mofturĭ, a se arăta nemulțumit. A fi cu țîfna'n nas, a fi țîfnos, mofturos. A-țĭ cunoaște lungu nasuluĭ, a ști cît trebuĭe să îndrăzneștĭ, cît să te întinzĭ. A da nas cuĭva, a-l încuraja să fie obraznic. A da cu nasu de ceva, a da peste ceva, a întîlni ceva. A da în nas, a da în bot, a cădea de osteneală. A da pe la nas, a duce pe la nas, a da să miroasă. A-țĭ lua nasu la purtare, a te obrăznicĭ. A scoate cuĭva ceva pe nas, a-ĭ imputa ceĭa ce aĭ făcut p. el, a-l plictisi aducîndu-ĭ aminte un serviciŭ făcut saŭ făcîndu-l să sufere perderĭ marĭ maĭ de cît un cîștig pe care l-a avut pe nedrept. A-țĭ băga nasu'n toate, a te amesteca în toate.
Sursa: Dicționaru limbii românești

nas s. n., pl. násuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

nas n. 1. parte răsărită a feții, organul mirosului; a tăia nasul, a înfrâna semeția (în vechea legislațiune, tăierea nasului era o pedeapsă infamantă și persoana astfel slutită era expusă disprețului și înjosirii); 2. fig. libertate prea mare, aroganță: a da nas, a-și lua nas; 3. curaj prea mare, cutezanță: a nu avea nas, a-i tăia nasul; 4. obraz, persoană: asta nu e de nasul tău; a da peste nas, a pune la locul său; a duce (a purta) de nas, a purta cu vorba, a amăgi într´una; cu nasul în jos, umilit, trist. [Lat. NASUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte mediană proeminentă a feței, situată între frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în fața, sub ochii cuiva. (în legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) Pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-)și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-)și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-)și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) mus tarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-1 privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-1 să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide (cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = a avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

NAȘ1 s. m. invar. Numele literei „n” din alfabetul chirilic. – Din sl. našĭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

NAȘ2, -Ă, nași, -e, s. m. și f. 1. Persoană care ține în brațe pruncul în timpul botezului, devenind astfel rudă cu familia respectivă. ◊ Expr. A fi nașul cuiva = a ști să potolească, să facă inofensiv pe cineva; a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte. A-și găsi nașul = a da de o persoană care știe să pună la punct (pe cineva), să strunească (pe cineva). 2. Nun(ă). [Var.: (înv. și pop.) nănáș, -ă, (Înv. și reg.) nânáș, -ă s. m. și f.] – Nun + suf. -aș.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

naș (literă chirilică) s. n., pl. (rar) nașuri
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

naș, nași s. m. 1. controlor de bilete, conductor (în transportul feroviar). 2. cap al unei organizații de tip mafiot. 3. (intl.) ucigaș, asasin. 4. (intl.) persoană care provoacă pagube cuiva bătându-l, înșelându-l sau luându-i toți banii la jocurile de noroc. 5. (deț.) individ brutal, care își bate și terorizează colegii de detenție.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

n-aș (tempo rapid) adv.+ vb. aux. (n-aș veni)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

naș, -ă s., pl. m. ĭ, f. e (din nănaș, care vine din nunaș, dim. d. nun. D. nănaș vine ung. nanás și rut. nanáško). Acela saŭ aceĭa care ține pruncu în brațe la botez. Maĭ rar. Nun. Fig. Iron. Autor: cine e nașu acesteĭ prostiĭ ?
Sursa: Dicționaru limbii românești

naș, s.m. – v. nănaș.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

naș1 (literă chirilică) s. m., pl. naș
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

naș2 (persoană) s. m., pl. nași
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

naș m. 1. persoana ce ține locul tatălui la botez, părintele sufletesc al copilului.; 2. persoana ce asistă ca martor la cununie. [Scurtat din nănaș].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

NAȘ1, nași, s. m. Numele literei „n” din alfabetul chirilic. – Din sl. našĭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

NAȘ2, -Ă, nași, -e, s. m. și f. 1. Persoană care ține în brațe pruncul în timpul botezului, devenind astfel părintele lui spiritual. ◊ Expr. A ji nașul cuiva = a ști să potolească, să facă inofensiv pe cineva; a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte. A-și găsi nașul = a da de o persoană care știe să pună la punct (pe cineva), să strunească (pe cineva). 2. Nun. [Var.: (înv. și pop.) nănáș, -ă, (înv. și reg.) nânáș, -ă s. m. și f.] – Nun + suf. -aș.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

NAȘ1 s. m. invar. Numele literei „n” din alfabetul chirilic. – Din sl. našĭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

NAȘ2, -Ă, nași, -e, s. m. și f. 1. Persoană care ține în brațe pruncul în timpul botezului, devenind astfel rudă cu familia respectivă. ◊ Expr. A fi nașul cuiva = a ști să potolească, să facă inofensiv pe cineva; a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte. A-și găsi nașul = a da de o persoană care știe să pună la punct (pe cineva), să strunească (pe cineva). 2. Nun(ă). [Var.: (înv. și pop.) nănáș, -ă, (Înv. și reg.) nânáș, -ă s. m. și f.] – Nun + suf. -aș.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

naș (literă chirilică) s. n., pl. (rar) nașuri
Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

naș, nași s. m. 1. controlor de bilete, conductor (în transportul feroviar). 2. cap al unei organizații de tip mafiot. 3. (intl.) ucigaș, asasin. 4. (intl.) persoană care provoacă pagube cuiva bătându-l, înșelându-l sau luându-i toți banii la jocurile de noroc. 5. (deț.) individ brutal, care își bate și terorizează colegii de detenție.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

n-aș (tempo rapid) adv.+ vb. aux. (n-aș veni)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

naș, -ă s., pl. m. ĭ, f. e (din nănaș, care vine din nunaș, dim. d. nun. D. nănaș vine ung. nanás și rut. nanáško). Acela saŭ aceĭa care ține pruncu în brațe la botez. Maĭ rar. Nun. Fig. Iron. Autor: cine e nașu acesteĭ prostiĭ ?
Sursa: Dicționaru limbii românești

naș, s.m. – v. nănaș.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

naș1 (literă chirilică) s. m., pl. naș
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

naș2 (persoană) s. m., pl. nași
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

naș m. 1. persoana ce ține locul tatălui la botez, părintele sufletesc al copilului.; 2. persoana ce asistă ca martor la cununie. [Scurtat din nănaș].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

NAȘ1, nași, s. m. Numele literei „n” din alfabetul chirilic. – Din sl. našĭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

NAȘ2, -Ă, nași, -e, s. m. și f. 1. Persoană care ține în brațe pruncul în timpul botezului, devenind astfel părintele lui spiritual. ◊ Expr. A ji nașul cuiva = a ști să potolească, să facă inofensiv pe cineva; a-i veni cuiva de hac, a învăța pe cineva minte. A-și găsi nașul = a da de o persoană care știe să pună la punct (pe cineva), să strunească (pe cineva). 2. Nun. [Var.: (înv. și pop.) nănáș, -ă, (înv. și reg.) nânáș, -ă s. m. și f.] – Nun + suf. -aș.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

NU adv. I. (Servește la formarea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primit scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nici o îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță.Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (Înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale.Expr. nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni? – Nu!Lat. non.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

nu adv. – Ba. – Mr., istr. nu. Lat. non (Pușcariu 1196; Candrea-Dens., 1251; REW 5951), cf. it. no(n), prov., cat., sp. no, fr. non, port. nao. Comp. numai (mr. numa, istr. numai), adv. (doar, nimic mai mult), din lat. nōn măgis (Pușcariu 1202; Densusianu, Hlr., 171; REW 5228; Găzdaru, Español no más y rum., numai en su desarrollo paralelo, Filologia, I, 23-42), cf. comel. noma, sp. no más (Tagliavini, Arch. Rom., X, 147); numai atît, doar cît; numai cît, doar cît; numai decît, imediat. – Din rom. provine bg. din Trans. numai (Miklosich, Bulg., 129).
Sursa: Dicționarul etimologic român

nu, adv. de negațiune opus luĭ da (lat. nón [d. *noenu, ne oinum, ne unum], it. pv. no, non, fr. non, cat. sp. no, pg. nâo): zice că nu, zice că nu se poate. S.n. Negațiunea nu; a răspunde pintr’un „nu”. Nu că, că fiind-că: nu că mă tem, ci fiind-că nu vreŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

nu (tempo lent)/n- (tempo rapid + vocală: n-are, n-a dat, n-o dă) adv.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

nu adv. particulă negativă contrară lui da. [Lat. NON]. ║ n. a răspunde cu un nu.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

NU adv. I. (Servește la construirea formei negative a verbului, de obicei precedându-l nemijlocit). 1. (Neagă predicatul și dă întregii propoziții un caracter negativ) Nu l-am cunoscut niciodată. ◊ (În propoziții interogative) Nu ai primii scrisorile mele? 2. (Neagă predicatul, fără a modifica logic caracterul propoziției) Nu încape nicio îndoială. 3. (Neagă predicatul în propoziții cu aspect negativ și cu înțeles pozitiv, de obicei interogative sau exclamative) Nu făcea parte și el dintre noi? II. (Neagă altă parte de propoziție decât predicatul) A plecat repede, nu așa cum a venit. III. (Modifică sensul cuvântului pe care îl precedă, altul decât predicatul, atenuându-i înțelesul ori dându-i un înțeles contrar) O casă mare, nu lipsită de eleganță.Expr. Nu altceva sau nu glumă, (reg.) nu șagă, formulă care confirmă sau întărește cele enunțate anterior. Nu mai departe = chiar în cazul... Nu o (singură) dată = de multe ori, adesea. IV. (înlocuiește forma negativă a unui verb enunțat anterior sau dedus, îndeplinind funcția de predicat) Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale.Expr. Nu și nu, formulă care exprimă împotrivirea, refuzul categoric. De (sau dacă) nu... = în caz contrar..., altfel... V. (Cu valoare de propoziție independentă cu caracter negativ) Ai prieteni?Nu!Lat. non.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

VEDEÁ, văd, vb. II. I. 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) percepe cu ajutorul văzului. ◊ Loc. adv. Pe văzute = a) în fața tuturor, în mod deschis; b) cu condiția de a vedea cu propriii săi ochi. ◊ Expr. (tranz.) A vedea lumina zilei = a se naște. (Fam.) Cum te văd și cum mă vezi = evident, clar, sigur, categoric. 2. Tranz. A fi de față, a asista, a fi martor la o întâmplare, la un eveniment. 3. Tranz. A cerceta (cu privirea sau cu mintea) pentru a se convinge de ceva. ♦ Intranz. A pătrunde, a descifra (cu privirea). ♦ P. gener. A cerceta, a căuta. 4. Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. 5. Tranz. și refl. recipr. A (se) întâlni undeva. ◊ Expr. (Refl. recipr.) Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut la despărțire. ♦ Tranz. A vizita. 6. Intranz. A avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). ♦ Tranz. (Pop.) A ajuta. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. II. 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a constata, a observa. ◊ Expr. Ce să vezi? sau ce să vadă? formulă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. ♦ A lua în considerație; a considera, a socoti. ◊ Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat pentru calitățile sale (profesionale). 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. ♦ A-și imagina, a-și închipui; a interpreta. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (ori lucrul) că... = e probabil, pesemne. 4. Intranz. (La imperativ) A lua seama, a avea grijă să... Vezi de te silește..., că, uite, avem oaspeți. ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvînt cu care se atrage atenția cuiva asupra celor ce urmează. – Lat. videre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

vedeá (-văd, văzút), vb.1. A percepe cu ajutorul văzului. – 2. A observa, a privi, a recunoaște. – 3. A vizita, a trata, a frecventa. – 4. A experimenta, a cerceta. – 5. A tatona, a sonda. – 6. A consulta un medic pe pacientul său. – 7. A fi judecată o cauză de către judecător. – 8. A se informa, a ancheta. – 9. A trata, a proba. – 10. A medita, a reflecta, a-și reaminti. – 11. A considera, a aprecia, a estima. – 12. A îngriji. – 13. (Cu prep. de) A se ocupa de, a nu se interesa decît de. – 14. (Arg.) A avea bani. – 15. (Refl.) A fi vizibil. – 16. (Refl.) A avea lumină, a fi ziuă. – 17. (Refl.) A se manifesta, a-și face apariția. – 18. (Refl.) A se afla, a se întîlni. – Mr. ved, vidzui, vidzută, videare; megl. ved, vizui, vizut; istr. vedu, vezut. Lat. vĭdēre (Pușcariu 1850; REW 9391), cf. vegl. vedar, it. vedere, prov. vezer, fr. voir, cat. veer, sp., port. ver. La pers. I văd, se zice și văz, prin analogie cu tu vezi, cf. crede, cădea etc. Expresia văzînd și făcînd pare traducea ngr. βλέποντας ϰαì ϰάνοντας. Der. văz, s. n. (organul vederii); vază, s. f. (vedere; considerație, reputație); văzător, adj. (care vede); atotvăzător, adj. (care vede tot, atribut al divinității); nevăzut, adj. (invizibil); vedeală s. f. (vedere; publicitate), cu suf. -eală, ca ivealăivi, socotealăsocoti etc., poate cu influența sl. vidĕlo „lumina zilei” (Tiktin); vedera, vb. refl. (Trans., a lumina); vedere, s. f. (percepere a imaginilor cu ajutorul văzului; vizită; întrevedere; vizita unui holtei la casa fetei cu care vrea să se însoare; peisaj, panoramă; viziune, intenție, proiect; concepție, idee); vederos, adj. (arătos; considerabil, important, distins); revedea, vb. (a vedea din nou; a revizui), var. rară revedui, din fr. revoir și var. din germ. revidieren; revizui, vb. (a revedea, a cerceta din nou); revizor, s. m., din fr. réviseur; prevedea, vb. (a transpărea), probabil de la un lat. popular pervĭdēre (Drăganu, Dacor., V, 370); prevedea, vb., din fr. prévoir; prevăzător, adj. (prudent, precaut; econom); neprevăzător, adj. (imprudent); neprevăzut, adj. (imprevizibil); străvedea, vb. (a transpărea; a vedea în zare); străvăzător, adj. (transparent); întrevedea, vb. (a se zări; refl., a se întîlni, a vea o întrevedere), din fr. entrevoir.
Sursa: Dicționarul etimologic român

vedeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. văd, 1 pl. vedém, 2 pl. vedéți, perf. s. 1 sg. văzúi; conj. prez. 3 să vádă; ger. văzấnd; part. văzút
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

vedeà v. (activ) 1. a primi imaginile obiectelor prin organul ochilor: a vedea limpede; a vedea lumina, a se naște (un copil), a se publica (o carte); văzând cu ochii, într’un mod sensibil: crește văzând cu ochii; 2. a asista, a fi matur la: a vedea o bătălie; 3. a vizita: vino de mă vezi; 4. a-și da seama, a înțelege: văd eu unde vrei s’ajungi; vezi bine, așa, e, negreșit; 5. a judeca, a examina: vezi dacă e bine; 6. a băga de seamă: vezi să nu o pățești, ║ (neutru) a se ocupa, a îngriji de: a vedea de casă, de copii ║ (reciproc) 1. a fi văzut: a se vedea în oglindă; 2. a se vizita: ei se văd rar; 3. a se putea vedea: acest far se vede de departe; se vede că, pare că; 4. a avea aerul, a arăta: nu e așa prost cum se vede. [Lat. VIDERE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Vedea f. 1. afluent al Dunării, udă județele Argeș și Olt și se împreună cu Teleorman; 2. șes prin județul Argeș.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

VEDEÁ, văd, vb. II. I. 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) percepe cu ajutorul văzului. ◊ Loc. adv. Pe văzute = a) în fața tuturor, în mod deschis; b) cu condiția de a vedea cu propriii săi ochi. ◊ Expr. (Tranz.) A vedea lumina zilei = a se naște. (Fam.) Cum te văd și cum mă vezi = evident, clar, sigur, categoric. 2. Tranz. A fi de față, a asista, a fi martor la o întâmplare, la un eveniment. 3. Tranz. A cerceta (cu privirea sau cu mintea) pentru a se convinge de ceva. ♦ Intranz. A pătrunde, a descifra (cu privirea). ♦ P. gener. A cerceta, a căuta. ♦ Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. 5. Tranz. și refl. recipr. A (se) întâlni undeva. ◊ Expr. (Refl. recipr.) Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut la despărțire. ♦ Tranz. A vizita. 6. Intranz. A avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). ♦ Tranz. (Pop.) A ajuta. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. II. 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a constata, a observa. Expr. Ce să vezi? sau ce să vadă? formulă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. ♦ A lua în considerație; a considera, a socoti. Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat pentru calitățile sale (profesionale). 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. ♦ A-și imagina, a-și închipui; a interpreta. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (ori lucrul) că... = e probabil, pesemne. 4. Intranz. (La imperativ) A lua seama, a avea grijă să... Vezi de te silește..., că, uite, avem oaspeți. ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvânt cu care se atrage atenția cuiva asupra celor ce urmează. – Lat. videre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

VEDEÁ, văd, vb. II. I. 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) percepe cu ajutorul văzului. ◊ Loc. adv. Pe văzute = a) în fața tuturor, în mod deschis; b) cu condiția de a vedea cu propriii săi ochi. ◊ Expr. (tranz.) A vedea lumina zilei = a se naște. (Fam.) Cum te văd și cum mă vezi = evident, clar, sigur, categoric. 2. Tranz. A fi de față, a asista, a fi martor la o întâmplare, la un eveniment. 3. Tranz. A cerceta (cu privirea sau cu mintea) pentru a se convinge de ceva. ♦ Intranz. A pătrunde, a descifra (cu privirea). ♦ P. gener. A cerceta, a căuta. 4. Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. 5. Tranz. și refl. recipr. A (se) întâlni undeva. ◊ Expr. (Refl. recipr.) Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut la despărțire. ♦ Tranz. A vizita. 6. Intranz. A avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). ♦ Tranz. (Pop.) A ajuta. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. II. 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a constata, a observa. ◊ Expr. Ce să vezi? sau ce să vadă? formulă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. ♦ A lua în considerație; a considera, a socoti. ◊ Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat pentru calitățile sale (profesionale). 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. ♦ A-și imagina, a-și închipui; a interpreta. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (ori lucrul) că... = e probabil, pesemne. 4. Intranz. (La imperativ) A lua seama, a avea grijă să... Vezi de te silește..., că, uite, avem oaspeți. ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvînt cu care se atrage atenția cuiva asupra celor ce urmează. – Lat. videre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

vedeá (-văd, văzút), vb.1. A percepe cu ajutorul văzului. – 2. A observa, a privi, a recunoaște. – 3. A vizita, a trata, a frecventa. – 4. A experimenta, a cerceta. – 5. A tatona, a sonda. – 6. A consulta un medic pe pacientul său. – 7. A fi judecată o cauză de către judecător. – 8. A se informa, a ancheta. – 9. A trata, a proba. – 10. A medita, a reflecta, a-și reaminti. – 11. A considera, a aprecia, a estima. – 12. A îngriji. – 13. (Cu prep. de) A se ocupa de, a nu se interesa decît de. – 14. (Arg.) A avea bani. – 15. (Refl.) A fi vizibil. – 16. (Refl.) A avea lumină, a fi ziuă. – 17. (Refl.) A se manifesta, a-și face apariția. – 18. (Refl.) A se afla, a se întîlni. – Mr. ved, vidzui, vidzută, videare; megl. ved, vizui, vizut; istr. vedu, vezut. Lat. vĭdēre (Pușcariu 1850; REW 9391), cf. vegl. vedar, it. vedere, prov. vezer, fr. voir, cat. veer, sp., port. ver. La pers. I văd, se zice și văz, prin analogie cu tu vezi, cf. crede, cădea etc. Expresia văzînd și făcînd pare traducea ngr. βλέποντας ϰαì ϰάνοντας. Der. văz, s. n. (organul vederii); vază, s. f. (vedere; considerație, reputație); văzător, adj. (care vede); atotvăzător, adj. (care vede tot, atribut al divinității); nevăzut, adj. (invizibil); vedeală s. f. (vedere; publicitate), cu suf. -eală, ca ivealăivi, socotealăsocoti etc., poate cu influența sl. vidĕlo „lumina zilei” (Tiktin); vedera, vb. refl. (Trans., a lumina); vedere, s. f. (percepere a imaginilor cu ajutorul văzului; vizită; întrevedere; vizita unui holtei la casa fetei cu care vrea să se însoare; peisaj, panoramă; viziune, intenție, proiect; concepție, idee); vederos, adj. (arătos; considerabil, important, distins); revedea, vb. (a vedea din nou; a revizui), var. rară revedui, din fr. revoir și var. din germ. revidieren; revizui, vb. (a revedea, a cerceta din nou); revizor, s. m., din fr. réviseur; prevedea, vb. (a transpărea), probabil de la un lat. popular pervĭdēre (Drăganu, Dacor., V, 370); prevedea, vb., din fr. prévoir; prevăzător, adj. (prudent, precaut; econom); neprevăzător, adj. (imprudent); neprevăzut, adj. (imprevizibil); străvedea, vb. (a transpărea; a vedea în zare); străvăzător, adj. (transparent); întrevedea, vb. (a se zări; refl., a se întîlni, a vea o întrevedere), din fr. entrevoir.
Sursa: Dicționarul etimologic român

vedeá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. văd, 1 pl. vedém, 2 pl. vedéți, perf. s. 1 sg. văzúi; conj. prez. 3 să vádă; ger. văzấnd; part. văzút
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

vedeà v. (activ) 1. a primi imaginile obiectelor prin organul ochilor: a vedea limpede; a vedea lumina, a se naște (un copil), a se publica (o carte); văzând cu ochii, într’un mod sensibil: crește văzând cu ochii; 2. a asista, a fi matur la: a vedea o bătălie; 3. a vizita: vino de mă vezi; 4. a-și da seama, a înțelege: văd eu unde vrei s’ajungi; vezi bine, așa, e, negreșit; 5. a judeca, a examina: vezi dacă e bine; 6. a băga de seamă: vezi să nu o pățești, ║ (neutru) a se ocupa, a îngriji de: a vedea de casă, de copii ║ (reciproc) 1. a fi văzut: a se vedea în oglindă; 2. a se vizita: ei se văd rar; 3. a se putea vedea: acest far se vede de departe; se vede că, pare că; 4. a avea aerul, a arăta: nu e așa prost cum se vede. [Lat. VIDERE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Vedea f. 1. afluent al Dunării, udă județele Argeș și Olt și se împreună cu Teleorman; 2. șes prin județul Argeș.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

VEDEÁ, văd, vb. II. I. 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) percepe cu ajutorul văzului. ◊ Loc. adv. Pe văzute = a) în fața tuturor, în mod deschis; b) cu condiția de a vedea cu propriii săi ochi. ◊ Expr. (Tranz.) A vedea lumina zilei = a se naște. (Fam.) Cum te văd și cum mă vezi = evident, clar, sigur, categoric. 2. Tranz. A fi de față, a asista, a fi martor la o întâmplare, la un eveniment. 3. Tranz. A cerceta (cu privirea sau cu mintea) pentru a se convinge de ceva. ♦ Intranz. A pătrunde, a descifra (cu privirea). ♦ P. gener. A cerceta, a căuta. ♦ Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. 5. Tranz. și refl. recipr. A (se) întâlni undeva. ◊ Expr. (Refl. recipr.) Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut la despărțire. ♦ Tranz. A vizita. 6. Intranz. A avea grijă, a îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). ♦ Tranz. (Pop.) A ajuta. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. II. 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a constata, a observa. Expr. Ce să vezi? sau ce să vadă? formulă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. ♦ A lua în considerație; a considera, a socoti. Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat pentru calitățile sale (profesionale). 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. ♦ A-și imagina, a-și închipui; a interpreta. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (ori lucrul) că... = e probabil, pesemne. 4. Intranz. (La imperativ) A lua seama, a avea grijă să... Vezi de te silește..., că, uite, avem oaspeți. ♦ (Cu valoare de interjecție) Cuvânt cu care se atrage atenția cuiva asupra celor ce urmează. – Lat. videre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

a - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, feminin - pentru cuvantul al

a - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul al

a - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, masculin - pentru cuvantul al

a - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul ăl

de - Invariabil - pentru cuvantul de

naș - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul naș

naș - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul naș

nas - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul nas

nas - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul nas

naș - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul naș

naș - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul naș

nu - Invariabil - pentru cuvantul nu

vedea - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul vedea

vedea - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul vedea

a - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul a

ă - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ă

â - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul â

a - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul vrea

a - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul avea

a - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul a

ă - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ă

â - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul â

Vedea - Formă unică - pentru cuvantul Vedea