Am găsit 27 de definiții pentru cuvantul/cuvintele țipic:

TIPÍC1, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipikŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


TÍPIC2, -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge, caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul a ceea ce este specific; p. restr. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esența realității. – Din fr. typique, lat. typicus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

TÍPIC, -Ă Care are, care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. // s.n. Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. [Cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus].
Sursa: Dicționar de neologisme

TÍPIC, -Ă I. adj. care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. II. s. n. 1. caracterul a ceea ce este specific. 2. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. (< fr. typique, lat. typicus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

tipíc (-ce), s. n.1. Ritual. – 2. Formular. – 3. Regulă, normă, formă stabilită. – Mr. tipicó. Ngr. τυπιϰόν, cf. sl. tipikŭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 142). – Der. tipicar, adj. (formalist, maniac); tipicărie, s. f. (manie); tipicale, s. f. (ore liturgice așezate între șase și nouă), din gr. τυπιϰά; tipicui, vb. (a prescrie, a prevedea).
Sursa: Dicționarul etimologic român

*típic, -ă adj. (vgr. typikós). Care caracterizează un tip: trăsăturile tipice ale raseĭ galbene. Care are o puternică originalitate: personagiŭ tipic.
Sursa: Dicționaru limbii românești

tipíc n., pl. urĭ (mgr. și vgr. typikón, d. typikós, tipic; vsl. tipikŭ). Ritual, cartea care cuprinde rînduĭala serviciuluĭ bisericesc: Tipicu luĭ Anton Pan (1851). Fig. Iron. Rutină, pareatcă: acest funcționar se ține de tipic, după tipic. V. clișeŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

típic1 adj. m., pl. típici; f. típică, pl. típice
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

tipíc2 s. n., pl. tipícuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

tipic a. 1. ce caracteriza un tip: fiecare rassă are o fizionomie tipică; 2. ce servă de tip: caractere tipice; 3. alegoric, simbolic.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

tipìc n. 1. carte ce coprinde regulele și ordinea serviciului divin: Tipic bisericesc de Anton Pann (1851); 2. fig. formular fix: după tipic. [De origină slavo-greacă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

TIPÍC1, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipiku.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

TIPÍC2, -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge, caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul a ceea ce este specific; p. restr. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esența realității. – Din fr. typique, lat. typicus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

TIPÍC1, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipikŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

TÍPIC2, -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge, caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul a ceea ce este specific; p. restr. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esența realității. – Din fr. typique, lat. typicus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

TÍPIC, -Ă Care are, care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. // s.n. Totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. [Cf. fr. typique, it. tipico, lat. typicus].
Sursa: Dicționar de neologisme

TÍPIC, -Ă I. adj. care prezintă particularitățile proprii unui tip; caracteristic, specific. II. s. n. 1. caracterul a ceea ce este specific. 2. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic sau ale unui personaj literar, care exprimă în mod veridic esența realității. (< fr. typique, lat. typicus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

tipíc (-ce), s. n.1. Ritual. – 2. Formular. – 3. Regulă, normă, formă stabilită. – Mr. tipicó. Ngr. τυπιϰόν, cf. sl. tipikŭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 142). – Der. tipicar, adj. (formalist, maniac); tipicărie, s. f. (manie); tipicale, s. f. (ore liturgice așezate între șase și nouă), din gr. τυπιϰά; tipicui, vb. (a prescrie, a prevedea).
Sursa: Dicționarul etimologic român

*típic, -ă adj. (vgr. typikós). Care caracterizează un tip: trăsăturile tipice ale raseĭ galbene. Care are o puternică originalitate: personagiŭ tipic.
Sursa: Dicționaru limbii românești

tipíc n., pl. urĭ (mgr. și vgr. typikón, d. typikós, tipic; vsl. tipikŭ). Ritual, cartea care cuprinde rînduĭala serviciuluĭ bisericesc: Tipicu luĭ Anton Pan (1851). Fig. Iron. Rutină, pareatcă: acest funcționar se ține de tipic, după tipic. V. clișeŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

típic1 adj. m., pl. típici; f. típică, pl. típice
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

tipíc2 s. n., pl. tipícuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

tipic a. 1. ce caracteriza un tip: fiecare rassă are o fizionomie tipică; 2. ce servă de tip: caractere tipice; 3. alegoric, simbolic.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

tipìc n. 1. carte ce coprinde regulele și ordinea serviciului divin: Tipic bisericesc de Anton Pann (1851); 2. fig. formular fix: după tipic. [De origină slavo-greacă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

TIPÍC1, tipicuri, s. n. 1. Formulă obișnuită, stereotipă; obicei, tradiție, normă, regulă. 2. Carte care cuprinde ansamblul regulilor după care se oficiază slujbele religioase; normă, regulă pentru oficierea serviciului divin. – Din sl. tipiku.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

TIPÍC2, -Ă, tipici, -ce, adj. Care distinge, caracterizează o persoană, un obiect, un fenomen etc.; caracteristic, specific. ♦ (Substantivat, n.) Caracterul a ceea ce este specific; p. restr. totalitatea caracterelor unui fenomen artistic, ale unui personaj literar etc., care exprimă în artă esența realității. – Din fr. typique, lat. typicus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

țipíc, țipíci, s.m. (reg.) pantof, gheată; cipic.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme