CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? Ce fel de... ? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul; tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ce pron. inter. și rel. – 1. Pron. și adj. inter. De ce, la ce, pentru ce. – 2. Pron., adj. și adv. exclamativ; cu această funcție este adesea însoțit de mai – Ce de! – 3. Pron. și adj., exprimînd o interogație indirectă, după vb. declarandi sau sentiendi. – 4. Care (pron. rel.) – Cel ce. Ce și cum. – Ce e drept. – Cine știe ce. – Numai ce. – Cît pe ce. Pe ce... pe atît. – 5. Înainte de vb. a fi, indică o definiție ai cărei termeni sînt inversați, obiectul sau persoana definite fiind precedate de noțiunea care le definește: ființă ticăloasă ce sînt (Negruzzi); prost ce ești (Creangă). – 6. (Înv.) Dar (cu acest sens, astăzi se folosește ci). – 7. (S. m. sing.) Ceva, un lucru oarecare, un obiect nedeterminat. – Mr. țe, ți, megl. ți, istr. țe. Lat. quid (Diez, I, 123; Pușcariu 326; Candrea-Dens., 296; REW 6953; DAR); cf. it. che, prov., cat., fr., sp., port. que. Pentru adăugarea lui mai (2), cf. modismul sp. qué cosa más bonita „ce lucru minunat!”. Sensul 5 se poate explica fie prin valoarea relativă a lui ce (= ființă ticăloasă care sînt), fie prin funcția sa exclamativă (ce ființă ticăloasă sînt). Ce este identic cu conj. ci (cf. sensul 6) care s-a despărțit de el în epoca modernă (sec. XVII-XVIII), cu sensul specializat de „dar”. Identitatea sa nu prezintă îndoieli, și este frecventă, în textele vechi, folosirea lui ce cu accepția modernă a lui ci (mr. ți), cf. Pușcariu 358 și DAR.Totuși, Cipariu, Gram., 115 și Tiktin au încercat să-l explice pe ci plecînd de la quin. Compară căci (înv. căce), cf. că; ceva (mr. țîva), adv. și pron. indef. (înv.), cu va (‹ a voi), cu var. cevași, cevașilea; fiece, pron. indef.; oarece, pron. indef., cu var. oareș(i)ce; orice, pron. indef.; niște, art. indef., în loc de nișce ‹ nu șt(iu) ce; verice, pron. indef.Sursa: Dicționarul etimologic român
Ce, simbol chimic pentru ceriu.
Sursa: Dicționar enciclopedic
CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, la un obiect, la un fenomen, la o acțiune etc.) Ce ai? ♦ (Fam., ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ? Ce vânt te-a abătut pe-aici? (CREANGĂ). 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea „de ce?”. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi (SAHIA). ♦ (Pop., cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba (JARNIK-BÎRSEANU). 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică?! nu cumva?! Ce! Vrei să las vulpea bearcă? (ODOBESCU). ◊ Expr. (Accentul în frază căzând pe verb) Ce face?! = cum?! se poate?! II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd întorcându-te (ISPIRESCU). ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată. Cât pe ce = aproape, gata-gata. De ce... de ce (sau de aceea) = cu cât... cu atât. Din ce în ce = cu cât trece timpul; tot mai mult. Numai ce = (deodată) iată că..., fără veste, pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! Văd de atâtea dăți Ce cuminte-i firea! (COȘBUC). III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie (CREANGĂ). ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. Oamenii ce priveau... leșinau de râs (CREANGĂ). ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a se găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce sunt! (NEGRUZZI). ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv întemeiat. 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat la Pitești? (ALECSANDRI). ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că...; de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește (CREANGĂ). ◊ (Substantivat, precedat de „un”) I se va întâmpla un ce groaznic (BĂLCESCU). ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat (COȘBUC). 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea (JARNIK-BÎRSEANU). – Lat. quid.Sursa: Dicționarul limbii române moderne 1) ce pron. indecl. (lat. quĭd). Rel. Care: Omu ce vine, omu ce vezĭ venind, baniĭ ce doreștĭ, scrisoarea ce scriĭ (în limba vorbită se zice numaĭ care, pe care: scrisoarea pe care o scriĭ). Ceĭa ce: fă ce vreĭ. Prov. Ce țĭ-e scris, în frunte țĭ-e pus, destinu e inevitabil. – Interog.: Ce? Ce vreĭ? Ce e de făcut? Ce-țĭ e? (ce aĭ? ce te-a apucat?) Ce mĭ-e una, ce mĭ-e alta? (ce diferență e între una și alta?). Adj. și adv. Cît de mult, cît de mare (intensitate, extensiune și cantitate): Ce bun e! Ce om! Ce minune! Ce-aș maĭ rîde! Ce-aș rîde! Ce mult grîŭ! Ce vînt! (ce e maĭ uzitat de cît cît de). Ce de saŭ ce maĭ de, cît de mult: Ce de lume! Ce maĭ de oamenĭ! Ce maĭ, ce (ca admirațiune ironică): Ce maĭ om! Ce maĭ fleac! Cum (exclamativ): Așa de prost ce arde lampa asta! Așa de prost ce arde n´am maĭ văzut! Subst. Ceva (numaĭ unit cu un): averea e un ce relativ (maĭ ob. și maĭ elegant: ceva relativ). De ce saŭ numaĭ ce și pentru ce, din care cauză: De ce n´aĭ venit? Ce tot rîzĭ? La ce, de ce, cu ce scop, spre ce folos: La ce te ducĭ? La ce bun (după fr. à quoi bon) a adora baniĭ? În ce, întru cît: în ce-s eŭ vinovat? Ca ce, în ce calitate: Ca ce să fiŭ eŭ? Ca păzitor. De oare ce, de vreme ce, fiind-că: doarme, de oare ce e ostenit. Odată ce, fiind-că, fiind constatat că: odată ce plînge, înseamnă că-l doare. Îndată ce, (maĭ rar și maĭ urît) de îndată ce, pe dată ce, imediat ce, cum, în momentu´n care: îndată ce auzi semnalu, straja veni. Din ce în ce, tot maĭ mult: apa scade din ce în ce (adică maĭ mult), sunetu se aude din ce în ce maĭ puțin (aci maĭ puțin nu poate lipsi, c´ar însemna că se aude maĭ mult). După ce, în urma unuĭ lucru: a rîs după ce a citit (după citire). De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce ascult, de ce maĭ mult îmĭ place (cu cît, cu atît e maĭ ob. și maĭ elegant). Cu mare ce, cu mare dificultate. Cît pe ce (est), aproape, maĭ-maĭ, cît pe aci: Numaĭ ce văd că, de odată văd că, ĭacătă că văd că: numaĭ ce văd că´ncepe să se clatine.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) ce conj. V. ci.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ce1 pr. invar. (~ mi-ai adus? nu știu ~ vrei)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
ce2 adj. pr. invar. (~ om bun!)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ce3 (cât de) adv. (~ bun e!, ~ bine e!)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ce pr. 1. indică ceva nehotărît: un ce bun; 2. o întrebare: ce vrei ? de ce ? pentru ce ? 3. o relațiune: grădina ce înflorește; 4. o exclamațiune de mirare: ce om ! ce vreme frumoasă! [Lat. QUID].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.: ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de... ? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece. se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că... pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-1 precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PAȘAPÓRT, pașapoarte, s. n. Document oficial care dă cetățenilor unui stat dreptul de a se deplasa în altă țară, servindu-le acolo ca act de identitate; pas2, pașuș. ◊ Expr. (Fam.) A da (cuiva) pașaportul = a alunga, a expedia (pe cineva); p. ext. a da (pe cineva) afară din serviciu. ♦ Dosar care cuprinde toate actele necesare editării unei cărți; dosar de carte. [Var.: (înv.) pașpórt, paspórt s. n.] – Din it. paseporto, fr. passeport, rus. pasport.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PAȘAPÓRT s. n. document (carnet) care servește drept legitimație cetățeanului unui stat în străinătate. ♦ (fam.) a da ~ ul (cuiva) = a se debarasa de cineva. (< it. passaporto, fr. passeport, rus. pașport)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
pașapórt și (vechĭ) pașp- și pasport n., pl. oarte (rus. p'šport și pásport, d. fr. passeport, d. passer, a trece, și port, trecere, sosire; it. passaporto). Act emis de o autoritate publică (prefectura polițiiĭ) pin [!] care se permite posesoruluĭ să călătorească în străinătate și pin care se poate invoca protecțiunea consulatuluĭ respectiv saŭ a autorităților străine. Pop. Bilet de identitate și de liberă circulațiune în țară (V. petrecere). Fig. Fam. A da cuĭva pașaport, a-ĭ da răvaș de drum, a-ĭ da papuciĭ, a-l trimete [!] la plimbare, a-l congedia [!], a-l alunga. – În Trans. pasúș și păsúș (ung. paszus).
Sursa: Dicționaru limbii românești
pașapórt s. n., pl. pașapoárteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pașaport n. permisiune dată de o autoritate pentru libera circulațiune a persoanei ce o posedă; fam. a da cuiva pașaport, a-l concedia (= fr. passe-port).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PAȘAPÓRT, pașapoarte, s. n. Document oficial care dă cetățenilor unui stat dreptul de a se deplasa în altă țară, servindu-le acolo ca act de identitate; pas2, pașuș. ◊ Expr. (Fam.) A da (cuiva) pașaportul = a alunga, a expedia (pe cineva); p. ext. a da (pe cineva) afară din serviciu. ♦ Dosar care cuprinde toate actele necesare editării unei cărți; dosar de carte. [Var.: (înv.) pașport, pasport s. n.] – Din it. paseporto, fr. passeport, ras. pasport.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TARÁ s. f. v. tară1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TARÁ2, taréz, vb. I. Tranz. A efectua o tarare. – Cf. fr. tarer.
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
TARÁ s.f. v. tară1.
Sursa: Dicționar de neologisme
TARÁ s. f. v. tară1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
TÁRĂ1, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se întrebuințează la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tará s. f.] – Din ngr. tára.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TÁRĂ2, tare, s. f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă. – Din fr. tare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TÁRĂ1 s.f. Greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. [Var. tará s.f. / < ngr. tara].
Sursa: Dicționar de neologisme
TÁRĂ2 s.f. Defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. [Cf. fr. tare, it. tara].
Sursa: Dicționar de neologisme
TÁRĂ1 s. f. greutatea unui vehicul sau a ambalajului unei mărfi, al unui obiect etc.; dara. (< fr., ngr. tara)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
TÁRĂ2 s. f. defect (fizic sau moral) ereditar; meteahnă, cusur, deficiență. (< fr. tare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
*táră f., pl. e (it. tara. V. dara). 1. Dara, 2. (după fr.) Defect fizic orĭ moral moștenit: acest copil are tara hoțiiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
táră s. f., g.-d. art. tárei; pl. táreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită TÁRĂ1, tare, s. f. 1. Dara. 2. Nume dat unor greutăți nemarcate formate din diferite bucăți de metal sau de sticlă, care se folosesc la diferite cântăriri de laborator. 3. (Mil.) Denumire pentru caracteristicile fizico-chimice de bază ale pulberii (3). [Var.: tará s. f.] – Din ngr. tára.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TÁRĂ2, tare, s. f. Defect fizic sau moral (ereditar); meteahnă. – Din fr. tare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) târă s.f. (reg.) cărăruie în pădure.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
Țara f. numele ardelenesc al Munteniei: m’aș duce la badea în Țară POP.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Țara f. numele ardelenesc al Munteniei: m’aș duce la badea în Țară POP.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Românească, Țările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 2. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 3. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 4. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s. f.] – Lat. terra.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
țáră (țắri), s. f. – 1. Stat. – 2. Patrie. – 3. Cîmp. – 4. Popor, lume. – Var,. înv. țeară. Mr. țară „pămînt”, megl. țară. Lat. tĕrra (Pușcariu, 1712; REW 8668), cf. vegl. tyarra, it., port., prov., cat. terra, fr. terre, sp. tierra. Pentru evoluția semantică izolată din rom., cf. Șeineanu, Semasiol., 184 și Balotă, R. hist., 1937, p. 61-9. – Der. țăran, s. m. (sătean); țărancă, s. f. (săteancă); țărăncuță, s. f. (țărancă tînără; Arg. bilet de 500 lei), ultimul sens, datorită efigiei sale; țărănatic, adj. (înv., rustic); țărănesc, adj. (de țară, rustic); țărănește, adv. (rustic); țărăni, vb. refl. (a trăi ca la țară); țărănie, s. f. (stare de țăran); țărănoi, s. m. (țărani, mulțime de țărani); țărănism s. n. (mișcare și partid politic, fondat de Ion Mihalache în 1918); țărănist, adj. (membru al partidului țărănesc român); țărînă (var. țăr(i)nă, țerină), s. f. (pămînt, ogor, arătură), de la țară cu suf. -ină ‹ sl. -ino (Tiktin; der. din lat. terrῑna, propusă de Pușcariu 1714; Iordan, Dift., 115 și REW 8672, este mai puțin probabilă). – Din rom. provine rut. cara „mulțime” (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 403), pol. cara (Miklosich, Wander., 13), rut., rus. caranin „cultivator” (Vasmer, III, 282).Sursa: Dicționarul etimologic român țáră, țări, s.f. – 1.Teritoriu ale cărui contururi geografice pot fi precizate și care se caracterizează prin trăsături distincte ale culturii populare. O entitate spirituală în care oamenii au aceiași imagine despre lumea din afară, aceleași norme în relațiile dintre ei, aceleași comportamente. O țară este pentru ei o stare de conștiință, este identitatea pe care o prețuiesc și de care sunt mândri. O țară este o uniune neîntâmplătoare de comunități formate din neamuri corelate etnic, potrivit statutului fiecăruia (M. Pop 1984: 5-6). Țara Maramureșului, Țara Lăpușului, Țara Chioarului, Țara Codrului etc. 2. Spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă: „Voi la țară-ți coborî” (TM 4); „Și zburară jos, la țară, / La fântâna gălbioară” (Calendar 1980: t. 11); (ref. la termenul vaiog): „Se folosește la țară, adică în satele de șes” (ALR 1971: 246). 3. Gospodăria și satul, mai puțin muntele și codrul: „Că-i fată din satul meu / (...); / Că-i fată din a me țară” (Calendar 1980: 74); „Poate rămâne satu' / Dacă nu ești, bade, tu; / Poate rămâne țara / Dacă nu ești dumăta” (Calendar 1980: 93); 4. Lumea de dincolo, Celălalt Tărâm: „Mândruc, struțuc de violă / Unde meri în altă țară / Cu moartea de-a subsuoară?” (Calendar 1980: 112). Drumu' Țării, “drumul principal sau strada principală de la șosea„, toponim semnalat în toate localitățile din Maramureș (Faiciuc 1998). – Lat. terra „pământ”; în celelate limbi romanice, sensul de țară a fost acoperit de urmașii lat. „pagensis” > it. paese, fr. pays, spais, ptg. pais (Rîpeanu 2001).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
țáră s. f., g.-d. art. țắrii; pl. țăriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită țáră f., pl. țărĭ (din *țeară, d. lat. tĕrra, pămînt; it. pv. pg. terra, fr. terre, sp. tierra). Mare întindere de pămînt, maĭ ales deosebită de alta pin [!] locuitor saŭ pin [!] guvern: România e țara Românilor, Austro-Ungaria era o țară poliglotă. Locuitoriĭ acesteĭ întinderĭ: toată țara s´a sculat. Patrie: a muri pentru țară. La țară, la sat, în teritoriŭ rural: a trăi la țară. Țara Românească, numele oficial și popular al Munteniiĭ (Ardeleniĭ și Bănățeniĭ, îĭ zic numaĭ țara: mă duc în țară. Și azĭ, familiar, se zice Țara Românească îld. România).
Sursa: Dicționaru limbii românești
țară f. 1. mare întindere de pământ: în Africa sunt încă multe țări neexplorate; 2. teritoriu: Țara Românească. 3. locuitorii unei țări: cum e țara și obiceiul PANN; 4. patrie, loc de naștere: a-și părăsi țara; 5. întindere de pământ șes și descoperit, în opozițiune cu orașul: petrece vara la țară. [Lat. TERRA]. V. Țară.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (în sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olannda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (în opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeáră s.f] – Lat. terra.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) țără f. 1. picătură; 2. fig. mică cantitate, puțin de tot: o țără de pâine; 3. moment: numai o țără cât a stat de s’a uitat CR. [V. țăr!].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚẤRĂ s. f. (Pop.) Ruptură, zdreanță. ◊ Loc. adj. și adv. O țâră = puțin, nițel. ◊ Expr. A se face țâră = a) a se rupe, a se face bucăți; b) a se ghemui de frică. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a țấră, -e, s.f. – Cantitate mică din ceva. O țâră = un pic, un strop, puțin. În expr. a se face țâră = a se rupe, a se face bucăți. „Că de nu-i îndărăpta, / Din vârv până-n rădăcină / Te fac țâră și făină” (Papahagi 1925: 280). – Posibil cuvânt autohton (Brâncuși 1983); Cf. alb. cërre (MDA).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
!țấră (pop.) s. f., g.-d. art. țấrei; pl. țấreSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ȚẤRĂ, țâre, s. f. (Pop.) Ruptură, zdreanță. ◊ Loc. adj. și adv. O țâră = puțin, nițel. ◊ Expr. A se face țâră = a) a se rupe, a se face bucăți; b) a se ghemui de frică. - Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
ce - Invariabil - pentru cuvantul ce
emitenta - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul emitent
emitentă - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul emitent
înseamnă - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul însemna
înseamnă - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul însemna
înseamnă - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul însemna
pașaport - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul pașaport
pașaport - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul pașaport
tara - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul tară
tară - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul tară
țâra - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul țâră
țâră - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul țâră
țară - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul țară
țara - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul țară
tara - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul tara
târa - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul târî
târă - Formă unică - pentru cuvantul târă
tara - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul tara
tară - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul tară
țâră - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul țâră
țară - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul țară
țara - Formă unică - pentru cuvantul țara
țără - Formă unică - pentru cuvantul țără