ȘUIERÁT1, șuieraturi, s. n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
ȘUIERÁT2, -Ă, șuierați, -te, adj. (Adesea adverbial) Cu un timbru strident, ascuțit [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a șuĭerat n., pl. urĭ. Est. Acțiunea de a șuĭera (omu, șerpiĭ, vîntu, gloanțele). Șuĭerătură: am auzit un șuĭerat. – În vest fluĭerat.
Sursa: Dicționaru limbii românești
șuierát s. n., pl. șuieráturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită șuierat n. 1. acțiunea de a șuiera: șuieratul șerpilor; 2. sgomot ascuțit: șuieratul gloanțelor.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȘUIERÁT1, șuierături, s. n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. – V. șuiera.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ȘUIERÁT2, -Ă, șuierați, -te, adj. (Adesea adverbial) Cu un timbra strident, ascuțit. – V. șuiera.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
ȘUIERÁT1, șuieraturi, s. n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ȘUIERÁT2, -Ă, șuierați, -te, adj. (Adesea adverbial) Cu un timbru strident, ascuțit [Pr.: șu-ie-] – V. șuiera.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a șuĭerat n., pl. urĭ. Est. Acțiunea de a șuĭera (omu, șerpiĭ, vîntu, gloanțele). Șuĭerătură: am auzit un șuĭerat. – În vest fluĭerat.
Sursa: Dicționaru limbii românești
șuierát s. n., pl. șuieráturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită șuierat n. 1. acțiunea de a șuiera: șuieratul șerpilor; 2. sgomot ascuțit: șuieratul gloanțelor.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȘUIERÁT1, șuierături, s. n. Faptul de a șuiera; zgomot specific făcut de cineva sau de ceva care șuieră. – V. șuiera.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ȘUIERÁT2, -Ă, șuierați, -te, adj. (Adesea adverbial) Cu un timbra strident, ascuțit. – V. șuiera.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
Forme flexionare:
șuierat - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul șuiera
