Am găsit 234 de definiții care conțin toate cuvintele vultur sau forme flexionare ale acestora:

ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.


CEAHLẮU, ceahlăi, s. m. (Ornit.; reg.) vultur bărbos (Gypaetus barbatus). – Din magh. csaholó.

CONDÓR, condori, s. m. Cel mai mare vultur, cu capul și cu gâtul golaș, complet mut, care trăiește în munții Americii de Sud (Sarcorhamphus gryphus). [Acc. și: cóndor] – Din fr. condor.

GRIFÓN, grifoni, s. m. 1. Monstru mitologic cu corp de leu, cu aripi, cap și gheare de vultur și cu urechi de cal. ♦ Motiv decorativ reprezentând acest monstru. 2. Specie de câine de vânătoare cu părul aspru și lățos. – Din fr. griffon.

HARPÍE, harpii, s. f. 1. (În mitologia greacă) Monstru fabulos, reprezentat sub forma unei femei înaripate, cu trup și cu gheare de vultur, personificând furtunile și moartea. ♦ Fig. Femeie hrăpăreață, arțăgoasă și rea; zgripțuroaică. 2. Specie de vultur din America de Sud. [Acc. și: hárpie] – Din fr. harpie.

HIPOGRÍF, hipogrifi, s. m. Animal fabulos din mitologie, jumătate cal, jumătate vultur. – Din fr. hippogriffe.

HOITÁR, hoitari, s. m. Specie de vultur pleșuv, de culoare albă-gălbuie, cu vârful aripilor negre, cu fața și bărbia golașe care se hrănește cu hoituri, excremente și insecte (Neophron percnopterus).Hoit + suf. -ar.

IEPURÁR, iepurari, s. m. Pasăre răpitoare înrudită cu vulturul, care se hrănește de obicei cu iepuri (Aquila chrysaetos).Iepure + suf. -ar.

ÎNCHEIETÓR, -OÁRE, încheietori, subst. 1. S. m. (În sintagma) Încheietor de pluton = fruntaș, caporal sau sergent care merge în ultimul rând din pluton. 2. S. f. Cheotoare (la îmbrăcăminte). 3. S. f. Plantă erbacee cu florile galbene, pătate cu cafeniu, rău mirositoare (Sideritis montana). ♦ (Bot.; reg.) Vulturică. – Încheia + suf. -tor.

VULTÁN, vultani, s. m. vultur (1). ♦ Fig. Om viteaz, voinic. [Var.: hultán s. m.] – Cf. vultur.

ZĂGÁN, zăgani, s. m. (Ornit.) vultur-bărbos. – Din tc. zagan, ngr. zagánis.

ZGRÍPȚOR, zgripțori, s. m. 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat și în țările românești în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaș, înaripat, cu gheare de pasăre. ♦ Motiv ornamental folosit în ceramică, reprezentând acest animal. 4. Fig. Om rău, avar, hrăpăreț; zgripțuroi. [Var.: zgrípsor s. m.] – Cf. ngr. ghríps.

VULTURÁȘ, vulturași, s. m. Diminutiv al lui vultur (1); vulturel. – vultur + suf. -aș.

VULTURÍȚĂ, vulturițe, s. f. (Rar) Vulturoaică. – vultur + suf. -iță.

PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte; acvilă (1), aceră (Aquila chrysaetos). ♦ (În mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

VÚLTUR, vulturi, s. m. 1. Numele mai multor păsări răpitoare de zi, cu ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu aripi lungi și cu picioare puternice, cu gheare tari, care se hrănesc cu animale vii și cu stârvuri; vultan. ◊ Ochi (sau privire) de vultur = privire foarte ageră, pătrunzătoare. ◊ Compuse: vultur-bărbos sau vultur-cu-barbă, vultur-negru = vultur impunător, cu spatele brun-cenușiu, aripile negre, pântecele și pieptul galben-ruginiu; zăgan (Gypaëtus barbatus); vultur-pleșuv = vultur cu gâtul gros, cu penele de culoare brun-închis, cea mai mare pasăre răpitoare din Europa (Aegypius monachus); vultur-pescar = specie de vultur, de culoare brun-închis pe partea dorsală și albă pe partea ventrală, care se hrănește cu pește (Pandion heliaëtus). ♦ Fig. Bărbat viteaz, curajos, măreț, falnic. 2. Stindard al legiunilor romane, înfățișând de obicei un vultur (1); figură simbolică reprezentând un vultur, pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări. 3. (Art.) Constelație boreală, situată la sud de constelația Lebedei și vizibilă vara. [Acc. și: vultúr] – Lat. vultur, -uris.

VULTURÍCĂ, vulturici, s. f. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene-purpurii, cu tulpina fără frunze sau cu frunze mici, acoperite cu peri lungi (Hieracium pilosella). – vultur + suf. -ică.

VULTUROÁICĂ, vulturoaice, s. f. Femela vulturului (1); vulturiță, vulturoaie. – vultur + suf. -oaică.

VULTUROÁIE, vulturoaie, s. f. Vulturoaică. [Pr.: -roa-ie] – vultur + suf. -oaie.

VULTURÉȘTE adv. Ca vulturul (1), cu iuțeală, cu agerime de vultur; foarte repede; p. ext. în mod îndrăzneț, cutezător. – vultur + suf. -ește.

VULTURÉSC, -EÁSCĂ, vulturești, adj. De vultur (1); ca de vultur; p. ext. ager, sprinten; puternic; îndrăzneț, cutezător. – vultur + suf. -esc.

VULTURÉL, vulturei, s. m. Vulturaș. – vultur + suf. -el.

CLONCÁN, cloncani, s. m. 1. (Înv. și reg.) Nume dat mai multor păsări (corbi, ulii, vulturi) care scot strigăte specifice asemănătoare. 2. Epitet depreciativ dat în trecut unor oameni de vază, unor funcționari superiori, unor fruntași politici. – Clonc + suf. -an.

DRAGÓN2, dragoni, s. m. I. 1. Monstru fabulos, închipuit cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. 2. Specie de șopârlă care trăiește pe copaci în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (Draco volans). 3. Reprezentare heraldică având profilul unui chip omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, dispusă într-un șir lung de stele terminat cu un fel de cap; (pop.) Balaurul. II. Soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât și pedestru. – Din fr. dragon.

SFINX, sfincși, s. m. I. Monstru fabulos din mitologia antică (greacă și egipteană), cu corp de leu, cu cap de om și cu aripi de vultur; monument arhitectonic de piatră înfățișând acest animal. ♦ Fig. Personaj enigmatic. II. Nume dat mai multor specii de fluturi mari, care zboară în timpul serii și noaptea. – Din fr., lat. sphinx.

HARPÍE / HÁRPIE s. f. 1. (mit.) monstru cu corp și cap de femeie, cu aripi de pasăre și gheare de leu. 2. (fig.) femeie rea, arțăgoasă și hrăpăreață. 3. specie de vultur din America de Sud și Centrală, răpitor puternic și feroce, care trăiește în pădurile din vecinătatea apelor. (< fr. harpie)

GRIFÓN s. m. 1. (mit.) monstru cu corp de leu înaripat, cu cap și gheare de vultur. ◊ motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 2. pasăre răpitoare din țările calde, mare, asemănătoare vulturului, cu corpul aproape pleșuv și gâtul îmbrăcat într-un guler de pene. 3. specie de câine de vânătoare cu păr lung și aspru, cu barbă și mustăți bogate. (< fr. griffon)

GIPAÉT s. m. pasăre mare de pradă care trăiește pe înălțimile munților; vultur bărbos, zăgan. (< fr. gypaète)

FÉNIX s. m. 1. pasăre legendară ca un vultur cu penele de aur și de purpură, despre care se credea că renaște din propria ei cenușă, simbol al reînnoirii veșnice. 2. (fig.) om superior, unic în genul său, de mare valoare. 3. palmier cultivat în țările temperate ca plantă de apartament. (< fr. phénix, lat. phoenix)

FALCONIFÓRME s. f. pl. ordin de păsări răpitoare de zi cu corpul puternic, cu aripi lungi și ciocul încovoiat: șoimul, uliul, acvila, vulturul-pleșuv, condorul etc. (< fr. falconiformes)

DRAGÓN1 s. m. I. 1. animal imaginat cu cap și aripi de vultur, gheare de leu, trup și coadă de șarpe. 2. reprezentare heraldică a unui chip omenesc cu barba din șerpi încolăciți. 3. șopârlă tropicală, pe copaci, care are de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii ca niște aripi. 4. pește marin care, în timpul zilei, stă îngropat în nisip, noaptea fiind foarte activ; drac-de-mare. 5. ambarcație cu două vele de suprafață mare; velă triunghiulară suplimentară. II. cavalerist astfel echipat încât să poată lupta și pe jos. (< fr. dragon)

CONDÓR/CÓNDOR s. m. vultur foarte mare, cu capul și gâtul golaș, în Anzii Cordilieri. (< fr., sp. condor)

ACVILÍN, -Ă adj. De vultur, vulturesc. ◊ Nas acvilin = nas coroiat; privire acvilină = privire pătrunzătoare. [Cf. fr. aquilin, lat. aquilinus].

DRAGÓN1 s.m. 1. Animal fabulos închipuit cu aripi de vultur, gheare de leu și coadă de șarpe. ♦ Reprezentare plastică a acestui animal. 2. Șopârlă tropicală care trăiește pe copaci și care are de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii ca niște aripi. 3. Numele unei constelații din emisfera boreală, alcătuită dintr-un șir lung de stele. [< fr. dragon].

FÉNIX s.m. 1. Pasăre legendară, imaginată ca un vultur cu penele de aur și de purpură, despre care se credea că renaște din propria ei cenușă, fiind socotită drept simbol al primenirii, al reînnoirii veșnice. ♦ (Fig.) Om superior, unic în genul său, de mare valoare. 2. Palmier, plantă de apartament. [< fr. phénix, cf. lat. phoenix, gr. phoinix].

GIPAÉT s.m. (Zool.) Pasăre mare de pradă care trăiește pe înălțimile munților; vulturul bărbos, zăgan. [< fr. gypaète, cf. gr. gypsvultur, aetos – acvilă].

GRIFÓN s.m. 1. Monstru închipuit cu trup de leu înaripat și cu cap și gheare de vultur. ♦ Motiv decorativ care reprezintă un astfel de monstru. 2. Specie de câine de vânătoare cu părul lățos. 3. Gură de izvor (de apă minerală). [< fr. griffon, it. grifone].

ÁCVILĂ s.f. Specie de vultur. ♦ Stemă reprezentând un vultur; pajură. [< lat. aquila].

áceră (ácere), s. f.vultur, acvilă. – Var. aciră < Lat. ăquῐla (Pușcariu 10; REW 582; DAR); cf. prov. aigla, fr. aigle, cat. áliga, sp. águila, port. aguia. Cuvîntul rom. este rar, astăzi practic a dispărut. Nu apare în texte vechi nici autentic populare; astfel încît poate fi creație artificială, datorată vreunui filolog latinist din sec. XIX (după cum crede DAR; însă filologul avea, în acest caz, un excepțional simț al limbii). Adevărul este că latiniștii din sec. XIX au inventat forma acvilă, s. f., care încă se mai folosește, în limbajul poetic și heraldic, și der. acvilin, adj. (vulturesc, ca ciocul acvilei, coroiat).

caretál, caretáli, s.m. (reg.) vultur.

CONDÓR s.m. Specie de vultur foarte mare care trăiește în munții Americii de Sud. [Acc. și cóndor. / < fr. condor, cf. sp., peruv. condor].

croncán, croncáni, s.m. (reg.) 1. corb. 2. vultur. 3. (reg.) pasăre răpitoare mare. 4. cal mare și slab, gârbovit de bătrânețe.

hultenoálă s.f. (reg.) plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-purpurii, cu tulpina fără frunze sau cu frunze mici, acoperite cu peri lungi; vulturică.

FALCONIFÓRME s.n.pl. (Zool.) Ordin de răpitoare de zi, cuprinzând uliul, acvila, vulturul-pleșuv, condorul etc.; (la sg.) pasăre din acest ordin. [Sg. falconiform. / < fr. falconiformes, cf. lat. falco – șoim, forma – formă].

învulturát, învulturátă, adj. (înv.) împodobit cu un vultur (ca stemă).

HÁRPIE s.f. 1. Monstru înaripat cu chip de femeie și cu corp de pasăre de pradă. 2. (Fig.) Femeie rea, arțăgoasă și hrăpăreață. 3. Specie de vultur din America de Sud. [Gen. -iei. / cf. fr. harpie, lat., gr. harpya].

HIPOGRÍF s.m. Animal fabulos, reprezentat jumătate cal și jumătate vultur. [< fr. hippogriffe, cf. gr. hippos – cal, it. grifovultur].

sfíngă, s.f. 1. (înv.) monstru fabulos din mitologia popoarelor antice, cu cap de om sau de berbec, de pasăre etc.; cu trup de leu și cu aripi de vultur; sfinx. 2. (pop.) numele mai multor specii de fluturi mari, de noapte; sfinghe.

sórliță, sórlițe, s.f. (reg.) specie de vultur; zăgan, vulturul mieilor.

ceahlắu (ceahlắi), s. m. – Varietate de vultur (Gypaetus barbatus). Mag. csagoló „care urlă” (Pușcariu, Dacor., III, 673; DAR); Cf. cehăi. Din aceeași sursă toponimul Ceahlău.

șorlițár, șorlițári, s.m. (reg.) specie de vultur; sorliță, zăgan.

SFINX s.m. I. Animal fabulos din mitologia greacă și egipteană, cu cap de femeie, corp de leu și aripi de vultur; statuie înfățișând acest animal. ♦ (Fig.) Personaj enigmatic, om greu de înțeles. II. Fluture mare care zboară în timpul serii și noaptea. [Pl. -ncși, -nxi. / < fr., lat., gr. sphinx].

cronc interj. – Imită croncănitul corbului sau ciorii. Creație expresivă cf. cîrc, crau.Der. cronc, s. m. (Maram., corb); croncan, s. m. (corb; vultur), cf. bg. krokon „corb”; croncăni, vb. (a scoate sunete caracteristice ciorii, corbului), cf. gr. ϰρώζω, ϰράζω, lat. crocare, crocitare, alb. krakaris; croncăneală (var. croncănit, croncănitură), s. f. (sunet caracteristic ciorii, corbului); croncănitor, adj. (care croncăne).

eréte (eréți), s. m. – Pasăre răpitoare asemănătoare cu uliul (Falco subbuteo). – Var. harete, (înv.) hăreț, herete, harete, hereu, hărău. Probabil de la arete „berbec de prăsilă”, datorită modului său de a se repezi să împungă (Scriban). Mai puțin probabilă der. propusă de Diculescu, Elementele, 488, din gr. ἱεράϰιος, prin intermediul unei var. ionice *ἱερήϰιος (după Pascu, Suf., 39, din ngr. γεράϰι, cf. mr. g’iraz. După DAR, din mag. harács „varietate de vultur”).

TETRAMÓRF, -Ă I. adj. care prezintă patru forme. II. s. n. (arte) reprezentare a celor patru simboluri evanghelice (înger, leu, taur și vultur) într-o singură imagine. (< fr. tétramorphe, /II/ germ. Tetramorphe)

grípsor (-ri), s. m.1. Grifon, animal fantastic. – 2. vultur (Aquila imperialis). – 3. Figură emblematică, reprezentînd un vultur cu două capete. – 4. Emblemă a imperiului austro-ungar. – 5. Veche monedă austriacă de argint. – 6. (Olt., înv.) Monedă de argint de 5 lei.7. Inuman, crud, feroce. – Var. (s)gripțor, gripsur, (s)gripțur. Mgr. sau ngr. γρύψ „vultur” (Pascu, Suf., 56; Candrea; Scriban), cf. v. sp. gripĭsĭ (Vasmer, Gr., 620, it. grifo (Battisti, III, 1870). Pascu presupune că rezultatul rom. se datorează adăugării suf. -ur; este mai curînd vorba de un rezultat *grips, pl. gripsuri, cu un sing. analogic. – Der. sgripțuroaică, s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea).

iépure (iépuri), s. m.1. Mamifer rozător de cîmp cu urechile lungi, vînat pentru carne și blană (Lepus timidus). – 2. Varietate de casă a animalului anterior (Lepus cuniculus). – 3. Cotlet de porc. – 4. Supapă la foalele fierarilor. – 5. Boală bucală a vitelor. – 6. (Arg.) Soldat de infanterie. – Mr. l’epure, megl. l’epuri, istr. l’epur. Lat. lĕpǒrem (Pușcariu 765; Candrea-Dens., 807; REW 4991; DAR), cf. alb. ljepur (Meter 240; Philippide, II, 646), it. lebre (calabr. liépuru, riépule), prov. lebra, fr. lièvre, sp. liebre, port. lebre. Pentru semantismul sensului 3, cf. lat. musculus, de la mus, fr. souris.Der. iepura, s. f. (nume tipic al animalului, datorită culorii blănii sale); iepuroaică, s. f. (femela iepurelui; varietate de struguri); iepuresc, adj. (de iepure); iepurește, adv. (ca iepurii); iepurar, s. m. (cîine de vînătoare; varietate de vultur, Aquila fulva), pe care Candrea-Dens., 808 îl derivă direct din lat.; iepurime, s. f. (mulțime de iepuri de cîmp sau de casă); iepurărie, s. f. (crescătorie de iepuri; lașitate); iepurăriță, s. f. (la cai, umflare a piciorului). – Din rom. provine țig. yepuro (Wlislocki 92).

órliște (órliști), s. f. – Casă părăsită, loc pustiu. Origine necunoscută. E cuvînt vechi, în Olt. Legătură cu sl. oreluvultur” (Scriban) nu este certă. Poate e un der. local de la urla „a răcni”, cu sensul de „loc unde urlă vîntul”.

șorlíță (-țe), s. f.1. Gaie (Milvus regalis). – 2. vultur (Gypaetus barbatus). – Var. sorliță, șorlită. Bg. ušorlica „gaie”, cf. sb. ušara „cucuvaie”. Legătura cu rut. šulika (Candrea) sau cu surlă (Scriban) este incertă. – Der. șurligaie, s. f. (specie de șoim, Cerchneis tinnunculus); șurlicar, s. m. (gaie, Milvus regalis); șușugaie, s. f. (gaie).

vúltur (-ri), s. m.1. Acvilă (Aquila). – 2. Vultan, zăgan (vultur). – Var. vulture, hultur(e). Mr. vultur, megl. văltur. Lat. vŭltŭr (Pușcariu 1923; REW 9466), cf. v. fr. voutre, sp. buitre, port. abutre. Dubla der., de la vultur și de la vulturius, pentru a explica diferența de accent (Pușcariu, ZRPh., XXVII, 738; REW 9467; Byck-Graur 22) nu pare convingătoare. – Der. vultan (var. Mold. hultan), s. m. (vultur), a cărui der. nu este clară; vulturariu, adj. (rapace), rar; vulturesc adj. (de vultur); vulturește, adv. (ca vulturul); vulturică (var. vulturoancă, hultenioară), s. f. (plantă, Hieracium pilosella). Din rom. provine bg. vúntur (Capidan, Raporturile, 218).

zăgán (-ni), s. m.vultur-bărbos (Gypaetus barbatus). Tc. (per.) zagan (Șeineanu, II, 380), cf. ngr. ζαγάνος.

ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

AQUILA v. vulturul.

BASSARABESCU, I(on) A. (1870-1952, n. Giurgiu), prozator român. M. coresp. al Acad. (1909). Nuvele și schițe („Pe drezină”, „vulturii”, „Norocul”), înfățișînd, cu umor și ironie echivocă, mica burghezie provincială.

BICAZ 1. Rîu, afl. dr. al Bistriței moldovenești, la Bicaz; 42 km. Izv. din masivul Hășmașu Mare. În bazinul său superior se află Lacul Roșu și Cheile Bicazului. Importanță turistică. 2. Sector de vale îngustă, transversală, pe cursul superior al rîului Bicaz (Carpații Orientali), făcînd legătura între Transilvania și Moldova. Lungime: 8 km (de la Lacul Roșu pînă în satul Bicazu Ardelean). Turism. Alpinism pe versanții abrupți. Rezervație complexă, geologică, floristică și faunistică (955 ha), cele mai interesante plante endemice fiind omagul (Acontium romanicum), vulturica de Pojorîta (Hierracium pojoritense), firuța endemică (Poa rehmani) etc. Din fauna locală se remarcă două specii rare, un gasteropod (Alopia glauca var, unipalatis) și un lepidopter (Parnassius apollo var, transilvanicus). 3. Pas de culme în Carpații Orientali, între M-ții Giurgeului și Hășmașu Mare, pe valea superioară a Bicazului, la 1.256 m alt. Asigură legăturile dintre Moldova și Transilvnia. 4. V. Izvoru Muntelui. 5. Oraș în jud. Neamț, la confl. Bistriței moldovești cu Bicazul; 9.782 loc. (1991).Termocentrală. Aici se află barajul lacului de acumulare Izvoru Muntelui și hidrocentrala „Stejaru” (210 MW). Combinat de lianți și azbociment. Reparații de utilaj energetic; expl. și prelucr. lemnului; conf.; morărit și panificație. Veche așezare rurală, apare ca tîrg într-un hrisov domnesc în 1855. Declarat oraș în 1960. Centru turistic și stațiune climaterică. 6. Com. în jud. Maramureș; 1.545 loc. (1991). Biserică de lemn (sec. 18).

PROCUROR apăsător, câine roșu, cuvântător, doveditor, întrebător, mâncător de oameni, rechin, țap roșu, uliu, vultur.

BOHĂȚEL, Alexandru (1816-1897, n. Vultureni, jud. Cluj), jurist și om politic român. Căpitan suprem al districtului grăniceresc Năsăud (1861-1876). Activitate de promovare a aspirațiilor românești pentru drepturi politice și culturale.

ochi de vultur expr. acuitate vizuală deosebită.

CEAHLĂU 1. Masiv muntos, situat în Carpații Orientali, între Valea Bistriței la E, a Bistricioarei la N și a Bicazului la S. Este alcătuit în special din conglomerate, care dau în relief forme pitorești (abrupturi, turnuri, colți). Alt. max.: 1.907 m (vf. Ocolașu Mare). Importante obiective turistice (cascada Duruitoarea, Căciula Dorobanțului, Turnul lui Budu, cabane, la poale stațiunea Durău ș.a.). Rezervație complexă (4.073 ha) declarată în 1990 parc național, cu numeroase endemisme carpatice (coada șoricelului, garofița de munte, vulturica etc.), rarități floristice (vulturica de Pojorîta, ghințura ș.a.), monumente ale naturii (papucul doamnei, floarea de colți, tisa etc.) și unele dintre cele mai frumoase exemplare de larice din țară, cunoscute și sub denumirea de zadă, „stejarul munților” sau „crin”, de unde și denumirea rezervației naturale „Polița cu Crini”. 2. Com. în jud. Neamț, la poalele masivului Ceahlău, pe malul lacului de acumulare Izvorul Muntelui; 2.470 loc. (1991). Expl. forestiere. Centru turistic. În apropiere, stațiune arheologică din Paleoliticul mijlociu și tîrziu.

vultur, vulturi s. m. (intl.) 1. (înv.) pardesiu. 2. procuror.

ZGRÍPȚOR, zgripțori, s. m. 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. ♦ (Înv.) Veche monedă austriacă de argint (care a circulat în trecut și în țara noastră), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 2. (În basme) Pasăre foarte mare, cu două capete. 3. Fig. Epitet dat unui om rău, avar, hrăpăreț. [Var.: zgrípsor s. m.] – Comp. ngr. gryps.

ZĂGÁN, zăgani, s. m. vultur-bărbos. – Tc. zagan.

ZEUS (în mitologia greacă), divinitate supremă, „tatăl zeilor și al oamenilor”, Zeu al cerului, al ploii și al tunetului, apoi al dreptății și al ordinii sociale stabilite. Fiu al Geei și al lui Cronos, l-a detronat pe tatăl său, instaurând stăpânirea zeilor olimpieni. Tatăl lui Apolo, al Atenei și al lui Artemis, al lui Ares și Hefaistos și a numeroși eroi (semizei), dintre care cel mai cunoscut este Heracles. Reprezentat cu o coroană din frunze de măslin sau stejar, ținând în mână un sceptru cu capul lui Nike (Victoria) și la picioare având un vultur. I-au fost închinate temple în Dikte (Creta), Olimpus (Tesalia), Dodona (Epir), Olimpia (Elida), unde se țineau Jocurile Olimpice și unde Fidias îi înălțase, în templul său, o statuie-colos, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Identificat la romani cu Jupiter.

AQUILA NON CAPIT MUSCAS (lat.) vulturul nu prinde muște – Cine este preocupat de lucruri importante nu se lasă furat de nimicuri. V. și De minimis non curat praetor.

*áchilă f., pl. e (lat. áquila). Șoim mare cît vulturu, pajură. Emblemă militară romană, adoptată și de Francejĭ, și de Românĭ. – Fals ácvilă (după pron. germ.). În sec. 19 áceră (neol. fabricat).

*aetítă f., pl. e (vgr. aetites, d. aetós, vultur, fiind-că se credea că se găsește în cuĭbu vulturuluĭ). Chim. Trioxid de fer.

*albatrós m. (fr. albatros, d. engl. albatros, nume aplicat întîĭ fregateĭ de mare [o pasăre], apoĭ albatrosuluĭ, și care e un cuv. stricat de Englejĭ din sp. și pg. alcatraz, albatros). O mare pasăre palmipedă din mările australe cu ciocu ca de vultur.

CÓNDOR (‹ fr.) s. m. Cea mai mare păsare de pradă (c. 1-1,5 m lungime, peste 3 m la anvergura aripilor), din ordinul falconiformelor care trăiește în Anzi, la 2.000-6.000 m altitudine, cu penaj gri-albăstrui, capul și gîtul golașe, gulerul și aripile pe jumătate cenușii-deschis, complet mut (vultur gryphus). ◊ C. californian = pasăre răpitoare de zi, din ordinul falconiformelor, de c. 1 m lungime, care trăiește în S Californiei, cu penaj cenușiu și vîrful aripilor albicios; pe cale de dispariție (c. 70 de exemplare), este ocrotit (Gymnogyps californianus).

cánge f., pl. căngĭ (turc. kanğa, d. it. gancio, cîrlig; ngr. kántza, bg. sîrb. kanğa). Prăjină care are la un capăt un cîrlig și un vîrf de fer [!] (întrebuințată de luntrașĭ și de pompierĭ). Gheară de pasăre: vulturu a luat mĭelu´n căngĭ. Sud. Spelcă, ac de cap. – Și cance (nord). V. ceac.

ORLAM SLUCEAETSEA I NIJE KUR SPUSKATSEA (OPЛAM CЛYЧAETCЯ И HИЖE KYP CПYCKATЬCЯ) (rus.) vulturilor li se întâmplă să zboare mai jos decât găinile – Krîlov, „Orel i kuri”. „Orlam sluceaetsea i nije kur spuskatsea, no kuram nikogda da oblak ne podneatsea” („vulturilor li se întâmplă să zboare mai jos decât găinile, dar găinile nu se pot ridica niciodată la nori”). Oamenilor superiori li se poate întâmpla să fie câteodată mediocri, dar mediocrii nu se por ridica niciodată la nivelul acestora.

URUBU (‹ engl.; cuv. tupi) s. m. Denumire dată în America Latină unor păsări necrofage din familia Cathartidae asemănătoare ca aspect exterior cu vulturii. Capul, gâtul și partea anterioară a pieptului sunt lipsite de pene, adesea viu colorate, ciocul puternic, curbat la vârf. Printre cele mai răspândite specii se numără u. cu cap roșu (Cathartes aura), care în S.U.A. este cunoscut sub numele de vultur-curcan, cu anvergură a aripilor de 1,5 m, u. negru (Coragyps atratus) și u. cu cap negru (Cathartes burrovianus). Se consideră că fac parte din ord. Falconiformes, ca și vulturii, dar studii genetice recente au dus la încadrarea lor în ord. Ciconiiformes.

GANIMEDE (GANYMEDE) 1. (În mitologia greacă) Adolescent de o rară frumusețe, prinț al Troiei. Îndrăgostindu-se de el, Zeus, metamorfozat în vultur, îl răpește și îl duce în Olimp, unde va deveni paharnic al zeilor. 2. Unul dintre sateliții planetei Jupiter, cel mai mare din sistemul solar (c. 5 260 km diametru). Descoperit de G. Galilei în 1610.

bóltă f., pl. e (ca și it. volta, d. lat. *vólvita, îld. volúta, învîrtită [de aci și bg. sîrb. bolta, și ung. bolt]; fr. vûote. P. o îld. oa, cp. cu merlă. V. volută, voltă, revoltă, holbez, volbură, vuitoare, vultur, dezinvoltură, involucru, volum). Zidărie’n formă de arc. Tot ce are formă de arc: bolta cerească. Vechĭ. Prăvălie, dugheană, magazin (maĭ ales de manufactură). V. crivitar, sclip.

cocĭóc n., pl. oace și urĭ (orig. neșt.). Sud (Ant. I)). Insulă de plaur plutitoare, numită și coșcovă și mogîldan (Dun.): peștele să [!] bagă la cocĭoace, pescariĭ pitesc raciĭ pin [!] cocĭoace (VR. 1927, 5, 156), pîn ce [!] cocĭocurĭ se nutreaŭ (niște vulturĭ) știa sfintu [!] (Chir. CL. 1912, 1202). Baltă de apă stagnantă cu aniĭ care nu se primenește de cît cînd vine unda mare.

codálb (vest) și cudálb (est), (din co = cu și dalb. Cu coadă n´are legătură). Bălțat (alb cu roș), vorbind de boiĭ de bună rasă („robust”. De aci și numele satuluĭ Cudalbĭ din Covurluĭ). Blond (?). vultur codalb, un fel de vultur albicĭos (haliáëtus albicillus). – În R. S. (în GrS. 6, 63) „cu coada pe jumătate albă”, vorbind de oĭ. Dubios!

bulihár m. (ca și bulihaĭ). Mold. (Btș.) Pasăre răpitoare (vultur, gaĭe). Fig. Om urît. – Și bulihare, f., pl. ărĭ; bulihoaĭe (Vc.) și cĭulihoaĭe (Nț.), pl. oĭ. V. cilihoĭ, gobaĭe, hulubej.

*cóndor și -ór m. (sp. cóndor, d. peruvianu cuntur). Un fel de vultur colosal care trăĭește pin [!] Anzĭ (sarcoramphus gryphus).

Echidna, ființă monstruoasă, jumătate femeie și jumătate șarpe. A avut cu Typhon, apoi cu Orthros, mai mulți copii, printre care se numărau: Cerberus, Himera, Gorgonele, hidra din Lerna, Ladon, leul din Nemea, Scylla, Sfinxul, vulturul care-i mînca ficatul lui Prometheus etc... A murit ucisă în somn de Argus.

SĂGEATA (Sagitta), constelație din emisfera boreală, situată între constelațiile Vulpea și vulturul.

Ganymedes, tînăr de o frumusețe fără seamăn, originar din Phrygia. Era fiul lui Tros și frate cu Assaracus, cu Cleopatra și cu Ilus. Se spunea că, orbit de frumusețea lui neobișnuită, părintele zeilor s-ar fi îndrăgostit de el. Odată, pe cînd se afla pe munte unde păștea oile tatălui său, Ganymedes a fost răpit de către Zeus, care luase înfățișarea unui vultur, și dus în Olympus. Acolo el a devenit paharnicul zeilor, luînd locul zeiței Hebe care le turnase pînă atunci nectarul în cupe.

Gryps, animal fabulos, cu cap și aripi de vultur și cu trup de leu, considerat drept păzitorul aurului din Nord. Trăia în ținuturile hiperboreenilor și era consacrat zeului Apollo.

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut maui mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles.Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene.A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămață îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înașță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea urăp a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.

cuconós m., pl. șĭ (vsl. kuko-nosŭ, cu nasu încovoĭat). Cant. Un fel de vultur. – Și cucunoz, cucunos și coconoz.

cuĭb n., pl. urĭ (lat. cubium, ca în con-cubium, culcare la un loc, cubare, a fi culcat, ca aĭbă, roĭb din habeat, rubeus. V. con-cubin, in-cubez). Culcuș de pasăre sălbatică saŭ de animale micĭ (șoaricĭ [!], șerpĭ): cuĭb de gangur, de vultur. Fig. Maĭ multe grăunțe puse la un loc ca să răsară: un cuĭb de popușoĭ [!] (la cartofĭ, cartofiĭ crescuțĭ grămadă). Ascunzătoare: cuĭb de hoțĭ. V. cuĭbar.

*cuĭbéz v. intr. (d. cuĭb, după fr. nicher). Locuiesc, am cuĭbu: vulturiĭ cuĭbează în stîncĭ.

depún și (vest) dă-, -pús, a -púne v. intr. (lat. de-póno, -pónere, a depune, a pune jos. V. pun). Munt. vest. Se zice despre vacĭ cînd li se mărește ugeru și li se lasă în jos aproape de a făta orĭ despre norĭ cînd îs gata să dea drumu ploiĭ. Vacă depusă, aproape de fătat (Cod.). V. tr. (după fr. depóser). Pun jos: vulturu apucă melu și-l depuse’n cuĭbu luĭ. Daŭ în păstrare, în primire: a depune banĭ la un bancher. Formez depozit, las drojdie la fund: vinu depune drojdie, apa depune nomol. Fig. Destituĭ, detronez: a depune un rege. Pun în închisoare: a depune un tîlhar. Mărturisesc la judecată: acuzatu a depus că el e asasinu. Depun corona, abdic. Îmĭ depun bilanțu, 1) daŭ socoteală, 2) daŭ faliment. Depun examin, daŭ examin.

*epicén, -ă adj. (vgr. epí-koinos. V. cenobiŭ). Gram. Se zice despre substantivele care aŭ aceĭașĭ formă p. masculin și feminin, ca copil, vultur, dihor.

O'HARA [ouhærə], Maureen (1920-2000), actriță americană de origine irlandeză. Filme în care a întruchipat cu mare sensibilitate și trăire dramatică tipul feminin al nonconformismului irlandez („Casa din Vale”, „Rio Grande”, „Omul liniștit”, „vulturul zboară spre Soare”).

SÓMA2 (cuv. sanscrit) s. f. Plantă neidentificată din care în vechea Indie se prepara (prin presarea tulpinilor se obținea un suc ce era filtrat prin lână și apoi amestecat cu apă și lapte) o băutură sacră, adusă ca ofrandă zeilor vedici și consumată de preoți, foarte prețuită pentru efectul său înviorător și probabil halucinogen. Se credea că la origine planta a fost adusă din cer de un vultur. Personificarea ei, zeul Soma, patronul plantelor, era considerat tămăduitor și distribuitor de bogății.

Nisus 1. Unul dintre însoțitorii lui Aeneas și prieten nedespărțit cu Euryalus. A murit, cu ocazia unui atac al rutulilor, luptînd ca să-și răzbune prietenul ucis. 2. Fiul lui Pandion și rege al Megarei. A murit în urma trădării fiicei lui, Scylla. Nisus avea în creștetul capului un fir de păr din aur, care-l făcea de neînvins. Cînd Minos a atacat cetatea Megarei, Scylla, îndrăgostindu-se de el, a tăiat firul de păr de care atîrna victoria și viața tatălui ei și a predat cetatea dușmanului. După moarte, Nisus a fost transformat într-un vultur de mare.

Periphas 1. Unul dintre lapiți. 2. Unul dintre primii regi ai Atticei. Vestit pentru spiritul său de dreptate, era venerat de către supușii săi, asemenea unui zeu. Gelos, Zeus l-a transformat într-un vultur.

ficát m. (lat. ficatus. Îngrășat cu smochine; hepar ficatum, ficat de gîscă îngrășată cu smochine, d. ficus, smochină; apoĭ a rămas ficatum cu înț. de „organ al corpuluĭ”; it. fégato, fr. foie, sp. higado, pg. figado. V. epatic [!]). Maĭ, un organ voluminos roșiatic orĭ vînăt așezat în josu peptuluĭ [!], la dreapta. (E o glandă care secretează glicoza și fĭerea). Pl. Măruntaĭe: un vultur sfîșia ficațiĭ luĭ Prometeŭ. Fig. Inimă, loc simțitor: vorba asta l-a pătruns pîn´la ficațĭ.

Prometheus, unul dintre titani, fiul lui Iapetus și al Clymenei și frate cu Atlas, cu Epimetheus și cu Menoetius. A avut la rîndul său un fiu, pe nume Deucalion. Prometheus era considerat drept binefăcătorul oamenilor, în pofida lui Zeus. Făcîndu-le acestora partea cea mai bună la împărțirea unei victime destinate lui Zeus, titanul și-a atras pentru prima dată asupră-și mînia acestuia din urmă. Drept răzbunare, părintele zeilor le-a luat muritorilor focul. Dun nou însă Prometheus a găsit mijlocul de a le veni într-ajutor. El fură focul din ceruri și-l redă oamenilor. Acum pedeapsa lui Zeus este și mai aspră. El răspîndește în lume toate relele și nenorocirile, trimițînd-o pe pămînt pe Pandora, pe care o ia de soție Epimetheus (v. Pandora), pe de o parte, iar pe de altă parte îl înlănțuie pe Prometheus de o stîncă pe muntele Caucasus. Un vultur uriaș, pasăre monstruoasă zămislită de Typhon și de Echidna, îi devorează zilnic ficatul, care peste noapte se regenerează. În felul acesta titanul e sortit unui chin veșnic. Din întîmplare însă trece pe acolo Heracles, în drum spre Grădina Hesperidelor (v. și Heracles). El ucide vulturul cu una din săgețile sale otrăvite și-l eliberează pe Prometheus, ale cărui chinuri iau, în felul acesta, sfîrșit. Într-o altă variantă, Prometheus nu s-ar fi mulțumit numai să le dea oamenilor focul, ci ar fi creat el însuși oameni din humă, însuflețindu-i cu ajutorul focului.

Romulus, în mitologia romană, urmașul lui Aeneas și întemeietorul cetății Romei. Era fiul vestalei Rea Silvia și al zeului Mars și frate geamăn cu Remus. (Pentru împrejurările nașterii lor, v. Amulius). Cruțați de la moarte de către slujitorii unchiului lor, care primiseră porunca să-i ucidă, cei doi copii sînt abandonați într-un coș pe apa rîului Tiber. Purtați de valuri, ei sînt aruncați pe un mal, unde-i găsește o lupoaică. Ea îi hrănește cu laptele ei în sălbăticie, pînă în ziua cînd trece prin partea locului un păstor, pe nume Faustulus. Acesta, minunîndu-se de ciudata întîmplare, ia cu sine copiii și-i duce la el acasă, unde soția sa îi crește pînă se fac mari, alături de copiii ei (v. și Acca La(u)rentia). Cînd ajung la vîrsta bărbăției, Romulus și Remus în fruntea cetelor lor atacă și pradă împrejurimile. O dată, în timp ce prădau turmele regelui Amulius, Remus este prins și dus la palatul acestuia. Bătrînul Faustulus îi dezvăluie atunci lui Romulus taina nașterii lor minunate și-l trimite pe urmele fratelui său. Romulus atacă cetatea, îl eliberează pe Remus și, ucigîndu-l pe Amulius, îl întronează din nou pe bunicul său, Numitor. Cei doi frați hotărăsc după aceea să întemeieze o nouă cetate. Pentru a vedea cui îi este soarta mai favorabilă, ei se urcă pe două coline apropiate – Remus pe Aventinus și Romulus pe Palatinus – și de acolo scrutează zarea: lui Remus i se înfățișează șase vulturi, iar lui Romulus doisprezece, fapt care arată că lui au hotărît zeii să-i încredințeze soarta noii cetăți. În timp ce acesta din urmă trage cu plugul brazda care avea să delimiteze așezarea viitoarei Rome, Remus îl ia în derîdere. Acest fapt îi atrage moartea (v. și Remus). Rămas singur, Romulus domnește asupra noii cetăți. Un episod legat de domnia sa este răpirea sabinelor – dintr-un neam vecin Romei – cu care romanii se căsătoresc, sporindu-și neamul. Romulus a cîrmuit îndelung cetatea Romei – peste treizeci de ani – și a dispărut, se spunea, în mod misterios, în urma unei furtuni. Dispariția aceasta, precum și amintirea frumoasă lăsată de el supușilor săi i-a făcut pe aceștia să-l divinizeze după moarte, dîndu-i numele de Quirinus.

Venti („Vînturile”), erau reprezentate de către cei vechi drept personificări, ca și, de altfel, mai toate celelalte fenomene ale naturii. Ele fuseseră date de către Zeus în stăpînirea lui Aeolus (v. și Aeolus 2.), care le ținea închise într-o peșteră (sau, după o altă versiune, într-un burduf), de unde le dădea drumul pe rînd. Odinioară, cînd Odysseus a ajuns în insula lui Aeolus, zeul i-a dăruit vînturile și, fără voia lui, eroul le-a pus în libertate, dezlănțuind, în felul acesta, o groaznică furtună pe mare (v. Odysseus). Vînturile se numeau: Notus (lat. Auster) – vîntul de miazăzi, Boreas (lat. Aquilo) – vîntul de miazănoapte, Eurus (lat. Vulturnus) – vîntul de răsărit și Zephyrus (lat. Favonius) – vîntul de apus (v. și Boreas).

LIPCHITZ [lípʃits], Jacques (pe numele adevărat Chaim Jacob L.) (1891-1973), sculptor francez originar din Lituania. Stabilit în Franța (1909), apoi în S.U.A. (1941). După o fază influențată de cubism („Cap”), a adoptat un stil mai dinamic, fiind preocupat de sugerarea mișcării („Prometeu în luptă cu vulturul”, „Marinar cu chitară”). Ultima perioadă, influențată din nou de cubism, se caracterizează prin monumentalism.

SNYDERS [snéidərs], Frans (1579-1657), pictor flamand. Elev al lui Pieter Brueghel cel Tânăr; prieten și colaborator al lui Rubens (a pictat vulturul din lucrarea acestuia „Prometeu”), de care a fost influențat. Pictor animalier, autor de spectaculoase scene de vânătoare („Vânătoarea de mistreți”, „Lupul”). Naturi moarte. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României din București și în Muzeul Brukenthal din Sibiu.

*gipaét m. (vgr. gypaíetos). Un fel de vultur care, cu aripile întinse, ajunge pînă la 2 m. 60.

LLOYD [lóid], Frank (1889-1960), regizor american de film. Realizator al unor filme de largă audiență, cu montări spectaculoase, având reputația de specialist în bătălii navale („Hoarda de aur”, „vulturul mărilor”). Premiul Oscar: 1929 („Regina neîncoronată”), 1933 („Cavalcade”), 1935 („Revolta de pe Bounty”).

grăbésc v. tr. (vsl. grabiti, a răpi, grablia, furt, jaf; bg. grabĭy, răpesc; sîrb. grabiti, a răpi, a grebla; rus. grabitĭ; alb. grabis, răpesc; got. greipan, vgerm. grifan, ngerm. greifen, raffen, ol. grijpen, rapen, fr. gripper, a apuca, griffe, gheară, agrafe, sponcă, grappin, ancoră mică, raffler, a lua tot, harpe, gheară de cîne [!], harpon, cîrlig, griffon, 1. undiță duplă [!], 2. [d. lat. gryphus, vgr. grýps], vultur; it. graffio, cîrlig, grappa, scoabă, sp. grapa, scoabă, garfa, gheară; ngr. karfitsa, mrom. cîrfiță, bold, ac cu gămălie, toate din răd. imitativă gr, hr, raf, rap, de unde și lat. rápere, a răpi. V. și grabă, greblă, grif 2, gripsor, harpie, hreapcă). Ĭuțesc, zoresc, pripesc, accelerez: a grăbi pasu, mersu, treaba. Fac să lucreze maĭ răpede [!]: a grăbi un cizmar. V. intr. Rar. Mă grăbesc să vin, să ajung: oameniĭ grăbeaŭ (sub-înț. mersu) spre sat. V. refl. Mă silesc, mă pripesc, mă zoresc la lucru: oameniĭ se grăbeaŭ să ajungă acasă.

*hárpie f. (vgr. ῾árpyia, d. ῾arpázo, răpesc. V. grăbesc). Mit. Un monstru în formă de pasăre răpitoare cu fața de femeĭe. Fig. Persoană rapace, femeĭe foarte rea. Zool. Un fel de vultur din America de Sud.

MÁRCĂ1 (‹ germ.) s. f. Timbru emis de către organele centrale poștale ale unei țări, care, aplicat pe corespondență sau pe colete, face dovada plății anticipate a costului transportului. M. poștală a fost introdusă pentru prima oară în Marea Britanie (1840). Cele mai vechi m. poștale românești au fost emise în Moldova (1858). În urma unificării tarifelor poștale în Principatele Unite, au fost emise o serie de mărci poștale cu reprezentarea celor două steme: bourul pentru Moldova și vulturul pentru Țara Românească, cunoscute sub numele de „Emisiunea Principatelor Unite” (1862-1864). V. cap de bour.

húltur, V. vultur.

EVANGHELÍST (‹ sl., ngr.) s. m. 1. (în „Noul Testament”) Propovăduitor al Evangheliei, activitatea sa fiind asociată funcției sacerdotale (episcop sau diacon). 2. Fiecare dintre cei patru autori care au consemnat Evanghelia lui Iisus: Matei, Marcu, Luca și Ioan, simbolizați în arta creștină ca om, leu, taur și vultur. 3. În accepțiunea actuală, în cultele neoprotestante, sunt laici, bărbați sau femei, predicatori misionari.

FEUILLÉRE [föié:r], Edwige (1907-1998), actriță franceză de teatru și film. A jucat pe scene pariziene și londoneze un vast repertoriu clasic și modern (Racine, Dumas-fiul, Giraudoux, Cocteau, Claudel). Roluri de excepție în film („De la Mayerling la Sarajevo”, „vulturul cu două capete”, „Grâu necopt”, „În caz de nenorocire”).

*ipogríf m. (it. ipogrifo, cuv. imaginat de Ariosto d. vgr. ῾ippos, cal, și it. grifo, lat. grypus și gryphus, vultur. V. gripsor). Animal fantastic jumătate cal, jumătate zgripțor.

GALACTION, Gala (pseud. lui Grigore Pișculescu) (1879-1961, n. Didești, jud. Teleorman), scriitor român. Preot. Acad. (1947). Prof. la facultățile de teologie din Cernăuți și București. Întreaga sa operă este străbătută de spiritul iubirii de oameni, al carității și al toleranței. Analist al pasiunilor violente și al crizelor sufletești, nuvelele sale excelează prin tensiune dramatică, îmbinând fantasticul magic cu tratarea realistă („De la noi la Cladova”, „Moara lui Călifar”, „Gloria Constandini”, „La vulturi”, „Lângă apa Vodislavei”). Romanele („Roxana”, „Papucii lui Mahmud”, „Doctorul Taifun”) surprind frământări moral-umanitariste cu implicații religioase. A tradus Biblia (în colab. cu Vasile Radu). Memorialistică („Jurnal”).

încúrc, a v. tr. (lat. *currĭcare, a astupa drumu pin [!] care, ca a încărca, d. carrĭcare. Cp. și cu cîrcală și cu ung. kurkálni, a scotoci, maĭ ales că există și var. încurcălesc). Pun în dezordine, amestec: a încurca o afacere. Încîlcesc, amestec: a încurca ața, ițele. A încurca lumea, a împedeca [!] pe alțiĭ de la lucru: acest leneș nu face nimica, ci numaĭ încurcă lumea. A încurca lucrurile, a face dezordine acolo unde era ordine. A o încurca, a înșira niște cuvinte ca să scuzĭ ceva greŭ de scuzat saŭ ca să salvezĭ aparența. V. refl. Perd [!] șiru vorbeĭ, nu găsesc cuvinte de scuză, nu pot ĭeși la capăt: mă încurc în vorbă, în socotelĭ. Mă încîlcesc, mă amestec: ața s´a încurcat. Se încurcă ițele, afacerea se complică. A te încurca cu ceva, a te apuca de o afacere: vulturu nu se încurcă cu muștele (saŭ prinzînd muște saŭ cu prinsu muștelor).

GUZMÁN, Martín Luís (1887-1976), scriitor mexican. Romanele sale („vulturul și șarpele”, „Umbra conducătorului”) reprezintă o cronică a războiului civil mexican (1910-1916), cu aventuri și eroi de natură picarescă. Memorii.

lăcáș (vechĭ) și locáș (azĭ poetic) n., pl. urĭ și e (ung. lakas. Locaș supt [!] infl. luĭ loc). Loc, locuință: biserica e locașu luĭ Dumnezeŭ, munțiĭ îs locașu vulturilor.

jăluĭésc (est) și jeluĭésc (vest și L.V.) v. tr. (vsl. žalovati, a jăli, amestecat cu želati, a dori). Regret: jeluind greșala (Dos.). Acuz, reclam: l-aŭ jăluit de baniĭ ce le-aŭ luat (Nec.). V. intr. Regret: jeluind de cuvintele ce zise (Cod. Vor.). Doresc, mĭ-e dor: vulturul spre puiĭ săĭ jeluĭa (Cor.). Reclam: aŭ trimes boĭerĭ de aŭ jăluit la poartă (Nec.). V. refl. Mă plîng, reclam: mă jăluĭesc de ceva, cineva, că mi s’a furat ceva.

larg, -ă adj. (lat. largus, it. sp. pg. largo, pv. larc, fr. large, cat. llarg). Încăpător în lățime: stradă largă (maĭ bine lată): galerie, haĭnă largă. Fig. Generos. Liberal, darnic: om larg, mînă largă. Mare, considerabil: concesiunĭ largĭ. Gură largă (Iron.), care vorbește prea mult (și nu păstrează secretu). Conștiință largă, fără scrupul. Vederĭ largĭ, ideĭ marĭ, cugetărĭ adîncĭ. S. n. fără pl. Lărgime: doĭ metri în larg. În largu măriĭ saŭ oceanuluĭ, la adînc, departe de mal. A ĭeși la larg, a ĭeși în largu măriĭ. A fi (saŭ a te simți) la largu tăŭ, a fi (saŭ a te simți) bine, neîmpedecat [!] de nimica, liber: pe munte se simte vulturu la largu luĭ. Pe larg, largamente, în detaliŭ, cu de amănuntu: a spune pe larg.

LEOCHARES (sec. 4 î. Hr.), sculptor grec. A lucrat, împreună cu Scopas, la decorația sculpturală a Mausoleului din Halicarnas (350 î. Hr.). I se atribuie „Apolo din Belvedere” și „Ganimede răpit de vultur”. Din însărcinarea lui Filip II al Macedoniei, a realizat un grup statuar al familiei regale, instalat la Olimpia.

MARECHAL, Leopoldo (1900-1970), scriitor argentinian. Lirică de o mare forță imaginativă („Puii de vultur”, „Zile ca săgețile”, „Labirintul dragostei”, „Centaurul”). Romane simbolic-introspective („Adán Buenosayres”, cea mai însemnată operă a literaturii moderne argentiniene).

mortăcĭúne f. (lat. mortĭcinus, de cadavru, mortĭcina [sub-înț. caro, carne], cadavru, infl. de suf. -cĭune. Există și rus. mertvečina, mortăcĭune). Hoĭt, stîrv, cadavru de animal: vulturiĭ mănîncă mortăcĭunĭ. – Și -cínă și -cĭúnă. Vechĭ și ca adj. carne mortăcină.

MESOPOTAMIÁN, -Ă (‹ fr.) adj. Care aparține Mesopotamiei, care se referă la Mesopotamia. ◊ Artă m. = artă dezvoltată în Antichitate în Mesopotamia. A cunoscut patru etape principale: sumero-akkadiană (sfârșitul milen. 4-milen. 3 î. Hr.), cu orașele-stat Ur, Uruk, El-Obeid, Lagaș ș.a., babiloniană (sec. 18-16 î. Hr.), asiriană (sec. 12-7 î. Hr.) și neobabiloneană (7-6 î. Hr.). Deși s-a dezvoltat în cadrul unor formațiuni statale diferite, arta m. prezintă unele caracteristici generale. În arhitectură, construcția cea mai însemnată este palatul, așezat pe o terasă artificială și înconjurat de ziduri fortificate; specific arhitecturii m. este ziguratul. În construcții, era folosită cărămida nearsă. Pereții erau decorați cu ceramică smălțuită policrom, cu picturi murale și cu basoreliefuri (palatul sumero-akkadian din Ur, palatul asirian al lui Sargon II de la Dur-Șarrukin, sec. 8 î. Hr., palatul neobabilonean de la Ninive). În sculptură, după admirabilele statui-portrete sumeriene, s-a dezvoltat cu precădere basorelieful. Opere remarcabile: Stela vulturilor, Stela lui Naram-Sin, statuile lui Gudea din Lagaș (sunero-akkadiană), Stela lui Hammurabi (babiloneană), taurii înaripați de la palatul Dur-Șarrukin și reliefurile cu scene de vânătoare de la palatul din Ninive (creații asiriene), ansamblul de decorații în cărămidă policromă smălțuită de la poarta zeiței Iștar, din Babilon (neobabiloneene).

NAPOLEON BONAPARTE II (François Charles Joseph Bonaparte) (1811-1832), fiul lui Napoleon I și al Mariei-Luisa de Habsburg; a primit la naștere titlul de „rege al Romei”. Recunoscut de bonapartiști ca succesor al lui Napoleon I, sub numele de Napoleon II. La sugestia lui Metternich, a fost dus de mama sa la Viena (1814), fiind educat la Curtea austriacă. În 1818 i s-a conferit titlul de duce de Reichstadt. A murit precoce de tuberculoză. L-a inspirat lui E. Rostand drama „LÁiglon” (Vulturașul). Cenușa lui a fost adusă în Franța în 1940.

*planéz v. intr. (fr. planer, a plana, d. plain, plan). Se zice despre o pasăre cînd plutește în aer cu aripile întinse fără să bată: vulturu planează ore întregĭ la înălțimĭ excepționale. Pin [!] ext. Privesc de sus: ochĭu aeronautuluĭ planează pe pămînt. Fig. Consider dintr´un punct de vedere foarte înalt, dómin cu cugetarea: geniu luĭ Bossuet plana asupra seculelor [!] trecute.

pleșív (vechĭ) și pleșúv, -ă adj. (vsl. plĭešivŭ). Pleș, chel. vultur pleșuv, acela care are capu [!] acoperit de puf în loc de pene. (Așa e vultur fulvus și gypáetos barbatus). – În Trans. și pleșug. V. vultur.

ORADEA, municipiu în NV țării, reșed. jud. Bihor, situat pe Crișu Repede, în Câmpia de Vest, la 12 km SE de punctul vamal Borș de la granița cu Ungaria; 209.904 loc. (2003). Nod foroviar și rutier. Aeroport. Termocentrală (105 MW). Centrală electrică geotermică. Ind. constr. de mașini (mașini-unelte de forjat, presat și debitat metale, mașină de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat, produse metalice de larg consum), mat. de constr. (cărămidă, prefabricate din beton, azbociment), de prelucr. a lemnului (mobilă, cherestea, dofărie și butoaie), chimică (coloranți și medicamente), a blănăriei și încălțămintei, textilă (țesături de bumbac, tricotaje, conf.), poligrafică și alim. (uleiuri vegetale, conserve, produse lactate, carne, spirt și drojdie, vin și băuturi alcoolice). Sere legumicole. Universitate fondată în 1963). Institut Biblic de învățământ superior (fondat în 1990). Centru național de cercetări geotermale. Teatru de stat cu secții de română și maghiară, teatri de păpuși, filarmonică. Biblioteca județeană „Gheorghe Șincai” (fondată în 1911). Muzeul Țării Crișurilor, adăpostit în Palatul episcopal, cuprinde colecții de istorie și arheologie, de ceasuri, argintărie, numismatică, lucrări de artă plastică, precum și piese de etnografie și și științele naturii (în special exponate ornitologice). La O. apare (din 1965), printre altele, revista literară „Familia”, ca o continuare a revistei omonime, apărută, sub conducerea lui Iosif Vulcan, în perioada 1880-1906. Monumente: cetatea Oradei (1114-1131, distrusă de invazia tătară în 1241, reconstruită în perioada 1570-1589, refăcută și extinsă între 1717 și 1780); bisericile romano-catolice Maica Îndurerată (1741), catedrala romano-catolică Sf. Maria (1752-1780), în stil baroc, cu o orgă de mari dimensiuni; biserica ortodoxă Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1780, refăcută în 1864), cu turn-clopotniță de 40 m înălțime; Palatul episcopal construit în anii 1762-1770, în stil baroc, după planurile arhitectului austriac Franz Anton Hillebrand; biserica romano-catolică Sf. Ladislau (1720-1733); biserica Mănăstirii Ursulinelor (1772), azi biserica romano-catolică Sf. Ana; Biserica cu Lună, având hramul Adormirea Maicii Domnului (azi Catedrala episcopiei ortodoxe din Oradea), construită în anii 1784-1790, în stil baroc, cu elemente neoclasice, pictată pe pereții interiori în 1816-1817, repictată în 1977; în 1793 a fost instalat în turlă un orologiu și un glob care se învârte în jurul propriului ax, indicând fazele Lunii; biserica Mănăstirii Capucinilor (1827); Biserica reformată (1835-1853); sinagogă (1877); clădirea Teatrului de Stat (1899-1900), în stil neoclasic; pasajul vulturul Negru (1907-1908) ș.a. În apropiere se află stațiunile Băile Felix și 1 Mai. Fondat pe locul unui castru roman. prima atestare documentară datează din anul 1113. Distrusă în timpul invaziei tătare (1241). Cunoaște o perioadă de înflorire a meșteșugurilor și comerțului în sec. 14-17. La jumătatea veacului 15 este menționat la O. un observator astronomic, primul în această parte a Europei. Aici s-a încheiat în 1538 pacea dintre Ferdinand de Habsburg și Ioan Zápolya cu privire la stăpânirea Transilvaniei. S-a aflat sub stăpânire otomană (1660-1692), apoi, de la sfârșitul sec. 17, a fost ocupată de Habsburgi. Monetăria locală bate, începând cu 1338. dinari de argint, iar în 1706-1710 trupele austriece emit monede de necesitate din cupru. În 1918, o dată cu Unirea, revine României, iar după pronunțarea Dictatului de la Viena (30 aug. 1940) a intrat sub ocupație ungară (până la 12 oct. 1944). Important centru cultural și politic al românilor transilvăneni. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

potnójă f., pl. ĭ (vsl. podunožiĭe, scăunel, d. podŭ, dedesupt [!], și noga, picĭor; bg. podnožie, pĭedestal; rus. podnóžie, scăunel, podnožka, scara trăsuriĭ, pl. -óžkí, potnogĭ. V. nojiță, pîrnoajă). Rotocol gros de postav orĭ de pătură pe care se stă în biserică p. a feri picĭoarele de răceala pavimentuluĭ. – Vechĭ -ójie, talpă; scăunel de rezemat picĭoarele, taburet. V. vultur.

prádă f., pl. ăzĭ și (vechĭ) prade (lat. praeda, it. preda, sard. cat. pg. prea, pv. preza, fr. proie. D. rom. vine rut. preĭda și ung. preda). Ceĭa ce se obține prădînd, furătură, lucru luat pe nedrept de la altu: hoțiĭ se întorceaŭ încărcațĭ de pradă, Tătariĭ aŭ făcut multă pradă, oile ajung prada lupilor. Ceĭa ce se perde [!], se nimicește: corabia fu prada valurilor, casa fu prada foculuĭ. Victimă: omu slab de suflet e prada pasiunilor luĭ. Animal, pasăre de pradă, animal, pasăre carnivoră (ca lupu, vulturu). A fi în prada..., a fi stăpînit de: a fi în prada uneĭ boale, uneĭ teribile neliniștĭ. V. vĭeliște.

PIANA CALANCHES, zonă de câmpie litorală în V ins. Corsica (Franța). Vegetație de scrub și faună bogată în păsări (vulturul pescar, cormoranul, pescărușul etc.). Împreună cu rezervația naturală Scandola (parte a Parcului Natural Regional Corsica) și cu capurile Girolata și Porto este inclusă (din 1983) în patrimoniul natural universal.

1) puĭ m., pl. tot așa (lat. *púlleus, îld. pŭllus, puĭ; it. sp. pg. pollo, pv. pol; fr. poule, găină). Animal de curînd născut, vorbind de păsărĭ și animale sălbatice (maĭ rar despre cele domestice și ironic de Jidanĭ și Țiganĭ): puĭ de găină, de vrabie, de vultur, de leŭ, de șarpe (puĭu de cal se cheamă „mînz”), puĭ de Jidan. În special, găină saŭ cocoș în primele lunĭ de la naștere: cĭorbă de puĭ. Copac (pom) abea [!] răsărit. Cuvînt de dezmerdare [!] copiilor: stăĭ, puĭule. Coltuc, pernă mică. Pl. Înfloriturĭ cusute la cămășile țărăneștĭ. Asperitățĭ care se fac pe dosu palmeĭ din cauza friguluĭ și necurățeniiĭ. Fam. Un puĭ de bețiv, mare bețiv. Un puĭ de Român, un Român robust. Un puĭ de ger, mare ger. Un puĭ de somn, somn de-a binele [!]. Puĭ de lele, bastard orĭ haĭmana orĭ ștrengar. Puĭ de bodaproste, copil de cerșitor. A muri ca un puĭ de găină, a muri foarte ușor, ca cum aĭ adormi. Prov. Vrabĭa tot puĭ rămîne, oameniĭ micĭ la trup par tinerĭ, deși-s bătrînĭ.

*rapáce adj. (lat. rapax, -ácis, d. rápere, a răpi). Răpitor, care se răpede [!] la pradă: vulturiĭ îs păsărĭ rapace. Fig. Lacom de cîștig, jăfuitor: un cămătar rapace.

răpitór, -oáre adj. Care răpește, rapace, care se răpede [!] la pradă: șoĭmu e răpitor. Fig. Rapace, lacom de cîștig: hi [!] poate hi [!] pentru răutățile eĭ, că era o femeĭe răpitoare (Vechĭ). Fărmăcător [!], încîntător (fr. ravissant): o femeĭe răpitoare. F. pl. Zool. Păsărĭ de pradă (pajura, vulturu, șoĭmu, ulĭu, bufnița) grupate într´un ordin.

PROMETEU (în mitologia greacă), fiu al titanului Iapet și al nimfei Climene. Proteguitor și binefăcător al oamenilor (după unele versiuni, chiar creatorul lor). A luat apărarea muritorilor împotriva lui Zeus, care îi privase pe aceștia de foc. El a furat focul de la Hefaistos și l-a readus pe Pământ, făcând astfel posibilă dezvoltarea meșteșugurilor. Drept pedeapsă, Zeus l-a înlănțuit de o stâncă din M-ții Caucaz, unde un vultur uriaș îi devora zilnic ficatul, care creștea noaptea la loc, supunându-l la un chin veșnic. A fost eliberat de Herakles, care, în drum spre grădina Hesperidelor, a ucis vulturul. Mitul lui P. a inspirat pe Goethe, Byron, Shelley, Beethoven ș.a.

Vúlturul (constelație) s. propriu m.

vulturíță (rar) s. f., g.-d. art. vulturíței; pl. vulturíțe

vulturoáică s. f., g.-d. art. vulturoáicei; pl. vulturoáice

vulturoáie (rar) s. f., art. vulturoáia, g.-d. art. vulturoáiei; pl. vulturoáie

vulturéște adv.

vulturícă (rar) s. f., g.-d. art. vulturícii; pl. vulturíci

vulturél (rar) s. m., pl. vulturéi, art. vulturéii

vulturésc adj. m., f. vultureáscă; pl. m. și f. vulturéști

vúltur s. m., pl. vúlturi

vulturáș s. m., pl. vulturáși

șoím m. (ung. sólyom, șoĭm. Cp. și cu turc. [d. pers.] šahin, ngr. sainis, șoĭm). O pasăre răpitoare diurnă (falco peregrinus) foarte ageră și îndrăzneață, de mărimea unuĭ cocoș. (În evu mediŭ îl învățaŭ să prindă alte păsărĭ și să le aducă la stăpîn. Sultanu Selim I, pin [!] tratatu de la 1511, cere luĭ Bogdan, pe lîngă 4000 de galbenĭ, și 24 de șoĭmĭ). Fig. Epitet unuĭ soldat viteaz saŭ unuĭ cal ager: șoĭmiĭ de la Războĭenĭ. V. vultur, caĭe, coroĭ, erete, ulĭ, vindireŭ.

*rége m. (lat. rex, regis, rege, régere, a conduce, a dirija. Fr. roi, it. re. V. rector, regent, rigă). Suveranu unuĭ regat: regele Româniiĭ. Fig. Cel dintîĭ, cel maĭ bun, cel maĭ mare, cel maĭ puternic orĭ cel maĭ prețios în felu luĭ: Omer e regele poeților, omu e regele naturiĭ, leu e regele animalelor, vulturu e regele păsărilor, auru e regele metalelor. Cel maĭ mare producător saŭ fabricant în Statele Unite: regele oțeluluĭ, al bumbaculuĭ, al petroluluĭ. Pĭesă principală în jocu de șah. Pl. Numele a patru cărțĭ din Vechĭu Testament care conțin istoria Jidanilor de la profetu Samuil pînă la captivitatea babilonică. Marele rege, Regele Perșilor (în scrierile vechilor Grecĭ), Regele Foarte Creștin (fr. Tres Chretien), regele Franciiĭ odinioară. Regele Catolic, regele Spaniiĭ. V. craĭ, principe, împărat.

hoitár, -i, s.m. – (ornit.) vultur alb (Neophron perenopterus). În Maramureș specia are numai o valoare istorică, deoarece este consemnată numai în literatura veche. În prezent a dispărut complet din zonă (Ardelean, Beres 2000). – Din hoit „cadavru, mortăciune, stârv” + -ar.

cealhắu, cealhăi, (cialhău), s.m. – 1. Pasăre mare de curte (de obicei, cocoș): „Pă duminică oi tăie on cealhău” (Faiciuc 1998). 2. Specie de vultur (Gypaetus barbatus): „Cialhăii să puie clăi / Și croncii să strângă snopi” (Bârlea 1924: 11). – Din magh. csaholó „care urlă” (Pușcariu, DA cf. DER).

șușugáĭe f., pl. ăĭ (cp. cu gaĭe). Trans. Un fel de vultur. – În Serbia șturligaĭe și șurligaĭe, pasăre. V. și cilihoĭ.

vedére f. Văz, simțu pin [!] care vezĭ: vulturiĭ au o vedere strașnică, a perde [!] vederea saŭ vederile (a orbi). Considerațiune, socotire, luare în samă [!]: a avea în vedere. Scop: a avea vederĭ ambițioase. Priveliște, aspect, spectacul [!]: de pe munte era o vedere măreață. Tabloŭ care reprezintă priveliștĭ după natură. A peri [!] din vedere, a nu se maĭ vedea. A trece cu vederea, 1. a nu observa, a nu băga în samă, 2. a nu lua în samă, a nu considera, 3. a ĭerta (un lucru). La vederea..., cînd s´a arătat, cînd a fost văzut, văzînd: la vederea ceaĭuluĭ, frunțile se descrețiră.

vîltúr, V. vultur.

vóĭe f., pl. voĭ (vsl. bg. volĭa, voĭe. V. ne-voĭe). Voință: greșeală cu voĭe saŭ fără voĭe. Dorință, plăcere, plac: ĭ-am împlinit voĭa, ĭ-am intrat în voĭe, ĭ-am făcut pe voĭe. Libertate (vechĭ). Permisiune: a cere, a da voĭe. Voĭe bună, bună dispozițiune: ĭ-a urat noroc și voĭe bună. De voĭe, voluntar, nesilit: pas de voĭe, serviciŭ de voĭe, a pleca de voĭe (saŭ de bună voĭe. Cp. cu it. di buona voglia !). De voĭe, de nevoĭe, vrînd, nevrînd, guĭ, neguĭ. În voĭe, în libertate, la largu tăŭ, buĭecind: la munte vulturiĭ trăĭesc în voĭe, acolo cresc în voĭe braziĭ. În voĭa cea bună, în plină libertate și fericire: a trăi în voĭa cea bună.

vultán și hultán m. (din vultur). Est. vultur. Fig. Om rapace. – În Olt. vîltan.

vúltur și (vest) -ure m. (lat. vŭltŭr, vúlturis, vultur; vfr. voutre, sp. buitre, pg. abutre). Cea maĭ mare pasăre răpitoare, diurnă du Eŭropa. (E maĭ mare de cît [!] pajura saŭ áchila și are capu acoperit cu puf, nu cu pene, și de aceĭa i se zice și „vultur pleșuv”. Răpește meĭ [!] și copiĭ, mănîncă cu plăcere mortăcĭunĭ și nu e așa de agresiv ca pajura). Fig. Om vioĭ, viteaz și energic (ca și șoim). Ochĭ de vultur, ochĭ foarte vioĭ și pătrunzătorĭ. Potnojă pe care e brodat un vultur și pe care stă arhiereu (ca să arate că trebuĭe să se suĭe ca un vultur deasupra patimilor). Nume de decorațiunĭ (tradus greșit după fr. aigle orĭ germ. adler, care e „pajură”, nu „vultur”). O constelațiune boreală vizibilă vara. – În vest vultúr (lat. vŭltúrius, it. avoltojo, ĭar it. avoltóre și fr. vautour, d. lat. *vultor, -óris). În est și húltur, la Moxa vîltur. V. ceahlăŭ, sorliță, șoĭm, zăgan, condor.

vulturésc, -eáscă adj. De vultur. Fig. Răpede [!] și viguros: vulturescu marș al cavaleriiĭ româneștĭ în Ungaria la 1919. Vioĭ și pătrunzător: ochĭ vultureștĭ.

vulturéște adj. Ca vulturiĭ: a te răpezi vulturește.

zăgán (vest) și zagán (est) m. (turc. zagan, șoĭm; ngr. zagános). Sorliță (Șez. 37, 132). Un fel de vultur pleșuv care se numește și hoĭtar (vultur percnópterus). Un fel de șoĭm care mănîncă și mortăcĭunĭ (milvus).

1) zbor n., pl. urĭ (d. a zbura; it. volo, pv. fr. cat. vol., sp. vuelo, pg. vôo). Acțiunea de a zbura: zboru vulturuluĭ e măreț. Fig. Avînt, prosperitate: zboru uneĭ societățĭ.

3) zbor, a zbura v. intr. (lat. *éx-volo, ex-volare, d. volare, a zbura; it. volare, svolare, sard. bolare, fr. voler, pv. cat. sp. volar, pg. voar). Mă mișc pin [!] aer cu ajutoru aripilor, cum fac păsările, lĭlieciĭ, unele insecte și aeroplanele: vulturu zboară planind [!] la marĭ înălțimĭ. Trec pin [!] aer fiind aruncat cu forță: zburaŭ petrele, săgețile, boambele. Fig. Mă răped [!], pornesc grabnic, fug răpede [!]: zburăm la luptă cruntă (Al. Peneș), acest cal zboară. Trec repede: timpu zboară. Circul, îs transmis: numele luĭ zbura din gură´n gură. Cad, dispar: un semn, și capu-țĭ zboară (Al. Dan), averea ĭ-a zburat. V. tr. Ĭaŭ (taĭ, fac să cadă) repede: îĭ zbură (balauruluĭ) un cap cu o săgeată (Isp.). Hrănesc pînă să maĭ crească puțin: să-mĭ zbor puțin copiiĭ. V. refl. Cresc răpede: un boușor în 2-3 anĭ se zboară și se face de jug (Neam. Rom. Lit. 2, 812). A-țĭ zbura creĭeriĭ (după fr. se brûler la cervelle), a te sinucide împușcîndu-te în cap.

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

aceră f. numele popular al vulturului, în Oltenia. [Lat. AQUILA].

acvilă f. 1. vultur mare numit popular pajeră: acvila reprezentă vechea marcă a Munteniei; 2. steag legionar, stindard: acvila romană.

REZERVAȚIA BIOSFEREI DELTA DUNĂRII (RBDD) (statut acordat de Comitetul UNESCO „Omul și Biosfera”, incluzând și delta secundară a Chiliei de pe terit. Ucrainei); este în același timp Zonă umedă de importanță internațională desemnată de secretariatul convenției Ramsar și Sit al patrimoniului natural universal, recunoscut de UNESCO. Cuprinde în întregime Delta Dunării, complexul lacustru Razim -Sinoie, inclusiv grindul Chituc cu apele litorale aferente (până la izobata de 20 m) și lunca Dunării începând de la Cotu Pisicii. Partea românească are administrație proprie. Intră în jud. Tulcea (cea mai mare parte) și Constanța (grindurile Lupilor, Chituc, Saiele, lacurile Sinoie, Istria și Nuntași). Vegetația are un caracter predominat higrofil (stufărișuri, zăvoaie de salcie și plop), dar pe grinduri se află și vegetație psamofilă și de sărătură, iar pe grindurile Letea și Caraorman păduri de stejar în amestec cu frasin cu frunza îngustă (Fraxinus angustifolia) și frasin pufos (F. pallissae), ulm, plop, cu abundente plante agățătoare (carpen de pădure, viță sălbatică, Periploca graeca). Se remarcă și plantele acvatice Trapa natans, Aldrovanda vesiculosa, Utricularia vulgaris, Stratiotes aloides, plante higrofile ca Dryopteris thelipteris Acorus calamus, Calla palustris. Faună bogată și diversă, incluzând numeroase păsări oaspeți de vară, de iarnă și de pasaj (pe teritoriul Deltei de intersectează mai multe rute de migrație), dintre care cea mai mare colonie de pelicani din Europa. Se întâlnesc aici pelicanul comun și pelicanul creț, ambele specii fiind ocrotite, gâsca polară cu gâtul roșu Branta ruficollis, care iernează numai în Delta Dunării și pe litoralul sudic al M. Caspice (venind din tundra din Siberia centrală), lebede, cormorani (peste 60% din populația mondială de cormoran mic), egrete (70% din populația europeană de egretă mare), țigănuș, lopătar, erete de stuf etc. Mamifere: vidra, nurca, pisica sălbatică, mistrețul, vulpea și două specii pătrunse de curând în fauna țării, câinele enot și bizamul. Dintre pești deosebit de valoroși sunt sturionii – morunul, cega, nisetrul, păstruga. Cuprinde și numeroase zone de conservare specială (rezervații științifice): sărăturile Murighiol, cu colonii de sternide, piciorong, cioc-întors, rezervația Roșca – Buhaiova cu colonii de pelican comun, Pădurea Letea (Hasmacu Mare), grindul și lacul Răducu, cu vegetația psamofilă, lacul Nebunu cu ihtiofaună specifică, complexul Vătafu – Lunguleț, loc de cuibărit pentru stârcul pitic și cormoranul mic, în colonii mixte de ardeie, pădurea Caraorman, cu exemplare monumentale de stejari, vultur codalb, corb, arinișul Erenciuc, singurul loc din deltă unde se dezvoltă abundent aninul negru, loc de cuibărit pentru vulturul codalb, insula Popina, loc important de popas pentru păsările migratoare și de cuibărit pentru călifarul alb, complexul Sacalin – Zătoane, loc de cuibărit pentru lebăda mută, cea mai mare colonie de chire de mare, păsări limicole, călifar (ins. Bisericuța), laride, sternide, poc de popas și hrănire pentru oaspeți de iarnă, refugiu diurn pentru Branta ruficolis, capul Doloșman, cu ruinele unei importante cetăți greco-romane, loc important pentru protecția dihorului pătat și a șarpelui Coluber jugularis, lacul Porcoava cu o colonie mixtă de stârci, țigănuși, egrete, cormorani mici, lacul Belciug, favorabil unor pești periclitați (caracuda, linul, văduvița) și, în stufăriile din jur pentru cuibăritul cocorului, lacul Rotundu, tipic pentru biocenoze adaptate la amplitudini mari ale undelor de viitură, grindul Chituc, cu vegetație de nisipuri sărăturate, loc de iernat al păsărilor, grindul Lupilor, punct de popas important în perioada migrației de toamnă, complexul Corbu – Nuntași – Histria, cetatea Histria. În afara acestor arii strict ocrotite, sunt admise activități considerate tradiționale: pescuit, vânătoare (cu respectarea unor restricții), ecoturism, recoltarea de mică amploare a stufului, piscicultură și chiar activități agricole limitate. În trecut Delta Dunării a fost afectată de unele acțiuni de „valorificare” inadecvate – recoltarea excesivă a stufului cu mijloace mecanizate, realizarea de desecări în „incinte îndiguite” pentru extinderea terenurilor cultivate etc. Pericole ce se mențin constant sunt braconajul și supraexploatarea resurselor piscicole.

ager a. 1. sprinten, iute la mișcare: vultur ager, vânt ager; 2. pătrunzător: ochi ageri; fig. minte ageră. [Lat. AGILIS].

apă f. 1. substanță lichidă, transparentă, fără gust și fără miros (compusă din hidrogen și oxigen); ca apa, curent, curgător: a vorbi ca apa; pe apă, trecător, frivol: să le scriu, cum cere lumea, vr´o istorie pe apă ? EM.; tot o apă, de acelaș fel; a lăsa gura apă, a vedea ceva plăcut și a-l pofti; ape minerale, cari ies din pământ, conținând în disoluțiune materii minerale cari le dau proprietăți speciale, obișnuit curative; 2. pl. aparențe undulate (la stofe sau metale), lustrul pietrelor prețioase; fig. stare sufletească, dispozițiune: boierul nu-i în toate apele AL.; 3. întindere de apă (fie râu, fluviu sau mare): apa curge, pietrele rămân; 4. licoare extrasă din diferite substanțe: apă de Colonia, apă de trandafir (V. apă tare); 5. în credințele populare: apă vie, care redă eroului răpus vieața și puterile (în opozițiune cu apa moartă, care unește și încheagă membrele-i trunchiate): această apă nemuritoare e adusă de păsări (șoimi și vulturi) dela fântâna ce curge prin munții cari se bat în capete și numai cu mare primejdie o pot căpăta; apă neîncepută, cea luată din fântână, adusă proaspătă și din care nu băuse încă niminea (joacă un rol în descântece și în vrăji); 6. în medicina populară: a) dropică; b) umflătura piciorului dela genuchiu în jos (la boi și la cai). [Lat. AQUA].

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43º37'07„ și 48º15'06'' lat. N și între 20º15'44” și 29º41'24„ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45º lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă ”poartă„ deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3ºC între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11ºC în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8ºC în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8ºC, iar în cele de munte oscilează între 6ºC și -2ºC pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23ºC în S țării, 20ºC în reg. de deal și mai puțin de 6ºC pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5ºC (în aug. 1951, la stația meteo ”Ion Sion„ din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3ºC), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2ºC. În NE țării valorile scad sub -4ºC, iar pe culmile munților ajung la -10ºC. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5ºC s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în ”umbră de precipitații„ și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Romană, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul ee oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional ”Henri Coandă„, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii '80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii '70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde % fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți ”Alpii Transilvaniei„), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți ”cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci„). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distict de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni (”țări„ precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, ”mai mari ai pământului„ (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea ”Chestiunii orientale„, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, ”regimul națiunilor„ privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei ”națiuni„. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al ”cărvunarilor„, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a ”crizei orientale„, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. ”stat național unitar și indivizibil„, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic (”libertatea muncii„, ”libertatea de asociere„, ”dreptul de vot„ ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km2, populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după ”Războiul de șase zile„ (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii ”The Chase Manhattan„, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii '70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă ”de independență„ a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se ”mineriadele„. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant aș legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum ți integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

cârd n. 1. aglomerație de câteva zecimi, până la o sută-două de capete de vite (subîmpărțire a turmei): cârd de boi, de vaci,de porci; 2. ceată, mulțime de ființe de aceeaș specie: un cârd de vulturi, de corbi; cârd de fete și neveste de la sat aduc merinde AL.; 3. grămadă: cu cârdul; 4. fig. de un cârd de vreme. [Serb. KRD (v. cireadă)].

cange f. 1. prăjină lungă cu cârlig de fier, spre a apuca și prinde ceva de departe: răsturnau cu cangea și străpungeau cu lancea AL.; 2. cange de mânat o luntre 3. pl. ghiarele pasărilor răpitoare: (Prometeu) sub căngi de vultur rabdă martirul cel deplin AL.; 4. fig. ghiară, mână: când să puie cangea pe hoți... AL.

cârjoiat a. Mold. încovoiat (ca o cârjă): ciocul cârjoiat al vulturului.

carpatic a. din Carpați: vulturii carpatici cu sborul îndrăzneț AL.

*serpentár m. (d. lat. naturaliștilor serpentarius, d. serpens, șarpe). Un fel de vultur african cu picioare lungĭ mîncător de șerpĭ. — Se numește și secretar.

columbă f. porumbiță (poetic): columbă sfâșiată de vultur fără milă.

condor m. pasăre răpitoare din America meridională, cel mai mare vultur din lume (Sarcoramphus gryphtis): purtând smaralzi ’n frunte cât oul de condor AL.

*sfinx m., pl. cșĭ (vgr. sphigx fem.) Mit. Un monstru fabulos cu cap de femeĭe, cu trup de leŭ și aripĭ de vultur (El lĭ punea pe drumețĭ să ghicească ceva și, dacă nu ghiceaŭ, îi ucidea. Edip a ghicit și l-a ucis). Figură care reprezentă un sfinx (lucru des la Egiptenĭ): Sfinxu de la Gizeh. Fig. Om ascuns și impenterabil. Om care pune probleme grele. Zool. Un fel de fluture de noapte.

cuibà v. a-și așeza cuibul: la poalele movilelor cuibează vulturii cei falnici Od.

ghiară f. 1. unghie cârligată a unor animale (leu, pisică), sau a păsărilor răpitoare (corb, vultur, uliu); 2. fig. ghiarele mustrării AL.; 3. putere despotică, dependență: e în ghiarele lui. [Origină necunoscută].

iepurar m. sau vulturul de stânci, un fel de acvilă care se hrănește cu iepuri (Aquila fulva).

înfiripà v. 1. Mold. a-și veni în fire: începe a se înfiripa și a crește Cr.; 2. a se întrema (dintr’o boală); fig. a se realiza: irisul său se ’nfiripează și se ’ntinde vulturește EM.; 3. a aduce în bună stare: le-a poruncit să ’nflripe carul. [Fuziune din fire și întrupa].

hultenoală f. Mold. vulturică. [Diminutiv din hultan = vultan].

sórliță (Trans.) și súrliță (Ban.) f., pl. e (d. surlă, pin aluz. la țipet și rudă cu bg. usorlica, un fel de șoĭm, ostro-zurlica, un fel de șoarice cu botu ascuțit, și pilo-zurlec, gărgăriță de grîne). Un fel de vultur bărbos care răpește chear meĭ și copiĭ (gypáetus barbatus), numit și ceahlăŭ, cilihoĭ și zăgan. -Și șórliță (Biblia 1819, 11, 14) și sórlă (Nț.). V. gaĭe, gripă 1 și aliet.

sorliță f. Tr. vulturul mieilor care răpește chiar și copii (Gypaetus barbatus). [Banat șurliță: origină necunoscută].

spintecà v. 1. a deschide pântecele: a spinteca un miel; 1. a despica: a spinteca un lemn; 3. fig. a străbate: vulturul spintecă văzduhul în falnicul său sbor GR. AL. [Lat. *EXPANTICARE].

spíntec, a -á v. tr. (din *spîntec, lat. ex-pántico, ex-panticáre. V. pîntece). Deschid pîntecele: a spinteca un porc. Pin ext. Cămașa s’a spintecat, s’a sfîșiat, s’a rupt în lung pe o mare întindere. – Nu-ĭ imitațĭ pe scriitoriĭ care zic: vulturu spintecă aeru, corabia spintecă apa. În acest caz, e maĭ elegant despică. Urît și a despinteca (un amestec din a despica și a spinteca).

ștafetar m. ștafetă: vulturul se va duce ca ștafetar ISP.

pajură (pajere) f. 1. specia cea mai mare de acvilă (Aquila imperialis); 2. pasăre uriașă de pe tărâmul celălalt (în basme): iată pajuri năsdrăvane cari vin din neagra lume AL.; 3. armoarii, marca unei țări: teșcherele cu pajure împărătești AL.; 4. partea monedei austriace pe care se află un vultur: pajură sau număr ? [Cf. pol. rut. PAZUR, ghiară, și sub raportul sensului, sinonimul sgripțor].

pisc n. 1. vârf mai ascuțit de munte: vulturul ce pe piscuri sboară BOL.; 2. furca carului sau a saniei; 3. botul luntrei. [Redus din pițic = it. PIZZICO, extremitate].

pleșuv a. 1. chel; 2. fig. gol, neacoperit: munții pleșuvi. [Slav. PLĬEȘĬVŬ]. ║ m. Zool. 1. vultur cu capul mohorît, se nutrește cu mortăciuni (vultur fulvus); 2. (răpitor de miei), vultur care răpește nu numai miei, ci și copii (Gypaetos barbatus): el se numia în vechime zagan, azi în Mold. (Buc.) ceahlău și în Tr. sorliță.

unghie f. 1. partea cornoasă la capătul degetelor omului și maimuței; a fi prieten unghie și carne, a fi trup și suflet, foarte intim; 2. copita despicată a boului; 3. Bot. nume de plante: unghia găii, plantă ce are forma unei unghii mari de vultur și care, plămădită în vin, se bea pentru vătămătură (Astragalus); unghia pasării, un fel de viorea (Viola declinata). [Lat. UNGULA].

BICAZ 1. Rîu, afl. dr. al Bistriței moldovenești, la Bicaz; 42 km. Izv. din masivul Hășmașu Mare. În bazinul său superior se află Lacul Roșu și Cheile Bicazului. Importanță turistică. 2. Sector de vale îngustă, transversală, pe cursul superior al râului Bicaz (Carpații Orientali), făcînd legătură între Transilvania și Moldova. Lungime: 8 km (de la Lacul Roșu pînă în satul Bicaz Ardelean). Turism. Alpinism pe versanții abrupți. Rezervație complexă, geologică, floristică și faunistică (955 ha), cele mai interesante plante endemice fiind omagul (Acontium romanicum), vulturica de Pojorîta (Hierracium pojoritense), firuța endemică (Poa rehmani) etc. Din fauna locală se remarcă două specii rare, un gasteropod (Alopia glauca var, unipalatalis) și un lepidopter (Parnassium apollo var, transilvanicus). 3. Pas de culme în Carpații Orientali, între M-ții Giurgeului și Hășmașu Mare, pe valea superioară a Bicazului, la 1.256 m alt. Asigură legăturile dintre Moldova și Transilvania. 4. V. Izvoru Muntelui. 5. Oraș în jud. Neamț, la confl. Bistriței moldovenești cu Bicazul; 9.782 (loc.) 1991. Termocentrală. Aici se află barajul lacului de acumulare Izvoru Muntelui și hidrocentrala „Stejaru” (210 MW). Combinat de lianți și azbociment. Reparații de utilaj energetic; expl. și prelucr. lemnului; conf.; morărit și panificație. Veche așezare rurală, apare ca tîrg într-un hrisov domnesc în 1855. Declarat oraș în 1960. Centru turistic și stațiune climaterică. 6. Com. în jud. Maramureș; 1.545 loc. (1991). Biserică de lemn (sec. 18).

vultan m. 1. (poetic) vultur: vultani cu mândre pene AL.; 2. fig. erou: vultanii din Răsboieni AL. [Abstras din vultur].

vultur m. 1. cea mai mare și mai puternică dintre păsările răpitoare (Aquila): ochi de vultur, ageri și pătrunzători; 2. nume de decorațiune: alb (rus și sârb), negru și roș (prusian); 3. fig. om superior, erou: un vultur de a Lehiei AL. [Lat. vultur].

vulturesc a. de vultur: aripi vulturești AL. ║ vulturește adv. repede ca vulturul: ochii vulturește îi alerga.

zenit n. 1. Astron. punctul cerului situat tocmai de asupra observatorului; 2. fig. punctul cel mai înalt la care se poate ajunge: zenitul gloriei; ca vulturul voit-am zenitul să-l pătrund AL.

Ganymed m. Mit. principe troian de mare frumusețe, răpit de vulturul lui Joie și așezat în Olymp spre a servi zeilor de paharnic.

sfinx m. 1. Mit. monstru fabulos cu cap de femeie, corp de leu și aripi de vultur; el punea enigme drumeților și ucidea pe cei ce nu le puteau ghici; Edip însă ghici enigma și răpuse monstrul; 2. figură de sfinx: sfinxii sunt foarte numeroși printre monumentele egiptene; 3. fig. ființă misterioasă, lucru ascuns: sfinx pătruns de 'nțeles EM.; 4. Zool. specie de fluturi.

sgripțor (sgripsor) m. 1. pajeră: să mănânce niște pui de sgripsor ISP.; 2. om rău și hrăpitor; 3. (poetic) vultur: sgripțorii din Vrancea AL.; 4. od. monedă de argint în valoare de 12 lei vechi și 20 parale (FIL.) [Tras din Mold. și Buc. a sgrepța, a sgripțăna, a sgrepțora, a se ținea cu unghiile, a se cățăra ca o pisică, a sgăria; pasărea răpitoare e astfel numită după ghiarele sale (v. pajură)].

Prometeu m. 1. Mit. fiul lui Iapet, răpi focul din cer spre a însufleți o statuă de argilă ce plăsmuise; Jupiter iritat îl pironi în muntele Caucaz, unde un vultur îi devora ficatul mereu renăscând, până ce Hercule îl scăpă de acest supliciu; 2. fig. mare binefăcător al omenirii.

ZĂGÁN, zăgani, s. m. (Ornit.) vultur-bărbos. – Din tc. zagan, ngr. zagánis.

ÁCERĂ, acere, s. f. (Reg.) Acvilă, pajură; vultur. – Lat. aquila.

ZGRÍPȚOR, zgripțori, s. m. 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat și în Țările Române în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaș, înaripat, cu gheare de pasăre. ♦ Motiv ornamental, reprezentând acest animal, folosit în ceramica medievală românească. 4. Fig. Om rău, avar, hrăpăreț; zgripțuroi. [Var.: zgrípsor s. m.] – Cf. ngr. ghríps.

VULTÁN, vultani, s. m. (Pop.) vultur (1). ♦ Fig. Om viteaz, voinic. [Var.: hultán s. m.] – Cf. vultur.

VÚLTUR, vulturi, s. m. 1. Numele mai multor păsări răpitoare de zi, mari, cu ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu aripi lungi și cu picioare puternice, cu gheare tari, care se hrănesc cu animale vii și cu stârvuri; vultan. ◊ Ochi (sau privire) de vultur = privire foarte ageră, pătrunzătoare. ◊ Compuse: vultur-bărbos sau vultur-cu-barbă, vultur-negru = vultur impunător, cu spatele brun-cenușiu, aripile negre, pântecele și pieptul galben-ruginiu; zăgan (Gypaetus barbatus); vultur-pleșuv = vultur cu gâtul gros, cu penele de culoare brun-închis, cea mai mare pasăre răpitoare din Europa (Aegypius monachus); vultur-pescar = specie de vultur, de culoare brun-închis pe partea dorsală și albă pe partea ventrală, care se hrănește cu pește (Pandion heliaetus). ♦ Fig. Bărbat viteaz, curajos, măreț, falnic. 2. Stindard al legiunilor romane, înfățișând de obicei un vultur (1); figură simbolică reprezentând un vultur, pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări. 3. (Art.) Constelație boreală, situată la sud de constelația Lebedei și vizibilă vara. [Acc. și: vultúr] – Lat. vultur, -uris.

VULTURÁȘ, vulturași, s. m. Diminutiv al lui vultur (1); vulturel. – vultur + suf. -aș.

VULTURÉL, vulturei, s. m. (Rar) Vulturaș. – vultur + suf. -el.

VULTURÉSC, -EÁSCĂ, vulturești, adj. De vultur (1); ca de vultur; p. ext. ager, sprinten; puternic; îndrăzneț, cutezător. – vultur + suf. -esc.

VULTURÉȘTE adv. Ca vulturul (1), cu iuțeală, cu agerime de vultur; foarte repede; p. ext. în mod îndrăzneț, cutezător. – vultur + suf. -ește.

VULTURÍCĂ, vulturici, s. f. (Rar) Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-purpurii, cu tulpina fără frunze sau cu frunze mici, acoperite cu peri lungi (4Hieracium pilosella). – vultur + suf. -ică.

VULTURÍȚĂ, vulturițe, s. f. (Rar) Vulturoaică. – vultur + suf. -iță.

VULTUROÁICĂ, vulturoaice, s. f. Femela vulturului (1); vulturiță, vulturoaie. – vultur + suf. -oaică.

VULTUROÁIE, vulturoaie, s. f. (Rar) Vulturoaică. [Pr.: -roa-ie] – vultur + suf. -oaie.

CEAHLẮU, ceahlăi, s. m. (Ornit.; reg.) vultur bărbos (Gypaetus barbatus). – Din magh. csaholó.

CLONCÁN, cloncani, s. m. 1. (Înv. și reg.) Nume dat mai multor păsări (corbi, ulii, vulturi) care scot strigăte specifice asemănătoare. 2. Epitet depreciativ dat în trecut unor oameni de vază, unor funcționari superiori, unor fruntași politici. – Clonc + suf. -an.

DELFINUL (Delphinus), constelație din emisfera boreală, situată între constelațiile vulturul și Pegas. Compusă din zece stele vizibile; cea mai strălucitoare stea este de mărimea 4.

CONDÓR, condori, s. m. Cel mai mare vultur, cu capul și cu gâtul golaș, complet mut, care trăiește în munții Americii de Sud (Sarcorhamphus gryphus). [Acc. și: cóndor] – Din fr. condor.

PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte (Aquila chrysaëtos); acvilă (1), aceră. ♦ (în mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul ori două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] - Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

DRAGÓN2, dragoni, s. m. I. 1. Monstru fabulos, cu cap de câine sau de pisică, cu multe limbi (pe care scoate foc), cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. 2. Specie de șopârlă care trăiește pe copaci în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (Draco volans). 3. Reprezentare heraldică având profilul unui chip omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 4. (Astron.) Numele unei constelații din emisfera boreală, dispusă într-un șir lung de stele terminat cu un fel de cap; (pop.) Balaurul. II. Soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât și pedestru. – Din fr. dragon.

IEPURÁR, iepurari, s. m. Pasăre răpitoare înrudită cu vulturul, care se hrănește de obicei cu iepuri (Aquila chrysaetos).Iepure + suf. -ar.

GRIFÓN, grifoni, s. m. 1. Monstru mitologic cu corp de leu, cu aripi, cap și gheare de vultur și cu urechi de cal. ♦ Motiv decorativ reprezentând acest monstru. 2. Rasă de câini de vânătoare cu părul aspru și lățos. – Din fr. griffon.

HÁRPIE, harpii, s. f. 1. (În mitologia greacă) Monstru fabulos, reprezentat sub forma unei femei înaripate, cu trup și cu gheare de vultur, personificând furtunile și moartea. ♦ Fig. Femeie hrăpăreață, arțăgoasă și rea; zgripțuroaică. 2. Specie de vultur din America de Sud. [Acc. și: harpíe] – Din fr. harpie.

HIPOGRÍF, hipogrifi, s. m. Animal fabulos din mitologie, jumătate cal, jumătate vultur. – Din fr. hippogriffe.

HOITÁR, hoitari, s. m. Specie de vultur mic, de culoare albă-gălbuie, cu vârful aripilor negre, cu capul golaș, care se hrănește cu hoituri, excremente și insecte (Neophron percnopterus).Hoit + suf. -ar.

ÎNCHEIETÓR, -OÁRE, încheietori, s. m., s. f. 1. S. m. (Înv.; în sintagma) încheietor de pluton = fruntaș, caporal sau sergent care merge în ultimul rând din pluton. 2. S. f. Cheotoare (la îmbrăcăminte). 3. S. f. Plantă erbacee cu florile galbene, pătate cu cafeniu, rău mirositoare (Sideritis montana). ♦ (Bot.; reg.) Vulturică. – Încheia + suf. -tor.

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A vorbi. A citi. ◊ (Precedă infinitivul care are rol de subiect sau de complement în propoziție) I-a dat poruncă ca să-i deschidă toate tronurile cu haine, spre a-și alege. ISPIRESCU, L. 3. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările. ALECSANDRI, T. I 155. Nu rînji, lele, dinții, Că n-am venit a peți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Vîntul venea vîjîind din timpii, trecea prin finețe și țipa cîteodată a pustiu. SADOVEANU, O. I 147. Aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ș-a flori de liliac. VLAHUȚĂ, O. A. 371. Urcă-te, leică, într-un copaci mare și te uită în toate părțile, doară de vei vedea ceva așa care să semene a sat. ISPIRESCU, L. 336. Un fir de o mătase albă, subțire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rază de lună... decît a fir de tort. EMINESCU, N. 8. ◊ (Construcția prepozițională exprimă o presimțire, o prevestire, o amenințare) O adiere rece... șuieră a primejdie. SLAVICI, V. P. 156. A lupilor potaie... vine... urlînd a moarte. ALECSANDRI, P. A. 222. Un fel de vultur ce țipă a ploaie. ȘEZ. II 151. ♦ În semn de... Fața omului se chirci a durere. PREDA, I. 167. Parcă se coborîse încet o pleoapă, a somn, peste rămășițele de lumină. SADOVEANU, O. V 458. Sta în loc și fluiera a pagubă. ISPIRESCU, L. 139. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa. EMINESCU, O. I 106. 3. (Formează, împreună cu substantive precedate de numerale ori de adjective pronominale nehotărîte sau împreună cu pronume nehotărîte, construcții cu valoare de genitiv) Să le lege de codițele a trei cai neinvățați. RETEGANUL, P. II 40. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. Atotștiutor. 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale, exprimînd un raport local) De-a curmezișul. De-a latul.Locomotiva scundă... trăgea încet șa e vagoane de-a lungul cîmpiei. DUMITRIU B. F. 5. Masele grele de păr... o încoronau de-a dreapta și de-a stînga. DUMITRIU, B. F. 37. ♦ (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale, exprimînd un raport modal) De-a berbeleacul. De-a binelea. De-a gata.

ÁCERĂ, acere, s. f. (Rar) vultur, pajură. (Atestat în forma aciră) Paserile cunoscute ornitologiștilor sub numele de « aquillae », romanii nu le numesc « pajure », ci parte « acire » parte « vulturi » și parte cit alte numiri. MARIAN O, I 145. - Variantă: acíră s. f.

ÁCVILĂ, acvile, s. f. (Poetic) vultur. [Un vînător] surprinse... Sihastrul cuib al acvilei auguste. TOMA, C. V. 294. ◊ Stemă reprezentînd un vultur; pajură. Acvila romană.Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila... zimbrul. ALEXANDRESCU, P. 165.

ACVILÍN, -Ă, acvilini, -e, adj. (Numai în e x p r.) Nas acvilin = nas coroiat, curbat (ca ciocul vulturului).

ADUNÁ, adún, vb. I. I. Tranz. 1. A strînge la un loc (ceea ce se află răspîndit, împrăștiat, risipit). Cîrciumarul... aduna posomorit paharele. PAS, L. I 11. ♦ A ridica de pe jos. În calea ei începu a curge... mărgăritare, de umplu locul; iar mesenii... se plecară și le adunară. ISPIRESCU, L. 40. 2. A aduce din toate părțile, a strînge, a concentra. Mînecuță adună spre el straiele și încălțările. SADOVEANU, P. M. 157. Noi ne vom sili să adunăm [documente] cîte vom putea. BĂLCESCU, O. I 66. ◊ F i g. Vasilică își adună toate puterile, smuci o dată pe zmeu și, trîntindu-l la pămînt îi înfipse sabia în gît. POPESCU, B. II 118. De cînd am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna gîndurile pe acasă. ALECSANDRI, T. 911. ◊ (Complementul indică o valoare bănească) Vine la noi... trimisul visteriei ca să adune dările. PAS, L. 1 13. ♦ F i g. A se îngrămădi. Pe frunte avea o zgîrietură.. Sîngele i se adunase în sprînceană. DUMITRIU, B.F. 53. Se adună norii peste coamele pădurilor. Plouă. CĂLUGĂRU, O. P. 329. ◊ F i g. În Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa într-un ciubăr pus la streașină. V. ROM. februarie 1952, 133. În asemenea clipe, cînd își încrețea fruntea.., se aduna in el mânia. SADOVEANU, N. F. 10. 3. A ghemui ceva, concentrîndu-l într-un spațiu mai mic sau micșorîndu-i volumul; a grămădi. [Arald] la pieptu-i manta neagră în falduri și-o adună. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie și nu sufla un cuvînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 30. Floare de cicoare Cu ochi după soare: Cînd voi răsări, Ea s-o-nveseli; Cînd voi asfinți, Ea s-o ofili; Cînd voi scăpata, Ea s-o aduna. La HEM. ◊ (Complementul indică întregul rezultat din îngrămădire) Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun' Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 4. A culege alegînd de ici și de colo. În zori... merg s-adune Mure fetele. COȘBUC, P. I 262. Priviră fluturii cum săltau și săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara și adunau mierea, și se desfătau foarte mult. ISPIRESCU, L. 381. ◊ A strînge recolta. (Metaforic) Seceră unde n-a semănat și adună unde n-a secerat. 5. (Cu privire la bunuri materiale) A agonisi, a pune deoparte. Se prăpădește.. frumusețea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo. DUMITRIU, B. F. 116. Vestea se împrăștiase că domnul se împăcase cu boierii, și boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăși posturi, ca să adune nouă avuții din sudoarea țăranului. NEGRUZZI, S. I 150. II. T r a n z. (Aritm.) A efectua operația adunării; a totaliza. Adunînd 17 cu 18, obținem 35. ◊ F i g. Bătrînu-și pleacă geana și iar rămâne orb... El numără în gîndu-i și anii îi adună. EMINESCU, O. I 98. III. 1. Refl. (Subiectul reprezintă un număr oarecare de ființe) A se apropia unii de alții. Se prind de mîini și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind. COȘBUC, P. I 57. ◊ A se strînge din diverse locuri, formînd un singur grup. S-adună toți vulturii stol. BENIUC, V. 113. Penelopa grăbi pasul, ocolind locul unde se vedea lumea adunată. BART, E. 250. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele și se adună cioatcă în pălărie. CREANGĂ, P. 238. [Graurii] se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Hai dar, copii, adunați-vă împrejurul meu. ALECSANDRI, T. 1 429. Tot orașul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ T r a n z. Voi n-ați mai adunat oamenii, să le dați curaj, să le lămuriți lucrurile, să le luminați mințile. DUMITRIU, N. 195. O, de-ai putea să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvîrteau nebuni. IOSIF, PATR. 8. Făcu clacă, adunînd pe toți copiii și fetele din sat. ISPIRESCU, L. 67. ◊ E x p r. Parcă a tunat și i-a adunat, se zice despre oameni foarte deosebiți unii de alții strînși la un loc. 2. R e f l. reciproc. A se întîlni deseori cu cineva, a fi mereu împreună; a veni în contact. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ți spun ce fel de om ești.

ADÚS, -Ă, aduși,-se, adj. Îndoit, aplecat, încovoiat. Șuier aține. Potica arnăuților cu fes roșu și cu iatagan adus. DELAVRANCEA, S. 165. Nasul ii era adus, ca de vultur. ISPIRESCU, M. v. 28. ◊ E x p r. Adus de spate = gîrbovit. La o masă lungă... un tînăr... lungăreț la chip și cam adus de spate, făcea corecturi. VLAHUȚĂ, O. A. III 25. Adus din meșteșug = întocmit cu dibăcie. Baia era pardosită cu tot felul de marmură... și adusă din meșteșug așa incit închipuia fel defel de flori. ISPIRESCU, L. 38. Adus din condei = exprimat cu abilitate.

ÁGER, -Ă, ageri,-e, adj. 1. Iute în mișcări; sprinten, îndemînatic. Sub adîncul frunziș al codrului stă pitit vînătorul, cu ochiul țintit la pradă, cu brațul ager la trăgaci. ODOBESCU, S. III 35. Doi vulturi ageri, zburînd din vîrf de munte, Se-nalță pînă-n ceruri. ALECSANDRI, P. A. 203. Caii repezi, ageri, cu coame răsfirate... La sunete de luptă pe cîmp își luau zbond. ALEXANDRESCU, P. 144. Strînse el ostași mulțime, Tot voinici de călărime Și ageri, cu măiestrie La arc și vînătorie. TEODORESCU, P. P. 170. ◊ F i g. Merge spumegînd de se perde în alte ape, agerul părău! NEGRUZZI, S. I 196. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. « la » sau « de ») Fiul împăratului era mai ager de mînă. ISPIRESCU, L. 370. Țăranii săcui, mai ageri la picior și cunoscind locurile, se urcă mai cu înlesnire. BĂLCESCU, O. II 255. ◊ (Substantivat, rar) Și iar ia securea-n grabă, Ca un ager l-a sa treabă. PANN, P. V. I 92. 2. (Despre persoane, uneori determinat prin « la minte ») Isteț, deștept, priceput, iscusit. Deși nu era prea ager întru înțelegerea sufletului semenilor săi, vistiernicul putea ceti cu destulă ușurință bucuria lui lonuț. SADOVEANU, F. J. 101. Copilul... era foarte ager și isteț. SBIERA, P. 115. Atunci împăratul, minăm că i-a trimis dumnezeu un așa ginere ager la minte, se coborî de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, L. 252. 3. (Despre ochi, p. e x t. despre privire) Vioi, pătrunzător. Ne-a privit pe toți drept cu ochii lui ageri, streșiniți de sprincene castanii. SADOVEANU, N. F. 12. Ochii lor ageri luceau în vîlvoarea primelor focuri. SADOVEANU, N. F. 53. ◊ (Adverbial) De ce? a întrebat Mitrea privind ager pe omul stăpînirii. SADOVEANU, M. C. 37. 4. (Popular și arhaizant, despre obiecte ascuțite) Tăios. Gîdea să-și facă sabia mai ageră! SADOVEANU, D.P. 129. Toate [dobitoacele erau] cu gurile căscate, toate cu dinții ageri și cu gheare ascuțite. RETEGANUL, P. III 30. ◊ F i g. Niciodată nu intrase tata în asemenea mînie albă și ageră ca o lamă de brici. SADOVEANU, N. F. 47.

ROSTAND [rostã], 1. Edmond R. (1868-1918), poet și dramaturg francez. Piese de factură neoromantică, remarcabile prin fantezie, verva și strălucirea versurilor („Cyrano de Bergerac”, „Prințesa de departe”, „Puiul de vultur”, „Chantecler”, „Ultima noapte a lui Don Juan”). 2. Jean R. (1894-1977), biolog francez. Fiul lui R. 1. Studii de genetică și biologie. A militat pentru globalizare („Noile idei ale geneticii”, „Biologia și viitorul omenirii”).