Am găsit 38 de definiții care conțin toate cuvintele tăun sau forme flexionare ale acestora:

PAI, paie, s. n. Tip de tulpină simplă, în general fără ramificații și cu internodurile lipsite de măduvă, caracteristic pentru cereale (grâu, orz, orez etc.) și pentru alte plante din familia gramineelor; (la pl.) grămadă de asemenea tulpini rămase după treierat. ◊ Expr. Om de paie = om fără personalitate, de care se servește cineva pentru a-și atinge un scop personal. Foc de paie = entuziasm sau pasiune trecătoare. Arde focu-n paie ude, se zice despre un sentiment, o pornire care mocnește (fără a izbucni). A întemeia (ceva) pe paie = a clădi, a realiza (ceva) pe temelii șubrede. (Fam.) Văduvă, (sau, rar) văduv de paie = soție sau soț care a rămas o perioadă scurtă de timp fără soț sau, respectiv, fără soție. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. A stinge focul cu paie sau a pune paie pe(ste) foc = a înrăutăți și mai mult situația (dintre doi adversari); a întărâta, a ațâța pe cei care se ceartă. A nu lua un pai de jos = a nu face absolut nimic. ♦ Bucată din această tulpină sau tub subțire din material plastic cu care se sorb unele băuturi. – Lat. palea.


TĂÚN, tăuni, s. m. Nume generic dat unor insecte diptere asemănătoare cu muștele, de culoare brună, cu pete gălbui pe pântece, ale căror femele înțeapă vitele și omul pentru a se hrăni cu sângele lor, transmițând totodată boli virotice și bacteriene. ♦ Expr. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. [Var.: tăúne s. m.] – Lat. *tabo, -onis (= tabanus).

TĂÚNE s. m. v. tăun.

ÉSTRU s.m. (zool.) insectă de mărimea unei albine, ale cărei larve trăiesc ca parazite pe diferite animale; (pop.) streche. // s.n. 1. fază a ciclului sexual la mamifere, în care are loc expulzarea ovulului matur din ovar. 2. perioadă a rutului la animale. 3. (fig.) dorință, capriciu, pornire avântată. // (în forma estro-) element prim de compunere savantă cu semnificația „excitație”, „incitație”, „rut”. [pl. (s.m.) eștri, (s.n.) estre. scris și oestru. / cf. fr. oestrus, it. estro, lat. oestrum < gr. oistrostăun]

bîz interj.1. Imită bîzîitul insectelor care zboară. – 2. Exprimă zeflemisirea cuiva, și mai ales a copiilor plîngăcioși. Creație expresivă, comună mai multor limbi (REW 1057; Pușcariu, RF, I, 269 și Dacor., I, 103; Șuțu, Dacor., II, 149), cf. sl. bŭzĕti (Berneker 111), germ. biesen. Der. bîză, s. f. (insectă, muscă; albină; în arg., ziar); bîzălău, s. m. (bondar, bărzăun); bîzîit, s. n. (zumzet); bîzîitor, adj. (care bîzîie); bîzoi, s. m. (viespe); bînzar, s. m. (bondar; tăun); bînzoi, s. m. (bondar); bijoi, s. n. (în Trans., izvor, fîntînă).

bîzdărí (-résc, ít), vb. – (Despre animalele înțepate de tăun) A fugi împrăștiindu-se. – Var. bîzdura, băzdăra. Sl., cf. rus. bzdryt (DAR); probabil introdus pe filieră slov., deoarece este folosit numai în Trans.Der. bîzdîr, interj. (strigăt cu care se alungă animalele); bîzdîră, s. f. (tăun).

bomb- – Rădăcină expresivă onomatopeică, ce reprezintă ideea unui zgomot confuz și neîncetat, și în general a unui zumzet. Creație spontană, proprie multor limbi, cf. gr. βόμβος, lat. bombus, bombire, bombizare, sl. bǫbnǫti „a bate toba”. Der. bombăni (var. bombăi, bomboni, bumbă(n)i), vb. (a bombăni, a bodogăni; a certa, a dojeni), pe care Miklosich, Slaw. Elem., 16; Lexicon, 54; și Byhan, JB, IV, 305, încearcă să-l explice prin sl. bǫbnǫti; bombăneală, s. f. (bombăneală, mîrîială); bombănitor, adj. (care mîrîie); bombănitură, s. f. (mîrîială); bombar, s. m. (bondar, bărzăun); bondăni, bondări, vb. (a zumzăi; a bodogăni); bondăneală, s. f. (zumzet); bondar (var. băndar, bîndar, bundar), s. m. (bondar, bărzăun); bonzăi, vb. (a zumzăi); bonzălău, s. m. (tăune); bonzar, s. m. (bondar, bărzăun); dondăni, vb. (a bombăni, a bodogăni); dondăneală, s. f. (mîrîială). Bombar și bondar sînt fără îndoială un singur cuvînt; totuși, REW 1199 derivă pe bombar din lat. bombus și REW 1203a îl derivă pe bondar de la bond-. Cf. și mr. bumbar, megl. bumbăr, din bg. b(r)umbar, creație care poate fi la fel de bine der. din rom., sau spontană, ca ngr. μπούμπουνας „viespe”, μπουμπουνάρης „bondar”.

carábă (carábe), s. f.1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă.Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl.Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.

cherchelí (-lésc, -ít), vb. – A fi amețit, a se îmbăta ușor. – Var. chirchi(u)li, cherchezi, chiurlui. Creație expresivă (cf. Graur, BL, IV, 91 și 97). S-au propus mai multe etimoane neconvingătoare: din mag. kérkedni „a presupune”, după Scriban, Arhiva, 1912; de la cherc și pili, după DAR; din mag. korhely „neisprăvit, coate-goale”, după Drăganu, Dacor, VI, 269. Ultima var. nu este clară; după cum nu este nici intenția primară a creației expresive. Este posibil să fie cuvînt din aceeași familie cu chercheriță, s. f. (păduche de oi, Melophagus ovinus; tăun, Hippobosca equina), cu var. chercheriță, chi(r)chi(ri)ță (după Conev 52 și Scriban, acest cuvînt derivă din bg. kekerica „broască,” ce pare tot un cuvînt expresiv). Dacă nu greșim în privința acestei ipoteze, imaginea de bază trebuie să fie cea a unui mers șovăielnic sau poticnit, ca cel al bețivului și cum pare a fi cel al unui crustaceu. După Giuglea, Contributions, 10, chercheriță provine din gr. ϰίϰι „ricin”, cu suf. -iță.

tăuní, tăunésc, vb. IV (reg.) a hoinări.

coș (coși), s. m.s. m.1. Larvă de tăun. – 2. Bubuliță. Lat. cossus (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; REW 2278; DAR); cf. it. cosso, fr. cosson „gărgăriță.” Fonetismul se explică prin faptul că forma actuală este un sing. analogic pe baza pl. coși. De uz general, cu excepția Banatului (ALR, I, 25). – Der. coșos, adj. (plin de coșuri, bubos).

Crăciún (crăciúnuri), s. n.1. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nașterea, și pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, moș bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiția spaniolă. – Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crio. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez și de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul eaă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, PetrusPetru și Petre, Γρηγόριος ‹ Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnemCrăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljëlat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l'église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.

păstór (păstóri), s. m.1. Cioban. – 2. Pastor, prelat. – Megl. păstir, istr. pastor. Lat. pastor (Pușcariu 1284; Candrea-Dens., 1355; REW 6279), cf. prov. pastre, cat., sp., port. pastor. Rezultatul normal ar fi păstore, dar a fost redus la tipul de decl. II, ca în cazul lui păun, tăun etc. (după Pușcariu, trebuie să se pornească de la un lat. *pastorius; după Tiktin, ar fi fost influențat de substantivele în -or). E dubletul lui pastor, s. m. (pastor protestant), din germ. Pastor. Der. păstorel, s. m. (ciobănaș; codobatură galbenă, Motacilla flava); păstori, vb. (a paște vitele, a ciobăni; a păstori o turmă de credincioși); păstorie, s. f. (ocupație de păstor); păstoresc, adj. (de păstor, pastoral); păstorește, adv. (ca un păstor); păstorit, s. n. (creșterea vitelor); păstoriță, s. f. (ciobăniță); păstoricesc, adj. (rar, pastoral, de păstor spiritual); arhipăstor, s. m. (prelat). – Din rom. provine mag. pásztor (Candrea, Elemente, 400).

păún (păúni), s. m. – Pasăre cu coadă lungă pe care o poate răsfira ca un evantai. – Mr., megl., istr. păun. Lat. pāvōnem (Pușcariu 1292; REW 6313; Tiktin), cf. it. pavone, calabr. paúne, sicil. pauni, prov. pau, fr. paon, sp. pavón, port. pavão. Der. din sl. paunŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Miklosich, Lexicon, 558), din bg., sb. paun (Domaschke 143), sau din lat. prin intermediul sl. (Candrea), nu e sigură, fiindcă sl. ar putea proveni din rom. (cf. Romansky 124; Candrea, Raporturile, 217; după Vasmer, II, 325, din mgr. παούνι. Pentru fonetism, cf. tăun. Der. păună, s. f. (femela păunului; nume de femeie); păunar, s. m. (paznic sau vînzător de păuni); păunar (var. păunărie), s. n. (curte cu păuni); păunaș, s. m. (pui de păun; tînăr voinic); păuniță, s. f. (femela păunului, nume de plantă, fată drăguță; libelulă, Libellula depressa); păuni (var. împăuna), vb. refl. (a se îngîmfa); păunior, s. m. (Banat, florinte, Fringilla chloris); păunat, adj. (cu penaj în ape).

sclepț (-ți), s. m.tăun (Hypoderma bovis). Sb. slepica „păduche”. Legătura cu gr. (σ)ϰνίψ (Tiktin) este improbabilă. Sec. XVII. și Mold. Candrea se gîndea la sb. šklopac „înțepătură”.

stréche (-chi), s. f.1. Varietate de tăun (Hypoderma bovis, Oestrus ovis). – 2. Nebunie, aiureală. – Megl. streaclă. Lat. *oestrĭcŭlusoestrus (Giuglea, Dacor., II, 824; REW 6040a; Rosetti, I, 171). – Der. din sl. strĕkati „a înțepa”, strĕkŭ „țînțar”, cf. sb. strktăun” (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 373; Conev 52), eventual prin intermediul unui sl. strĕklja (Tiktin; Candrea), nu pare posibil, căci în rom. grupul cl este în mod sigur primitiv (cf. megl.) și că numai elementele lat. prezintă trecerea lui clchi.Der. strechia, vb. (a fugi, a porni în goană, despre animalele înțepate de tăuni; a fugi, a înnebuni).

tăún (-ni), s. m. – Trîntor (Tabanus bovinus). – Var. tăune. Mr. tăun, megl. tăun. Lat. tăbānus, prin intermediul unei forme vulgare *tăbǒnem (Diez, I, 406; Pușcariu 1720; REW 8507; Tiktin; Meyer-Lübke, Dacor., III, 643; Graur, BL, V, 114) sau mai probabil direct din forma clasică, printr-un intermediar *tăîn, modificat ca *înăîntruînăuntru.

tăujér (-re), s. n. – Băț, nuia; epitet dat unui om de nimic. – Var. tăujăr(iu), teujer, tăunjer. Mag. tozser (Gáldi, Dict., 163). – Der. tăunji, vb. (a bate, a lovi).

a fugi ca tăunul cu paiul expr. a fugi foarte repede.

ALBA, jud. în partea central-vestică a României, pe cursul mijlociu al Mureșului; 6.231 km2 (2,62 la sută din supr. țării); 420.548 mii loc. (1991), din care 55,1 la sută în mediul urban; densitate: 66,4 loc /km2. Reșed.: municipiul Alba Iulia. Orașe: Abrud, Aiud, Blaj, Cîmpeni, Cugir, Ocna Mureș, Sebeș, Zlatna. Comune: 67. Relief accidentat: în V o zonă muntoasă, cu alt. pînă la 1.826 m (M-ții Trascău, ramificațiile estice ale M-țilot Bihor și cele sudice ale Muntelui Mare), în S prelungirile M-ților Cindrel și Șureanu (alt. max. în Vîrful lui Pătru, 2.136 m) și în E și SE o reg. de podiș (Pod. Tîrnavelor și Pod. Secașelor). În lungul văilor, ce fragmentează spațiul montan, se desfășoară cîteva depr. bine individualizate: Abrud, Zlatna, Trascău și Cîmpeni. Climă temperat-continentală variind în funcție de unitățile de relief (mai blîndă în culoarul văii Mureșului și Pod. Tîrnavelor, unde temp. medie anuală este de 9,5ºC și mai aspră în reg. montană, 2ºC). Precipitațiile oscilează între între 600 și 1.000 mm anual. Hidrografia: Mureșul reprezintă pr. colector al apelor de pe întreg terit. jud. (Tîrnava, Sebeș, Arieș, Ampoi etc.). Resurse naturale: min. auro-argentifere (Abrud, Zlatna, Baia de Arieș, Almașu Mare, Roșia Montană), pirite cuprifere (Bucium), cinabru (Izvoru Ampoiului), gaz metan (Cetatea de Baltă, tăuni), sare (Ocna Mureș), calcare (Abrud, Galda de Sus), marmură (Sohodol), argile, nisipuri, păduri (1/3 din supr. jud.). Economia. Cele mai importante ramuri ind. sînt.: ind. constr. de mașini și a prelucr. metalelor (30,6 la sută din prod. globală, 1989), care produce utilaj minier și agricol, utilaje pentru ind. mat. de constr. (Alba Iulia, Blaj, Cugir), ind. metalurgiei neferoase (Abrud, Zlatna), ind. de expl. și prelucr. a lemnului (Cîmpeni, Aiud, Blaj, Sebeș), chim. (Ocna Mureș, Zlatna), mat. de constr. (Aiud, Alba Iulia, Ocna Mureș, Blaj), faianței și porțelanului (Alba Iulia), hîrtiei (Petrești), conf. și tricotajelor (Cîmpeni, Cugir, Aiud, Sebeș), alim. Produse meșteșugărești specifice zonei M-ților Apuseni: tulnice, ciubere, fluiere, pieptare, diverse țesături cu motive naționale etc. Agricultura are un caracter diversificat. În 1989, structura culturilor de cîmp era dominată de culturile de grîu și secară (37.508 ha) urmate de cele de porumb (31.784 ha), plante de nutreț (22.743 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, legume etc. Culturile viticole sînt mai răspîndite în Pod. Tîrnavelor și pe dealurile din jurul orașului Sebeș, fiind renumite podgoriile de la Alba Iulia, Blaj, Crăciunelu de Jos, Jidvei, Aiud, Ighiu ș.a. Pomicultura are condiții optime în zona dealurilor, cele mai importante bazine pomicole aflîndu-se în arealul localităților Șona, Galda de Jos, Cugir, Stremț, Ighiu, Rimetea, Gîrbova ș.a. (pruni, meri, cireși, vișini, nuci etc.). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 150,8 mii capete bovine, 375,4 mii capete ovine, 143,2 mii capete porcine, 1.843,8 mii capete păsări ș.a. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară dispune de 315 km din care 148 km electrificate, iar cea rutieră de peste 1.972 km drumuri publice, dintre care 391 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): o universitate, 402 școli generale, 25 licee, 460 biblioteci, 148 cinematografe, muzee, case imemoriale etc. Turism. Frumusețea peisajului, marea diversitate a monumentelor naturii, a celor istorice și arhitectonice, bogăția și varietatea etnografiei și folclorului etc., înscriu această zonă la loc de frunte în patrimoniul turistic al țării. Farmecul deosebit al M-ților Apuseni, cu culmile lor domoale, pe care se risipesc pînă aproape de vîrf așezările omenești, prezența numeroaselor forme carstice (peșterile Pojarul Poliței și Scărișoara, complexul carstic de pe valea Gîrdișoara, Cheile Ordîncușei, Galdei, Runcului ș.a.), masivul de roci bazaltice „Detunatele”, Rîpa Roșie ee lîngă Sebeș, declarate monumente ale naturii, sînt numai cîteva dintre atracțiile jud. La acestea se mai adaugă: calcarele de la Ampoița (rezervație geologică), Ghețarul de la Vîrtop (rezervație speologică), Iezerul Șureanu (rezervație complexă), Pădurea de larice de la Vidolm (rezervație forestieră), precum și valoroase obiective istorice și de arhitectură (Cetatea de loa Alba Iulia, Cîmpia Libertății de la Blaj, Catedrala romano-catolică, clădirea Palatului episcopal și biblioteca Battyáneum din Alba Iulia, Biserica evanghelică din Sebeș etc.). În suita manifestărilor folclorice, un loc deosebit îl ocupă tradiționalul „Tîrg de fete” de pe Muntele Găina, una dintre cele mai ample și origine serbări populare organizate anual în luna iulie. Indicativ auto: AB.

A PLECA PRECIPITAT a se alivăni, a se căra, a se cărăbăni, a da cu pasul, a da dos la față, a da pedală, a-i da sas, a se duce duluță, a se eclipsa, a face lampa mică, a face pași, a fugi ca tăunul cu paiul, a-și lua avrigu’, a-și lua călcâiele la spinare, a-și lua câmpii / lumea în cap, a o lua la papuc / la picior / la sănătoasa, a-și lua traista în băț, a-și lua valea / zborul, a mătura locul, a pedala, a-și plimba anatomia, a o rade, a saluta din mers, a se scurge, a-i sfârâi (cuiva) călcâiele, a se smulge, a spăla putina, a o șparli, a o șterge la papuc, a șterge putina, a o tăia, a o tuli, a o tunde, a usca leșia, a se ușchi, a vira.

TABANÍDĂ s. f. (La pl.) Familie de insecte din ordinul Diptera, asemănătoare cu muștele; se caracterizează prin dimensiuni mari (11-25 mm), corp gros, lipsa perilor, antene scurte, ochi voluminoși, aparat bucal foarte puternic, adaptat pentru înțepat. Femelele fecundate sunt hematofage, atacând animalele (bovine, cabaline, cervidee) și uneori omul, în zilele calde de vară. Sunt vectori pentru numeroși agenți infecțioși (bacterii, virusuri) și parazitari. Există peste 2.000 de specii; la noi sunt cunoscuți sub numele de tăuni.

LÁBIU (‹ fr. {i}; {s} lat. labium „buză”) s. n. 1. (ZOOL.) Piesă impară, inferioară, a aparatului bucal la insecte, deseori întărită de palpi labiali ori alungită printr-o prelungire în formă de buză. Conformată variabil, în funcție de modul de hrănire, este foarte dezvoltată la unele insecte (tăuni, țânțari). 2. (BOT.) Formație caracteristică florii unor plante superioare (ex. labiate), alcătuită din petale dispuse sub forma unor buze: l. inferior (buza de jos) rezultă din concreșterea a trei petale (petala anterioară împreună cu două petale laterale); l. superior (buza de sus) rezultă din concreșterea a două petale posterioare. ♦ Prelungire sau prelungiri ale părții superioare a tubului caliciului sau corolei (ex. la scrofulariacee).

Io, fiica lui Inachus, regele din Argos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri apoi de gelozia Herei, a metamorfozat-o într-o vacă. Bănuitoare, Hera îi cere însă soțului ei să-i dăruiască ei frumosul animal și Zeus, neavînd încotro, se supune. De acum începe pentru nefericita Io un șir întreg de suferințe. Hera îl pune pe Argus, înspăimîntătorul monstru cu o sută de capete, s-o păzească. La porunca lui Zeus insă Hermes îl ucide pe Argus (v. și Argus 1). Atunci Hera poruncește unui tăun uriaș s-o chinuiască. Înnebunită, Io cutreieră lumea gonind cu desperare [!] ca să scape de împunsăturile lui: ea străbate Grecia, traversează marea (care de atunci se numește Marea Ionică), apoi Bosforul, cutreieră Asia și ajunge, în sfîrșit, în Aegyptus, unde aduce pe lume un copil, pe Epaphus, fructul dragostei ei cu Zeus. În cele din urmă Io își recapătă înfățișarea omenească și domnește alături de fiul ei peste Aegyptus. Printre urmașii săi, și ai dinastiei pe care a întemeiat-o acolo, se numărau și danaidele. După moarte Io a fost transformată într-o constelație.

gî́ză f., pl. e (rudă cu bîzîi. Cp. cu pol. giez, un fel de tăun). Nord. Insect [!] mic, maĭ des musculiță.

otînjésc v. tr. (var. din otîncesc supt [!] infl. luĭ tînjesc). Mold. Trans. Olt. Iron. Lovesc răŭ cu ceva peste șale saŭ aĭurea: la otînjit c´un cĭomag. – În Munt. otîncesc, în Mold. nord. și tăunjesc și tăuzesc (cp. cu tăujer).

sclépț, -i, s.m. – 1. Insectă dipteră, asemănătoare cu musca, de culoare brună, care înțeapă vitele (și omul), pentru a se hrăni cu sângele lor; tăun (Tabanus bovinus). 2. Țânțar (Culex pipiens). Sens exclusiv în Maram. – Cf. srb. školopac (MDA).

bâzdărí, bâzdăresc, vb. intranz – A fugi, a alerga; a bozălui. În expr. bâzdăresc vitele = fuga vitelor pricinuită de insecte (Birdas 1994): „Cân’ fug marhăle de înfocăciune, de căldură, apoi aceea îi că bozălea” (Papahagi 1925). – Din bâză „insectă; albină„, cf. bâzoi „viespe”, bânzar „bondar, tăun„.

tăujár (vest) și -jér, tămînjér (est) n., pl. e (cp. cu turjan orĭ cu tăunjesc). Băț ramificat orĭ lopățică de amestecat zeru ca să nu se prindă urda de căldare, și să ĭasă afumată (șterț). Iron. Cĭomag, vlaĭog. Lovitură de cĭomag: ĭ-a tras un tăujar. V. fercheteŭ.

tăún m. (lat. pop. *tabo, tabónis, cl. tabánus, tăun; it. tafáno, pv. tavan, fr. taon, pg. tavâo). Un fel de muscă mare (cafenie negricĭoasă cu ochĭ verzĭ) care suge sîngele vitelor (tabánus bovinus). V. streche.

tăunjésc și tăuzésc v. tr. V. otînjesc.

IO 1. (În mitologia greacă) Fiica lui Inachos, regele Argosului. Îndrăgostindu-se de ea, Zeus a prefăcut-o într-o junincă spre a o feri de gelozia soției sale, Hera. Aceasta, bănuitoare, a pus-o sub paza lui Argus, uriașul cu o sută de ochi. Eliberată de Hermes, I. este urmărită și înțepată de un tăun trimis de Hera; ca să poată scăpa, a fugit, străbătând întreaga Grecie, și, ajungând în Egipt, și-a reluat chipul omenesc, fiind adorată ca zeiță. 2. Satelit al planetei Iupiter; 3.650 km diametru. Descoperit de Galilei în 1610.

tăún s. m., pl. tăúni

tăun m. insectă de coloare neagră-cafenie: botu-i având peri ascuțiți cu cari înțeapă vitele spre a le suge sângele (Tabanus bovihus). [Lat. vulg. TABONEM = clasic TABANUM].

stréche (vest) și stréchie (est) f. (vsl. strĭekŭ, țînțar, strŭkŭ, țîntar, strĭeka, stimul, bold, strĭekati, a împunge, a îmboldi. V. stricnesc). Un fel de muscă mare care împunge vitele vara și le face să fugă ca turbate (căutînd răcoarea și umezeala) numaĭ cît aud zbîrnîĭtu eĭ (hypoderma bovis cu varietatea oestrus ovis). Fig. Furie subită: par’c’a dat (saŭ: a intrat) strechia'n el ! – Strechia îșĭ depune oŭăle în pelea spinăriĭ vitelor, unde râmîn toată ĭarna formînd niște unflăturĭ ca niște nucĭ, din care, pin Maĭ saŭ Ĭuniŭ, ĭese strechia supt formă pe ninfă și cade pe pămlnt. Aci se îmbracă într’o scoarță groasă (gogoașă), din care, peste vre-o patru săptămînĭ, ĭese strechia adultă. Ca să fie ferite vitele de această suferință e bine să li se ungă spinarea cu apă sărată saŭ cu untură de pește. V. tăun.

TĂÚN, tăuni, s. m. Nume generic dat unor insecte diptere asemănătoare cu muștele, de culoare brună, cu pete gălbui pe pântece, ale căror femele înțeapă vitele și omul pentru a se hrăni cu sângele lor, transmițând totodată boli virotice și bacteriene. ◊ Expr. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. [Var.: tăúne s. m.] – Lat. *tabo, -onis (= tabanus).

TĂÚNE s. m. v. tăun.

PAI, paie, s. n. Tip de tulpină simplă, în general fără ramificații și cu intemodurile lipsite de măduvă, caracteristic pentru cereale (grâu, orz, orez etc.) și pentru alte plante din familia gramineelor; (la pl.) grămadă de asemenea tulpini rămase după treierat. ◊ Expr. Om de paie = om fără personalitate, de care se servește cineva pentru a-și atinge un scop personal. Foc de paie = entuziasm sau pasiune trecătoare. Arde focu-n paie ude, se zice despre un sentiment, o pornire care mocnește (fără a izbucni). A întemeia (ceva) pe paie = a clădi, a realiza (ceva) pe temelii șubrede. (Fam.) Văduvă (sau, rar văduv) de paie = soție sau soț care a rămas o perioadă scurtă de timp fără soț sau, respectiv, fără soție. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. A stinge focul cu paie sau a pune paie pe(ste) foc = a înrăutăți și mai mult situația (dintre doi adversari); a întărâta, a ațâța pe cei care se ceartă. A nu lua un pai de jos = a nu face absolut nimic. ♦ Bucată din această tulpină sau tub subțire din material plastic cu care se sorb unele băuturi. – Lat. palea.