Am găsit 110 de definiții care conțin toate cuvintele posesiv sau forme flexionare ale acestora:

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea.Lat. illum, illam.


FEMÉIE, femei, s. f. 1. Persoană adultă de sex feminin; muiere. 2. Persoană de sex feminin căsătorită. ♦ (Pop.; urmat de determinări în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Soție, nevastă. [Pr.: -me-ie] – Lat. familia „familie”.

ÎNĂLȚÍME, înălțimi, s. f. 1. Distanță de la nivelul pământului (sau de la un nivel orizontal) până la un punct situat deasupra lui; dimensiune a unui lucru sau a unei ființe, măsurată de la bază până la partea cea mai ridicată. ♦ (Mat.) Perpendiculară dusă din vârful anumitor corpuri sau figuri geometrice pe bază. 2. Punct ridicat deasupra nivelului pământului; p. ext. (la pl.) cer. ♦ Vârf, culme, înălțătură. 3. Numărul de vibrații pe secundă ale unui sunet. ♦ Calitate a unei voci, a unui instrument etc. de a cânta note înalte. 4. Fig. Stare de superioritate intelectuală, morală etc. ◊ Expr. A fi la înălțimea cerută (sau dorită, așteptată etc.) = a se prezenta așa cum cere situația. ♦ Grad, rang (înalt); p. ext. prețuire. 5. (Înv.; urmat de un pronume posesiv) Termen de adresare către o persoană cu funcție importantă. [Var.: (reg.) nălțíme s. f.] – Înalt + suf. -ime.

VOI1 pron. pers. 2 pl. 1. (Înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; la nominativ, are funcție de subiect, adesea marcând insistența asupra subiectului) Voi să mergeți, nu ei. 2. (La dativ, în formele vouă, vă, v-, vi, are valoare posesivă) Vouă vă place să călătoriți. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule, vi se va comunica în scris.Loc. adv. (La acuzativ) La voi = la casa voastră; în țara voastră de baștină. ◊ (În dativ sau în acuzativ, în forma vi, cu valoare de pronume reflexiv) Mâncarea vi se va servi la 12. 3. (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l trimit. 4. (La acuzativ, în formele vă, v-) Unde v-ați întâlnit? ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvântul. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Eu vă am numai pe voi. 5. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Voi, meșteri zidari. [Forme gramaticale: dat. vouă, vă, v-, vi; acuz. (pe) voi, vă] – Lat. vos.

MĂRÍE, mării, s. f. (Înv.) 1. (Urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență la adresa unui monarh, a unui domnitor, a unui boier etc.; înălțime, domnie, maiestate. 2. Situație înaltă, rang, demnitate, putere. ♦ Slavă, onoare, cinste, glorie. 3. Îngâmfare, trufie, mândrie, fală. – Mare + suf. -ie.

POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviință, amabilă, politicoasă; amabilitate. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume care se folosește în vorbirea cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; b) politicos, amabil; protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. ♦ Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri.Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.

FRĂȚẤNE, frățâni, s. m. (Pop.; urmat de un adjectiv posesiv) Frate. [Var.: frățấn s. m.] – Frate + suf. -âne.

LUMINĂȚÍE, luminății, s. f. (Înv.; urmat de un adj. pos.) Termen de reverență pentru o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor; înălțime, maiestate, mărie, domnie, excelență. – Luminat2 + suf. -ie.

VÓSTRU, VOÁSTRĂ, voștri, voastre, pron. pos., adj. pos. (De obicei precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”). I. Pron. pos. 1. (Înlocuiește numele obiectului posedat de persoana căreia i se adresează cineva și de un grup din care persoana respectivă face parte, precum și numele acestora) Are o mașină ca a voastră. 2. (Pop.: mai ales la m. pl.; indică soțul, soția, familia, rudele persoanei căreia i se adresează cineva și ale persoanelor din același grup cu ea, înlocuind și numele acestora) Când vin ai voștri acasă? 3. (Indică lucrurile personale, proprietatea, preocupările etc. persoanei căreia i se adresează cineva și ale persoanelor din același grup cu ea, înlocuind și numele acestora) Mă întorc la ale voastre. II. Adj. pos. 1. Care se află în posesiunea persoanei căreia i se adresează cineva și a unui grup din care persoana respectivă face parte, care este legat printr-o relație de proprietate cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Casa voastră. 2. Care este legat printr-o relație cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Picioarele voastre. 3. Care este legat printr-o relație de dependență cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Gazda voastră. Strămoșii voștri. 4. Care este spus, săvârșit de persoana căreia i se adresează cineva și de grupul din care face parte. Acțiunea voastră. ♦ (Ca plural al modestiei) Cartea voastră. 5. (Cu valoare obiectivă) Vine în ajutorul vostru. 6. (Însoțește un termen reverențios de adresare) Domnia-voastră. [Var.: (reg.) vost, voástă pron. pos., adj. pos.] – Lat. pop. voster (= vester), vostra.

VOST, VOÁSTĂ pron. pos., adj. pos. v. vostru.

PERSOÁNĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ◊ În persoană = a) loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat, ♦ (Înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența ei. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect, deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

POSESÍV, -Ă, posesivi, -e, adj. 1. (Gram.; despre unele pronume, adjective, articole) Care arată sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune (1), de apartenență, de dependență. 2. (Rar) Autoritar. Ton posesiv. – Din fr. possessif, lat. possessivus.

PREACUVIOȘÍE, preacuvioșii, s. f. (Urmat de un adj. pos.) Termen de referență pentru clerici. [Pr.: -vi-o-] – Prea + cuvioșie.

PREASFINȚÍA, preasfințiile, s. f. art. (Urmat de un adj. pos.) Termen respectuos de adresare sau titulatură respectuoasă pentru arhierei; preasfințit. – Prea + sfinție.

FÍE2 s. f. (Înv.; azi pop., urmat de un adj. pos. sg.) Fiică. A fost fie-sa pe la noi.Lat. filia.

NOST, NOÁSTĂ pron. pos., adj. pos. v. nostru.

LUMINÁRE, luminări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) lumina. 2. Fig. Instruire; educare. 3. (Înv., rar; însoțit de un adj. pos.) Luminăție. – V. lumina.

CUVIOȘÍE, cuvioșii, s. f. Bună-cuviință; omenie; cucernicie, evlavie. ♦ (Însoțit de un pronume posesiv) Titlu dat călugărilor și altor slujitori ai bisericii. [Pr.: -vi-o-] – Cuvios + suf. -ie.

MEU, MEA, mei, mele, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”; înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor precum și numele vorbitorului) A mea e cartea. ◊ (La m. pl., înlocuiește numele familiei sau rudelor vorbitorului) Ai mei au plecat. ◊ (Înlocuiește numele avutului, bunurilor, preocupărilor etc. vorbitorului) Am și eu ale mele.Expr. (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a mea = după dorința sau după părerea vorbitorului. II. Adj. pos. 1. (Indică posesiunea) Care aparține vorbitorului. Cartea mea e bună. 2. (Indică dependența, legătura reciprocă de înrudire, de prietenie, de vecinătate etc.) Tatăl meu este doctorul spitalului. 3. (Indică apartenența) Care ține de cel care vorbește; care îi este propriu. Glasul meu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acțiuni) Greșeala mea. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acțiuni) Mama grija mea o are. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului. – Lat. meus, mea.

NÓSTRU, NOÁSTRĂ, noștri, noastre, pron. pos., adj. pos. (De obicei precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”) I. Pron. pos. 1. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor și de un grup din care vorbitorul face parte, precum și numele acestora) Are o casă ca a noastră. 2. (Pop.; mai ales la m. pl.; indică soțul, soția, familia, rudele vorbitorului și ale persoanelor din același grup cu ei, înlocuind și numele acestora) Când vin ai noștri acasă? 3. (Indică lucrurile personale, proprietatea, preocupările etc. vorbitorului și ale persoanelor din același grup cu el, înlocuind și numele acestora) Mă întorc la ale noastre. II. Adj. pos. 1. Care se află în posesiunea vorbitorului și a unui grup din care face parte acesta, care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și cu grupul din care face parte acesta. Casa noastră. 2. Care este legat printr-o relație de apartenență cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Picioarele noastre. 3. Care este legat printr-o relație de dependență cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Gazda noastră. Strămoșii noștri. 4. Care este spus, săvârșit de vorbitor și de grupul din care acesta face parte. Acțiunea noastră. ♦ (Ca plural al modestiei) Meu. Cartea noastră. 5. (Cu valoare obiectivă) Vine în ajutorul nostru. [Var.: (reg.) nost, noástă pron. pos., adj. pos.] – Lat. noster, nostra.

NELALÓCUL adj., adv. (Urmat de un adj. pos.) (Care este, se desfășoară etc.) în mod nepotrivit, altfel de cum ar fi normal. – Ne- + la + loc.

NOI pron. pers. 1 pl. 1. (Desemnează pe cel care vorbește și persoana sau persoanele pe care acesta și le asociază în vorbire) S-a înserat și noi tot pe loc stăm.Loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasă; în țară, în regiunea etc. de baștină. 2. (La dativ, în formele ne, ni, cu valoare posesivă) Casa ne e frumoasă. (Cu valoare de dativ etic) Ne ești departe. 3. (La dativ sau la acuzativ, în forma ne, cu valoare de pronume reflexiv) Ne povesteam multe. 4. (În stilul oticial-administrativ) Eu. Noi, directorul școlii, am hotărât. ◊ (Ca plural al modestiei) Noi credem că una dintre caracteristicile muzicii este melodia. Mulțumim celor care ne-au ajutat. [Dat.: nouă, ne, ni; acuz.: (pe) noi, ne] – Lat. nos.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3. 1. (Ține locul persoanei despre care se vorbește) El merge. ♦ (Fam.; la sg.) Soț, bărbat; soție, nevastă. 2. (La genitiv, în formele lui, ei, lor, adesea precedat de „al, a, ai, ale”, cu valoare posesivă) Casa lui.Expr. Ai lui sau ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană. Ale lui sau ale ei = a) lucrurile personale ale cuiva; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcție de complement indirect sau de atribut) Prietenul îi iese înainte. ◊ (În forma i, cu valoare neutră) Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele îl, l, o, îi, i, le, cu funcție de complement direct) Cartea pe care o citesc. ◊ (Precedat de prepoziții, în formele el, ea, ei, ele) Pe el îl caut. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma o, cu valoare neutră) Au mai pățit-o și alții. [Pr.: iel, ia, iei, iele] – Lat. illum, illa.

EMINÉNȚĂ, eminențe, s. f. (Urmat de un pronume posesiv) Titlu dat cardinalilor și (în trecut) episcopilor catolici. ◊ Eminență cenușie = persoană influentă care, din umbră, manevrează un personaj oficial, un partid etc. – Din fr. éminence, lat. eminentia.

EVGHENÍE, evghenii, s. f. (Grecism înv.) Boierie, noblețe. ♦ (În epoca fanariotă, urmat de un adjectiv posesiv) Formulă politicoasă de adresare către un boier. – Din ngr. evghenía.

TĂTẤN, tătâni, s. m. (Pop.) Tată (1). [Forme gramaticale: gen.-dat. (urmat de adjectivul posesiv la sg.) tătâne-, tătâni-, tătână-] – Lat. tata, -anis.

TĂU2, TA, tăi, tale, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”) Înlocuiește numele obiectului posedat și numele celui căruia i se adresează vorbitorul. A ta e cartea. ♦ (La pl.) Preocupările, deprinderile, opiniile etc. persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ◊ (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a ta = așa cum vrei tu, cum dorești tu. ♦ (Pop.; la m. sau f.) Soțul sau soția persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ♦ (La m. pl.) Familia de care ține persoana căreia i se adresează vorbitorul; rudele, prietenii, partizanii ei. Nu-ți dau voie ai tăi să vii. ♦ (La m. sau f. sg.) Lucrurile personale, proprietatea, avutul persoanei căreia i se adresează vorbitorul. II. Adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când stă înaintea substantivului nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt). 1. Care este al celui căruia i se adresează vorbitorul, indicând posesiunea (casa ta), apartenența (țara ta), dependența în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de persoana căreia i se adresează vorbitorul (frații tăi). 2. (Cu valoare subiectivă) Călătoria ta va fi grea. 3. (Cu valoare obiectivă) Grija ta n-o poartă nimeni. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Împotriva ta.Lat. tuus, tua.

SANCTITÁTE, sanctități, s. f. Sfințenie. ♦ (Urmat de un pronume posesiv) Titlu dat patriarhilor ortodocși și papilor. – Din lat. sanctitas, -atis.

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (Înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus. *sa (= suus, sua).

SFINȚÍE, sfinții, s. f. (În forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui Dumnezeu. – Sfânt + suf. -ie.

CUCERNICÍE s. f. Evlavie, religiozitate, pietate, smerenie, cucerie. ♦ (Însoțit de un pronume posesiv) Titlu care se dă preoților. – Cucernic + suf. -ie.

GENITIVÁL, -Ă adj. (despre cuvinte, părți de propoziție, construcții) în cazul genitiv. ♦ articol ~ = articol posesiv. (< genitiv + -al)

GENITIVÁL, -Ă adj. (Despre cuvinte, părți de propoziție) În cazul genitiv; referitor la acest caz. ◊ Articol genitival = articol posesiv. [Var. genetival, -ă adj. / < genitiv + -al].

al adj. și pron.1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.

poșezătív, -ă, adj. (înv.; în sintagmă) pronume poșezătiv = pronume posesiv.

sfințitáte s.f. (înv.; art.; urmat de un adj. posesiv sau de un pronume personal, termen de reverență folosit pentru a vorbi cu sau despre un cleric) sfinția.

POSESÍV, -Ă adj. 1. (Despre pronume, adjective, articole) Care indică posesiunea, stăpânirea, apartenența. 2. (Fam.) Care vrea să arate posesiunea, stăpânirea asupra unui obiect etc. [Cf. fr. possessif, lat. possessivus].

agățătoare, agățătoare s. f. femeie posesivă și profitoare

POSESÍV, -Ă adj. 1. (despre pronume, adjective, articole) care indică posesiunea, apartenența. 2. care manifestă, trădează spirit de posesor. (< lat. possessivus, fr. possessif)

PROCLÍTIC, -Ă adj. (despre cuvinte; articole nehotărâte, posesive și prefixe) așezat înaintea altui cuvânt, neavând accent propriu. (< fr. proclitique)

frățîn (-ni), s. m. – Frate. – Var. frățîne, frăține. Lat. frāternus, cu aceeași pierdere a lui r, prin disimilare, ca în frātremfrate. Este mai puțin probabilă der. analogică ca în tătîne (DAR). Se folosește mai ales la pl. și urmat de un posesiv; sing. frățîne este analogic, format pe baza lui frate. Pentru folosirea lui ca s., cf. fr. ton fraternel.

mámă (máme), s. f. – Femeie considerată în raport cu copiii ei. – Mr., megl. mamă. Creație expresivă, probabil continuarea directă a lat. mamma (Diez, I, 260; Pușcariu 1019; Candrea-Dens., 1044; REW 5307). Este cuvînt infantil, de uz foarte general, bazat pe ideea de „hrană” sau „persoană care procură hrana”; în așa fel că ajunge să semnifice atît „mamă” cît și „țîță”; cf. v. gr. μάμμα, ngr. μάμα alb. mëmë, sl. (bg., sb., cr., rus.) mama, mag. mama, it. mamma, fr. maman, sp. mama etc. Continuarea lat. mamma pare să se demonstreze prin mr. mămos „care are gușă”. Fără îndoială, există unii care-l pun în legătură cu alb. (Philippide, II, 646), și cu sl. (Cihac, II, 185; Conev 57; cf. Pușcariu, Lr., 281). E cuvînt de largă circulație (ALR, I, 155). În limbaj vulgar, în Munt., se abreviază cu un adj. posesiv: mă-ta (‹ mamă-ta) mă-sa (‹ mamă-sa), cf. it. mammata, mr. mă-ta. Cf. muma, mămăligă. Der. mamaie, s. f. (mamă); mămică, s. f. (mamă); mămucă, s. f. (Mold., mamă); mamă-mare, s. f. (bunică); mucă, s. f. (Olt., mamă), reducere din mămucă; muică, s. f. (Olt., mamă), încrucișare a cuvîntului anterior cu maică.

méu (-éa), adj. și pron. pos.Mr. neu, meu, megl., istr. meu. Lat. meus (Pușcariu 1074; Candrea-Dens., 1091; REW 5556), cf. it. mio (sard. meu), prov. mieu, cat., port. meu, sp. mío. Rezultatul normal, mieu, a pierdut diftongul, prin analogie cu f. mea (Rosetti, BL, V, 34; Rosetti, Mélanges, 173), sau, mai curînd, cu pl. mei. Fără îndoială, datorită unui obicei neîntemeiat, introdus de actorul C. Nottara, dicțiunea teatrală obișnuiește să pronunțe mieu.

nóstru (-oástră), adj. pos. pers. I pl.Var. nost. Mr. nostru, nost(u), megl., istr. nostru. Lat. nostrum (Pușcariu 1191; Candrea-Dens., 1245; REW 5961), cf. it. nostro, prov. nostre, fr. notre, sp. nuestro, port. nosso.

posedá (poséd, posedát), vb. – A avea. Fr. posséder.Der. posesie, s. f. (Mold., arendă), din lat. possesio, prin intermediul pol. posesye (Tiktin), rus. posesija (Sanzewitsch 207); posesi(un)e, s. f., din fr. possession; posesiv, adj., din fr. possesif; posesor, s. m. (deținător; Mold., arendaș); deposeda, vb., din fr. déposseder.

sắu (sa, pl. sắi, sále), adj. pos. – Care aparține persoanei despre care se vorbește. – Var. enclitică -su. Mr. seu, su, megl. seu, sa, istr. seu, sę. Lat. suus, sua, disimilat în *sous, *sa (Densusianu, Hlr., 145; Pușcariu 1534; REW 8493a; Candrea), sau mai probabil în *seus, *sa prin analogie cu meus (Graur, Rom., LV, 473; Rosetti, I, 60).

síne pron. – El însuși. Lat. se, modelat ca mine, tine, pentru a evita prezența unui cuvînt monosilabic în poziție tonică, cf. lat. sese, sp. consigo. Se folosește ca mine (pron. pers. de persoana a-III-a, la cazurile prepoziționale; înv., acuzativ fără prep.); dar a ajuns să însemne „cuget lăuntric”, sens cu care se folosește ca s.: în sinea luiîn sine „înlăuntrul său”, în sinea mea „pentru mine” etc.; și, de asemeni, cu posesivul enclitic în sine-mi, în sine-ți, în sineși. În sec. XIX s-a folosit pentru a traduce pref. auto-; sineiubire (egoism); sinestătător (autonom) etc. Dintre aceste formații s-au păstrat în limbă numai sinucidere și sinucigaș.

tắu (ta, pl. tắi, tále), adj. pos. – Indică posesia la pers. II sing.Mr. tău, tăi, -tu, megl. tǫu, ta. Lat. tŭum, probabil disimulat în *toum (Candrea, Éléments, 26; Pușcariu 1719; REW 9020), ca sŭumsoum, sau în *teum (Graur, Rom., LV, 473; Rosetti, I, 60), ca meum; cf. vegl. to, it. tuo, prov. to, fr. ton, cat., port. teu, sp. tu. S-a redus la -tu în poziția enclitică: fiu-tăufiu-tu; tale se pronunță și tele în Munt., prin analogie cu mele. Gen. f. sună taletele, ca pl. și -tii, cînd este enclitic.

tátă (-ți), s. m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Pușcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata și tatăl, genitiv tatei și tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frățîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, față de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).

tu pron.Pron. personal, pers. 2 sing.Mr., megl., istr. tu, mr. tine. Lat. (Pușcariu 1768; REW 8963), cf. vegl. toi, it., fr., prov., cat., sp., port. tu. Dat. ție, forma atonă (î)ți, Mold. ția (istr. a ție); acuz. tine, înv. tene (istr. tire). Ca și în cazul lui -mi, -ți, enclitic înlocuiește adj. posesiv, întîi prin mutarea complementului: văd mîna taîți văd mînavăd mîna-ți, și prin extensiune într-un anumit caz; mausoleu-ți mîndru (Eminescu). Acest uz este pur literar. Îți se folosește și ca dat. etic, cf. îmi, îi.Der. tutui, vb., după fr. tutoyer.

A3 prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ ♦ În semn de... Fluiera a pagubă (ISPIRESCU). 3. (Servește la alcătuirea unor construcții corespunzătoare genitivului). Atoateștiutor. ◊ (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. ♦ (Cu valoare de articol posesiv) Să le lege de codițele a trei cai neînhămați (RETEGANUL). 4. (Intră în compunerea unor locuțiuni adverbiale și prepoziționale) De-a dreapta.Lat. ad.

vóstru (voástră), adj. pos. – Care aparține sau se referă la persoana căreia i se adresează vorbitorul și la grupul din care acesta face parte. – Mr., megl., istr. vostru. Lat. voster, forma vulgară în loc de vester (Pușcariu 1919; REW 9279; Rosetti, I, 59), cf. vegl. vestro, it. vostro, prov., cat., v. fr. vostre, fr. votre, sp. vuestro, port. vosso.

liană, liane s. f. (er.) femeie posesivă.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe (CREANGĂ). 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea.Lat. illum, illam.

CAPTAȚIE (‹ capta) s. f. 1. (PSIH.) Atitudine posesivă exclusivă și agresivă față de obiecte sau persoane agreate. Se manifestă la copii mici, în atitudinile mamelor posesive și hiperprotectoare, în cazuri nevrotice (capricii, gelozie, etc.). 2. (Dr.) Încercare de a cîștiga bunăvoința unei persoane pentru a o determina să facă anumite liberalități testamentare, fie în favoarea proprie, fie în beneficiul altor persoane.

FRĂȚÍNE, frățini, s. m. (Pop.; urmat de un adjectiv posesiv) Frate. [Var.: frățân s. m.] – Din frate + suf. -âne.

*cóntra, prep. cu genitivu saŭ cu un pron. posesiv (lat. contra, cu acuz., infl. de în potrivă [!], care cere genitivu). În direcțiune contrară, față în față cu: contra vîntuluĭ, contra mea. Fig. Dușmănește: a vorbi, a vota contra luĭ. (V. pentru). Cu acuz.: unu contra doĭ, a schimba argint contra aur (saŭ pe aur). – Și în contra după în potrivă): în contra tuturor. În Munt. Pop. A se pune contra cu cineva, a se lua la contra, a se încontra, a se pune în contrazicere, a-ĭ face opozițiune. – Din contra (fals din contră), de tot alt-fel, pe dos de cum este: A zis că va veni. – Din contra! A zis că nu va veni!

*determinatív, -ă adj. Gram. Care servește la determinarea unuĭ lucru, la restrîngerea înțelesuluĭ, ca articulu, ca pronumele posesiv, cel demonstrativ, cel indefinit, numeralu. Complement determinativ, acela care precizează însemnarea unuĭ substantiv, ca: coloarea ceruluĭ e albastră. Propozițiune completivă determinativă, aceĭa care, în frază, împlinește rolu ce complement determinativ, ca: țara pe care ne-a dat-o Traĭan e încîntătoare. Sn., pl. e. Un determinativ.

dumnezéŭ m. (lat. dómine déus, domnule zeŭ, doamne zeule; it. domeneddio. Gen al luĭ Dumnezeŭ, cînd e vorba de cel creștinesc și al dumnezeuluĭ, cînd e vorba de un zeŭ oare-care. Când urmează un pronume posesiv, nu se face diferență: al dumnezeuluĭ nostru. Totușĭ se zice și al lu Dumnezeu nostru; voc. Doamne și maĭ rar Dumnezeule). Ființă supremă, creatoru și conservatoru lumiĭ. Zeŭ. Fig. Persoană saŭ lucru adorat: dumnezeu multora e banu. Cum dă Dumnezeŭ, V. cum. A apuca pe Dumnezeŭ de picĭor, a da peste un mare noroc. – Cultu adevăratuluĭ Dumnezeŭ era neștiut de ceĭ vechĭ. Egipteniĭ aŭ avut ideĭa unuĭ zeŭ unic, și de la eĭ aŭ luat Jidaniĭ. Cîțĭ-va filosofi, între alțĭ Socrate și Platone, aŭ avut această ideĭe, pe care apoĭ a epurat-o creștinizmu.

mea, pron. posesiv f. d. meŭ (lat. mea): casa mea, casele mele.

meŭ (est) și mĭeŭ (vest), mea pron. posesiv de pers. întîĭa, pl. meĭ (vest mĭeĭ), mele (lat. méus, méa, it. sp. mio, mia, sard. cat. meu, mia, pv. mieu, mia, pg. meu, minha). Steagu meŭ, țara mea, acest steag e al meŭ, această țară e a mea. Enclitic la sing. (numaĭ cu numele de rudenie): frate-meŭ, soră-mea saŭ sor´mea, luĭ frate-meŭ, sor´miĭ.

NARCISÍSM (‹ fr., de la n. pr. Narcis) s. n. 1. (În limbaj curent) Atenție excesivă acordată propriei persoane, propriului corp. 2. Dragoste de sine, opusă dragostei față de ceilalți. Există un n. primar (al copilului care nu se diferențiază pe sine de ceilalți) și un n. secundar, care poate lua forme normale ale dragostei de sine (cum ar fi respectul de sine, centrarea pe sine a adolescenților în perioada identificării cu modelele) ori forme exagerate (supraestimarea de sine, n. părinților posesivi care se iubesc pe ei înșiși în copii, n. artiștilor), culminând cu centrarea pe sine patologică a bolnavilor psihici (în psihanaliză).

*posesív, -ă adj. (lat. possessivus). Gram. – Pronumele posesive sînt: meŭ, tăŭ, săŭ (saŭ luĭ), nostru, vostru, (lor), mea, ta, sa (saŭ ), noastră, voastră, (lor), meĭ, tăĭ, săĭ (saŭ luĭ), noștri, voștri, (lor), mele, tale, sale (saŭ ), noastre, voastre, (lor). Cînd e izolat orĭ e înaintea substantivuluĭ, pronumele posesiv se articulează: al meŭ e calu, al meŭ cal, al tăŭ, al luĭ ș. a.

*pronúme n., pl. tot așa (lat. pronomen, d. pro, pentru, în loc de, și nomen, nume. V. nume). Gram. Cuvînt care ține locu unuĭ nume (unuĭ substantiv), ca: Vezĭ casa ? O văd. Pronumele sînt: personale, demonstrative, posesive, relative și indefinite. V. prenume.

nóstru, noástră pron. posesiv de pers. I pl., pl. noștri, noastre (lat. nǒster, nǒstra; it. nostra, pv. vfr. nostre, nfr. notre, sp. nuestro, pg. nosso). Pe care îl posedăm saŭ care ne posedă: cărțile noastre, părințiĭ noștrĭ, țara noastră. Aĭ noștrĭ, rudele, amiciĭ noștrĭ. V. vostru.

sa pron. posesiv. V. săŭ 1.

ta pron. posesiv, V. tăŭ 2.

2) tăŭ, ta pron. posesiv de pers. III, pl. tăĭ, tăle în sud, tale în nord și tele în vest (lat. tuus, tua, pop. *tous; it. tuo, tua). Care ține de tine saŭ de care țiĭ tu: capu tăŭ, haĭna ta, țara ta. Cu numele de rudenie (sing. fam.) devine enclitic supt [!] forma -tu, -ta (ca și săŭ în -su, -sa): frate-tu (fals frate-tăŭ), soră-ta, nevastă-ta, (gen.) al lu frate-tu, al soră-tiĭ, al neveste-tiĭ.

2) -tu pron posesiv. V. tăŭ 1.

posesív adj. m., pl. posesívi; f. posesívă, pl. posesíve

vostru, voástră, pron. posesiv de pers. II pl., pl. voștri, voastre (lat. vester, pop. vŏster; it. vostro, pv. cat. vostre, vfr. vostre, nfr. votre, sp. vuestro, pg. vosso). Pe care îl posedațĭ orĭ care vă posedă: cărțile voastre, părințiĭ voștri, țara voastră. Aĭ voștri, rudele, amiciĭ voștri. V. nostru.

2) săŭ, sa pron. posesiv de pers. III, pl. săi, sale, și (Munt. vest, Olt) sele (lat. sŭus, sŭa, trecut pin forma pop. *sous; it. suo, sua, pv. sieu, son, soa, sa, fr. son, sa, sp. suvo, su, sa, pg. seu, sua). – Acest pronume a dispărut din limba vorbită, care l-a înlocuit cu al luĭ, al ĭeĭ, al lor: țara luĭ, a ĭeĭ, a lor. Numaĭ cu numele de rudenie se întrebuințează la singular ca enclitic: tată-su, frate-su, mamă-sa saŭ (ob.) mă-sa, soră-sa, nevastă-sa, gen. dat. lu tată-su, mă-siĭ, soră-siĭ, neveste-siĭ.

posesiv a. care exprimă o idee de posesiune: pronume posesiv.

pronume n. 1. Gram. vorbă ce ține locul unui substantiv: pronume personal, posesiv, demonstrativ; 2. nume de familie1.

său pr. posesiv: fratele său. [Lat. SUUS].

DATÍV, -Ă (< fr., lat.) s. n. Caz al declinării care exprimă de obicei destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect. ◊ D. etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. D. adnominal = dativ care determină un nume, având funcțiunea de atribut. Îi este cumnat fratelui meu. D. posesiv = a) d. care, în unele limbi (ex. latina), exprimă posesorul cu funcțiune de subiect logic. În limba română, forme de d. posesiv apar în construcții de tipul mi-e foame; b) dativ al pronumelui personal cu funcție atributivă. Palida-ți frunte.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol en­clitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea.Lat. illum, illam.

VOI1 pron. pers. 2 pl. 1. (Înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; la nominativ, are funcție de subiect, adesea marcând insistența asupra subiectului) Voi să mergeți, nu ei. 2. (La dativ, în formele vouă, vă, v-, vi, are valoare posesivă) Vouă vă place să călătoriți. (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule, vi se va comunica în scris.Loc. adv. (La acuzativ) La voi = la casa voastră; în țara voastră de baștină. ◊ (în dativ sau în acuzativ, în forma vi, cu valoare de pronume reflexiv) Mâncarea vi se va servi la 12. 3. (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l trimit. 4. (La acuzativ, în formele vă, v-) Unde v-ați întâlnit? ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvântul. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Eu vă am numai pe voi. 5. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Voi, meșteri zidari. [Forme gramaticale: dat. vouă, vă, v-, vi; acuz. (pe) voi, vă] – Lat. vos.

VOST, VOÁSTĂ pron. pos., adj. pron. pos. v. vostru.

VÓSTRU, VOÁSTRĂ, voștri, voastre, pron. pos, adj. pron. pos. (De obicei precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”). I. Pron. pos. 1. (Înlocuiește numele obiectului posedat de persoana căreia i se adresează cineva și de un grup din care persoana respectivă face parte, precum și numele acestora) Are o mașină ca a voastră. 2. (Pop.; mai ales la m. pl.; indică soțul, soția, familia, rudele persoanei căreia i se adresează cineva și ale persoanelor din același grup cu ea, înlocuind și numele acestora) Când vin ai voștri acasă? 3. (Indică lucrurile personale, proprietatea, preocupările etc. persoanei căreia i se adresează cineva și ale persoanelor din același grup cu ea, înlocuind și numele acestora) Mă întorc la ale voastre. II. Adj. pron. pos. 1. Care se află în posesiunea persoanei căreia i se adresează cineva și a unui grup din care persoana respectivă face parte, care este legat printr-o relație de proprietate cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Casa voastră. 2. Care este legat printr-o relație cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Picioarele voastre. 3. Care este legat printr-o relație de dependență cu persoana căreia i se adresează cineva și cu grupul din care aceasta face parte. Gazda voastră. Strămoșii voștri. 4. Care este spus, săvârșit de persoana căreia i se adresează cineva și de grupul din care aceasta face parte. Acțiunea voastră. ♦ (Ca plural al modestiei) Cartea voastră. 5. (Cu valoare obiectivă) Vine în ajutorul vostru. 6. (Însoțește un termen reverențios de adresare) Domnia Voastră. [Var.: (reg.) vost, voástă pron. pos, adj. pron. pos.] – Lat. pop. voster (= vester), vostra.

TĂTẤNE, tătăni, s. m. (Pop.) Tată (1). [Forme gramaticale: gen.-dat. (urmat de adjectivul posesiv la sg.) tătâne-, tătăni-, tătână-] – Lat. tata, -anis.

TĂU2, TA, tăi, tale, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ale”) înlocuiește numele obiectului posedat și numele celui căruia i se adresează vorbitorul. A ta e cartea. ♦ (La pl.) Preocupările, deprinderile, opiniile etc. persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ◊ (în legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a ta = așa cum vrei tu, cum dorești tu. ♦ (Pop.; la m. sau f.) Soțul sau soția persoanei căreia i se adresează vorbitorul. ♦ (La m. pl.) Familia de care ține persoana căreia i se adresează vorbitorul; rudele, prietenii, partizanii ei. Nu-ți dau voie ai tăi să vii. ♦ (La m. sau f. sg.) Lucrurile personale, proprietatea, avutul persoanei căreia i se adresează vorbitorul. II. Adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când stă înaintea substantivului nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Care este al celui căruia i se adresează vorbitorul, indicând posesiunea (casa ta), apartenența (țara ta), dependența în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de persoana căreia i se adresează vorbitorul (frații tăi). 2. (Cu valoare subiectivă) Călătoria ta va fi grea. 3. (Cu valoare obiectivă) Grija ta n-o poartă nimeni. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Împotriva ta.Lat. tuus, tua.

SANCTITÁTE s. f. Sfințenie. ♦ (Urmat de un pronume posesiv) Titlu dat patriarhilor ortodocși și papilor. – Din lat. sanctitas, -atis.

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus, *sa (= suus, sua).

SFINȚÍE, sfinții, s. f. (în forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui Dumnezeu. – Sfânt + suf. -ie.

CUCERNICÍE s. f. Evlavie, religiozitate, pietate, smerenie, cucerie. ♦ (Însoțit de un pronume posesiv) Titlu care se dă preoților. – Cucernic + suf. -ie.

CUVIOȘÍE, cuvioșii, s. f. Bună-cuviință; omenie; cucernicie, evlavie. ♦ (Urmat de un pronume posesiv) Titlu dat călugărilor și altor slujitori ai bisericii. [Pr.: -vi-o-] – Cuvios + suf. -ie.

EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3. 1. (Ține locul persoanei despre care se vorbește) El merge. ♦ (Fam.; la sg.) Soț, bărbat; soție, nevastă. 2. (La genitiv, în formele lui, ei, lor, adesea precedat de „al, a, ai, ale”, cu valoare posesivă) Casa lui.Expr. Ai lui sau ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană. Ale lui sau ale ei = a) lucrurile personale ale cuiva; b) capriciile, toanele cuiva. Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcție de complement indirect sau de atribut) Prietenul îi iese înainte. ◊ (În forma i, cu valoare neutră) Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele îl, l, o, îi, i, le, cu funcție de complement direct) Cartea pe care o citesc. ◊ (Precedat de prepoziții, în formele el, ea, ei, ele) Pe el îl caut. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma o, cu valoare neutră) Au mai pățit-o și alții. [Pr.: iel, ia, iei, iele] – Lat. illum, illa.

LUMINÁRE s. f. 1. Acțiunea de a (se) lumina. 2. Fig. Instruire; educare. 3. (Înv.; însoțit de un adj. pos.) Luminăție. – V. lumina.

LUMINĂȚÍE, luminății, s. f. (înv.; urmat de un adj. pos.) Termen de reverență pentm o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor; înălțime, maiestate, mărie, domnie, excelență. Luminăția Sa. Luminățiile Voastre.Luminat2 + suf. -ie.

EMINÉNȚĂ, eminențe, s. f. (Urmat de un pronume posesiv) Titlu onorific conferit cardinalilor și (în trecut) episcopilor catolici. ◊ Eminență cenușie = colaborator apropiat al unui conducător de stat, demnitar etc. care acționează din umbră, fără a se face observat. – Din fr. éminence, lat. eminentia.

EVGHENÍE, evghenii, s. f. (Înv.) Boierie, noblețe. ♦ (În epoca fanariotă, urmat de un adjectiv posesiv) Formulă politicoasă de adresare către un boier. – Din ngr. evghenía.

FEMÉIE, femei, s. f. 1. Persoană adultă de sex feminin; muiere. 2. Persoană de sex feminin căsătorită. ♦ (Pop.; urmat de determinări în genitiv sau de un adjectiv posesiv) Soție, nevastă. [Pr.: -me-ie] – Lat. familia „familie”.

PERSOÁNĂ, persoane, s. f. 1. Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins. ♦ În persoană =loc. adj. și adv. însuși, personal, singur (fără intermediul cuiva); b) loc. adj. întruchipat, în carne și oase, personificat. + (înv.) Personaj (2). 2. (În sintagmele) Persoană fizică = om considerat ca subiect cu drepturi și cu obligații și care participă în această calitate la raporturile juridice civile. Persoană juridică (sau morală) = organizație, instituție etc. care, având o alcătuire de sine stătătoare și un patrimoniu propriu în vederea îndeplinirii unui anume scop admis de lege, este subiect cu drepturi și cu obligații, deosebit de persoanele fizice care intră în componența acestora. 3. Categorie gramaticală specifică verbului și unor pronume (personal, reflexiv, posesiv, de întărire), prin care se indică vorbitorul, interlocutorul și orice obiect deosebit de vorbitor și de interlocutor; fiecare dintre formele flexionare ale verbului și ale unor pronume prin care se indică raporturile de mai sus. 4. (Rel.) Subiectul care este și își asumă în mod individual substanța comună a lui Dumnezeu: Dumnezeu este unu în trei persoane, Hristos este unu ca persoană. – Din lat. persona, germ. Person, fr. personne.

FÍE2 s. f. (Înv.; azi pop., urmat de un adj. pos. sg.) Fiică. A fost fie-sa pe la noi.Lat. filia.

FRĂȚẤNE, frățâni, s. m. (Pop.; urmat de un adjectiv posesiv) Frate. [Var.: frățấn s. m.] – Frate + suf. -âne.

POLITÉȚE, (2) politeți, s. f. 1. Mod de comportare caracterizat prin bună- cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni. ◊ Pronume personal (sau posesiv) de politețe = pronume personal la persoana a doua și a treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbește. ◊ Loc. adj. De politețe = a) care exprimă politețe; politicos, amabil; b) protocolar. ◊ Loc. adv. Din (sau de, rar, pentru) politețe = fiind obligat de anumite cerințe (formale) de conduită, de etichetă. + Ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviințe, al amabilității și al respectului reciproc. 2. (Fam.; la pl.) Cuvinte sau gesturi care exprimă politețea (1) (exagerată a) cuiva față de cineva. [Pl. și: (2) politețuri.Var.: politéță s. f.] – Din fr. politesse.

POSESÍV, -Ă, posesivi, -e, adj. 1. (Gram.; despre unele pronume, adjective, articole) Care arată sau cu ajutorul căruia se exprimă un raport de posesiune (1), de apartenență, de dependență. 2. (Rar) Autoritar. Ton posesiv. – Din fr. possessif, lat. possessivus.

PREACUVIOȘÍE, preacuvioșii s. f. (Urmat de un adj. pos.) Termen de referență pentru clerici. Preacuvioșia Sa. Preacuvioșiile Voastre. [Pr.: -vi-o-] – Prea + cuvioșie.

PREASFINȚÍA, preasfințiile, s. f. art. (Urmat de un adj. pos.) Tennen respectuos de adresare sau titulatură respectuoasă pentru arhierei; preasfmțit. Preasfinția Sa. Preasfințiile Voastre.Prea + sfinție.

NELALÓCUL adj., adv. (Urmat de un adj. pos.) (Care este, se desfășoară etc.) în mod nepotrivit, altfel de cum ar fi normal. – Pref. ne- + la + loc.

MAGNIFICÉNȚĂ s. f. (Livr.) 1. Grandoare, măreție; fast, lux ieșit din comun. 2. (Urmat de un adj. pos.) Termen de reverență. Magnificența Sa. Magnificențele Voastre. – Din fr. magnificence, it. magnificenza.

MAIESTÁTE, (2) maiestăți, s. f. 1. Caracter ori aspect impunător, grandios sau solemn care trezește admirație, respect etc.; măreție. 2. Suveran, monarh. ♦ (Urmat de un adj. pos.) Termen de reverență folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un monarh. Maiestatea Sa. Maiestățile Voastre. [Var.: majestáte s. f.] – Din lat. maiestas, -atis, fr. majesté.

NOI pron. pers. 1 pl. 1. (Desemnează pe cel care vorbește și persoana sau persoanele pe care acesta și le asociază în vorbire) S-a înserat și noi tot pe loc stăm.Loc. adv. (La acuzativ) La noi = acasă; în țara, în regiunea etc. de baștină. 2. (La dativ, în formele ne, ni, cu valoare posesivă) Casa ne e frumoasă. (Cu valoare de dativ etic) Ne ești departe. 3. (La dativ sau la acuzativ, în forma ne, cu valoare de pronume reflexiv) Ne povesteam midte. 4. (În stilul oficial-administrativ) Eu. Noi, directorul școlii, am hotărât. ◊ (Ca plural al modestiei) Noi credem că una dintre caracteristicile muzicii este melodia. Mulțumim celor care ne-au ajutat. [Dat.: nouă, ne, ni; acuz.: (pe) noi, ne] – Lat. nos.

NOST, NOÁSTĂ pron. pos., adj. pron. v. nostru.

NÓSTRU, NOÁSTRĂ, noștri, noastre, pron. pos., adj. pron. pos. (De obicei precedat de art. „al”, „a”, „ai”, ale„) I. Pron. pos. 1. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor și de un grup din care vorbitorul face parte, precum și numele acestora) Are o casă ca a noastră. 2. (Pop.; mai ales la m. pl.; indică soțul, soția, familia, rudele vorbitorului și ale persoanelor din același grup cu el, înlocuind și numele acestora) Când vin ai noștri acasă? 3. (Indică lucrurile personale, proprietatea, preocupările etc. vorbitorului și ale persoanelor din același grup cu el, înlocuind și numele acestora) Mă întorc la ale noastre. II. Adj. pron. pos. 1. Care se află în posesiunea vorbitorului și a unui grup din care face parte acesta, care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și cu grupul din care face parte acesta. Casa noastră. 2. Care este legat printr-o relație de apartenență cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Picioarele noastre. 3. Care este legat printr-o relație de dependență cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Gazda noastră. Strămoșii noștri. 4. Care este spus, săvârșit de vorbitor și de grupul din care acesta face parte. Acțiunea noastră. ♦ (Ca plural al modestiei) Meu. Cartea noastră. 5. (Cu valoare obiectivă) Vine în ajutorul nostru. [Var.: (reg.) nost, noástă pron. pos., adj. pron. pos.] – Lat. noster, nostra.

ÎNĂLȚÍME, înălțimi, s. f. 1. Distanță de la nivelul pământului (sau de la un nivel orizontal) până la un punct situat deasupra lui; dimensiune a unui lucru sau a unei ființe, măsurată de la bază până la partea cea mai ridicată. ♦ (Mat.) Perpendiculară dusă din vârful anumitor corpuri sau figuri geometrice pe bază. 2. Punct ridicat deasupra nivelului pământului; p. ext. (la pl.) cer. ♦ Vârf, culme, înălțătură. 3. Numărul de vibrații pe secundă ale unui sunet. ♦ Calitate a unei voci, a unui instrument etc. de a cânta note înalte. 4. Fig. Stare de superioritate intelectuală, morală etc. ◊ Expr. A fi la înălțimea cerută (sau dorită, așteptată etc.) = a se prezenta așa cum cere situația. ♦ Grad, rang (înalt); p. ext. prețuire. 5. (Înv.; urmat de un pronume posesiv) Termen de reverență la adresa unei persoane cu rang înalt. [Var.: (reg.) nălțíme s. f.] – Înalt + suf. -ime.

MĂRÍE, mării, s. f. (Înv.) 1. (Urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență la adresa unui monarh, a unui domnitor, a unui boier etc.; înălțime, domnie, maiestate. 2. Situație înaltă, rang, demnitate, putere. ♦ Slavă, onoare, cinste, glorie. 3. Îngâmfare, trufie, mândrie, fală. – Mare1 + suf. -ie.

MEU, MEA, mei, mele, pron. pos., adj. pos. I. Pron. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale”; înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor precum și numele vorbitorului) A mea e cartea. ◊ (La m. pl., înlocuiește numele familiei sau rudelor vorbitorului) Ai mei au plecat. ◊ (Înlocuiește numele avutului, bunurilor, preocupărilor etc. vorbitorului) Am și eu ale mele.Expr. (În legătură cu verbe ca „a rămâne”, „a fi” etc.) Pe-a mea = după dorința sau după părerea vorbitorului. II. Adj. pos. 1. (Indică posesiunea) Care aparține vorbitorului. Cartea mea e bună. 2. (Indică dependența, legătura reciprocă de înrudire, de prietenie, de vecinătate etc.) Tatăl meu este doctorul spitalului. 3. (Indică apartenența) Care ține de cel care vorbește; care îi este propriu. Glasul meu. 4. (Indică subiectul, autorul unei acțiuni) Greșeala mea. 5. (Indică obiectul direct sau indirect al unei acțiuni) Mama grija mea o are. 6. Care constituie obiectul unei preocupări a vorbitorului. – Lat. meus, mea.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Întrebuințat ca articol posesiv sau genitival înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Mi se făcuse dor de Șebiș... Și mai cu seamă de voi, tovarăși ai copilăriei mele. BENIUC, V. 22. Fiul craiului... iese afară în grădină și începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. Iepele erau ale lui, și cînd le grijea, grijite erau. CREANGĂ, P. 104. Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriță la mațe. CREANGĂ, P. 59. Lung e drumul Clujului, Dar mai lung al dorului; Al Clujului se sfîrșește, Al dorului mă topește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ◊ (Posesorul e numit înaintea obiectului posedat) D-voastră, cinstiți oaspeți [zise spînul], se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ,. P. 233. Duce-m-aș cu luna-n stele, Nu mă pot de-a mîndrei jele! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Precedat de un « de » partitiv) Cîtă apă-i pe vîlcele, Sînt tot lacrimi de-ale mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (sau naibii) v. drac, naiba. ◊ E x p r. De-ale gurii v. g u r ă. 2. (Întrebuințat înaintea numeralelor ordinale, începînd cu « al doilea ») Elev în clasa a opta.Virgiliu este în anul al treilea la Facultatea de drept. CARAGIALE; O. II 208.