Am găsit 3439 de definiții care conțin toate cuvintele piele sau forme flexionare ale acestora:

AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr.Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.


ACANTÓZĂ, acantoze, s. f. Boală de piele caracterizată prin prezența unor pete pigmentate, îngroșate pe diferite părți ale corpului. – Din fr. acanthose.

ACARIÓZĂ, acarioze, s. f. Nume dat unor boli de piele contagioase, parazitare (la oameni și la animale), provocate de acarieni. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. acariose.

ACNÉE s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția, mai ales pe față, a unor coșuri, puncte negre etc., care adesea supurează. ◊ Acnee juvenilă = acnee frecventă mai ales la pubertate. [Pr.: -ne-e] – Din fr. acné.

ACROMÍE s. f. Decolorare congenitală a pielii, ca urmare a dispariției pigmentului colorant. – Din fr. achromie.

ACUPUNCTÚRĂ s. f. Metodă terapeutică originară din China, bazată pe acțiune reflexă, care constă în înțeparea pielii, în anumite puncte ale corpului, cu ace metalice fine. – Din fr. acupuncture.

ADAMÍT, -Ă, adamiți, -te, s. m. și f. Membru al unei secte gnostice din primele secole ale creștinismului, ai cărei adepți, sub cuvânt că au recâștigat puritatea originară, umblau în pielea goală. – Din fr. adamite.

ALB, -Ă, albi, -e, adj., subst. I. Adj. 1. Care are culoarea zăpezii, a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. ◊ Carne albă = carne de pasăre sau de pește. Hârtie (sau coală) albă = hârtie care nu a fost scrisă. Rând alb = spațiu nescris între două rânduri scrise. Armă albă = armă cu lamă de oțel. Rasă albă = unul dintre grupurile de popoare în care este împărțită, convențional, omenirea și care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ◊ Expr. Alb la față = palid. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. Nici albă, nici neagră = a) nici așa, nici așa; b) fără multă vorbă; deodată. ♦ (Despre oameni, adesea substantivat) Care aparține rasei albe. ♦ Cărunt. ◊ Expr. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji mereu (pe cineva), a agasa (pe cineva) până la exasperare. 2. Incolor, transparent. 3. Fig. Limpede, luminos. ◊ Nopți albe = nopți luminoase, obișnuite în perioada solstițiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° și 65° nord și sud, în care nu se produce întunecare completă, din cauză că soarele nu coboară suficient sub orizont. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. (Rar) Zile albe = viață tihnită, fericită. (În basme) Lumea albă = lumea reală. ♦ (Pop.; substantivat, f. art.) Zorii zilei. 4. Fig. Nevinovat, curat, pur, candid. 5. (Despre versuri) Fără rimă. II. S. m. Denumire dată, după revoluția franceză, contrarevoluționarilor și conservatorilor. III. S. n. 1. Culoare obținută prin suprapunerea luminii zilei; culoarea descrisă mai sus. ◊ Expr. Negru pe alb = asigurare că cele spuse sunt adevărate, sigure, scrise. A semna în alb = a iscăli un act înainte de a fi completat; fig. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect, substanță etc. de culoare albă (I 1). (Pop.) Albul ochiului = sclerotică. Alb de plumb = carbonat bazic de plumb, folosit în industria vopselelor; ceruză. Alb de zinc = oxid de zinc (folosit în vopsitorie). Alb de titan = bioxid de titan. IV. S. m. Denumire generică dată unor rase de porcine de culoare albă (I 1) cu prolificitate și precocitate ridicate, crescute pentru producția de carne. Alb de Banat. Alb ucrainean de stepă. V. S. f. pl. art. Nume dat pieselor albe (I 1) la unele jocuri distractive sau de noroc. – Lat. albus.

ALBINÍSM s. n. Anomalie congenitală care constă în lipsa totală sau parțială de pigmenți în celulele inferioare ale pielii, manifestată prin culoarea albicioasă a pielii și a părului și uneori prin culoarea roșiatică a irisului. ♦ Insuficiență de materii colorante la plante, manifestată prin decolorarea totală sau parțială a frunzelor. – Din fr. albinisme.

ALIGATÓR, aligatori, s. m. Gen de crocodili cu botul lat, care trăiește în fluviile Americii (Alligator mississippiensis) sau ale Chinei (Alligator sinensis), a căror piele este folosită în marochinărie. – Din fr. alligator.

ALOPECÍE s. f. Cădere temporară a părului în urma unei boli de piele, a unei boli infecțioase etc. – Din fr. alopécie.

ALOTRÓPIC, -Ă, alotropici, -ce, adj. De alotropie, care aparține alotropiei, privitor la alotropie. – Din fr. allotropique.

ALUNÍȚĂ, alunițe, s. f. 1. Diminutiv al lui alună; alunea, alunică. 2. Mică excrescență pigmentată pe piele. – Alună + suf. -iță.

AMERINDIÁN, -Ă, amerindieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populații băștinașe din America, de rasă mongoloidă, numite și piei roșii sau indieni2; (și la sg.) persoană care aparține uneia dintre aceste populații. 2. Adj. Care aparține amerindienilor (1), privitor la amerindieni; indian2. [Pr.: -di-an] – Din fr. amérindien.

AMHÁRA s. m. Populație majoritară a Etiopiei, din familia de limbi hamito-semitice și de religie creștină. – Din Amhara (n. pr.).

ARÁP, arapi, s. m. (Pop.) 1. Persoană care face parte dintr-o populație africană negroidă; p. gener. om cu pielea și părul de culoare neagră. 2. Arab. [Var.: haráp s. m.] – Din bg. arap.

MOLÚSCUM s. n. denumire generică pentru o serie de tumori fibroase și flasce ale pielii, varietate de nevi conjunctivi. (< fr., lat. molluscum)

MOLESCHÍN s. n. țesătură rezistentă de bumbac, cu aspect de piele, folosită pentru confecții, în lucrări de legătorie etc. (< fr. moleskine, engl. moleskin)

AVIVÁ, avivez, vb. I. Tranz. A da o nuanță mai vie culorii țesăturilor sau pieilor prin tratarea lor cu anumite substanțe. – Din fr. aviver.

BALADÉR, baladere, s. n. Bucată de piele care umple golul de sub călcâi, la încălțăminte. – Din germ. Bandleder.

MOCASÍN s. m. (pl.) încălțăminte de piele neargăsită, purtată de indienii din America de Nord. ◊ încălțăminte ușoară, fără șireturi, cu talpă plată. (< fr. mocassin)

BÁNDĂ2, benzi, s. f. 1. Fâșie de stofă, hârtie, de piele etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă. ♦ Fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fâșie lată de piele, de cauciuc, de plăci metalice etc., pe care se transportă automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricație; conveier. Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, pe care pot circula în același sens numai un șir de vehicule. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (În sintagmele) Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = a) interval de frecvență în care un aparat electronic își menține caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvențe radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicații prin reglementări naționale și internaționale. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.

BANDULIÉRĂ, banduliere, s. f. Fâșie de piele, stofă etc. trecută de-a curmezișul pieptului, de la umăr la coapsa opusă, spre a susține sabia, pușca etc. ◊ Loc. adv. În bandulieră = purtat de-a curmezișul spatelui sau pieptului. [Pr.: -li-e-] – Din fr. bandoulière.

BANJÓ, banjouri, s. n. Instrument muzical asemănător cu mandolina, cu cinci până la nouă coarde și cu partea superioară a cutiei de rezonanță formată dintr-o piele întinsă. – Din fr. banjo.

BARÉTĂ1, barete s. f. 1. Bentiță îngustă de piele cu care se încheie un pantof. 2. Bucată îngustă de metal fixată transversal pe un obiect tot de metal (tabacheră, decorație etc.). 3. Panglică de decorație; semn distinctiv al unei decorații care reproduce desenul panglicii și se poartă în locul decorației. – Din fr. barrette.

BAZÓN, bazoane, s. n. Bucată de stofă, de piele sau de pânză, aplicată pe turul2 pantalonilor, al izmenelor sau al chiloților, pentru a-i cârpi sau pentru a-i întări. – Et. nec.

BĂGÁ, bag, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra2. ◊ Expr. (Tranz.) A băga ceva în gură = a mânca. A băga (pe cineva) sub masă = a) a face (pe cineva) să cadă sub masă din cauză că i s-a dat prea mult de băut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discuție; a înfunda. A(-și) băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discuție. A băga (ceva) în (sau la) cap = a ține minte un lucru. A băga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) să înțeleagă o problemă, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) să creadă un lucru (curios), să fie obsedat de ceva. A(-și) băga mințile în cap = a se cuminți, a reveni la o comportare conformă cu interesele sale. A băga (cuiva) frica în oase sau a băga pe cineva în sperieți (sau în răcori) = a speria rău (pe cineva). A băga (pe cineva) în boală (sau în boale) = a înspăimânta (pe cineva). A băga (pe cineva) în draci = a necăji, a întărâta (pe cineva). (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a face (pe cineva) să lucreze repede, fără răgaz. (Refl.) A se băga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistență observat de cineva spre a-i câștiga încrederea, a nu slăbi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesată) etc. (Tranz.) A băga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari supărări. A o băga pe mânecă = a fi prins cu minciuna, a nu mai ști cum să îndrepte o greșeală, a o sfecli. A băga zâzanie (sau vrajbă, intrigă) (între oameni) = a învrăjbi, a produce discordie. (Arg.) A băga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. și refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Își bagă toți banii în cărți de specialitate. S-a băgat slujbaș la primărie. S-a băgat slugă.Expr. (Tranz.) A băga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujbă. (Arg.) A băga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bătaie (pe cineva). (Fam.) A băga actele (de căsătorie) = a depune actele cerute pentru căsătorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A băga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A băga în seamă (ceva sau pe cineva) = a da atenție (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A băga de seamă = a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.

BĂȘÍCĂ, bășici, s. f. 1. Sac membranos din corpul oamenilor și al animalelor, în care se strâng unele secreții ale organismului; vezică. Bășica fierii.Spec. Sac membranos din corpul unui porc sau al altui animal, uscat și întrebuințat ca pungă, burduf etc. ♦ Organ intern, plin cu aer, care ajută peștii la plutire. 2. Umflătură a pielii conținând o materie lichidă (seroasă). 3. Umflătură mică plină cu aer, care se face la suprafața lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc. 4. Obiect (de sticlă) în formă sferică. ♦ (Arg.) Minge (de fotbal). [Var.: (reg.) beșícă s. f.] – Lat. *bessica(=vessica).

BĂTĂTÚRĂ, bătături, s. f. 1. Teren bătătorit (în fața casei); p. ext. (pop.) ogradă, curte (la casele țărănești). 2. Îngroșare a pielii palmelor sau tălpilor. ◊ Expr. (Fam.) A călca (pe cineva) pe bătătură = a supăra, a enerva, a atinge (pe cineva) unde îl doare mai tare. 3. Băteală. – Lat. battitura.

BĂTUCÍT, -Ă, bătuciți, -te, adj. 1. (Despre pământ, mai ales despre drumuri sau poteci) Îndesat, bătătorit2; p. ext. pe care se umblă mult. 2. Cu pielea îngroșată, cu bătături (2). – V. bătuci.

BIDÓN, bidoane, s. n. Vas (de tablă) pentru păstrarea sau transportul lichidelor. ♦ Ploscă de tablă simplă sau emailată (îmbrăcată în postav sau piele), de ținut apă sau altă băutură. – Din fr. bidon.

BIZÉȚ, bizețe, s. n. Garnitură ornamentală de piele la încălțăminte. [Pl. și: bizețuri] – Din germ. Besatze. (sg. Besatz).

BIZÓN, bizoni, s. m. 1. Animal rumegător sălbatic din subfamilia bovinelor, cu fruntea mare, bombată, cu coarne scurte, cu umerii mai ridicați decât crupa, cu o coamă deasă (Bison bison). 2. pielea tăbăcită a acestui animal; piele de vițel tăbăcită care imită pielea bizonului (1). – Din fr., lat. bison.

BLÁNĂ, blăni, s. f. I. 1. Părul sau lâna care acoperă pielea unor animale. ♦ piele de animal cu păr cu tot, prelucrată. 2. Haină îmblănită; haină confecționată din blană (I 1). II. (Pop.) Scândură groasă. [Pl. și: (I) blănuri] – Din bg. blana.

BLANC1 s. n. 1. piele tăbăcită, suplă și elastică, folosită în marochinărie. 2. Fâșie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank.

BLANȘIRUÍRE s. f. Operație de curățire a dosului pieilor tăbăcite. – Cf. fr. blanchir, germ. Blanschieren.

BOCÁNC, bocanci, s. m. Gheată rezistentă, pentru militari, sportivi etc. făcută din piele și talpă groasă. – Din magh. bakancs.

BÓLFĂ, bolfe, s. f. (Pop.) Nodul, umflătură produsă, de obicei sub piele, de o lovitură sau de o boală. – Cf. ucr. bolfa.

MIXEDÉM s. n. edem gălbui al pielii, provocat de insuficiența tiroidiană. (< fr. myxoedème)

BOX2 s. n. piele de bovine prelucrată, din care se confecționează fețe de încălțăminte și diverse obiecte de marochinărie. – Din fr. box[-calf].

BRANȚ, branțuri, s. n. Bucată de piele, de carton sau de plută care se aplică în interiorul încălțămintei, peste talpa propriu-zisă. – Cf. germ. Brandsohle.

BRĂNUÍ, brănuiesc, vb. IV. Tranz. A impregna cu grăsimi topite pieile tăbăcite, pentru a le face mai elastice, mai suple, mai rezistente și impermeabile în vederea utilizării lor în scopuri tehnice. – Et. nec.

BRÂU, (I) brâie, (II) brâuri s. n. I. 1. Cingătoare lată de lână, de piele, de mătase etc. pe care o poartă țăranii. ♦ Fâșie de țesătură (de lână), de blană etc. pe care o poartă în jurul mijlocului (sub îmbrăcăminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingătoare lată pe care o poartă preoții ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (II); mijloc. 3. Ornament care înconjură ușile, ferestrele, fațadele etc. unei case. 4. Șir, lanț (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâuleț (2). [Var.: (pop.) brână s. f.] – Cf. alb. bres, brezi.

BRETEÁ, bretele, s. f. 1. (La pl.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească confecționat din două fâșii de elastic, pânză, piele etc. care se trec peste umeri, prinzându-se în fată și în spate de pantaloni pentru a-i susține. 2. Fâșie de pânză, mătase, panglică etc. cu care sunt prevăzute unele obiecte de îmbrăcăminte spre a le susține pe umeri. – Refăcut din pl. bretele (< fr. bretelles).

BROMOCÉT s. n. Dezinfectant puternic pentru piele, instrumente chirurgicale etc. – Brom[ură de] cet[rimoniu].

BRONZ, bronzuri, s. n. Aliaj de cupru cu staniu, aluminiu, plumb etc., mai dur și mai rezistent decât cuprul, având numeroase întrebuințări tehnice. ◊ Epoca de bronz (sau a bronzului) = epocă din istoria societății umane care cuprinde, în general, mileniul al II-lea î. cr. și se caracterizează prin descoperirea metalelor și a bronzului. ◊ Expr. Caracter de bronz = caracter ferm, neclintit. ♦ Obiect de artă făcut din aliajul definit mai sus. ♦ Pigment metalic de culoare galbenă, cu care se vopsește un obiect. ♦ Culoare arămie a pielii în urma expunerii la soare sau la vânt. – Din fr. bronze.

BRONZÁ, bronzez, vb. I. 1. Tranz. A acoperi un obiect cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. Tranz. și refl. A face să devină sau a deveni arămiu, negru la piele, datorită soarelui; a (se) înnegri, a (se) pârli. – Din fr. bronzer.

BRONZÁT, -Ă, bronzați, -te, adj. 1. (Despre obiecte) Acoperit cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. (Despre oameni) Cu pielea înnegrită de soare; pârlit2. – V. bronza. Cf. fr. bronzé.

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. ♦ (Substantivat, n.) Culoare cafeniu-închis. 2. (Despre oameni) Care are pielea negricioasă și părul negru; brunet, oacheș. – Din fr. brun.

BRUNÉT, -Ă, bruneți, -te, adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care are pielea (feței) de culoare negricioasă și părul negru; brun, oacheș. – Din fr. brunet.

BUBALÍNĂ, bubaline, s. f. (La pl.) Vite cornute înrudite cu taurinele, cu capul mare, cu coarnele în formă de semilună, cu pielea groasă și cu părul negru; (și la sg.) animal care face parte din această specie. – Din fr. bubalines.

BÚBĂ, bube, s. f. 1. Nume generic dat umflăturilor cu caracter purulent ale țesutului celular de sub piele. ◊ Expr. A umbla cu cineva ca cu o bubă coaptă = a menaja pe cineva. (Fam.) S-a spart buba = s-a dat totul pe față; s-a dezvăluit totul. ◊ Compuse: (pop.) bubă-neagră = dalac; bube-dulci = bubulițe dese, de natură infecțioasă, care apar în special la copii, în jurul gurii, pe cap etc.: buba-mânzului = gurmă. ♦ Rană. 2. Fig. (Fam.) Punct slab, parte delicată, dificilă a unei probleme. ♦ Defect, defecțiune (a unui sistem tehnic). – Cf. ucr. buba.

BUCLÁJ, buclaje, s. n. Totalitatea buclelor de pe pielea unui miel. ♦ Forma, mărimea și structura buclelor unei pielicele de miel. – Din fr. bouclage.

BÚGLĂ bugle, s. f. Trompetă din piele care emite un sunet mai moale și mai plăcut decât cel emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat instrumentelor de suflat din alamă. – Din fr., engl. bugle.

BUHÁI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

BÚNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; burcă1; (reg.) blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.

BURDÚF, burdufuri, s. n. 1. Sac făcut din piele netăbăcită, uneori din stomacul unui animal (capră, oaie, bivol), în care se păstrează sau se transportă brânză, făină, apă etc. ◊ Expr. Burduf de carte = foarte învățat; tobă de carte. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strâns, încât să nu se poată mișca; a lega fedeleș, a lega cobză. (Reg.) A da pe cineva în burduful dracului = a nu se mai interesa de cineva. A se face burduf (de mâncare) = a mânca foarte mult, a se ghiftui. 2. Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazinează aerul la cimpoi, la armonică etc. 3. Învelitoare de piele pentru picioare la trăsurile, descoperite. ◊ Bocanci cu burduf = bocanci cu limba netăiată, prinși de restul încălțămintei; bocanci făcuți dintr-o singură bucată. 4. Învelitoare elastică de piele, pânză etc. a spațiului de comunicație dintre două vagoane de călători. ♦ Garnitură de piele sau de cauciuc prin care se leagă două conducte dintr-un motor. 5. Bășică (1) uscată, care, pe vremuri, se întrebuința în loc de geam. 6. (Reg.) Burduhan. 7. (Reg.) Copcă în gheață. [Var.: burdúv, burdúh, burdúș s. n.] – Et. nec.

BURELÉT, bureleți, s. m. Cută a pielii, la extremitatea membrelor animalelor, care are rolul de a forma unghiile sau copitele. – Din fr. bourrelet.

CAIÁC, caiace, s. n. 1. Ambarcație de sport ascuțită la ambele capete, cu suprafața de alunecare netedă sau în clinuri și care este condusă cu una sau două padele. 2. Sport nautic care se practică cu caiacul (1). 3. Ambarcație mică, cu înveliș din piele de focă, folosită de eschimoși. [Pr.: -ca-iac] – Din fr. kayak.

CALICÓ s. n. Pânză care imită pielea, folosită în legătoria de cărți. – Din engl. calico, fr. calicot.

CALOZITÁTE, calozități, s. f. Întărire și îngroșare a pielii. – Din fr. callosité.

CALPÁC, calpace, s. n. (Înv.) Căciulă mare sferică sau cilindrică, de piele neagră, tivită cu blană scumpă, pe care o purtau domnul și boierii mari (mai târziu și negustorii străini). ♦ Căciulă purtată la unele uniforme militare. – Din tc. kalpak.

CAMELEÓN, cameleoni, s. m. 1. Reptilă arboricolă și insectivoră din regiunile tropicale, cu gheare ca un clește, care o ajută să se prindă de copaci, și cu proprietatea de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător (Chamaeleo vulgaris). 2. Fig. Persoană care-și schimbă purtarea și convingerile după împrejurări. [Pr.: -le-on] – Din fr. cameléon.

CAMELEONÍSM s. n. 1. Proprietate a unor reptile de a-și schimba culoarea pielii după culoarea mediului înconjurător. 2. Fig. Schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări. [Pr.: -le-o-] – Cameleon + suf. -ism.

CANÁT, (1) canate, (2, 3) canaturi, s. n. 1. Fiecare dintre cele două părți ale unei piei de animal tăiate în jumătate, de-a lungul spinării. 2. Fiecare dintre părțile mobile din care este alcătuită o ușă, o poartă, o fereastră etc. 3. Toc2, pervaz de ușă. – Din tc. kanat.

CANDIDÓZĂ, candidoze, s. f. (Med.) Infecție a mucoaselor și a pielii provocată de unele ciuperci din genul Candida. – Din fr. candidose.

CÁPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

CARMAJÍN s. n. (Reg.) piele vopsită în roșu-închis. [Var.: carmazín s. n.] – Din magh. karmazsin.

CARNÁȚIE, carnații, s. f. Coloritul și structura pielii unei persoane. – Din fr. carnation.

CÁRNE, cărnuri, s. f. 1. Nume dat țesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor împreună cu țesuturile la care aderă. ◊ Carne de tun = masă de militari trimiși pe front spre a lupta și care sunt expuși măcelului, cu pierderi mari de vieți omenești. Carne vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ◊ Expr. A tăia (sau a da, a trage) în carne vie = a) a tăia (sau a da, a trage) în plin, direct (în cineva); b) a încerca să curme un rău prin măsuri foarte drastice. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau ușor) la o rană. În carne și oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, rudă de sânge. A-și pune (sau a-și băga) carnea în (sau la) saramură = a face eforturi mari, a risca foarte mult în vederea realizării unui scop. A pune (sau a prinde etc.) carne = a se îngrășa. A crește carnea pe cineva = a simți o satisfacție, a fi bucuros. A tremura carnea pe cineva = a tremura de frică. 2. Bucată din țesutul muscular al animalelor tăiate, întrebuințată ca aliment. 3. Partea interioară a pielii, opusă feței acesteia. 4. (Bot.) Pulpă la fructe. – Lat. caro, carnis.

CARTONÁ, cartonez, vb. I. Tranz. A lega o carte, un caiet etc. în scoarțe de carton1 (1); a broșa. ♦ A asigura o hartă, o planșă etc. cu un suport protector de carton1, sau, p. ext., de pânză, de piele etc. – Din fr. cartonner.

CARTONÁT, -Ă, cartonați, -te, adj. (Despre o carte, un caiet etc.) Legat în scoarțe de carton1 (1) sau, p. ext., de pânză, de piele etc. – V. cartona.

CARTUȘIÉRĂ, cartușiere, s. f. Geantă sau cutie mică de metal sau de piele, prinsă la centură, în care se țin cartușele (1); brâu (de piele, de pânză) cu locașuri tubulare, în care se introduc cartușele. [Pr.: -și-e-] – Din fr. cartouchière.

CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru cap, făcut din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori pentru protecția capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.

CAȘÁRE s. f. 1. Operație de aplicare pe țesături a unui strat de substanțe care conferă țesăturii respective un tușeu moale, ca de piele. 2. Cașurare. – Din cașa.

CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: căméșă s. f.] – Lat. camisia.

CĂPÚȘĂ, căpușe, s. f. I. (La pl.) Gen de artropode parazite din clasa arahnidelor, care se înfig în pielea animalelor și a omului și se hrănesc sugându-le sângele (Ixodes); (și la sg.) animal care face parte din acest gen. ◊ Expr. Ce-i în gușă, și-n căpușă, se zice despre un om sincer; care spune tot ce gândește. II. 1. (Bot.) Ricin. 2. Mugur de viță, din care se dezvoltă coardele și rodul; ochi1. – Cf. alb. këpushë.

CĂRNOSÍ, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcărie. [Var.: cârnosí vb. IV] – Din cărnos.

CEFALOSCÓPIC, -Ă, cefaloscopici, -ce, adj. în legătură cu cefaloscopia, care aparține cefaloscopiei. – Din fr. céphaloscopique.

CENTÚRĂ, centuri, s. f. 1. Curea (lată) de piele, de pânză etc. cu care se încinge talia; cordon, cingătoare. ◊ Expr. Până, la centură = (de la umeri) până la talie. ♦ Centură de campion = centură, panglică lată etc. cu care se încinge mijlocul câștigătorului unui campionat la box sau la lupte. Centură de gimnastică = cingătoare lată, folosită pentru a susține corpul la unele exerciții de gimnastică. Centură ortopedică = dispozitiv folosit în unele afecțiuni ale sistemului osos, pentru menținerea corpului în poziție corectă. Centură de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. făcut din plăci de plută învelite în pânză, care servește la menținerea unui naufragiat la suprafața apei; colac de salvare. Centură de siguranță = echipament individual de protecție folosit de muncitorii care lucrează pe stâlpi la înălțime, constituit dintr-o cingătoare lată și o frânghie de susținere. ♦ (Mil.) Curea lată de piele (rar de pânză) care se pune în jurul taliei și de care se agață sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ Fâșie lată de pânză, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l susține sau pentru a-l menține în poziție corectă. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitățile se leagă de trunchi. ◊ Centură pelviană = centură formată din oasele coxale și care leagă membrele inferioare de trunchi. Centură scapulară = centură formată din clavicule și omoplați și care leagă membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontală, imaginară, la nivelul ombilicului, care marchează limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centură de radiație = fiecare dintre zonele din jurul Pământului în care radiația corpusculară ionizantă este atât de intensă, încât prezintă nocivitate pentru cosmonauți. 5. (În sintagma) Centură de fortificații = linie de lucrări de apărare din beton armat și metal, construită în jurul unei localități. 6. Grindă orizontală rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile unei clădiri, în vederea realizării legăturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixează planșeul clădirilor. 8. Fâșie continuă de tablă de oțel care formează bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.

CENUȘÁR, (1) cenușare, s. n., (II, III) cenușari, s. m. I. S. n. 1. Cutie de metal așezată sub grătarul locomotivei sau al unei sobe de încălzit, al unui cuptor etc. în care cade cenușa rezultată din ardere. 2. Atelier sau secție dintr-o fabrică de tăbăcărie în care se execută operațiile premergătoare tăbăcirii. ♦ Bazin folosit în tăbăcărie, în care se pun pieile crude, cu o soluție de lapte de var, pentru a le curăța de păr. ♦ Soluție de lapte de var proaspăt sau alcalin, folosită pentru depilarea pieilor crude și îndepărtarea epidermei. 3. Urnă în care se păstrează cenușa unei persoane incinerate; urnă cinerară. II. S. m. (Înv. și ir.) Scriitor de cancelarie, copist (prost). III. S. m. Arbore ornamental originar din China, înalt, cu coroană ovală, cu frunze compuse și cu flori mici verzi-gălbui (Ailanthus altissima). – Cenușă + suf. -ar.

CENUȘĂRÍT s. n. Operație de tratare a pieilor cu lapte de var și cu leșie de cenușă, pentru a le curăța de păr. – Cenușă + suf. -ărit.

CEST1, cesturi, s. n. Mănușă de piele, armată cu plumb și cu fier, de care se serveau atleții din antichitate în luptele pugilistice. ♦ (Rar) Pugilat. – Din fr. ceste, lat. caestus.

CHAMOIS s. n. piele de căprioară, de cerb, de miel sau de oaie, tăbăcită printr-un procedeu special și folosită pentru unele confecții, pentru spălatul obiectelor metalice și ca filtru de benzină. [Pr.: șamuá] – Cuv. fr.

CHELOÍD, cheloide, s. n. Tumoare a pielii, cu aspect fibros, alungit, apărută de obicei pe locul unei cicatrice. – Din fr. chéloïde.

CHERATINIZÁRE s. f. Îngroșare a stratului cornos al pielii, care apare în unele boli de piele. – Din cheratină.

CHIMÍR, chimire, s. n. Brâu lat de piele, adesea ornamentat și prevăzut cu buzunare, pe care îl poartă țăranii; șerpar. ◊ Expr. A pune la chimir = a strânge bani; a fi zgârcit. A avea în chimir = a fi bogat. [Var.: (reg.) chimér s. n.] – Din tc. kemer.

CHÍNGĂ, chingi, s. f. 1. Fâșie de piele sau de țesătură de cânepă, cu care se fixează șaua pe cal. ◊ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slăbi (pe cineva) din chingi = a lăsa (pe cineva) mai liber. A-l ține (pe cineva) chingile = a fi, a se simți în putere, a fi în stare. 2. Cingătoare din piele sau de pânză. 3. Bară de lemn sau de metal care leagă părțile componente ale unui obiect, solidarizându-le și mărind rezistența obiectului. – Lat. *clinga (= cingula).

CHISEÁ2, chisele, s. f. (Pop.) Pungă (de piele) în care se țin banii sau tutunul. – Din tc. kese.

CIANÓTIC, -Ă, cianotici, -ce, adj. (Despre mucoase, piele) De culoare albastră-vineție; p. ext. (Despre oameni) predispus la cianoză; care prezintă cianoză. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanotique.

CICÁR, cicari, s. m. Animal vertebrat acvatic inferior, asemănător cu un pește care trăiește ca parazit pe pielea unor pești (Eudontomyzon danfordi).Et. nec.

DA2, dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat.Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi.Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă.Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini.Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit1. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă.Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DAIREÁ, dairele, s. f. Instrument muzical popular oriental de percuție, asemănător cu tamburina, format dintr-o piele de tobă întinsă pe un cerc de lemn, prevăzut în interior cu discuri metalice, și folosit la marcarea ritmului. [Var.: dairá s. f.] – Din tc. daire.

DANGÁ, dangale, s. f. Semn (literă, cifră) făcut cu fierul roșu sau cu substanțe corosive pe pielea cailor sau a vitelor, pentru a le identifica. – Din tc. danga.

FÁVUS, favusuri, s. n. (Med.) Dermatoză localizată la pielea capului, produsă de o ciupercă microscopică. – Din fr. favus.

FUCSÍNĂ s. f. Substanță colorantă roșie, întrebuințată pentru vopsirea pieilor, a țesăturilor și, în histologie, la prepararea preparatelor microscopice. [Scris și: fuxină] – Din fr. fuchsine.

GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii etc. ◊ Rasă galbenă = grup de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari, caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben (2). ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu întrebuințată ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în țările românești. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = specie de viță de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -ă adj., subst.] – Lat. galbinus.

MICROCINEMATOGRAFÍE s. f. folosirea tehnicii cinematografice în domeniul microscopiei; microfilmare. (< fr. microcinématographie)

GALOȘÁRE, galoșări, s. f. Operație de îmbrăcare în piele sau în cauciuc a părții de jos a unui obiect de încălțăminte; p. ext. întăritură de piele sau cauciuc cu care se execută această operație. – Din galoș.

GANOÍD, ganoizi, s. m. (La pl.) Ordin de pești cu scheletul parțial cartilaginos, cu pielea fără solzi sau acoperită de discuri osoase, cu coada împărțită în două părți inegale; (și la sg.) pește din acest ordin. – Din fr. ganoïde.

GĂINÚȘĂ, găinușe (găinuși), s. f. 1. Diminutiv al lui găină. 2. Numele mai multor păsări sălbatice de munte sau de baltă. ◊ Găinușă de baltă = pasăre migratoare acvatică, cu penaj negru, cu o pată roșie de piele golașă în frunte și cu picioarele verzui (Gallinula chloropus). 3. (Astron.; art.) Cloșca-cu-Pui. 4. Cărăbuș, corlă. 5. (La pl.) Plantă veninoasă cu tulpina lungă și subțire, cu flori mici albe, situate în vârful tulpinii (Isopyrum thalictroides). 6. Plantă din familia rozaceelor cu tulpina scurtă și cu flori albe (Potentilla micrantha). [Pr.: gă-i-] – Găină + suf. -ușă.

GẤLCĂ, gâlci, s. f. (Pop.) 1. Inflamare a ganglionilor de la gât sau a amigdalelor; (concr.) umflătură rezultată în urma acestei inflamări; p. gener. umflătură (sub piele). 2. Fig. Nod sau porțiune mai îngroșată care apare la firele textile (toarse). – Din bg. glăki.

GEAMANTÁN, geamantane, s. n. Cufăr portabil din piele, carton, material plastic etc., în care se pun lucrurile necesare pentru călătorie; valiză. [Var.: (reg.) geamandán s. n.] – Din tc. camadan, ngr. tzamandáni.

GEÁNTĂ, genți, s. f. Obiect din piele, din pânză, din material plastic etc. de formă dreptunghiulară, având în interior una sau mai multe despărțituri, care servește la transportarea cu mâna a unor acte, cărți, caiete etc.; servietă. ♦ Poșetă. – Din tc. çanta.

GELATÍNĂ, gelatine, s. f. 1. Substanță proteică coloidală preparată prin fierbere din oase, cartilaje etc., cu diferite întrebuințări practice. 2. Produs de cofetărie preparat din sirop de fructe sau dintr-o cremă dulce, închegată cu foi de gelatină (1). 3. piele crudă pregătită pentru a fi tăbăcită. – Din fr. gélatine.

GENUNCHÉR, genunchere, s. n. (Reg.) Suman sau pieptar (din piele de miel) lung până la genunchi. – Genunchi + suf. -ar.

GHEÁTĂ, ghete, s. f. Încălțăminte confecționată din piele sau din materiale sintetice care imită pielea, acoperind piciorul până deasupra gleznei. – Din it. ghetta „ghetră”.

GHÉTRĂ, ghetre, s. f. 1. Învelitoare de postav, de fetru etc. care acoperă glezna și partea de deasupra a încălțămintei bărbătești. 2. Fâșie de piele care servește la protecția gleznei muncitorilor metalurgiști, în timpul lucrului. – Din fr. guêtre.

GHIOZDÁN, ghiozdane, s. n. Obiect din piele, din material plastic, din carton presat etc., de formă dreptunghiulară, având de obicei în interior mai multe despărțituri, folosit de școlari pentru a-și transporta (pe spate) cărțile și caietele. ♦ Servietă. [Var.: (înv.) ghizdán s. n.] – Din tc. cüzdān.

GLANȚ s. n. Lustrul1 pieilor finisate (și acoperite cu un strat de lac). ♦ (Înv.) piele acoperită cu un strat de lac2. – Din germ. Glanz.

GLASÁ, glasez, vb. I. Tranz. 1. A acoperi o prăjitură, o bomboană, un fruct sau o mâncare cu o glazură (1); a glazura. 2. A da lustru1 sau apret unui obiect (de piele). – Din fr. glacer.

GLASÁT, -Ă, glasați, -te, adj. 1. (Despre prăjituri, bomboane, fructe, orez, paste făinoase etc.) Acoperit cu o glazură (1). 2. (Despre obiecte din piele) Lustruit; apretat. – V. glasa.

GÓMĂ1, gome, s. f. 1. Tumoare cu aspect de noduli, de natură infecțioasă sau parazitară, care apare pe piele, ficat etc. 2. Secreție cu aspect vâscos produsă de unele plante sub acțiunea bacteriilor parazite. – Din fr. gomme.

MERIDIÁN, -Ă I. adj. referitor la un meridian. ♦ cerc ~ = instrument cu ajutorul căruia se determină trecerea unui astru la meridian (II, 1) și care servește la măsurarea înălțimii astrului; distanță ~ă = diferența de longitudine dintre două puncte situate pe meridiane diferite; linie ~ă = meridiana locului. II. s. n. 1. fiecare dintre cercurile imaginare care trec prin polii globului terestru. ♦ plan ~ = plan determinat de verticala locului și paralela axei de rotație a Pământului. 2. intersecția unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței. ♦ ~ ceresc = cercul mare din intersecția sferei cerești cu planul care trece prin axa universului. 3. (în acupunctură) linie imaginară a suprafeței pielii care unește diferite puncte corespunzând unui anumit organ. II. s. f. 1. intersecție a unei suprafețe de revoluție cu un plan care trece prin axa suprafeței. ♦ (astr.) ă locului = intersecția planului meridian cu planul orizontal într-un loc dat; linie meridiană. 2. (arheol.) cadran solar care indica ora amiezii. 3. canapea cu spătar și brațe inegale, care ține loc de șezlong. (< lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien)

GRAS, -Ă, grași, -se, adj., GRÁSĂ, grase, s. f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras.Țesut gras = țesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câștiguri bănești, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care conține multă grăsime; cu multă grăsime; gătit cu multă grăsime. Carne grasă. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combină cu glicerina, formând grăsimi. 4. (Despre fructe) Plin, cărnos; (despre iarbă) cu firul gros și plin de sevă. 5. (Despre pământ) Fertil, roditor. II. S. f. (În sintagma) Grasă de Cotnari = specie de viță de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s. f. (Caracter sau literă tipografică) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III 1). – Lat. grassus (= crassus).

GRĂSÍME, grăsimi, s. f. 1. Substanță unsuroasă răspândită în țesuturile animale și în plante, formând, la om și la unele animale, primul strat de sub piele, care acoperă mușchii. 2. Pată de grăsime (1). 3. Starea, însușirea unei ființe grase (I 1). – Gras + suf. -ime.

GROS1, GROÁSĂ, groși, groase, adj., GROS adv., s. n., GROS, groși, s. m. I. Adj. 1. (Despre corpuri cilindrice) Care are diametrul sau circumferința mai mari decât dimensiunile obișnuite. Trunchi gros.Intestinul gros = parte a tubului digestiv cu secțiunea mai mare cuprinsă între ileon și anus. ♦ (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Dezvoltat mult în lățime. ♦ (Pop.; la f.) Gravidă, însărcinată. 2. Care are volum mare, care depășește prin volum dimensiunile obișnuite; voluminos. Carte groasă.Expr. Gros la pungă = bogat. ♦ (Despre litere) Care este mai lat decât literele obișnuite. 3. Mare, în sens vertical, de la suprafață în adâncime sau de la suprafață până la bază. Strat gros.Expr. Gros la (sau de) obraz = a) obraznic; b) nesimțit. Gros la piele sau cu pielea groasă = nesimțit. Gros la (sau în) ceafă sau cu ceafa groasă = bădăran. ♦ Care este țesut2 din fire groase ( I 1). Haină groasă. 4. (Despre fluide) Care curge sau se împrăștie greu; dens. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbră, ceață etc.) Adânc, compact. II. Adj. Fig. 1. (Despre voce, glas, sunete, adesea adverbial) Adânc, grav. 2. (Înv.) Grosolan, bădăran; incult; care trădează pe omul bădăran sau incult. III. Adv. 1. (Pop. și fam.) Mult, din plin, din belșug. Câștigă gros. 2. (Înv.) În linii mari, superficial, în mod grosolan. IV. S. n. 1. Partea cea mai numeroasă dintr-o colectivitate, dintr-un ansamblu de obiecte, de fenomene (de același fel); greu. ◊ Loc. adv. Din gros = în cantitate mare, din belșug. 2. (Pop. și fam.) Închisoare. V. S. m. (Reg.) Buștean, trunchi; bârnă (groasă). – Lat. grossus.

GUARDAMÁN, guardamane, s. n. (Mar.) Apărătoare de mână folosită de velari la cusutul velelor, făcută din piele și având între degetul mare și podul palmei un disc metalic cu care se împinge acul. – Din it. guardamano.

GÚȘĂ, guși, s. f. 1. (La păsări) Porțiune mai dilatată, în formă de pungă, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ◊ Compus: gușa-porumbului (sau -porumbelului) = a) plantă erbacee cu frunze opuse și ascuțite, cu flori albe-verzui, cu fructul în formă de bobițe negre (Cucubalus baccifer); b) plantă erbacee cu flori albe, cu fructul o capsulă (Silene cucubalus); c) odolean. 2. (La animalele amfibii) pielea de sub maxilarul inferior, care ajută, împreună cu mușchii respectivi, la respirație. ♦ (La reptile) Bărbie. 3. (La oameni) Umflătură patologică formată în partea anterioară a gâtului prin mărirea glandei tiroide; boală care provoacă această umflătură. 4. Cută de grăsime care atârnă sub bărbie la unele persoane. 5. (Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ◊ Expr. A râde din gușă = a râde afectat, forțat. A vorbi din gușă = a) a vorbi gros; b) a vorbi afectat. 6. Partea de sub gât a unei blăni sau a unei piei. 7. (În sintagma) Gușă de conductă = cută care se formează uneori la curbarea unei țevi. – Lat. geusiae.

MELANODERMÍE s. f. pigmentație excesivă a pielii în urma unor afecțiuni cronice. (< fr. mélanodermie)

MELANOCÍT s. n. celulă a pielii care conține melanină și asigură protecția organelor interne contra radiațiilor solare. (< fr. mélanocyte)

MELANÍSM s. n. 1. pigmentație neagră excesivă a pielii și a părului. 2. (biol.) mutație recesivă care face să apară indivizi de culoare neagră. ◊ tendință a unor organe vegetale de a prezenta o culoare închisă. (< fr. mélanisme)

MELANÍNĂ s. f. pigment negru sau brun-închis, la suprafața pielii sub influența razelor solare. (< fr. mélanine)

HÁSCĂ s. f. (Reg.) Bucată de piele care se pune la cizmă pentru a lărgi căputa. – Din pol. haska.

HÁSPEL, haspeluri, s. n. 1. Mașină folosită la finisarea țesăturilor și a pieilor. 2. Mașină care trece firele de pe țevi sau de pe bobine pe sculuri, pentru a forma pachete de bumbac. – Din germ. Haspel.

HẤRȘIE, hârșii, s. f. (Reg.) Blană (neagră) de miel, cu lâna creață și măruntă, din care se fac căciuli, gulere etc. sau cu care se îmblănesc hainele. [Var.: hắrșie s. f.] – Cf. magh. hasker, haskártyapiele de pe burtă”.

HECHT subst. Formă sub care se prezintă pielea după eliminarea părților cu structura prea rară, pentru a putea fi folosită la croit. [Pr.: heht] – Cuv. germ.

HELIOTERAPÍE, helioterapii, s. f. Tratament care constă în expunerea corpului omenesc la acțiunea razelor solare ultraviolete, folosit în rahitism, reumatism, tuberculoză osoasă, unele boli de piele etc.; baie de soare. [Pr.: -li-o-] – Din fr. héliothérapie.

HEMOVACCINÁRE, hemovaccinări, s. f. Inoculare de sânge sau de plasmă sangvină în piele. – Cf. fr. hémovaccination.

MATÓR s.n. instrument în legătoria de artă pentru imprimări în piele. (< fr. matoir)

HÉRPES, herpesuri, s. n. Boală de piele virotică cu caracter recidivant, care se manifestă prin apariția, de obicei în jurul buzelor, al nasului sau al organelor genitale, a unor grupuri de bășicuțe pline cu lichid. – Din fr. herpès, lat. herpes.

HIDROTERÁPIC, -Ă, hidroterapici, -ce, adj. Care se referă la hidroterapie, care aparține hidroterapiei, de hidroterapie. – Din fr. hydrothérapique.

HIGRÓMĂ, higrome, s. f. Inflamație a pungilor seroase de sub piele, în dreptul unei articulații. – Din fr. hygroma.

HIPERCHERATÓZĂ, hipercheratoze, s. f. Îngroșare a stratului cornos al pielii. – Din fr. hyperkératose.

HIPERPARATIROIDÍSM s. n. Boală manifestată prin decalcifierea generalizată a oaselor și prin depuneri de săruri de calciu în piele și în diverse organe. [Pr.: -ro-i-] – Din fr. hyperparathyroïdisme.

HIPOCROMÍE, hipocromii, s. f. (Med.) Scădere a pigmentației pielii. – Din fr. hypochromie.

HIPODÉRM s. n. Strat profund al pielii, situat sub dermă, bogat în țesut adipos. – Din fr. hypoderme.

HIPODERMÓZĂ, hipodermoze, s. f. Boală parazitară a animalelor rumegătoare mari, provocată de larvele unei muște care se localizează în straturile profunde ale pielii. – Din fr. hypodermose.

MARSUPIALIZÁ vb. tr. a sutura la piele, printr-un orificiu, pereții unui chist când extirparea totală este imposibilă. (< fr. marsupialiser)

MAROCHINĂRÍE s. f. 1. meseria marochinierului; industrie de obiecte din marochin; magazin de asemenea obiecte. 2. obiecte din marochin sau din orice fel de piele. (< fr. maroquinerie)

MAROCHÍN s. n. piele fină de capră tăbăcită vegetal; material care imită o astfel de piele. (< fr. maroquin, it. marochino)

HIPOPOTÁM, hipopotami, s. m. Mamifer erbivor nerumegătorVezi nota, mare și greoi, cu pielea groasă și fără păr, care trăiește în fluviile și în lacurile din Africa ecuatorială (Hippopotamus amphibius). – Din fr. hippopotame.

HIPSOCROMÍE, hipsocromii, s. f. 1. (Med.) Diminuare a pigmentației pielii. 2. Proces de deschidere a culorii ca rezultat al modificării structurii unei substanțe prin introducerea unui substituent în molecula corpului colorant. [Var.: ipsocromíe s. f.] – Din fr. hypsochromie.

MÁPĂ1 s. f. 1. carton, piele etc. în care se păstrează diferite hârtii, desene etc. ◊ dosar. 2. servietă. (< germ. Mappe)

ÍCTER, ictere, s. n. Boală a ficatului și a veziculei biliare, care se caracterizează prin colorația galbenă a pielii și a mucoaselor bolnavului, provocată de impregnarea acestora cu pigmenți biliari; gălbinare. – Din ngr. íkteros. Cf. lat. icterus, fr. ictère.

ÍE, ii, s. f. 1. Bluză femeiască caracteristică portului național românesc, confecționată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic și împodobită la gât, la piept și la mâneci cu cusături alese, de obicei în motive geometrice, cu fluturi, cu mărgele etc. 2. Parte a corpului la unele animale, reprezentată printr-o îndoitură a pielii. – Lat. [vestis] linea.

MANȘÉTĂ s. f. 1. capăt (răsfrânt) al mânecii unei cămăși bărbătești, al pantalonilor etc. 2. garnitură de etanșare de forma unui inel răsfrânt, din piele sau din cauciuc. 3. titlu scris cu caractere groase pe prima pagină a unui ziar (anunțând o știre importantă etc.). ◊ indicație bibliografică în partea de jos a copertei interioare a publicațiilor periodice, cu datele necesare identificării periodicului respectiv. 4. text scurt ca titlu general pentru mai multe articole, care tratează aceeași temă; spațiul rezervat. 5. (scrimă) lovitură dată cu antebrațul. (< fr. manchette, germ. Manschette)

IHTIÓZĂ, ihtioze, s. f. Boală de piele caracterizată prin uscarea și descuamarea tegumentelor sub formă de lamele sau de solzi de pește. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. ichtyose.

MANIAMÉNT s. n. loc de depozitare a grăsimii sub piele la animale. (< fr. maniement)

IMPETÍGO s. n. Boală de piele contagioasă manifestată prin apariția unor bășicuțe seroase și purulente care se sparg, formând cruste gălbui care nu lasă urme. – Din fr. impétigo.

MALOFÁG, -Ă I. adj. care se hrănește cu pene, păr sau fulgi. II. s. n. pl. ordin de insecte asemănătoare păduchilor, care trăiesc pe păsări și mamifere, hrănindu-se cu pene, păr și descuamații ale pielii. (< fr. mallophage/s/)

INTERTRÍGO s. n. Inflamație localizată la cutele naturale ale pielii; opăreală. – Din fr. intertrigo.

INTRÁ2, íntru, vb. I. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A trece din afară înăuntru, a merge dintr-un loc deschis într-unul închis (sau considerat ca atare); a se introduce, a se băga. ◊ Expr. A intra în spital = a se interna. (Parcă) a intrat în pământ = a dispărut fără urmă. A intra în pământ (de rușine) = a-i fi foarte rușine. 2. Fig. A pătrunde, a se vârî, a ajunge la... A intra în amănunte.Expr. A-i intra cuiva în voie = a-i face cuiva (toate) gusturile, a-i face pe plac. (Fam.) A(-i) intra cuiva (pe) sub piele = a câștiga bunăvoința cuiva prin fel de fel de mijloace. 3. A participa, a se băga, a se amesteca; a lua parte la o activitate. ◊ Expr. A intra într-o belea (sau încurcătură, impas, necaz) = a avea de îndurat un necaz (sau o încurcătură etc.). A intra în horă = a începe să ia parte la o acțiune. A intra în vorbă cu cineva = a) a începe o discuție cu cineva; b) (pop.) a lega relații de prietenie, de dragoste cu o persoană de sex opus. A intra de serviciu = a începe garda la o unitate militară, la un spital etc. A intra în război (sau în luptă, în acțiune etc.) = a începe războiul (sau lupta etc.). ♦ A ajunge, a apuca (sau a fi pe punctul să ajungă, să apuce) o vârstă, o epocă etc. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A îmbrățișa o îndeletnicire; a se angaja într-o slujbă. 5. A adera, a se înscrie, a fi admis într-o organizație, într-o asociație etc. II. (Despre lucruri, fenomene, idei etc.) 1. A pătrunde, a se înfige, a se băga; a străbate. Acul intră în pânză. Lumina intră pe fereastră. 2. Fig. A-și face loc, a se strecura; a ajunge în... ◊ Loc. vb. A intra boala în cineva (sau în oasele cuiva) = a se îmbolnăvi. A intra frica (sau groaza, spaima) în cineva (sau în oasele, în inima cuiva) = a se înfricoșa, a se îngrozi. ◊ Expr. N-a intrat vremea (sau n-au intrat zilele) în sac = mai este timp, n-a trecut vremea. A intra în (sau sub) stăpânirea cuiva = a ajunge în puterea cuiva. A-i intra (cuiva ceva) în sânge = a deveni un obicei, un act reflex, o necesitate. A intra în sufletul cuiva = a) a plictisi pe cineva cu amabilitățile sau cu insistențele; b) a deveni drag cuiva. 3. A avea loc; a încăpea. Cartea intră în servietă. ♦ (Mat.) A se cuprinde de un anumit număr de ori în alt număr. 4. (Despre materiale) A fi necesar, a trebui într-o anumită proporție spre a realiza un anumit produs. La acest palton intră stofă multă. ♦ A face parte integrantă (din ceva). 5. (În expr.) A intra la spălat = (despre țesături sau obiecte textile) a-și micșora dimensiunile prin spălare. A intra la apă = a) (despre țesături sau obiecte textile) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) (despre oameni) a ajunge într-o situație neplăcută, grea. 6. (Despre o lege, un pact etc.; în expr.) A intra în vigoare = a căpăta putere, a deveni aplicabil. 7. A începe executarea unei părți dintr-o bucată muzicală. [Var.: (pop.) întrá vb. I] – Lat. intrare.

MALACODÉRM, -Ă adj. cu piele moale. (< fr. malacoderme)

IRITÁȚIE, iritații, s. f. 1. Stare de enervare, de surescitare nervoasă; iritare. 2. Congestie ușoară sau inflamație (dureroasă) a unui organ, a pielii etc. – Din fr. irritation, lat. irritatio.

IUFT s. n. piele groasă de bovine tăbăcită vegetal cu coajă de stejar și de mesteacăn și impermeabilizată cu ulei de mesteacăn, întrebuințată pentru fețe de încălțăminte. – Din rus. iuft.

MAIÓU s. n. tricou care se poartă direct pe piele. (< fr. mailot)

ÎMPĂIÁ, împăiez, vb. I. Tranz. A umple cu paie pielea jupuită de pe un animal, spre a-i da acestuia înfățișarea naturală. [Pr.: -pă-ia] – În + paie (după fr. empailler).

ÎMPĂIÁT, -Ă, împăiați, -te, adj. (Despre animale) A cărui piele jupuită a fost umplută cu paie pentru a-i da înfățișarea naturală. [Pr.: -pă-iat] – V. împăia.

ÎNCĂPEÁ, încáp, vb. II. Intranz. 1. A fi cuprins într-un spațiu. ◊ Expr. A nu-și (mai) încăpea în piele sau (tranz.) a nu-l mai încăpea (pe cineva) pielea de gras (sau de bucurie, de fericire, de mândrie) = a fi foarte gras sau a fi foarte fericit, foarte mândru. Nu (mai) încape vorbă (sau îndoială, discuție) sau (în forma interogativă) mai încape vorbă? = este cert, neîndoielnic. ♦ Tranz. A (putea) cuprinde ceva. ◊ Expr. A nu-l (mai) încăpea (pe cineva) locul (de bucurie, de veselie etc.) = a fi foarte bucuros. 2. (Fam.; în construcții negative, urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se împiedica de cineva, a fi nemulțumit, stingherit de prezența cuiva sau a ceva. 3. A trece, a străbate, a pătrunde pe undeva. 4. (În expr.) A încăpea pe mâna (sau pe mâinile) cuiva = a ajunge în posesiunea sau la discreția cuiva. – Lat. *incapere.

ÎNCREȚÍ, încrețesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face crețuri. ♦ Tranz. A strânge pielea (frunții) astfel încât să formeze cute, zbârcituri. 2. Refl. Fig. (Despre pielea, carnea cuiva, p. ext. despre oameni) A se încrâncena, a se înfiora (din cauza groazei, spaimei etc.). 3. Tranz. A face părul creț; a ondula, a cârlionța. ♦ Refl. (Despre păr) A deveni creț (în urma ondulării). – În + creț.

ÎNCREȚÍT2, -Ă, încrețiți, -te, adj. Care are, care face etc. crețuri; cusut cu cute, cu încrețituri. ♦ (Despre piele, în special despre frunte, față) Zbârcit, ridat. – V. încreți.

ÎNCREȚITÚRĂ, încrețituri, s. f. Partea încrețită a unui obiect; cută, creț. ♦ Cută pe piele; zbârcitură, rid. – Încreți + suf. -tură.

ÎNCRUȘÍT, -Ă, încrușiți, -te, adj. (Reg.) 1. (Despre pielea animalelor) Argăsit2. 2. Înroșit; p. ext. pătat (cu sânge). – V. încruși.

ÎNFURNICÁ, pers. 3 înfurnícă, vb. I. Tranz. impers. A fi cuprins de furnicături, de fiori, a simți înțepături pe piele. – În + furnică.

MÁCULĂ s. f. 1. pată. 2. modificare de culoare a pielii datorită unei reacții inflamatoare. ◊ pată pe un organ vegetal. 3. depresiune a retinei, la polul posterior al globului ocular, unde acuitatea vizuală este maximă; pată galbenă. (< fr. macule, lat. macula)

ÎNTÍNS2, -Ă, întinși, -se, adj. 1. Încordat, lungit (prin tragere de unul sau de ambele capete). 2. Desfășurat în lungime sau pe toată suprafața. ◊ Loc. adv. Cu brațe(le) întinse = cu mare dragoste. Cu pânzele întinse = (despre ambarcații) cu pânzele desfășurate. ♦ (Despre corturi; p. ext. despre tabere) Așezat, fixat. 3. (Despre piei, țesături etc.) Fără crețuri sau îndoituri; netezit, neted. 4. (Despre mers, zbor etc.; adesea adverbial) Care duce direct la țintă; p. ext. încordat, grăbit, zorit2. 5. (Despre elemente care formează un șir) Care prezintă o succesiune neîntreruptă. 6. Cu suprafață mare, vast. ◊ Loc. adv. Pe scară întinsă = în proporții foarte mari. – V. întinde.

ÎNTRU prep. (Mai ales urmat de „un”, „o” etc., cu elidarea vocalei finale) În. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată starea sau acțiunea în interiorul unui spațiu) A locui într-un sat. 2. (Arată intrarea sau mișcarea în interiorul unui spațiu) A intra într-o pădure. 3. (Arată direcția sau ținta mișcării) A se da într-o parte. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Într-un timp scurt.Loc. adv. (Înv.) Întru-ntâi = la început. (Înv.) Într-acea = în acel timp. 2. (Arată timpul cât durează o acțiune) Va plăti datoria într-un an.Expr. Întru mulți ani! = la mulți ani! III. (Înv.; introduce un complement circumstanțial de scop) Iese întru întâmpinarea musafirului. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A alerga într-un suflet.Loc. adv. Într-adins = intenționat, în mod voit. Întru câtva = în oarecare măsură. V. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Este îmbrăcat într-o scurtă de piele. VI. (Introduce un complement circumstanțial de relație) A fi de acord întru totul cu cineva. VII. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Râul s-a prefăcut într-un pod de gheață.Lat. intro.

JAMBIÉRĂ, jambiere, s. f. Învelitoare de piele, de lână sau de postav, care acoperă și protejează piciorul de la gleznă până aproape de genunchi. [Pr.: -bi-e-] – Din fr. jambière.

JÁRCĂ, jărci, s. f. (Reg.) piele de oaie (în stare proastă); p. ext. oaie bătrână și slabă. – Et. nec.

JÁRCHILĂ, jarchile, s. f. (Reg.) Haină uzată; cojoc de piele proastă. – Jarcă + suf. -ilă.

JEG, jeguri, s. n. 1. Strat de murdărie pe pielea omului sau a animalelor sau pe îmbrăcăminte; jip1; lip. 2. (Reg.) Jar1. 3. (Reg.) Senzație de arsură pe gât și pe esofag; jărăgai (2). – Din bg. žeg.

JEJUNOSTOMÍE, jejunostomii, s. f. (Med.) Deschidere operatorie a unei anse jejunale la piele. – Din fr. jéjunostomie.

JIPÁT, -Ă, jipați, -te, adj. (Reg.) Care are bube pe piele. – Jip1 + suf. -at.

JUG, juguri, s. n. 1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. sau, în unele țări, se fixează de coarnele lor. ◊ Expr. A trage la jug = a) a trage carul, căruța, plugul etc.; b) fig. (despre oameni) a munci din greu, peste puteri. ♦ Muncă grea, neplăcută; robie, tiranie. 2. Jujeu. ♦ Colac de lemn îmbrăcat în piele care se pune uneori la gâtul cailor și prin care se trec hamurile. 3. Piesă în formă de cadru sau de inel, care servește la susținerea altor piese ale unei mașini sau ale unei unelte. ♦ Grindă sau riglă de lemn folosită la construcția acoperișurilor. 4. Parte componentă a circuitului magnetic al unui aparat sau al unei mașini electrice, care nu are înfășurări electrice. – Lat. jugum.

JULÍ, julesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) răni ușor, jupuindu-și pielea; a (se) zdreli. – Din bg. žulja.

JULÍT, -Ă, juliți -te, adj. Cu pielea jupuită; zdrelit, jupuit2. – V. juli.

JULITÚRĂ, julituri, s. f. Rană ușoară produsă prin julirea pielii; julire, zdrelitură. – Juli + suf. -tură.

JUPUÍ, jupói, vb. IV. Tranz. 1. A îndepărta pielea de pe corp sau de pe o parte a corpului; a beli. ♦ Spec. A separa pielea de pe corpul animalului sacrificat printr-un proces tehnologic la abator. ♦ Refl. A se descuama. ♦ Tranz. și refl. A (se) juli. ◊ A curăța un arbore de coajă. 2. Fig. A lua cuiva tot ce are; a jefui, a prăda. [Var.: (reg.) jupí vb. IV.] – Din bg. župia.

JUPUÍT2, -Ă, jupuiți, -te, adj. (Despre piele) Luat, tras de pe corp; (despre oameni sau animale ori despre părți ale corpului) cu pielea luată; belit. ♦ Descuamat. ♦ Julit. ♦ (Despre arbori) cojit. ♦ (despre lucruri) Ros, uzat. [Var.: (reg.) jupít, -ă, adj.] – V. jupui.

JUPUITÚRĂ, jupuituri s. f. Rană produsă prin jupuirea pielii; jupuială. [Pr.: -pu-i-] – Jupui + suf. -ură.

LICHÉN, licheni, s. m. 1. (La pl.) Grup de plante inferioare ale caror tal este compus dintr-o ciupercă și o algă aflate în simbioză, care cresc pe scoarța arborilor bătrâni, pe ziduri, pe stânci, etc.; (și la sg.) plantă care face parte din acest grup. 2. Boală de piele cu evoluție cronică, caracterizată prin apariția pe piele a unor proeminențe care provoacă mâncărime, prin îngroșarea și pigmentarea excesivă a pielii. – Din fr. lichen

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

PĂSTRÚGĂ, păstrugi, s. f. Pește de Dunăre și mare, înrudit cu cega, cu corpul lung și subțire, cu pielea pestriță pe spate și gălbuie pe pântece, cu botul în formă de spadă (Acipenser stellatus). [Var.: păstrúngă, s. f.] – Sb. pastruga [din alte surse: Bg. pestruga; cf. Rus. sevr(i)uga]

POR, pori, s. m. 1. Mic orificiu pe suprafața pielii, care corespunde cu canalul excretor al glandelor sudoripare și sebacee. 2. Orificiu în membrana primară al celulelor vegetale, prin care se asigură schimbul de apă, de gaze și de substanțe nutritive. 3. Gol de mici dimensiuni în masa unui corp solid sau a unui agregat de substanțe solide. – Din fr. pore, lat. porus.

LUPÉRC s. m. preot al zeului Lupercus (Pan); (p. ext.) nume dat tinerilor care, în timpul Lupercaliilor, alergau goi, dar înarmați, în jurul turmelor de oi, spre a le păzi de lup și de-a lungul orașului, atingând trecătoarele cu o fâșie de piele de capră, spre a le feri de sterilitate. (< fr. luperque)

LÚPĂ s. f. 1. instrument optic dintr-o lentilă convergentă, servind la examinarea obiectelor de dimensiuni foarte mici, a inscripțiilor etc. 2. (metal.) lentilă (2). 3. umflătură apărută sub piele. ◊ excrescență lemnoasă care apare pe trunchiul sau pe crengile arborilor. (< fr. loupe)

RAGÁDĂ, ragade s. f. Rană superficială de formă liniară care se formează pe piele la colțul gurii, la nări, la anus sau pe mamelon în timpul alăptării. – Din fr. rhagade.

SANDÁLĂ, sandale, s. f. Încălțăminte ușoară de vară din piele, material plastic, pânză etc. cu fețele foarte decupate sau făcute din bentițe. [Var.: sandá s. f.] – Din fr. sandale. Cf. lat. sandalium.

ȘAGRÍN, șagrinuri, s. n. Instrument cu un model în relief care se imprimă pe o piele și care imită altă piele sau reprezintă un desen special. ♦ piele imprimată care imită modelul natural al altei piei. – Din fr. chagrin.

ȘAGRINÁ, șagrinez, vb. I. Tranz. A prelucra și a finisa unele piei tăbăcite prin imprimarea, cu ajutorul șagrinului, a unui desen special, în scop decorativ sau pentru a masca unele defecte de suprafață. – Din fr. chagriner.

TANÍN, taninuri, s. n. Produs vegetal cu gust astringent, solubil în apă, care are proprietatea de a tăbăci pielea, cu întrebuințări în industrie; acid tanic. – Din fr. tanin.

LOȚIÚNE s. f. preparat cosmetic lichid (parfumat), pentru îngrijirea pielii și a părului. (< fr. lotion)

ȚESÁLĂ, țesale, s. f. 1. Unealtă de metal dințată, cu care se curăță pielea și părul vitelor, îndeosebi al cailor. 2. Fig. (Fam.) Bătaie zdravănă. – Din bg., scr. česalo.

ȚÍNE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână.Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui.Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept.Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă.Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă.Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile.Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr!Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu.Var.: țineá vb. II] – Lat. tenem.

LÓNJĂ s. f. piesă mobilă ajutătoare, la învățarea unor mișcări acrobatice, în gimnastică, sărituri în apă etc. ◊ curea de piele, coardă pentru dresajul cailor și câinilor. (< fr. longe)

ÚLCER, ulcere, s. n. 1. Leziune (fără tendință de cicatrizare) care apare pe suprafața pielii sau a mucoaselor (stomacului, duodenului); boală caracterizată prin prezența unor astfel de leziuni; ulcus (1). 2. Boală a arborilor, pricinuită de distrugerea treptată a straturilor lemnoase. – Din fr. ulcère, lat. ulcus, -eris.

ULCERÁȚIE, ulcerații, s. f. Leziune a pielii sau a unor mucoase; helcoză; spec. ulcer (1). – Din fr. ulcération.

UMFLÁ, úmflu, vb. I. 1. Tranz. A mări volumul unui obiect cu pereți elastici sau plianți, umplându-l cu aer sau cu alt fluid. ♦ Refl. (Despre cavități anatomice, mai ales despre stomac) A-și mări volumul; (despre ființe) a crește în volum (în urma mâncării excesive), a avea o senzație de balonare. ♦ Expr. (Tranz.) A-l umfla pe cineva râsul (sau plânsul) sau (refl.) a se umfla de râs (sau plâns) = a nu-și putea stăpâni râsul (sau plânsul), a izbucni în râs (sau în plâns). A se umfla de somn (sau de dormit) = a se sătura de somn, a dormi foarte mult. ♦ Tranz. și refl. A (se) înfoia. Vântul umflă pânzele.Expr. (Refl.) A se umfla în pene = a se îngâmfa, a se fuduli. 2. Refl. (Despre ape) A-și mări volumul, a crește. ♦ (Despre lichide) A-și ridica nivelul prin fierbere. 3. Refl. (Despre obiecte de lemn) A-și mări volumul prin umezire. ♦ Tranz. Apa a umflat doagele. 4. Refl. (Despre piele, țesuturi, organe etc.) A se inflama, a se congestiona. 5. Tranz. fig. (Fam.) A ridica în mod exagerat prețul, suma, proporțiile etc. 6. Tranz. fig. (Fam.) A înșfăca, a înhăța; a prinde, a lua, a ridica. – Lat. inflare.

UMFLÁT, -Ă, umflați, -te, adj. 1. (Despre obiecte cu pereți elastici sau plianți) Care și-a mărit (la maximum) volumul prin umplerea cu aer sau cu alt fluid. ♦ (Despre organe anatomice, mai ales despre stomac) Care și-a mărit volumul; (despre oameni) care are o senzație de balonare (în urma mâncării excesive). ♦ Înfoiat, răsfirat (de vânt). 2. (Despre ape) Care a crescut, și-a mărit nivelul (și a ieșit din albie). 3. (Despre piele, țesuturi, organe etc.) Inflamat. 4. Fig. (Fam.; despre cifre, prețuri etc.) Care este exagerat de mare, de ridicat. 5. Fig. (Fam.; despre felul de a se exprima al cuiva) Afectat, bombastic, emfatic. – V. umfla.

URÉCHE, urechi, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două organe ale auzului și echilibrului, așezate simetric de o parte și de cealaltă a capului omului și mamiferelor, alcătuite dintr-o parte externă, una mijlocie și una internă. ◊ Expr. A fi numai urechi sau a-și deschide urechile (în patru) = a asculta foarte atent. A-i ajunge cuiva la ureche sau a ajunge la urechea cuiva = (despre afirmații, zvonuri, știri) a deveni cunoscut, știut de cineva. A-i trece cuiva (ceva) pe la ureche = a auzi un lucru numai în treacăt, neprecis. A-i intra cuiva (ceva) pe-o ureche și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) = a nu reține ceea ce i se spune, a trece ușor peste cele auzite, a nu asculta sfaturile primite. Tare (sau fudul) de urechi (sau de-o ureche) = surd. ♦ Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (I 1); pavilionul urechii, auriculă. ◊ Loc. adv. Până peste urechi = extrem de..., foarte. ◊ Expr. (A fi) într-o ureche = (a fi) smintit, scrântit, țicnit. A i se lungi (cuiva) urechile (de foame etc.) = a-și pierde răbdarea așteptând (să mănânce etc.), a dori foarte mult (ceva). ◊ Compuse: (Bot.) urechea-babei = ciupercă comestibilă de culoare gălbuie sau trandafirie pe partea exterioară și roșie-portocalie pe partea interioară; urechiușă (Peziza aurantia); urechea iepurelui = a) numele mai multor specii de plante erbacee din familia umbeliferelor, cu flori galbene sau galbene-aurii (Bupleurum); b) plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu florile roz (Stachys lanata); urechea-porcului = plantă erbacee meliferă din familia labiatelor, cu tulpina păroasă și ramificată în partea superioară, cu frunzele ovale și dințate și cu flori mici, albăstrui-violete (Salvia verticillata); urechea-șoarecelui = nu-mă-uita; urechea-ursului = plantă erbacee cu frunze cărnoase, ovale, ușor dințate, dispuse în formă de rozetă și cu flori galbene (Primula auricula). 2. Fig. Facultatea de a auzi; simțul auzului; auz. ◊ Expr. A avea ureche (muzicală) = a avea facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. A cânta după ureche = a reproduce o melodie după auz, fără a folosi partitura. II. (Pop.) Organul respirator al peștilor; branhie. III. P. anal. 1. Gaura acului (prin care se petrece ața sau sfoara). ◊ Expr. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate, în mod miraculos dintr-o situație dificilă. 2. Cheotoarea de piele sau de pânză care se coase la marginea posterioară de sus a ghetelor sau a cizmelor, cu ajutorul căreia se trage încălțămintea în picior. 3. Toartă; inel, belciug. ♦ Proeminență în formă de cârlig la capătul de sus al leucii carului, de care se sprijină lanțul sau veriga care leagă loitrele de leucă. ♦ Ochi, laț, juvăț la capătul ștreangului; valul ștreangului. 4. (La pl.) Porțiune ieșită în afară dintr-o lucrare de zidărie, amenajată pentru a ușura fixarea unui toc de fereastră sau de ușă, pentru a susține un ornament etc. – Lat. oricla (= auricula).

URS, urși, s. m. 1. Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu botul ascuțit și cu coada scurtă (Ursus arctos). ◊ Urs alb (sau polar) = specie de urs cu blana albă, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că-l poți obține. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. A se aduna ca la urs = a se aduna în număr foarte mare. ♦ Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil. 2. (Reg.) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc. 3. (Reg.) Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. ♦ Fiecare dintre stâlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești. – Lat. ursus.

URTICÁRIE, urticarii, s. f. Boală care se manifestă prin apariția pe piele a unor bășicute de culoare roșie, însoțite de mâncărime. ♦ P. gener. (Pop.) Eczemă. [Var.: urticáre s. f.] – Din fr. urticaire.

URZICÁ, urzíc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) produce o usturime dureroasă (și o bășicare) a pielii prin atingere de sau cu urzici ori de sau cu alte plante (ori animale) urticante. 2. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. – Din urzică.

URZICÁT, -Ă, urzicați, -te, adj. Care are pielea iritată, bășicată de urzici (sau de alte plante ori de animale). – V. urzica.

URZICĂTÚRĂ, urzicături, s. f. Iritație a pielii în urma atingerii cu urzici, cu alte plante sau cu animale urticante. – Urzica + suf. -ătură.

USCÁT2, -Ă, uscați, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvântat. ♦ (Despre vreme, zile) Fără ploaie sau fără zăpadă; secetos. ♦ (Despre pământ) Neroditor, neproductiv, sterp (din cauza lipsei de apă). ♦ (Despre gură sau gât) Care dă o senzație puternică de sete; lipsit de salivație. ♦ (Despre ochi) Lipsit de lacrimi, de strălucire. ♦ (Despre ten, piele, păr) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. ♦ Fig. (Despre voce, timbru, sunete; adesea adverbial) Rigid, spart, aspru. 2. (Despre unele alimente) Conservat prin deshidratare. 3. (Despre ființe) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) atrofiat. 4. (Despre plante, frunze, flori) Fără sevă; mort; veștejit, ofilit. II. 1. S. n. Suprafața litosferei neacoperită de apele oceanului planetar; pământ. ◊ Expr. A se zbate ca peștele pe uscat = a lupta cu mari greutăți. A fi dracul pe uscat = a fi șiret, abil, rău. 2. S. n. art. (Mar.) Vânt dinspre uscat. – V. usca.

VACS, vacsuri, s. n. 1. Preparat, de obicei de culoare neagră, folosit (in trecut) la unsul sau la lustruitul incălțămintei de piele și al hamurilor; p. ext. cremă de ghete. 2. Fig. (Pop. și fam.) Lucru fără nici o valoare, fără nici o însemnătate. – Din germ. Wachs.

VARICÉLĂ, varicele, s. f. Boală infecțioasă și contagioasă benignă, de natură virotică, care apare mai ales la copii și care se caracterizează prin apariția pe piele a unor bășicuțe care nu lasă cicatrice; vărsat de vânt. – Din fr. varicelle.

VARIÓLĂ, variole, s. f. Boală infecțioasă și contagioasă, de natură virotică, care se caracterizează prin apariția pe suprafața pielii a numeroase pustule care, după vindecare, lasă cicatrice definitive; vărsat1. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. variole.

VAȘÉTĂ s. f. piele de taurine tăbăcită vegetal. – Din fr. vachette.

VĂTÚI2, -IE, vătui, -ie, s. m. și f. Ied sau pui de iepure (până la un an). ♦ piele (prelucrată) a puiului de căprioară. – Lat. vituleus (< vitulus).

VÂNZĂTÓR, -OÁRE, vânzători, -oare, s. m. și f. 1. Persoană fizică sau juridică care vinde ceva (ocazional sau permanent). ♦ Spec. Persoană care este angajată într-un magazin pentru a efectua vânzarea mărfurilor și pentru a servi clientela. ◊ Expr. (Ir.) Vânzător de piei de cloșcă = negustor fără marfă și fără capital. ♦ (Adjectival) Care este de vânzare, destinat vânzării, de vândut. ◊ Loc. vb. A face (un bun imobil) vânzător = a pune în vânzare, a vinde. 2. Fig. (Adesea adjectival) Trădător, înșelător. – Vinde + suf. -ător.

VÂRÎ́, vâr, vb. IV. 1. Tranz. A băga, a introduce. ◊ Expr. A-i vârî cuiva (ceva) pe gât = a sili pe cineva să accepte un lucru împotriva voinței, interesului sau plăcerii sale. A-i vârî cuiva (ceva) în cap = a) a face pe cineva să priceapă bine un lucru; b) a face pe cineva să creadă ceea ce nu este adevărat; c) a sugera cuiva ceva. A-și vârî nasul în ceva (sau undeva, în toate) sau a-și vârî nasul unde nu-i fierbe oala = a se amesteca, a interveni (inoportun) în ceva (sau undeva, în toate) sau în lucruri care nu-l privesc. A-și vârî (sau a-i vârî cuiva) mințile în cap = a-și da bine seama (sau a face să-și dea seama) de urmările faptelor sale; a se cuminți sau a se face să se cumințească. A vârî vrajbă (sau zâzanie, intrigă etc.) = a provoca (cu intenție) neințelegeri, ură, intrigi; a învrăjbi. ♦ A înfige, a împlânta. ♦ A investi bani, capital. 2. Tranz. A face (pe cineva) să intre undeva (de bunăvoie sau forțat). ◊ Expr. A vârî pe cineva (de viu) în groapă (sau în mormânt, în pământ) = a) a pricinui moartea cuiva, a omorî pe cineva cu zile; b) a cauza cuiva supărări foarte mari. A vârî (pe cineva) în boală (sau în toate bolile, în sperieți, în toți sperieții, în groază, în răcori) = a speria tare (pe cineva); a îngrozi, a înspăimânta, a înfricoșa. A vârî (pe cineva) la închisoare (sau la pușcărie) = a face să fie închis, întemnițat. 3. Refl. A intra, a se băga în... ◊ Expr. A se vârî sub pielea cuiva = a câștiga (prin mijloace nepermise) încrederea, protecția sau dragostea cuiva. ♦ Tranz. A face ca cineva să fie angajat sau a angaja într-un serviciu. ♦ A se înghesui. ◊ Expr. A se vârî în sufletul cuiva = a plictisi pe cineva, manifestând un interes sau o simpatie prea stăruitoare, prea insistentă, agasantă. ♦ A se amesteca între alții (intervenind într-un sens oarecare). – Din sl. vreti.

VÂRTÉJ, vârtejuri, s. n. I. 1. Porțiune din masa unui fluid în care acesta, datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație; turbion, bulboană. vâltoare, vârticuș. ♦ Rotire a apei (sau a spumei) sub formă de cercuri repetate, în locul unde se cufundă cineva sau ceva. ♦ (Fiz.) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 2. Vânt puternic, vijelios, care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, hârtii, frunze uscate etc.) ♦ Sul, coloană, trâmbă (de praf, de fum, de zăpadă etc.). ♦ Compus: vârtejul-pământului = a) plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis); b) mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină (Pedicularis verticillata). 3. Mișcare (amețitoare) în cerc. ♦ Fig. Vălmășag care târăște pe cineva ca o vâltoare; amețeală, buimăceală, zăpăceală. 4. Loc în creștetul capului omului sau pe pielea animalelor de unde părul pornește în toate direcțiile. II. Nume dat unor unelte care, atunci când funcționează, descriu o mișcare circulară: a) fus pe care se desfășoară o funie sau un lanț la capătul cărora se află o găleată, și care se învârtește cu ajutorul unei manivele, folosit pentru a scoate apă din puț, pământ din gropi etc.; b) (reg.) unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a se repara roata; c) încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui; d) unealtă din lemn folosită pentru presat (la teascul de stors struguri) sau pentru strâns (la masa dulgherului); e) unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. – Din bg. vărtež.

XANTODERMÍE, xantodermii, s. f. (Med.) Colorație galbenă a pielii. – Din fr. xanthodermie.

XANTÓM, xantoame, s. n. Tumoare galbenă (sau roșcată) pe piele, nepericuloasă. – Din germ. Xanthom, fr. xanthome.

XANTOMATÓZĂ, xantomatoze, s. f. Boală provocată de tulburarea metabolismului, caracterizată prin creșterea colesterolului în sânge și prin acumularea acestuia în piele sau în diverse organe sub forma unor noduli galbeni-portocalii. – Din fr. xanthomatose.

XERODERMÍE, xerodermii, s. f. Boală de piele caracterizată prin uscarea și descuamarea continuă a pielii din cauza creșterii stratului cornos și a scăderii secrețiilor cutanate. – Din fr. xérodermie.

ZĂCĂTÓR, -OÁRE, zăcători, -oare, adj., s. f. I. Adj. (Înv.) Care zace, care stă culcat, întins (la pământ). II. s. f. 1. Vas mare în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie; cadă. ♦ Vas mare cu gura largă îngropat în pământ, în care se adună și se strivesc strugurii pentru a fi lăsați să fermenteze. 2. Vas mare de lemn căptușit cu tablă subțire, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. ♦ Vas în care se depozitează provizoriu peștele la cherhana. 3. Piatra de jos a morii care stă pe loc și deasupra căreia se rotește alergătoarea. 4. Loc unde stau vitele ziua la odihnă; staniște, zăcătură (1). – Zăcea + suf. -ător.

ZĂLOÁGĂ, zăloage, s. f. (Reg.) 1. Fâșie de hârtie, de pânză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărți pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte. 2. Capitol dintr-o carte. – Din rus. zaloga.

ZĂLÓG2, zăloguri, s. n. (Pop.) 1. Amanet, garanție, gaj, chezășie ◊ Expr. A-și lăsa pieile (sau pielea) zălog = a cădea în mâinile dușmanului, a-și pierde viața, a se lăsa omorât. ♦ Sechestru, ipotecă. 2. Obiect (rar persoană) lăsat ca garanție. – Din sl. zalogŭ.

ZBÂRCÍ1, zbârcesc, vb. IV. Refl. (Despre piele) A face zbârcituri; a se strânge în cute, a face riduri; a se încreți, a se rida. ◊ Expr. (Intranz.) A zbârci din nas = a strâmba din nas, v. strâmba. A zbârci sprâncenele = a se încrunta. ♦ (Rar) A se închirci, a se crispa. – Cf. bg. bărča.

ZBÂRCITÚRĂ, zbârcituri, s. f. Încrețitură (a pielii); zbârceală, rid, cută, creț. – Zbârci1 + suf. -tură.

ZDRELÍ, zdrelesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) răni ușor prin jupuirea pielii; a (se) juli. – Et. nec.

ZDRELÍT, -Ă, zdreliți, -te, adj. Cu pielea jupuită; rănit prin julire. ♦ Zdrobit, sfărâmat. – V. zdreli.

ZÉGHE, zeghi, s. f. 1. Haină țărănească lungă, împodobită uneori cu găitane negre, care se poartă în ținuturile muntoase. ♦ Haină facută din piele de oaie, cu care se îmbracă ciobanii; șubă. 2. Postav gros din care se fac unele haine țărănești; dimie. [Var.: zéche s. f.] – Et. nec.

ZENCUÍRE, zencuiri, s. f. Operație din procesul de tăbăcire vegetală care constă în menținerea pieilor așezate în straturi orizontale în bazine de beton umplute cu zemuri tratate cu tananți, mai concentrate decât cele folosite la pretăbăcire. – Et. nec.

ZGÂRIÁ, zgấrii, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) face o rană superficială pe piele cu unghiile, cu ghearele sau cu un obiect ascuțit. ♦ Tranz. A face pe un obiect o urmă superficială cu ajutorul unui corp ascuțit și dur; a râcâi. ◊ Expr. A zgâria pământul = a ara superficial. A zgâria hârtia = a scrie o literatură proastă. 2. Tranz. Fig. A produce o senzație auditivă neplăcută. ♦ A impresiona în mod neplăcut gustul, mirosul; a ustura. 3. Compuse: zgârie-brânză s. m. și f. invar. = epitet dat unui om zgârcit, avar, cărpănos; zgârie-nori s. m. invar. = clădire înaltă cu foarte multe etaje. [Pr.: ri-a] – Lat. *scaberare (< scaber).

ZGÂRIETÚRĂ, zgârieturi, s. f. Tăietură superficială sau urmă pe suprafața unui obiect făcută de un corp ascuțit și dur; rană ușoară, urmă lăsată pe piele de unghii, de gheare sau de un corp ascuțit. [Pr.: -ri-e-] – Zgâria + suf. -ătură.

ECARISÁ, ecarisez, vb. I. Tranz. 1. A tăia bușteni pentru a-i transforma în scânduri groase, prismatice. 2. A jupui pielea de pe animalele moarte. – Cf. fr. équarrir.

ECHIMÓZĂ, echimoze, s. f. Pată de culoare roșie-vineție, evoluând până la galben, apărută pe piele prin ieșirea sângelui la suprafață în urma unei lovituri; vânătaie, vinețeală. – Din fr. ecchymose.

MAIÓU, maiouri, s. n. Articol de lenjerie sau de echipament sportiv (cu sau fără mâneci), care acoperă corpul de la umeri până la brâu, purtat direct pe piele. [Pr.: ma-iou.Var.: maiéu s. n.] – Din fr. maillot.

MANIAMÉNT, maniamente, s. n. (Zool.) Loc sub pielea corpului unui animal în care se depune de preferință grăsimea. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. maniement.

MANȘÉTĂ, manșete, s. f. 1. Partea de jos a mânecii unei cămăși (bărbătești) sau a unei bluze; bandă (detașabilă) aplicată ca garnitură la partea de jos a unei mâneci. ♦ Partea de jos (răsfrântă) a pantalonilor. ♦ Porțiune de la începutul unui ciorap tricotat, lucrată de obicei ca un elastic. 2. Garnitură de piele sau de cauciuc, în formă de inel sau de cilindru, care servește la etanșarea unor deschideri. 3. Text scurt tipărit cu alt caracter de literă pe prima pagină a unui ziar sau într-o publicație periodică, la începutul unui articol, care conține în rezumat o știre importantă din cuprinsul ziarului sau ideea principală, nota originală din cuprinsul articolului. ◊ Manșetă bibliografică = indicație bibliografică în partea de jos a copertei interioare a publicațiilor periodice, cuprinzând datele necesare identificării sau citării periodicului respectiv. ♦ Text scurt folosit ca titlu general pentru mai multe articole care tratează aceeași temă; p. ext. spațiu rezervat acestor texte. – Din fr. manchette, germ. Manschette.

MÁPĂ1, mape, s. f. 1. Obiect de birou făcut din carton, din pânză, din piele etc., uneori acoperit cu hârtie sugativă, în care se țin hârtii, foi volante etc.; dosar special în care se păstrează hârtii, desene, acte etc.; copertă de protecție în care se ține o carte, un mecanism etc. 2. Servietă (plată), de obicei cu mai multe despărțituri. ♦ Plic gros, în interiorul căruia sunt 10-12 plicuri mai mici, împreună cu hârtia de scris necesară. – Din germ. Mappe.

MEMBRÁNĂ, membrane, s. f. 1. Nume dat țesuturilor animale sau vegetale, subțiri și suple, foarte diferite ca structură, care căptușesc, îmbracă, leagă, susțin sau delimitează anumite organe sau părți de organe; piele subțire; pieliță. ♦ Diferențiere protoplasmatică sau celulozică, care învelește și limitează celula animală și cea vegetală. 2. (Fiz.) Corp subțire flexibil, care, prin vibrație, poate produce sau transmite sunete, fiind întrebuințat la telefon, la microfon și la alte aparate acustice sau de percuție. 3. Corp subțire folosit pentru a separa două medii; diafragmă. 4. (Înv.) Pergament (pentru scris). – Din lat., it. membrana, fr. membrane.

MAROCHÍN s. n. piele de capră sau, rar, de oaie sau de vițel, tăbăcită vegetal pentru a căpăta lustru și finețe; cordovan. [Var.: marochínă s. f.] – Din fr. maroquin, it. marochino.

MAROCHINĂRÍE, marochinării, s. f. 1. Meseria marochinierului. 2. Atelier sau magazin unde se lucrează sau se vând obiecte din marochin. 3. Obiecte făcute din marochin (sau, p. gener., din orice fel de piele). [Var.: marochineríe s. f.] – Din fr. maroquinerie.

MOȚ1, moțuri, s. n. 1. Șuviță de păr (mai lung și mai des) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale). ◊ Expr. (Fam.) (A fi) cu moț (în frunte) sau mai cu moț = (a se socoti) cu vază, mai deosebit, mai iscusit, mai grozav. A spune lucrurile cu moț = a exagera, a înflori ceva. Moț și el = se spune când cineva intervine (nechemat) într-o discuție. A lua (pe cineva) de moț = a trage de păr. ♦ Șuviță de păr legată cu o panglică; p. ext. panglica cu care se leagă această șuviță. ♦ (Mai ales la pl., în forma moațe) Șuviță de păr răsucită pe un șiret, o hârtie, o cârpă etc. pentru a se încreți; p. ext. șiret, cârpă, hârtie etc. folosită în acest scop; bigudiu. 2. Smoc de pene de pe capul unor păsări. 3. Panaș, ciucure confecționat din diferite materiale, care se atârnă la fes, scufie, căciuliță etc. 4. pielea roșie-albăstruie de pe capul curcanului, care atârnă în jos; creastă. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare cu flori roșii, roz sau albe în formă de spice care atârnă în jos (Polygonum orientale); b) plantă erbacee cu flori roșii, mici, așezate în spice lungi, care atârnă ca o coadă (Amaranthus caudatus). 5. Nume dat unor inflorescențe. 6. (Reg.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei (Potamogeton perfoliatus). 7. Partea superioară, ascuțită, prelungită sau bulbucată, a unor lucruri; vârf. [Pl. și: moațe.] – Et. nec.

MARSUPIALIZÁRE, marsupializări, s. f. (Med.) Deschidere a unei colecții de puroi la nivelul pielii. [Pr.: -pi-a-] – După fr. marsupialisation.

VÍU, VÍE, vii, adj., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat) Care se află în viață, care trăiește; înzestrat cu viață. ◊ Loc. adj., adv. De viu = fiind încă în viață. ◊ Loc. adv. Pe viu = în mod direct, nemijlocit. ◊ Expr. Prin (sau cu) viu grai = oral. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decât poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. ◊ (Substantivat, în expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. ♦ Care este dotat cu simțire. ◊ Rană (sau carne) vie = rană (sau carne) a unui organism în viață care sângerează, de pe care s-a luat pielea. ♦ Care persistă, care dăinuiește încă. Tradiție vie.Limbă vie = limbă care se vorbește în mod curent în prezent, limbă în circulație. ♦ (În concepția creștină) Etern, nemuritor, veșnic. 2. Plin de viață, de neastâmpăr; cu mișcări iuți, vioaie. ♦ Animat, însuflețit. Discuție vie. ♦ (Despre ochi) Care denotă vioiciune, inteligență; ager, vioi. 3. (Despre plante) Viguros, plin de sevă, sănătos, verde. ♦ (Despre ape) Care curge repede. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. 4. (Despre sunete) Răsunător, puternic. ♦ (Despre lumină; p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. ♦ (Despre culori) Aprins; strălucitor. 5. (Despre abstracte) Intens, puternic. Durere vie. II. S. n. (Rar) Viață. – Lat. vivus.

CIUPÍ, ciupesc, vb. IV. 1. Tranz. A apuca cu vârful degetelor sau cu unghiile de pielea sau de carnea cuiva, strângând-o și provocând durere; a pișca. ◊ Refl. Se ciupește singur. ♦ A apuca, a mușca ori a înțepa cu ciocul sau cu gura. ♦ Fig. A face aluzii înțepătoare; a necăji, a tachina. 2. Tranz. A apuca câte puțin din ceva cu ciocul sau cu gura pentru a mânca; a ciuguli; (despre oameni) a rupe cu mâna bucățică cu bucățică din ceva (și a mânca). 3. Tranz. A rupe vârful lăstarilor viței de vie sau vârful tulpinii altor plante pentru a favoriza dezvoltarea fructelor. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A-și însuși (în mod repetat) mici sume de bani, obiecte mărunte etc. ♦ A smulge, a afla de la cineva mici informații, secrete mărunte (pentru a le furniza altcuiva). 5. Refl. Fig. (Fam.) A se îmbăta puțin; a se chercheli. – Cf. bg. čupja, scr. čupati.

LICHENIFICÁRE s. f. proces morbid din îngroșarea exagerată a cutelor naturale ale pielii. (după fr. lichénification)

DECAPÁ, decapez, vb. I. Tranz. 1. A curăța de acizi sau de grăsimi o suprafață metalică în vederea operațiilor ulterioare. 2. A nivela un teren sau un pavaj de asfalt prin înlăturarea unui strat subțire de la suprafață. 3. A trata pieile sau blănurile cu soluții ale unor acizi sau săruri în vederea conservării lor temporare sau pentru prelucrarea ulterioară. – Din fr. décaper.

LEZÁRD I. s. m. șopârlă. II. s. n. piele de șopârlă tăbăcită. (< fr. lézard)

DERMATOLOGÍE s. f. Ramură a medicinii care se ocupă cu studiul pielii și al bolilor ei. – Din fr. dermatologie.

MĂNÚȘĂ, mănuși, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte confecționat din lână, tricot, piele, cauciuc etc., care acoperă mâinile, protejându-le. ◊ Expr. A umbla (sau a se purta) cu mănuși (cu cineva) = a avea o purtare plină de menajamente, de politețe, de îngăduință (față de cineva). A arunca (cuiva) mănușa = a provoca (pe cineva) la duel; p. gener. a provoca (pe cineva). A ridica mănușa = a primi provocarea (cuiva) la duel; p. gener. a primi provocarea (cuiva). 2. (Pop.) Mănunchi (1). 3. (Reg.; și ca termen tehnic în arheologie) Toartă (la oale, vase, căni). ♦ P. gener. Parte a unui obiect care servește pentru a prinde, a apuca, a strânge. [Var.: mânúșă s. f.] – Mână + suf. -ușă.

MĂRGEÁ, -ÍCĂ, mărgele, s. f. 1. Boabă (mică) de sticlă, de piatră etc., de forme și culori diferite (înșirată pe ață, cusută pe un veșmânt etc.), folosită ca podoabă; (la pl.) șirag format din asemenea obiecte. 2. (La pl.) Protuberanțe ale pielii de pe capul și gâtul curcanului. 3. (În forma mărgică) Numele dat mai multor plante erbacee din familia gramineelor, cu flori mici, dispuse câte una sau două în vârful unor spiculețe (Melica). – Din lat. margella.Mărgică: cu schimbare de suf.

CONFORMITÁTE s. f. Raportul dintre două lucruri conforme; potrivire, concordanță. ◊ Expr. În conformitate cu... = potrivit cu..., de acord cu... Pentru conformitate = formulă prin care se confirmă exactitatea copiei scoase după un act sau după un document. – Din fr. conformité.

CORDÓN, cordoane, s. n. I. 1. Cingătoare (de material plastic, de panglică, de pânză, de piele etc.); centură, curea. ♦ Panglică lată de mătase purtată diagonal pe piept, de care sunt prinse anumite decorații înalte; gradul cel mai înalt al unei decorații. 2. (Geogr.; în sintagma) Cordon litoral = fâșie de uscat care desparte o lagună sau un liman de mare; săgeată litorală, perisip. 3. Ansamblu de fire electrice foarte flexibile, folosit în telefonie. 4. (Anat.; în sintagma) Cordon ombilical = ombilic. 5. Margine a unei monede cu grosimea mai mare decât partea centrală. II. 1. Șir de posturi militare însărcinate cu un serviciu de pază; linie compactă, formată de obicei din soldați care au ca sarcină să asigure ordinea în cazul unei afluențe de oameni. ◊ Cordon sanitar = ansamblul măsurilor de izolare la care este supusă o localitate sau o țară unde bântuie o boală molipsitoare; (concr.) patrulă sau grup de patrule care asigură această izolare. 2. (Înv.) Frontieră, graniță. – Din fr. cordon.

CRÓSĂ2, crose, s. f. Smoc de pene întrebuințat altădată ca ornament la pălăriile femeilor sau la chipiele militarilor. – Et. nec.

LEUCODERMÍE s. f. decolorare a pielii datorită lipsei sau dispariției pigmentului. (< fr. leucodermie)

EPITÉLIU, epitelii, s. n. Țesut format dintr-unul sau din mai multe straturi de celule de diverse forme, care alcătuiește învelișul pielii, al mucoaselor, al canalelor excretoare ale glandelor etc. – Din fr. épithélium.

ERITÉM, eriteme, s. n. Roșeață în formă de pete, care apare pe pielea corpului în diferite boli. – Din fr. érythème.

LEPTOSPIRÓZĂ s. f. boală infectocontagioasă produsă de leptospiră, caracterizată prin temperatură și colorare icterică a pielii și a conjunctivelor. (< fr. leptospirose)

FACSIMÍL, facsimile, s. n. Reproducere exactă a unui text, a unei semnături, a unui desen sau a unei picturi cu ajutorul fotografiei, al fototipiei, prin copiere manuală etc. [Acc. și: facsímil] – Din fr. fac-similé, lat. fac simile.

FĂLȚUÍT2, -Ă, fălțuiți, -te, adj. 1. (Despre piei tăbăcite) Care și-a redus și și-a uniformizat grosimea în urma prelucrării cu falțul. 2. (Despre unele materiale de construcție) Care are falț, prevăzut cu falț. 3. (Despre colile unei tipărituri) Îndoit și împăturit (în vederea broșării sau a legării). – V. fălțui.

FÂȘÍE, fâșii, s. f. 1. Bucată lungă și îngustă (de material textil, de piele etc.), tăiată sau ruptă dintr-o bucată mai mare. 2. Suprafață lungă și îngustă de teren. [Var.: fășíe s. f.] – Fașă + suf. -ie.

LENTÍGO s. n. pată pigmentară a pielii; pistrui. (< fr., lat. lentigo)

MĂSLINÍU, -ÍE, măslinii, adj. (Despre fața sau pielea oamenilor) De culoarea măslinei (1); galben-verzui bătând în negru; smead. – Măslină + suf. -iu.

FRÁGED, -Ă, fragezi, -de, adj. 1. (Despre plante) Crescut de puțină vreme; tânăr, crud. ♦ (Despre legume, carne etc.) Care provine de la plante sau animale tinere, fierbe repede și se fărâmă ușor cu dinții. ♦ (Despre culoarea verde) Ca a plantelor tinere; delicat. 2. (Despre ființe) Tânăr; gingaș, plăpând. ◊ Vârstă fragedă = vârsta copilăriei. Tinerețe fragedă = epocă în care cineva este foarte tânăr. ♦ (Despre obraji, mâini) Cu pielea fină, delicată. – Din lat. *fragidus (= fragilis).

MĂTREÁȚĂ s. f. I. Părticele de epidermă de culoare albicioasă, care se desprind de pe pielea capului. ♦ Spec. Pitiriazis. II. 1. (Bot.) Mătasea-broaștei. 2. (Reg.) Plantă erbacee cu tulpina roșie, ramificată și cu flori trandafirii (Peplis portula). 3. Compus: mătreață-de-arbori sau mătreața-brazilor = un fel de lichen care crește mai ales, spânzurând ca niște firișoare alburii; mătasea-bradului (Usnea barbata).Et. nec. Cf. lat. *matricia.

NĂBÚC s. n. Imitație de piele de antilopă, de obicei de culoare albă, cu aspect mat, catifelat, obținută din piele de bovine. [Var.: nubúc s. n.] – Din germ. Nubuk.

OPĂREÁLĂ, opăreli, s. f. 1. Opărire. 2. (Pop.) Iritație a pielii, care se ivește (mai ales la copiii mici) la încheieturi și între coapse, provocând usturimi; opăritură. – Opări + suf. -eală.

ORBÉȚ, ORBEÁȚĂ, orbeți, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Ființă) care nu vede bine sau nu vede deloc; p. ext. cerșetor (orb2). ◊ Expr. A se bate ca orbeții = a se încăiera aprig, a se bate rău, fără a se uita unde lovesc. 2. S. m. Mamifer din ordinul rozătoarelor, asemănător cu cârtița, cu ochii ascunși sub piele, care trăiește sub pământ și se hrănește cu rădăcini; cățelul-pământului (Spalax microphtalmus). [Var.: orbéte s. m.] – Orb + suf. -eț.

PAPÍLĂ, papile, s. f. Mică proeminență (conică) a pielii, a unor mucoase sau a feței externe sau interne a unui organ. – Din lat. papilla, fr. papille.

PÁTĂ, pete, s. f. 1. Urmă lăsată pe suprafața unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc., suprafață pe care se întinde o astfel de urmă; substanță care a lăsat această urmă. ♦ Porțiune diferit colorată pe un fond de o culoare mai mult sau mai puțin omogenă. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare față de rest. ♦ Părticică a pielii corpului omenesc sau a animalelor diferit colorate față de rest. 3. Porțiune de nuanță diferită (mai închisă) care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe discul Soarelui, al Lunii sau al altui corp ceresc. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preț defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 4. Fig. Faptă, atitudine, situație etc. reprobabilă, care știrbește onoarea sau reputația cuiva; rușine, stigmat. ◊ Loc. adj., adv. Fără (de) pată = curat, nevinovat; neprihănit, cast. – Et. nec.

PAVILIÓN, pavilioane, s. n. 1. Clădire mică, pitorească, situată într-o grădină, într-un parc sau la extremitățile unui edificiu; clădire izolată într-o pădure, pe malul unui lac etc. ♦ Fiecare dintre clădirile de sine stătătoare ale unui ansamblu de clădiri care alcătuiesc o unitate administrativă sau sunt destinate unui singur scop (la spitale, școli, cazărmi etc.). ♦ Cort mare, cu vârful ascuțit, care servea ca locuință căpeteniilor armatei în timpul campaniilor. 2. Drapel arborat de unele autorități portuare pe fațada sediului lor. ♦ Drapel sau steguleț, de forme și de culori diferite, arborat la pupa sau pe catargul unei nave pentru a-i identifica apartenența la o anumită țară sau care este folosit pentru anumite semnalizări pe mare. ♦ Stindard al unor organizații, asociații etc., care se înalță la anumite festivități. 3. Segment cartilaginos, acoperit de piele, care face parte din urechea externă și în care se deschide canalul auditiv; p. ext. porțiune dilatată de la extremitatea unui conduct organic. Pavilionul trompei uterine. 4. Cornet acustic. 5. Partea largă ca o pâlnie a instrumentelor muzicale de suflat. ♦ Pâlnie acustică a unui receptor telefonic, a unui megafon etc. [Pr.: -li-on] – Din fr. pavillon, germ. Pavillon.

PĂDUCÉL, păducei, s. m. 1. Arbust sau arbore spinos din familia rozaceelor, cu frunze crestate, cu flori albe dispuse în buchețele, cu fructe comestibile, care se cultivă și ca plantă ornamentală (Crataegus monogyna). 2. Insectă parazită care trăiește pe plante sau pe corpul unor mamifere (Leptus autumnalis). 3. (Pop.) Boală de piele care se manifestă prin mâncărimi pe tălpi sau între degetele picioarelor. – Din lat. *peducellus.

PĂRUÍ1, păruiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. recipr. (Fam.) A (se) bate trăgând(u-se) de păr2; p. gener. a (se) bate. 2. Tranz. (În tăbăcărie) A îndepărta (prin procedee chimice) părul2 de pe pieile crude; a depila. – Păr2 + suf. -ui.

PĂTÁT, -Ă, pătați, -te, adj. 1. Cu pete, cu murdărie; murdar, murdărit, mânjit. ♦ (Despre oameni) Cu pielea pigmentată diferit pe unele porțiuni; (despre pielea oamenilor) care este pigmentată diferit pe unele porțiuni. ♦ (Despre animale și plante) Care are porțiuni de altă culoare pe un fond omogen colorat; bălțat, pestriț. 2. Fig. Pângărit, profanat; compromis, dezonorat. – V. păta.

PELÁDĂ, pelade, s. f. Boală de piele care se manifestă prin căderea părului de pe cap pe anumite porțiuni (rotunjite). – Din fr. pelade.

PIÉLIȚĂ, pielițe, s. f. 1. piele (1) subțire, fină, delicată; (p. spec.) pielea obrazului. ♦ (Mai ales la pl.) Strat subțire, cornos, care mărginește unghia. 2. Nume generic pentru țesuturile animale subțiri (și elastice), cu aspect de foiță, lamă sau pânză fină, care căptușesc, îmbracă, susțin, separă sau formează anumite organe sau părți de organe; membrană. 3. Țesut vegetal subțire care acoperă, separă sau leagă unele părți ale plantelor. 4. Intestin de animal sau membrană artificială care formează învelișul mezelurilor preparate din tocătură. 5. Pojghiță fină care se formează pe suprafața unor lichide. – piele + suf. -iță.

PIELÓS, -OÁSĂ, pieloși, -oase, adj. (Rar) Care are aspectul pielii; elastic și rezistent ca pielea. – piele + suf. -os.

PIERITÓR, -OÁRE, pieritori, -oare, adj. 1. Supus morții, pieirii; muritor. ◊ Expr. Pieritor de foame = (despre oameni) foarte sărac, care nu are nici ce mânca; muritor de foame. 2. Care dispare sau se risipește, care nu durează; trecător, efemer. [Var.: (înv. și reg.) pieitór, -oáre adj.] – Pieri + suf. -tor.

PLÉTORĂ s. f. 1. Cantitate de sânge sau de lichide depășind valorile normale în întreg organismul sau numai în anumite părți ale lui; stare morbidă provocată de această supraîncărcare și care se manifestă prin roșeața pielii și a mucoaselor, palpitații, puls accelerat, respirație scurtă etc. 2. Cantitate mare de obiecte sau de ființe (lipsite de valoare). ◊ Pletoră semantică = aglomerare (excesivă) de sensuri la unele cuvinte. – Din fr. pléthore.

PLÓSCĂ, ploști, s. f. 1. Vas de lemn, de lut ars, de metal sau de piele, cu capacitate mică, rotund și turtit, cu gâtul scurt și strâmt, în care se ține băutură și care se poartă atârnat de o curea. ◊ Expr. A umbla cu (sau a purta) plosca (cu minciuni) = a colporta minciuni, a duce vorbe, bârfeli de la unii la alții. 2. (Înv.) Vas în care vânătorul își ținea praful de pușcă. 3. Vas făcut din tablă smălțuită, sticlă, material plastic etc., cu o deschizătură largă în partea de sus, în care urinează bolnavii imobilizați la pat. – Din bg., scr. ploska.

POMÁDĂ, pomezi, s. f. 1. Preparat cosmetic parfumat, obținut din substanțe grase, cu care se unge părul, barba, mustățile, pielea. 2. Produs farmaceutic de uz intern, preparat dintr-o materie grasă (lanolină, vaselină etc.), în care s-au încorporat una sau mai multe substanțe medicamentoase; alifie, unguent. – Din fr. pommade.

PÚNGĂ, pungi, s. f. 1. Săculeț (cu băieri) de piele, mai rar de pânză, de material plastic etc., cu una sau mai multe despărțituri, în care se țin în mod curent banii și alte obiecte mici. ◊ Expr. A-i sufla vântul în pungă sau a da de fundul pungii = a nu (mai) avea bani. A-și dezlega (sau a-și desface) punga = a fi darnic. A fi gros la pungă = a fi foarte bogat. A(-și) strânge (sau a avea, a face) buzele (sau gura) pungă = a) a avea sau a produce o senzație de contractare a buzelor din cauza unui aliment astringent, acru etc.; b) a ține buzele strânse (în semn de nemulțumire, de amărăciune etc.). ♦ Conținutul unei pungi (1); p. ext. bani, avere. ♦ Săculeț cuprinzând 500 de galbeni, taleri sau lei vechi, cu care se făceau plățile în trecut; p. ext. suma de 500 de galbeni, taleri sau lei vechi. 2. Săculeț făcut din hârtie, din material plastic sau din alt material, servind ca ambalaj pentru diferite obiecte, mai ales alimente. ♦ Conținutul unui astfel de săculeț; 3. Umflătură a pielii de forma unui săculeț (situată mai ales sub pleoapa inferioară); ◊ Pungă de apă = denumire populară pentru ascită; pleurezie. 4. Săculeț triunghiular situat la piciorul albinei, în care aceasta strânge și transportă polenul. 5. Cavitate naturală în scoarță pământului, de forma unei pungi (1). 6. (Bot.; în compusul) Punga-babei = plantă erbacee cu flori galbene-aurii (Pulicaria dysenterica).Et. nec.

RADIOSCÓPIC, -Ă, radioscopici, -ce, adj. Care aparține radioscopiei, privitor la radioscopie. [Pr.: -di-os-] – Din fr. radioscopique.

RÁSĂ1, rase, s. f. 1. Grup de indivizi aparținând aceleiași specii de microorganisme, plante, animale, cu caractere comune, constante, conservate ereditar, care se deosebesc de alte varietăți din aceeași specie prin anumite caractere specifice. ◊ De rasă = de soi, bun: select. 2. Fiecare dintre grupurile biologice de populații, caracterizate prin culoarea părului, a pielii și prin alte particularități exterioare. – Din fr. race, germ. Rasse.

FOÁLE, foale, s. n. 1. Aparat care folosește la comprimarea și la suflarea aerului cu ajutorul unei camere cu burduf de piele cu pereți plisați, acționată prin mânere sau printr-un sistem de pârghii. ♦ Burduf plisat al unor instrumente muzicale (acordeon, armonică etc.). ♦ Sac primitiv făcut din pielea unor animale; burduf. 2. (Reg., fam.) Abdomen. [Var.: (1) foi s. m.] – Lat. follis.

RAS2, -Ă, rași, -se, adj. 1. (Despre barbă, mustăți, păr) Tăiat de la rădăcină. ♦ (Despre persoane) Care nu poartă barbă (și mustăți); care este bărbierit; care are părul tăiat până la piele. ◊ Expr. (Fam.) C-o fi tunsă, c-o fi rasă = în sfârșit, după multă vorbă. 2. Curățat de stratul exterior prin frecare pe o răzătoare. 3. Întins, drept. ♦ (Adverbial) Foarte apropiat de o suprafață, atingând aproape o suprafață; tangențial. Zboară ras cu pământul. 4. Plin până la marginea de sus, foarte plin. – V. rade.

REPTÍLĂ, reptile, s. f. (La pl.) Clasă de vertebrate ovipare, de obicei terestre, târâtoare, cu temperatura corpului variabilă, cu corpul acoperit de o piele groasă, solzoasă, fără picioare sau cu picioare scurte, dispuse lateral, și cu inima formată din două auricule și un ventricul (Reptilia); (și la sg.) animal care face parte din această clasă. – Din fr. reptile, germ. Reptile.

RID, riduri, s. n. Încrețitură a pielii obrazului; zbârcitură, cută, creț. – Din fr. ride.

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A(-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți sau de buci din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Din lat. saccus.

SCAI2 s. n. Imitație de piele făcută din material plastic, maleabilă și rezistentă la schimbările de temperatură. – Et. nec.

SCALP, scalpuri, s. n. 1. piele a capului uman împreună cu părul, smulsă de pe craniu în urma unui accident sau desprinsă cu un instrument ascuțit. 2. Scalpare. – Din fr. scalp.

SCĂRPINÁ, scárpin, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) râcâi sau a (se) freca cu unghiile, cu degetele, cu un obiect sau de ceva tare, în locul unde simte o senzație de mâncărime a pielii. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A bate pe cineva. – Lat. scarpinare.

SCORȚÓS, -OÁSĂ, scorțoși, -oase, adj. 1. Care nu se îndoaie, care rămâne drept, lipsit de suplețe, țeapăn, tare, rigid; a cărui suprafață prezintă asperități, care este aspru la pipăit ca o scoarță (1). ♦ Fig. (Despre oameni și manifestările lor). Care este lipsit de maleabilitate, care nu este conciliant; rigid, distant. 2. (Despre lemne, pământ etc.) Cu o crustă groasă și aspră, cu scoarță. ◊ Pepene scorțos = pepene galben cu miezul tare. Mere scorțoase = varietate de mere mari, cu coaja groasă, de culoare galbenă-ruginie. ♦ (Despre piele) Îngroșat, aspru, uscat, bătătorit, crăpat; (despre față, mâini etc.) cu pielea îngroșată, aspră, bătătorită, crăpată. – Scoarță + suf. -os.

SPUZEÁLĂ, spuzeli, s. f. 1. (Pop.) Erupție care apare pe piele. 2. Fig. Spuză (2). – Spuzi + suf. -eală.

STEREOSCÓPIC, -Ă, stereoscopici, -ce, adj. Care aparține stereoscopiei, privitor la stereoscopie; obținut sau funcționând prin stereoscopie, bazat pe stereoscopie. [Pr.: -re-o-] – Din fr. stéréoscopique.

STRĂVEZÍU, -ÍE, străvezii, adj. 1. Care permite razelor de lumină să străbată prin el; prin care se văd (clar) obiectele; transparent. ♦ Clar, limpede, luminos. ♦ Care permite razelor de lumină să-l străbată parțial; prin care se văd vag contururile obiectelor; translucid. 2. (Despre oameni) Cu pielea (obrajilor) subțire, fină, palidă. ♦ Foarte slab. 3. Fig. (Adesea adverbial) Al cărui sens ascuns, neexprimat direct, poate fi înțeles cu ușurință; evident. – Străvedea + suf. -iu.

SUBCUTANÁT, -Ă, subcutanați, -te, adj. Care se află sub piele; care pătrunde sub piele; care se face sub piele; subcutaneu. Injecție subcutanată.Sub1- + cutanat.

ȘÁNCRU, șancre, s. n. Ulcerație a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere în organism a unor germeni infecțioși. – Din fr. chancre.

ȘOPẤRLĂ, șopârle, s. f. Nume dat mai multor specii de reptile din ordinul saurienilor, cu pielea verde-cenușie sau pestriță, cu capul și abdomenul acoperite cu plăci cornoase, cu corpul aproape cilindric, sprijinit pe patru picioare scurte, îndreptate în afară, cu coada lungă, subțiată spre vârf, regenerabilă (Lacerta). – Cf. alb. shapi.

ȘPALT2, șpalturi, s. n. piele subțire, de calitate inferioară, obținută prin șpăltuire și folosită pentru căptușeli și fețe de încălțăminte. – Din germ. Spalt.

TĂBĂCÍT2, -Ă, tăbăciți, -te, adj. (Despre piele) Care a fost transformat, cu ajutorul tananților, într-un produs moale, suplu, impermeabil, elastic și rezistent la uzură. ♦ Fig. (Despre pielea sau trupul omului) Ars de soare și de vânt; bătătorit de muncă; bătucit, înăsprit. – V. tăbăci.

TEÁCĂ, teci, s. f. 1. Înveliș, toc, apărătoare confecționată din metal, din lemn sau din piele, în care se păstrează obiecte tăioase lungi sau anumite instrumente; toc, apărătoare. ◊ Expr. (Reg.) A se face teacă de pământ = a se face nevăzut, a se ascunde, a dispărea. A asculta teacă de pământ = a asculta într-o tăcere desăvârșită. A rămâne teacă = a rămâne gol. (Ba) că(-i) teacă, (ba) că(-i) pungă, se spune când cineva se codește să facă un lucru, invocând pretexte neserioase. 2. Parte a unei unelte manuale în care intră și se fixează coada sau mânerul. ♦ (Rar) Pulpar. 3. Păstaie. – Din lat. theca.

TOC2, tocuri, s. n. 1. Cutie ori suport de lemn, de metal, de piele sau de material plastic, cu forme și mărimi diferite, în care se păstrează arme, aparate sau instrumente; teacă de piele, de carton etc. în care se țin diferite obiecte mici (ochelari, piepteni etc.). ♦ Spec. (Rar) Teacă de sabie. 2. Unealtă de scris cu cerneală făcută din lemn, os, metal, în formă de bețișor, la care se adaptează o peniță; condei. ◊ Toc rezervor = stilou. 3. Cadru de lemn sau de metal în care se fixează, la o construcție, ferestrele și ușile. – Din magh., scr. tok.

TOHOÁRCĂ, tohoarce, s. f. (Reg.) Cojoc mare ciobănesc, făcut din piei neprelucrate (cu lâna în afară). – Et. nec.

FOLICULÍTĂ, foliculite, s. f. Boală de piele caracterizată prin apariția unor bășicuțe pline cu puroi la rădăcina unui fir de păr. – Din fr. folliculite.

FOTODERMATÓZĂ, fotodermatoze, s. f. Boală de piele provocată de expunerea pielii la razele solare. – Din fr. photodermatose.

FOTOSENSIBILITÁTE s. f. Sensibilitate la lumină. ♦ Sensibilitate mare a organismului, în special a pielii, față de radiațiile luminoase. – Din fr. photosensibilité.

OGLÍNDĂ, oglinzi, s. f. 1. Un obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

LAMBÓU s. n. 1. bucată de carne sau de piele care se conservă la amputații. 2. fâșie, parte, fragment. (< fr. lambeau)

LACTOTERAPÍE s. f. tratament bazat pe utilizarea laptelui, injectat sub piele. (< fr. lactothérapie)

AMÚȘ, amușuri, s. n. (Reg.) Groapă cu apă și var în care tăbăcarul pune pieile pentru argăsit. – Et. nec.

AMUȘÍ2, amușesc vb. IV. Tranz. (Reg.) A curăța părul de pe pieile scoase din amuș. – Din amuș.

PLOP, plopi, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri (îndreptate în sus) (Populus). Cînd va face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). ◊ Expr. Mătușă (sau unchi, văr etc.) de plop = rudă îndepărtată. ◊ Compuse: plop-alb = specie de plop cu scoarța netedă, albă-cenușie și cu frunzele argintii pe partea inferioară (Populus alba); plop-negru = specie de plop cu scoarța crăpată, de culoare închisă, al cărui lemn moale se întrebuințează în industrie și a cărui scoarță se folosește la tăbăcitul pieilor (Populus nigra); plop-tremurător (sau -de-munte) = specie de plop ale cărui frunze tremură la cea mai mică adiere a vîntului (Populus tremula).Lat. *ploppus (= pop(u)lus).

PAHIDÉRM, pahiderme, s. n. Denumire generică dată mai multor mamifere erbivore masive, cu pielea foarte groasă, cu păr puțin, cu pântecele mare și cu picioarele terminate cu copite. ◊ (Adjectival) Animal pahiderm. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ pentru o persoană lipsită de bun-simț, obraznică. [Var.: pachidérm s. n.] – Din lat. pachyderma, fr. pachyderme.

PAHIDERMÍE, pahidermii, s. f. (Med.) Îngroșare anormală a pielii. [Var.: pachidermíe s. f.] – Din fr. pachydermie.

PALÁȘCĂ, pălăști, s. f. (Înv. și reg.) Geantă de piele care se poartă la șold. ♦ Cartușieră. – Din tc. palaska, ngr. paláska.

PALMIÉRĂ, palmiere, s. f. Bucată dreptunghiulară de piele groasă care protejează palmele1 (1) în timpul muncii. – Palmă1 + suf. -ieră.

PANTÓF, pantofi, s. m. Încălțăminte de stradă din piele, din materiale sintetice sau din pânză, care acoperă laba piciorului până la gleznă. – Din germ. Pantoffel.

PAPILÓM, papiloame, s. n. Tumoare epitelială benignă, care se formează pe piele și pe mucoase. [Pl. și: papilomuri] – Din fr. papillome.

PÁPULĂ, papule, s. f. Leziune superficială a pielii, caracterizată printr-o mică ridicătură roșiatică sau neagră, dură, care apare în unele boli de piele și în sifilis. – Din lat. papula, fr. papule.

PASPOÁL, paspoaluri, s. n. Șiret (lat) sau fâșie îngustă de stofă, de mătase etc. aplicată ca garnitură la rochii, de-a lungul unei cusături, a unui buzunar etc. ♦ Bandă, de obicei din piele sau din material plastic, fixată la unele fețe de pantofi sau la diferite obiecte de marochinărie pentru a le întări marginile sau pentru a ascunde unele cusături și a crea un efect decorativ. [Pl. și: paspoale] – Din fr. passepoil.

PĂLMÁR, pălmare, s. n. Mănușă specială de piele, de cauciuc, de material plastic etc., folosită pentru protecția palmei1 (1) în diverse locuri de muncă. – Palmă + suf. -ar.

PĂMÂNZÁLCĂ, pămânzălci, s. f. (Reg.) Bucată de piele sau de pânză groasă cu care se strânge la mijloc caierul pus în furcă. – Et. nec.

PĂR2, peri, s. m. 1. Totalitatea firelor subțiri de origine epidermică, cornoasă, care cresc pe pielea omului și mai ales pe a unor animale; spec. fiecare dintre firele de felul celor de mai sus sau (cu sens colectiv) totalitatea acestor fire, care acoperă capul omului. ◊ În doi peri = a) loc. adj. (pop.) cărunt; p. ext. care este între două vârste; b) loc. adj. și adv. (care este) neprecizat, nedefinit bine, nehotărât, între două stări; p. ext. îndoielnic, confuz, echivoc, neclar; c) loc. adj. și adv. (reg.) amețit de băutură; cherchelit. ◊ Loc. adv. În păr = cu toți de față. ◊ Expr. Din (sau de-a) fir în (ori a) păr = de la un capăt la altul și cu lux de amănunte; în întregime, în amănunt. Tras de păr, se spune despre o concluzie forțată, la care ajunge cineva exagerând sau denaturând adevărul. A se lua cu mâinile de păr sau a-și smulge părul din cap, se spune când cineva este cuprins de disperare. A se lua (sau a se prinde) de păr cu cineva = a se certa foarte tare, a se încăiera cu cineva. A atârna de un fir de păr = a depinde de o nimica toată. A se da după păr = a se comporta după cum cere împrejurarea; a se acomoda. N-am păr în cap sau cât păr în cap, ca părul din cap = în număr foarte mare; foarte mult. Cât păr în palmă (sau pe broască) = nimic; deloc. Când mi-o crește păr în palmă = niciodată. A avea păr pe limbă = a fi prost; a fi lipsit de educație, necioplit. A i se ridica (sau a i se sui) (tot) părul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (ori a i se ridica, etc.) părul măciucă = a se înspăimânta, a se îngrozi, a-i fi foarte frică. A despica (sau a tăia) părul (sau firul de păr) în patru (ori în șapte etc.) = a cerceta ceva cu minuțiozitate exagerată. A-i scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) multe necazuri; a sâcâi, a agasa (pe cineva). A-i ieși (cuiva) peri albi = a îmbătrâni din cauza prea multor necazuri. A-i ieși (sau a-i trece) cuiva părul prin căciulă = a face eforturi deosebite, trecând peste multe greutăți; a ajunge la limita răbdării. ♦ (Pop.) Peri răi = numele unei boli de ochi, de obicei provocată de firele de gene mai lungi care irită globul ocular. ♦ (Fiecare dintre) firele chitinoase care acoperă unele organe sau părți ale corpului insectelor. ♦ P. anal. Firele scurte, ieșire în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 2. Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; p. ext. țesătură din aceste fibre. 3. P. anal. Fiecare dintre filamentele (fine), de origine epidermică, existente pe anumite organe ale unor plante. 4. Arc în formă de spirală la ceas. 5. Compuse: părul-fetei = plantă criptogamă înrudită cu feriga, întrebuințată ca plantă medicinală și ornamentală (Adianthum capillus- Veneris); părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunze mate, crestate adânc (Asplenium adianthum nigrum); părul-porcului = plantă erbacee cu frunze lungi și cu spiculețe (Equisetum telmateja). 6. Compus: (Astron.) Părul Berenicei = numele unei constelații din emisfera boreală. – Lat. pilus.

PÂRLÍT2, -Ă, pârliți, -te, adj. 1. Ars ușor, numai la suprafață. ♦ (Despre haine, țesături etc.) Ars superficial la călcat sau la dogoarea focului. 2. (Despre oameni sau despre părți ale corpului lor) Cu pielea înnegrită de soare; înnegrit, bronzat. 3. (Despre vegetație) Ofilit, veștejit, uscat din cauza arșiței. 4. Fig. (Fam.; despre oameni) Sărac, nevoiaș; necăjit, amărât. ♦ (Substantivat) Om nevoiaș; p. ext. om neisprăvit, prăpădit. – V. pârli.

PECÍNGINE, pecingini, s. f. 1. Nume popular dat mai multor boli de piele contagioase, caracterizate prin erupții cu bășicuțe, care, uscându-se, lasă niște pete scorțoase ce produc mâncărimi; p. gener. eczemă. ◊ Expr. A se întinde (sau, rar, a se răspândi, a cuprinde etc.) ca pecinginea (ori, rar, ca o pecingine) = a se propaga foarte mult, nestăvilit, pretutindeni; a se lăți. ♦ Fig. Rău care se extinde repede și nestăvilit. 2. Fig. Porțiune de teren (într-o semănătură) de pe care vegetația a dispărut din cauza unor plante parazite sau a unei boli. 3. Fig. Pată de mucegai, de murdărie, de igrasie pe un zid, pe o clădire etc. – Lat. petigo, -ginis.

PEGAMOÍD s. n. Imitație de piele fabricată dintr-o țesătură de bumbac sau de in acoperită cu un strat lăcuit și colorat, obținut pe bază de nitroceluloză. [Var.: pergamoid s. n.] – Din fr. pégamoïde.

PELÁGRĂ, pelagre, s. f. Boală provocată de lipsa din alimentație a unor vitamine și proteine, care se manifestă prin inflamația pielii, plăgi pe corp, tulburări gastrice și nervoase etc. – Din fr. pellagre.

PÉMFIGUS s. n. Boală de piele care se manifestă prin apariția pe piele și pe unele mucoase a unor bășici purulente, care lasă cruste și eroziuni. [Acc. și: pemfígus] – Din fr. pemphigus.

ARS, -Ă, arși, -se, adj. 1. Distrus, mistuit de foc. ◊ (Substantivat) Miroase a ars. ♦ Care prezintă o arsură. ◊ Expr. A sări (ca) ars = a sări repede (de surprindere, de spaimă, de indignare). ♦ Carbonizat în parte sau integral; distrus sub acțiunea unui agent corosiv, a unui acid etc. Mâncare arsă. Stofă arsă. ♦ Care a fost supus acțiunii focului (cu un scop anumit). Cărămidă arsă. ♦ (Despre oameni) Care are pielea înroșită, pârlită sau bășicată de soare; (despre pielea oamenilor) înroșit, pârlit sau bășicat de soare. 2. (Adesea fig.) Uscat, pârjolit (de soare, de secetă etc.). 3. Fig. (Despre inimă, suflet etc.) Zdrobit, distrus. – V. arde.

ANTILÓPĂ, antilope, s. f. 1. Nume dat mai multor rumegătoare, cu trupul suplu, cu picioarele lungi și subțiri, care trăiesc prin țările calde. 2. pielea tăbăcită a antilopei (1) sau material care imită această piele. – Din fr. antilope.

APRÉT, apreturi, s. n. 1. Substanță cu care se tratează țesăturile sau fibrele textile pentru a le da asprime, rigiditate, luciu, pentru a le face impermeabile, neșifonabile etc.; scrobeală. 2. Substanță care se aplică pe suprafața pieilor în timpul operației de finisare a tăbăcirii, în vederea formării unui strat de protecție și de lustru. 3. Faptul de a fi apretat. – Din fr. apprêt.

ROÁDE, rod, vb. III. 1. Tranz. și intranz. A rupe cu dinții fărâme dintr-un obiect tare (pentru a mânca). ◊ Expr. (Tranz.) A roade (cuiva) urechile = a) a mânca foarte mult, păgubind pe cineva; b) a plictisi (pe cineva) repetând(u-i) mereu același lucru, a-i împuia capul cuiva. 2. Tranz. Fig. (Despre gânduri, sentimente etc.) A chinui, a consuma, a tortura. 3. Tranz. (Reg.) A morfoli ceva în gură. 4. Tranz. și refl. A (se) distruge printr-o acțiune lentă și îndelungată de măcinare, de frecare; a (se) toci, a (se) uza printr-o întrebuințare îndelungată. ◊ Expr. (tranz.) A roade cuiva pragul = a vizita pe cineva prea des, prea stăruitor. ♦ Tranz. (Despre corpuri tari, aspre, venite în contact cu pielea) A freca pielea (provocând răni). 5. Refl. Fig. (Rar) A se ciopli, a se șlefui; a căpăta maniere, a se civiliza. – Lat. rodere.

JEJUNOSTOMÍE s. f. deschidere operatorie a unei anse jejunale la piele. (< fr. jéjunostomie)

VELÚR, s. n. 1. Catifea. ♦ Țesătură din lână de calitate superioară, supusă unor procese tehnologice, datorită cărora capătă aspect de catifea. 2. piele tăbăcită de taurine, scămoșată pe una dintre părți și folosită mai ales pentru fețe de încălțăminte. [Var.: (înv.) velúră s. f.] – Din fr. velours.

APRETÁT, -Ă, apretați, -te, adj. (Despre țesături, fibre textile sau piei) Supus apretării, tratat cu apret; scrobit2. – V. apreta.

ARĂPÍLĂ s. m. (Pop.) Om cu pielea și părul de culoare neagră (ca de arap). – Arap + suf. -ilă.

ARĂPOÁICĂ, arăpoaice, s. f. (Pop.) Femeie care face parte dintr-o populație africană negroidă; p. gener. femeie cu pielea și părul de culoare neagră. – Arap + suf. -oaică.

JAMBIÉRĂ s. f. învelitoare din pânză sau piele care acoperă gamba piciorului (la sport). ◊ parte a unei armuri care proteja gamba. (< fr. jambière)

AREÓLĂ, areole, s. f. (Anat.) Suprafață de piele diferit colorată de aceea a tegumentelor din jur. [Pr.: -re-o-] – Din fr. aréole.

ARGĂSEÁLĂ, argăseli, s. f. 1. Argăsire. 2. (Concr.) Amestec de substanțe cu care se argăsesc pieile și blănurile. – Argăsi + suf. -eală.

ARGĂSÍ, argăsesc, vb. IV. Tranz. A prelucra pieile și blănurile cu un amestec de substanțe, pentru a le face trainice, impermeabile, flexibile; a cruși, a încruși, a tăbăci. – Din ngr. árgasa (aor. al lui argázo).

PICLÁJ, piclaje, s. n. Operație de tratare a pieilor cu o soluție acidă (și cu clorură de sodiu) înainte de tăbăcire; piclare. – Din fr. picklage.

PIEÍRE s. f. Acțiunea de a pieri și rezultatul ei. 1. Moarte (violentă, năprasnică); ucidere, omor. ♦ (În limbajul bisericesc) Pierdere a vieții veșnice ca urmare a degradării morale și a căderii în păcat. ♦ (Înv. și reg.) Pericol, primejdie de moarte; p. ext. necaz, supărare. 2. Distrugere, nimicire; dispariție; decădere, ruinare. ♦ Încetare, anulare, suprimare. [Var.: (reg.) pieríre s. f.] – V. pieri.

PIEITÓR, -OÁRE adj. v. pieritor.

PIELÁR, pielari, s. m. Meseriaș care prelucrează piei, care confecționează obiecte din piele; comerciant, negustor de piei sau de obiecte confecționate din piele. – piele + suf. -ar.

PIELĂRÍE1, (1) pielării, s. f. 1. Atelier unde se prelucrează sau se vând piei sau obiecte confecționate din piele. 2. Meșteșug de prelucrare a pieilor; comerț cu obiecte de piele. – Pielar + suf. -ie.

PIELĂRÍE2, pielării, s. f. (La sg. cu sens colectiv) Mulțime de piei; p. ext. obiecte confecționate din piele. – piele + suf. -ărie.

ETUÍ, etuiuri, s. n. Cutiuță sau toc din piele, stofă, carton, material plastic etc., în care se păstrează unele obiecte (mici și fragile) pentru a le proteja și care are forma adaptată acestor obiecte. [Pr.: -e-tüi] – Din fr. étui.

NÉGRU, NEÁGRĂ, negri, -e, adj., s. n., s. m. I. Adj. 1. (Despre obiecte, ființe etc.) Care nu reflectă lumina, care are culoarea cea mai închisă; de culoarea funinginii, a cărbunelui; (despre culori) ca funinginea, ca penele corbului, cu cea mai închisă nuanță. ◊ Pâine neagră = pâine mai închisă la culoare, făcută din făină integrală. Vin negru = vin de culoare roșu-închis. Cutie neagră = a) aparatură protejată instalată în avioane, care înregistrează parametrii de zbor și convorbirile echipajului în vederea elucidării cauzelor unui eventual accident; b) termen folosit pentru un sistem a cărui structură internă este necunoscută. Principiul cutiei negre = renunțare la cunoașterea structurii interne a unui sistem, stabilind, pe cale experimentală, doar corelațiile între ieșiri și intrări, pentru a descrie comportamentul sistemului față de exterior. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră, se zice despre spusele cuiva care se contrazice. ♦ (Despre oameni) Care aparține rasei negride; p. ext. cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; brunet, oacheș. ♦ (Pop.) Murdar, nespălat. 2. (Adesea fig.) Lipsit de lumină, cufundat în întuneric; întunecat, obscur. ◊ Preț negru = preț de speculă; suprapreț. Post negru = post foarte sever, fără nici o mâncare sau băutură. ◊ Loc. adv. La negru = cu preț de speculă. ♦ (Despre oameni) Livid, pământiu la față; fig. foarte supărat sau furios. ♦ Fig. Trist, apăsător, deprimant, dezolant; greu. ◊ Expr. A avea (sau a-i fi cuiva) inima neagră = a fi foarte trist. A-i face cuiva zile negre = a-i pricinui cuiva supărări, a-i amărî viața. 3. Fig. Rău (la inimă), crud, hain. ♦ Grozav, teribil, cumplit; rușinos, dezonorant. ◊ Magie neagră = magie (1) prin care unele persoane pretind că pot săvârși fapte miraculoase invocând spiritele și mai ales forțele demonice. II. 1. S. n. Culoarea unui corp care nu reflectă lumina; culoare neagră (I 1). ◊ Expr. (A se îmbrăca) în negru = (a se îmbrăca) în haine de culoare neagră sau în doliu. Negru pe alb = în mod sigur, clar, neîndoios; în scris. A i se face (cuiva) negru înaintea (sau pe dinaintea) ochilor = a nu mai vedea bine (de supărare, de mânie etc.). A face albul negru = a încerca să dovedești că un lucru este altfel decât în realitate; a denatura, a falsifica realitatea. ♦ Fig. Mâhnire, jale. ◊ Expr. A vedea (totul) în negru = a fi pesimist. 2. S. n. Materie colorantă de culoare neagră (I 1); vopsea neagră. ◊ Negru de fum = pulbere compusă din particule de carbon fin divizate, obținută prin arderea cu cantități insuficiente de aer a unor hidrocarburi și utilizată în special în industria de prelucrare a cauciucului, la prepararea cernelurilor tipografice și a unor vopsele negre; chinoroz. Negru de anilină = substanță colorantă de culoare neagră (I 1), care se formează de obicei direct pe fibrele de bumbac, prin oxidarea catalitică a anilinei. Negru animal = cărbune extras din substanțe organice. ♦ Compuse: negru-moale = soi de viță de vie autohton, cu ciorchinii cilindrici bătuți, cu bobul negru-violet, sferic și brumat, cu pielița subțire. Negru-vârtos = soi de viță de vie autohton, cu ciorchinii mărunți, ramificați și cu bobul negru-violaceu, sferic. ♦ (Rar) Rimel. 3. S. m. Bărbat care aparține rasei negre (I 1). ♦ (Fam.) Persoană folosită (și plătită) de cineva pentru a executa în numele acestuia, parțial sau total, și într-un anonimat deplin, anumite lucrări (care cer o calificare superioară). 4. S. n. Murdărie, jeg. ◊ Expr. (Nici) cât (e) negru sub unghie = foarte puțin, (aproape) deloc. – Lat. niger, -gra, -grum.

PIÉLE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici) un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nici o valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: pieile-roșii = nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.

PIELICÍCĂ, -EÁ, pielicele, s. f. Diminutiv al lui piele; pielișoară, pielușică. ♦ Blăniță de miel sau de alt animal (mic). [Var.: pielcícă, -eá s. f.] – piele + suf. -icică, -icea.

PIELIȘOÁRĂ, pielișoare, s. f. (Rar) Pielicică. – piele + suf. -ișoară.

PIELUȘÍCĂ, pielușele, s. f. (Reg.) Pielicică. – piele + suf. -ușică.

PIEPTÁR, pieptare, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte (de postav, de lână etc.) fără mâneci, care acoperă ca o vestă partea superioară a corpului; spec. cojocel scurt din blană de oaie, fără mâneci, adesea ornamentat, încheiat în față sau pe umăr; bundiță. 2. Obiect de metal, de zale sau de piele groasă care acoperea pieptul și spatele luptătorilor din vechime, apărându-i de loviturile adversarului. ♦ Bucată de piele groasă cu care scrimerii își acoperă pieptul. 3. Curea lată la hamuri, care trece pe sub pieptul calului. – Piept + suf. -ar.

PIERÍ, pier, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A înceta să mai trăiască; a muri (de obicei de moarte violentă, nefirească). ◊ (Prin exagerare) Pier de frică. ♦ (Despre vegetație) A se ofili, a se usca. ♦ A fi distrus, nimicit; a dispărea; a se ruina. 2. (Despre abstracte, stări, senzații etc.) A lua sfârșit; a înceta să se (mai) manifeste, să se (mai) producă. ◊ Expr. A-i pieri (cuiva) glasul (sau graiul, piuitul) ori a-i pieri cuvintele de pe buze = a) a nu mai putea scoate o vorbă (de emoție, de frică etc.); b) a nu mai avea ce spune (din lipsă de argumente). ♦ A se șterge din amintire, a fi dat uitării. ♦ (Despre sunete, zgomote, lumină etc.) A-și reduce intensitatea până la dispariția totală, a dispărea treptat. 3. A dispărea fără urmă, fără a mai putea fi găsit. ♦ A i se fura ceva. 4. A dispărea (pe neașteptate) din fața cuiva sau de undeva, a ieși (brusc) din câmpul vizual al cuiva. ◊ Expr. piei din fața mea! (sau din ochii mei!) = pleacă imediat de aici! să nu te mai văd! [Imper. pers. 2 sg. și: piei] – Lat. perire.

PIERÍRE s. f. v. pieire.

PILÚG, piluge, s. n. (Reg.) Pisălog (1). ◊ Expr. (Fam.) A tunde (pe cineva) pilug = a tunde (pe cineva) până la piele. [Var.: chilúg s. n.] – Cf. piuă.

PIODERMÍTĂ, piodermite, s. f. Nume generic dat inflamațiilor supurative ale pielii, produse de stafilococi și streptococi. [Pr.: pi-o-] – Din fr. pyodermite.

PIPĂÍT1 s. n. Faptul de a (se) pipăi. ♦ Unul dintre simțuri, cu ajutorul căruia, atingând corpurile cu suprafața sensibilă a pielii, luăm cunoștință de calitățile lor palpabile (formă, consistență, umiditate etc.). – V. pipăi.

POLIGLOBULÍE, poliglobulii, s. f. Boală caracterizată prin creșterea anormală a numărului de globule roșii din sânge și manifestată prin roșeață pielii, prin creșterea tensiunii arteriale și prin mărirea splinei; policitemie. – Din fr. polyglobulie.

POJÁR, (2) pojaruri, s. n. 1. Boală contagioasă (la copii), caracterizată prin apariția unor pete roșii pe piele; rujeolă. 2. (Înv. și reg.) Foc mare; incendiu. ♦ Fig. Lumină purpurie a zorilor sau a amurgului. 3. Căldură mare, arșiță. ♦ Fig. Înflăcărare, ardoare, patos; pasiune, patimă. – Din sl. požarŭ.

PODOÁBĂ, podoabe, s. f. 1. (Adesea fig.) Obiect care înfrumusețează pe cineva sau ceva; găteală, ornament; p. ext. lucru de preț, de valoare; odor, bijuterie. ♦ Fig. Însușire, calitate, atribut. ♦ Fig. Fală, cinste; strălucire. 2. (Pop.) Nume dat unor boli de piele. ♦ Nume dat unor insecte parazite care trăiesc pe corpul omenesc. – Din sl. podoba.

ȘÁPTE num. card., s. m. 1. Num. card. Număr având în numărătoare locul între șase și opt și care se indică prin cifra 7 sau VII. ◊ (Adjectival) Au trecut șapte ani de atunci.Expr. A lua șapte piei de pe om (sau de pe o vită) = a sili pe cineva să muncească peste puterile sale. A umbla pe șapte cărări = a fi beat. A (nu) avea cei șapte ani de acasă = a (nu) fi fost (bine) educat în copilărie. ◊ (Substantivat) Scrie un șapte.Expr. Bea (sau mănâncă) cât șapte = bea (sau mănâncă) foarte mult. A nu (se) da pe șapte = a (se) considera mai bun, mai capabil etc., decât mulți alții. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Tomul șapte. ◊ (În componența numeralului multiplicativ corespunzător) De șapte ori pe atâta. (În componența numeralului distributiv corespunzător) Le dă câte șapte pâini. 2. S. m. Compus: (Bot.) șapte-degete = plantă erbacee cu tulpina târâtoare, cu frunze dințate și cu flori purpurii (Comarum palustre). [Var.: (reg.) șépte num. card.] – Lat. septem.

VÍNDE, vând, vb. III. Tranz. 1. A ceda unui cumpărător dreptul de proprietate asupra unui bun, în schimbul unei sume de bani. ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure (sau peștele din baltă) = a promite un lucru pe care nu-l ai; a face planuri în legătură cu un lucru pe care nu-l posezi încă, care este nesigur. A-și vinde (și) pielea sau cămașa (de pe sine) = a vinde sau a ceda, din pricina unei nevoi mari, tot ce posedă. A-și vinde scump viața (sau pielea) = a se apăra cu îndârjire, cauzând pierderi mari dușmanului (înainte de a muri sau de a fi prins). Cum (sau așa) am cumpărat-o, așa o vând = o spun așa cum am auzit-o (fără să-mi iau răspunderea autenticității). (Refl. pas.) Cum (sau cu cât) se vinde? = ce preț are? cu cât de plătește? ♦ A scoate un bun la licitație (pentru neplata datoriilor). ♦ A oferi spre vânzare; a face comerț. ♦ Refl. pas. (Despre mărfuri) A găsi cumpărători, a avea căutare. ♦ Fig. A face compromisuri morale în schimbul unor avantaje materiale. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) prostitua. 2. A trăda sau a denunța, a pârî (pentru bani sau pentru un interes material). [Prez. ind. și: (reg.) vânz] – Lat. vendere.

POÁLĂ, poale, s. f. I. 1. Partea de jos a unui veșmânt femeiesc sau a unor obiecte de îmbrăcăminte (încheiate în față); tivitură a unui obiect de îmbrăcăminte; partea de la talie în jos, mai larga, a unor veșminte; (pop.) fustă. ◊ Loc. adv. La poala (sau la poalele) cuiva = a) înaintea, la picioarele cuiva; b) la voia, la bunul plac al cuiva. ◊ Expr. A se ține de poala (sau poalele) cuiva = a) (despre copii) a sta în preajma sau sub ocrotirea mamei, a nu se depărta de dânsa; b) a urmări cu insistență pe cineva, a se ține scai de cineva. A-l trage (pe cineva) copiii de poale = a avea copii mici, familie numeroasă, a avea greutăți familiale. (Fam.; despre femei) A ține (pe cineva) la (sau de) poala (sau poalele) ei = a nu-i lăsa (cuiva) prea multă libertate de acțiune, a-l ține din scurt, a dispune de cineva. A-și da poalele peste cap sau a-și lua (ori a-și pune) poalele în cap = a nu mai ține socoteală de nimic, a depăși orice limită; a da pe față un caracter josnic, imoral. A săruta poala (sau poalele) cuiva = a săruta partea de jos a hainei unui suveran în semn de supunere și respect, potrivit unui obicei azi ieșit din uz; a se închina; p. ext. a se prosterna, a se umili. ♦ (Plăcintă cu) poale (sau poalele)-n brâu = plăcintă făcută din bucăți pătrate de aluat, ale cărei colțuri se întorc peste umplutură, formând un fel de plic. 2. Partea corpului cuprinsă între brâu și genunchi, împreună cu partea de îmbrăcăminte corespunzătoare, la o persoană care șade; partea de jos și din față a unei fuste, a unui șorț etc. adusă în sus și ținută cu mâna sau prinsă în brâu, formând o adâncitură în care se pot aduna ori dure anumite lucruri. ◊ Loc. adv. Cu poala = în cantitate mare, mult. ◊ Expr. (Rar) A duce pe cineva în poală = a ocroti, a proteja pe cineva. ♦ Cantitatea de lucruri care pot fi duse într-o poală (I 2). O poală de ouă. 3. Spec. (La pl.) Bucată de pânză frumos lucrată cu care se împodobește o icoană sau cu care se acoperă masa din altar. 4. Parte marginală a unei piei (care acopere abdomenul și picioarele animalului). II. P. anal. 1. Margine a unei păduri situată de obicei mai în vale. 2. Parte a cerului mărginită de linia orizontului; zare. 3. (La pl.) Zonă mai larga de la baza unei forme de relief înalte (munte, deal, pisc etc.). ♦ Partea de jos a unei clădiri, a unui zid; bază, temelie. ♦ Partea de jos a coroanei unui copac. III. Compuse: (Bot.) poala-rândunicii sau poala-Maicii-Domnului = volbură; poala-Sfintei-Marii = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpină înaltă, cu frunze mici, aromate și flori albe (Nepeta nuda). IV. (Pop.; în sintagma) Poală albă = leucoree. – Din sl. pola.

PLUTUÍ, plutuiesc, vb. IV. Tranz. A supune pieile tăbăcite unei operații de finisare, tratându-le cu săruri de crom, pentru a le face moi și a le da un aspect plăcut. – Plută2 + suf. -ui.

PLUȘÁRE, plușări, s. f. Operație finală prin care se obține un luciu mătăsos pe fața pieilor de mănuși și de haine prin frecarea lor cu un pluș aplicat pe un tambur rotativ. – V. plușa.

PLICI1 interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de apă când se lovește de un obiect solid, de o lovitură (aplicată cuiva pe piele) etc.; pleosc. – Onomatopee.

PLÍCĂ, plice, s. f. Cută a pielii sau a mucoaselor pereților anatomici. – Din lat. plica.

VIÉRME, viermi, s. m. Nume dat unor animale nevertebrate, lipsite de picioare, cu corpul moale, lunguieț, de obicei cu o piele lucioasă, care trăiesc în sol, în apă sau ca parazite pe plante și pe animale; (pop.) nume dat larvelor unor insecte. ◊ Vierme de mătase = larvă a unor fluturi care produc gogoșile de mătase și care se hrănesc cu frunze de dud sau de stejar. ◊ Expr. A avea (sau a-l roade pe cineva) un vierme la inimă = a fi chinuit de griji. A trăi ca viermele în hrean (sau în rădăcina hreanului) = a duce (și a se deprinde cu) o viață grea. A avea viermi (neadormiți) = a fi fi neastâmpărat, a nu-și găsi locul. A-l mânca (pe cineva) viermii (de viu) = a fi foarte leneș și murdar. – Lat. vermis.

ARGĂSÍT2, -Ă, argăsiți, -te, adj. (Despre piei, blănuri) Prelucrat pentru a deveni trainic și impermeabil; tăbăcit, (reg.) dubit, încrușit. – V. argăsi.

ARICEÁLĂ, ariceli, s. f. 1. Boală de piele la cai și la unele vite cornute, manifestată prin inflamarea pielii de la chișiță. 2. Boală a viței de vie, costând în apariția unor umflături noduroase pe părțile lemnoase ale plantei. – Arici2 + suf. -eală.

VENTÚZĂ, ventuze, s. f. 1. Organ în formă de disc al unor animale (acvatice), care le permite să se fixeze pe diferite corpuri. 2. Pahar special de sticlă, cu marginea superioară puțin răsfrântă, care se aplică (prin crearea de vid în interior) pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sângelui (în scop curativ). 3. Aparat în formă de clopot, cu ajutorul căruia se scoate aerul care împiedică circulația unui lichid într-o conductă. – Din fr. ventouse.

PÉȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nici o vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi desperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-ferăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-lup = avat; pește-păun = pește mic, frumos colorat, cu jumătatea superioară a corpului albastră-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioară argintie (Coris julio); pește-porcesc = porcușor; pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta este cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. 3. (La pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ◊ Zodia peștelui sau (eliptic) peștii = una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

PETEȘÍE, peteșii, s. f. (Med.; mai ales la pl.) Pată de culoare roșie-vișinie, de dimensiuni reduse, care apare pe piele datorită unei rupturi capilare, de obicei în diferite boli infectocontagioase, în purpură etc. – Din fr. pétéchie.

PÉTIC, petice, s. n. 1. Fâșie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o țesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc.; spec. bucată dintr-un material cu care se repară, prin aplicare și coasere sau lipire, obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. ◊ Expr. Și-a găsit sacul peticul sau cum e sacul, și peticul, se spune despre doi inși asociați care au aceleași cusururi. (A nu se mai ține) petic de petic, (se spune despre) haine foarte zdrențuite. A-și da în petic = a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi. 2. Suprafață mică de teren (cultivabil). 3. P. anal. Bucată, porțiune mică din ceva (în raport cu întregul). Se vede ici-colo câte un petic de zăpadă. [Var.: pétec s. n.] – Cf. lat. pittacium.

PERGAMÉNT, pergamente, s. n. 1. piele (de oaie, de vițel etc.) prelucrată special pentru a se putea scrie pe ea, folosită în trecut în loc de hârtie. 2. Document, text scris pe pergament (1). 3. Hârtie translucidă care nu lasă să pătrundă grăsimile sau umezeala, folosită mai ales la ambalarea alimentelor; hârtie pergaminată. – Din lat. pergamentum.

PLASTRÓN, plastroane, s. n. 1. Partea din față apretată (detașabilă) a unei cămăși bărbătești. ♦ Partea din față (detașabilă) a unei bluze, rochii etc., care constituie o garnitură. 2. Un fel de cravată lată care acoperă pieptul. 3. Bucată de piele groasă, căptușită, care protejează pieptul la jucătorii de scrimă. – Din fr. plastron.

PLÁTOȘĂ, platoșe, s. f. Armură de zale, de fier, de piele etc. de forma unui pieptar, cu care se îmbrăcau oștenii în antichitate și în evul mediu spre a se apăra de loviturile dușmanilor; cuirasă. – Et. nec.

PLĂVÍȚ, -Ă, plăviți, -e, adj. 1. (Despre părul sau lâna animalelor) De culoare albă-gălbuie sau albă-cenușie; (despre animale) care are părul sau lâna de culoare albă-gălbuie sau albă-argintie. 2. (Pop.; despre oameni) Cu pielea albă și cu părul blond; (despre părul oamenilor) blond; plăviu. 3. (Reg.; în sintagma) Viță plăviță = varietate de viță de vie cu bobul foarte deschis la culoare. – Plav (reg., despre boi, „care are părul de culoare (albă-)gălbuie” < sl.) + suf. -iț.

PLESCÁVIȚĂ, plescavițe, s. f. (Pop.) 1. Numele unor boli de piele care se manifestă prin bube, răni, puroi; spuzeală, erupție. 2. (Bot.; în forma plescaiță) Plantă erbacee cu frunze ovale, târâtoare, cu flori albe, care crește prin locuri umede și umbroase (Malachium aquaticum). [Var.: plescáiță s. f.] – Din scr. pljuskavice.

PIELOPLASTÍE, pieloplastii, s. f. Decorare a obiectelor din piele prin scoaterea în relief a desenului. – De la piele.

PITIRIÁZIS subst. (Med.) Nume generic pentru dermatozele provocate de ciuperci microscopice și caracterizate prin erupții de bășicuțe care, uscându-se, formează o coajă ce provoacă mâncărime și descuamarea pielii. [Pr.: -ri-a-.Var.: pitiriáză s. f.] – Din fr. pityriasis.

PIȘCĂTÚRĂ, pișcături, s. f. 1. Faptul de a pișca, pișcare a pielii; ciupitură. 2. înțepătură, mușcătură de insectă. ♦ Fig. Vorbă usturătoare; ironie. 3. Bucățică sau cantitate mică ruptă din ceva; fărâmă. ♦ Urmă rămasă la locul din care s-a scos această bucățică. ♦ (Pop.) Crestătură făcută la urechile unor animale, pentru a Ie însemna. – Pișca + suf. -ătură.

PIȘCÁ, pișc, vb. I. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o și producând o senzație dureroasă; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le puțin și dându-le drumul, pentru a le face să vibreze. 2. Tranz. A rupe sau a tăia câte puțin din ceva. ♦ (Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (Fam.) A fura câte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cât) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape deloc. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, fără a răni; p. ext. a mânca. 4. Tranz. și intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzație neplăcută, dureroasă, a înțepa, a arde. ♦ Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A strica, a vătăma (parțial) frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mâncăruri condimentate) A provoca o senzație de arsură, de usturime, de înțepătură; a ustura. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge ușor, a șfichiui pe cineva; p. ext. a bate. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a tachina, a șfichiui. 7. Refl. (Reg.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. – Et. nec.

PISTRUIÁT, -Ă, pistruiați, -te, adj. 1. Cu pistrui (1) pe piele. 2. (Rar) Pestriț, împestrițat. [Pr.: -tru-iat] – V. pistruia.

PISTRÚI, -ÚIE, pistrui, -uie, s. m., adj. 1. S. m. Pată mică, brună sau gălbuie, care se formează pe pielea unor oameni (mai ales sub acțiunea soarelui). 2. Adj. (Rar) Pistruiat. – Pistru (reg. „pătat” < sl.) + suf. -ui.

PISTÓL1, pistoale, s. n. 1. Armă de foc de dimensiuni mici, mânuită cu o singură mână; revolver. ◊ Pistol-mitralieră = armă automată ușoară, mai scurtă decât pușca-mitralieră, cu bătaie mai mică și mai ușor de mânuit; automat. Pistol de semnalizare sau pistol-rachetă (sau de rachetă) = pistol cu ajutorul căruia se trag rachetele de semnalizare. Pistol-portbandulă = pistol cu țeavă lungă care aruncă o bandulă purtătoare a unei parâme pentru salvarea naufragiaților sau o parâmă de remorcă. Pistol de dopuri = jucărie în formă de pistol (1), care, încărcată cu dopuri speciale de plută (cu praf de pușcă), produce o pocnitură puternică. Pistol de soc = jucărie rudimentară formată dintr-o țeavă de soc în care un piston, prin comprimarea aerului, împinge un dop (de plută, de câlți etc.) producând o pocnitură; p. restr. bețișorul care împinge dopul. ◊ Expr. Gol (ca un) pistol sau îmbrăcat pistol = gol de tot, în pielea goală; p. ext. sărac. Sărac (sau golan) pistol = foarte sărac. ♦ P. ext. Focurile, gloanțele trase cu pistolul (1). 2. (Sport) Denumire a unei probe de tir care se execută cu pistolul (1) prin trageri automate asupra unor ținte mișcătoare sau prin trageri cu foc asupra unei ținte fixe. 3. P. anal. (Tehn.) Aparat portativ cu forma apropiată de aceea a unui pistol (1), care servește pentru diferite operații tehnologice. ◊ Pistol de metalizare (sau de metalizat) = aparat portativ pentru acoperirea suprafeței unui obiect, prin împroșcare, cu metal topit. Pistol de vopsit (sau de zugrăvit) = aparat pulverizator pentru vopsirea (sau zugrăvirea) prin stropire a suprafețelor. Pistol de nituit = aparat folosit la nituire. Pistol de sudură = aparat de sudură. – Din ngr. pistóli, germ. Pistol.

PIROGRAVÚRĂ, (2) pirogravuri, s. f. 1. Tehnica, arta de a decora suprafața unor obiecte de lemn, de piele, de os etc. prin pirogravare. 2. Gravură, desen decorativ executat prin pirogravare; p. ext. obiect pirogravat. – Din fr. pyrogravure.

PIROGRAVÁT, -Ă, pirogravați, -te, adj. (Despre obiecte sau părți ale unor obiecte din lemn, os, piele etc.) Decorat cu pirogravuri; (despre desene, ornamente, inscripții etc.) executat prin pirogravare. – V. pirograva.

PIROGRAVÁ, pirogravez, vb. I. Tranz. A grava desene pe un obiect de lemn, de piele, de os etc. cu ajutorul unui vârf de metal înroșit în foc sau cu un termocauter. – Din fr. pyrograver.

PIRÓGĂ, pirogi, s. f. Ambarcație rudimentară, lungă și îngustă, cu vâsle sau cu pânze, construită prin scobirea sau cioplirea unui trunchi de copac ori confecționată din piei cusute, folosită de anumite populații din Africa, India, din insulele din sud-estul Asiei și din Oceanul Pacific. – Din fr. pirogue.

PÓNCE adj. invar. (În sintagma) Piatră ponce = rocă vulcanică de culoare cenușie sau albă, poroasă și ușoară; spumă de mare; bucată din această rocă, întrebuințată ca material abraziv la curățatul petelor de pe mâini, la înlăturarea pielii îngroșate etc. [Pr. și: pons] – Din fr. [pierre] ponce.

PORTBAIONÉTĂ, portbaionete, s. f. Dispozitiv din piele atașat la o centură militară, în care se fixează și se poartă baioneta. [Pr.: -ba-io-] – Din fr. porte-baïonnette.

PORTCHÉI, portchei, s. n. Inel metalic, toc de piele etc. pentru păstrat cheile. – Port1- + chei (după fr. porte-clefs).

PORTDRAPÉL, (1) s. m., (2) portdrapele, s. n. 1. S. m. Persoană care poartă drapelul unei unități militare, al unei asociații sportive etc. ♦ Fig. Persoană care stă în fruntea unui curent, a unei mișcări; p. ext. idee călăuzitoare. 2. S. n. Toc de piele prins de o curea petrecută peste piept, în care se fixează coada drapelului pentru a putea fi purtat mai ușor. – Port1- + drapel (1, după fr. porte-drapeau).

PORTHÁRTĂ, porthărți, s. f. Geantă pliantă de piele, de pânză, de mușama etc. în care se păstrează hărți (militare). [Var.: porthárt s. n.] – Port1- + hartă (după fr. porte-carte).

PORTMONÉU, portmonee, s. n. Obiect de piele, de pânză etc. în care se țin de obicei banii mărunți. V. portofel. – Din fr. porte-monnaie.

PORTOCHELÁRI s. m. Toc de piele, de material plastic, de metal etc. în care se țin ochelarii. – Port1- + ochelari.

PORTOFÉL, portofele, s. n. Obiect din piele, din material plastic etc., în forma unor coperte mici cu mai multe despărțituri interioare, în care se păstrează bani, acte etc.; portvizit, portofoliu (3). [Var.: (înv.) portoféi, portoféu s. n.] – Din rus. portfel', fr. porte-feuille.

PORTSÁBIE, portsăbii, s. f. Obiect din piele, stofă sau metal prins de centură, în care se fixează sabia. – Port1- + sabie (după fr. porte-glaive).

POȘÉTĂ, poșete, s. f. Geantă mică din piele, material plastic etc. în care femeile țin și poartă acte, bani și diferite accesorii de toaletă. – Din fr. pochette.

POTLÓG, potloage, s. n. Bucată de piele cu care se cârpește încălțămintea; petic. – Din bg., scr. podlog.

POTÚRI s. m. pl. (Înv. și pop.) Pantaloni largi în partea de sus și strânși pe pulpe (cu obiele), împodobiți pe margini cu găitane, purtați astăzi de țăranii din unele regiuni, iar odinioară de arnăuți și de haiduci. ♦ Pantaloni țărănești confecționați din piele tăbăcită de oaie sau de miel. – Din tc. potur.

PRĂPÁSTIE, prăpăstii, s. f. Povârniș înalt și abrupt, situat de obicei într-o regiune muntoasă; hău, abis, genune. ◊ Expr. A duce (sau a împinge, a băga pe cineva) în prăpastie = a pricinui (cuiva) mari neajunsuri; a duce la pierzanie, la pieire, a distruge. A fi (sau a se afla) pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-o situație extrem de critică. A spune (sau a vorbi) prăpăstii = a) a spune lucruri care înspăimântă; b) a spune lucruri lipsite de rațiune, prostii, bazaconii. ♦ Fig. Nenorocire, dezastru; primejdie mare. ♦ (Înv. și pop.) Noian de ape; adâncul apelor. [Pl. și: prăpastii] – Din sl. propastĩ.

PRÁȘTIE, praștii, s. f. 1. Veche armă de luptă formată dintr-o bucată de piele legată cu două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-una sau două fâșii de elastic la capătul cărora se leagă o bucată de piele, de cârpă etc. în care se pune o pietricică spre a fi azvârlită. ◊ Loc. adj. Ca din praștie = repede, cu viteză; în mod violent. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o străbate o piatră azvârlită cu praștia. ◊ Expr. Ca de o praștie sau cât dai (sau ajungi) cu praștia = la o distanță relativ mică. 3. Frânghie, funie care se leagă de leucă ori de capătul osiei unei căruțe și de care se prinde un cal lăturaș. ◊ Cal de praștie = cal lăturaș. ◊ Expr. (Reg.) A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru; a se apuca cu hotărâre de treabă; a-și găsi un rost. ♦ Frânghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținându-l de o frânghie și făcându-l să alerge în cerc. – Din sl. prašta.

PREPÚȚ, prepuțuri, s. n. Cută a pielii care acoperă partea anterioară a penisului. [Var.: prepúțiu s. n.] – Din lat. praeputium, fr. prépuce.

VIȚÉL, viței, s. m. 1. Puiul (mascul al) vacii, până la circa un an. ◊ Vițelul de aur = simbol al bogăției, al opulenței. ♦ Carne de vițel (1). ♦ piele de vițel (1). 2. (Reg.) Pui de cerb. 3. (Reg.) Raniță militară (acoperită cu piele de vițel). – Lat. vitellus.

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). ◊ Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. Compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada negre; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

VITILÍGO s. n. Boală de piele caracterizată prin apariția unor zone albe, lipsite de pigmenți. – Din fr. vitiligo.

PRURIGINÓS, -OÁSĂ, pruriginoși, -oase, adj. (Med.) Caracterizat prin mâncărime intensă a pielii. – Din fr. prurigineux.

PRURÍGO s. n. Boală cronică de piele caracterizată prin apariția unor leziuni superficiale persistente în formă de bășicuțe, însoțită de mâncărime intensă. – Din fr. prurigo.

PRURÍT s. n. Mâncărime intensă a pielii, care apare în diverse boli (de piele). – Din fr. prurit, lat. pruritus.

PSIHAGOGÍE s. f. Ramură a psihopedagogiei reeducării și a psihoterapiei care se ocupă de recuperarea personalității deformate, potrivit exigențelor și normelor sociomorale. – Din fr. psychagogie.

IÚRTĂ s. f. colibă din pâslă, din piei etc. folosită de nomazii din Asia Centrală. (< rus. iurta)

PSIHOTERÁPIC, -Ă, psihoterapici, -ce, adj. Care aparține psihoterapiei, privitor la psihoterapie. – Din fr. psychothérapique.

PSORIÁZIS s. n. Boală de piele caracterizată prin descuamări abundente, localizate în diverse regiuni ale corpului. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. psoriasis.

PÚDRĂ, pudre, s. f. Material solid prefăcut în pulbere. ♦ Spec. Pulbere fină rezultată din mărunțirea unor corpuri solide de amidon sau orez (parfumată și uneori colorată), care se întrebuințează ca fard. ♦ Spec. Pulbere fină dintr-o substanță medicamentoasă, folosită mai ales pentru acoperirea, protejarea sau tratarea pielii. – Din fr. poudre.

PULPÁR, pulpare, s. n. 1. Apărătoare de metal sau de piele purtată odinioară de războinici pe pulpe. 2. Carâmb de piele care protejează piciorul călărețului. – Pulpă + suf. -ar.

SABÓT, saboți, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Încălțăminte făcută dintr-o bucată de lemn scobit sau dintr-o talpă de lemn cu fețe de piele groasă. 2. Îmbrăcăminte metalică de protecție fixată la capătul unui pilon care trebuie înfipt în pământ; papuc. 3. Organ al frânei care servește la micșorarea vitezei sau la oprirea unei mașini. ♦ Dispozitiv care se montează pe o șină de cale ferată pentru a frâna sau a opri vagoanele. – Din fr. sabot.

SABRETÁȘ, sabretașe, s. n. Un fel de geantă de piele care se purta odinioară, atârnată de centiron, la unele uniforme de cavalerie. – Din fr. sabretache.

ȘA, șei, s. f. 1. Piesă de harnașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul. ◊ Expr. A pune șaua (pe cineva) = a supune, a stapâni, a exploata (pe cineva), a constrânge pe cineva să facă ceva. A vorbi din șa = a vorbi de sus, cu siguranță de sine. 2. Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formată dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se stă în timpul deplasării vehiculului. 3. Os din spinarea găinii. ◊ Șaua turcească = scobitură in grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 4. Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate, cu care alcătuiește un ansamblu; curmătură. Șaua dealului. [Var.: șea s. f.] – Lat. sella.

ȘAMIZÁ, șamizez, vb. I. Tranz. A tăbăci o piele cu untură de pește. – După fr. chamoiser.

PUTEÁ, pot, vb. II. Tranz. 1. A fi în stare, a avea puterea, a se simți capabil de a înfăptui un lucru. ◊ Loc. adv. Cum poate (sau pot, poți etc.) = pe măsura posibilităților. ◊ Expr. Cât (sau ce) îi poate (cuiva) capul (sau pielea, cojocul etc.) = cât (sau ce) este în stare să facă cineva, ce posibilități, câtă rezistență are cineva. A nu mai putea (de...) = a) a fi copleșit de un sentiment sau de o senzație puternică; b) (fam.) a nu-i păsa, a nu se sinchisi de ceva sau de cineva. 2. A avea posibilitatea, mijloacele, condițiile necesare sau ocazia de a înfăptui, de a face ceva, a-i fi ceva cu putință. 3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil, a fi cu putință ca un lucru să se întâmple. ◊ Expr. Ce (sau când, unde) poate să fie? = ce (sau când, unde) să fie? ◊ Refl. impers. Cum se poate să nu învețe? (Loc. adv.) De nu se mai poate (sau cât se poate, cum nu se poate mai mult) = foarte, din cale-afară. (Expr.) Se prea poate = e (foarte) posibil. ♦ (La prez. ind. pers. 3 sg., cu valoare adverbială) E posibil, e cu putință. ◊ Loc. adv. Peste poate = cu neputință, imposibil. Fără doar și poate = neîndoielnic, sigur, precis. 4. A avea voia, dreptul de a face ceva. ♦ Refl. impers. A fi permis sau îngăduit. Se poate intra? 5. A avea motive, a avea justificare, a fi îndreptățit să facă, să spună, să creadă ceva. 6. A fi indicat, nimerit, potrivit, a fi bine să..., a fi cazul să...; a se cuveni, a se cădea. [Prez. ind. și: (pop.) poci] – Lat. potere (= posse).

PÚSTULĂ, pustule, s. f. 1. (Med.) Leziune a pielii care se prezintă ca o veziculă plină de puroi. ◊ Pustulă malignă = formă de localizare pe piele a antraxului. 2. (Bot.) Veziculă care se formează pe tulpina sau pe frunzele plantelor atacate de ciuperci parazite. – Din lat. pustula, fr. pustule.

PÚȘCĂ, puști, s. f. 1. Armă de foc portativă și individuală cu patul de lemn și cu țeava lungă. ◊ Pușcă-mitralieră = pușcă la care încărcarea și descărcarea se execută automat. Pușcă de soc = pușcoci. ◊ Expr. (Adverbial) Gol pușcă = a) complet dezbrăcat, în pielea goală; b) fără avere, sărac lipit. A se duce (sau a trece etc.) pușcă = a se duce (sau a trece etc.) în mare viteză (și de-a dreptul). 2. (Înv.) Tun. 3. (Bot.; în compusul) Pușca-dracului = plantă erbacee cu flori, de obicei albastre (Phyteuma tatramerum). – Din magh. puska, pol. puszka, rus. pușka.

ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranșee. ♦ (În evul mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze

ȘAPCĂ, șepci, s. f. Acoperământ de cap (pentru bărbați) confecționat din pânză, piele sau postav, cu o calotă rotundă sau plată și prevăzut cu cozoroc, purtat, în general, de militari, elevi, muncitori etc. și având uneori semnele distinctive corespunzătoare ocupației. – Din bg., rus. šapka „căciulă”.

ȘĂNȚUÍ, șănțuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A săpa un șanț; a înconjura (un loc) cu șanț. 2. Refl. A lua forma unui șanț. ♦ Tranz. și refl. P. anal. (Rar; despre piele, obraz etc.) A (se) zbârci, a (se) încreți. – Șanț + suf. -ui.

ISTORÍSM s. n. principiu de bază al metodei dialectice în cercetarea științifică, potrivit căruia evenimentele și fenomenele se studiază în procesul apariției, dezvoltării și pieirii lor, în strânsă legătură cu condițiile istorice concrete care le-au dat naștere. (< fr. historisme, rus. istorizm)

OÁCHEȘ, -Ă, oacheși, -e, adj. 1. Cu pielea feței de culoare închisă și cu ochii, părul și sprâncenele negre; brunet, brun; p. ext. (despre pielea, tenul, capul omului) de culoare închisă, care bate în negru. ♦ (Rar; despre lucruri) De culoare închisă, care bate în negru. 2. (Despre oi) Cu pete negre în jurul ochilor. – Probabil ochi1 + suf. -eș.

OÁIE, oi, s. f. 1. Animal domestic rumegător, crescut pentru lână, lapte și carne; spec. femela acestei specii (Ovis aries). ◊ Expr. Ca oile = cu grămada, grămadă; în dezordine. A umbla să iei (sau să scoți) două piei de pe o oaie = a urmări un câștig exagerat. A suge (de) la două oi = a trage concomitent foloase din două părți. A o face de oaie = a proceda neîndemânatic, a face o mare prostie, o gafă. A fi deștept (sau șiret) ca oaia, se spune ironic despre un om naiv sau prost. (Prea) e de oaie, se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite, lipsite de tact, de măsură. ♦ Carne de oaie (1). ♦ Blană de oaie (1). 2. (În limbajul bisericesc; mai ales la pl.) Credincios, considerat în raport cu preotul; creștin, drept-credincios. [Pr.: oa-ie] – Lat. ovis.

ȘERFUÍ, șerfuiesc, vb. IV. Tranz. A subția marginea pieilor în timpul confecționării, pentru ca acestea să poată fi îndoite, suprapuse sau cusute. – Din germ. schärfen „a ascuți”.

ȘERPÁR (1) șerpare, s. n., (2) șerpari, s. m. 1. S. n. Brâu lat de piele (prevăzut cu buzunare) pe care îl poartă țăranii; chimir. 2. S. m. Pasăre răpitoare, asemănătoare cu acvila, cu spatele de culoare brună-cenușie și cu pântecele alburiu, care se hrănește mai ales cu șerpi, șopârle și broaște (Circaëtus gallicus). – Șarpe + suf. -ar.

ȘERUÍ, șeruiesc, vb. IV. Tranz. A curăța resturile de carne de pe o piele jupuită, înainte de a o pune la argăseală; a descărna. – Din germ. scharren.

ȘERUITÓR, șeruitoare, s. n. Cuțit folosit în tăbăcărie la răzuirea resturilor de carne de pe pieile jupuite. [Pr.: -ru-i-] – Șerui + suf. -tor.

ȘEVRÉTĂ, șevrete, s. f. piele de ovine tăbăcită cu săruri minerale, caracterizată prin finețe, moliciune, elasticitate, netezime și prin rezistență relativ redusă, servind la confecționarea fețelor de încălțăminte pentru femei și copii. – Din fr. chevrette, germ. Chevrette.

ȘEVRÓ, șevrouri, s. n. piele moale și subțire (prelucrată din piele de capră, de oaie etc.) din care se confecționează încălțăminte, mănuși, genți etc. [Var.: șevróu s. n.] – Din fr. chevreau.

MÉRGE, merg, vb. III. Intranz. I. 1. A se mișca deplasându-se dintr-un loc în altul; a se deplasa, a umbla. ♦ (Despre nave sau alte obiecte plutitoare) A pluti. ♦ (Despre păsări, avioane etc.) A zbura. ♦ (Fam.; despre mâncăruri și băuturi) A putea fi înghițit ușor; a aluneca pe gât. 2. A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre...). ◊ (La imperativ, ca termen de urare sau de îndemn) Mergi cu bine!Expr. A merge înaintea cuiva = a întâmpina pe cineva. A merge la pieire = a acționa necugetat, a-și periclita existența. A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult. A merge ață = a se duce drept la țintă. De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticile, untul) = (în legătură cu verbul „a bate” sau cu echivalentele lui; cu valoare adverbială) zdravăn, tare, violent. A merge pe... = (despre vârstă) a se apropia de..., a împlini în curând... De ce merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul. ♦ A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățământ. ♦ (Înv. și reg.; despre ființe și lucruri) A intra, a pătrunde. ♦ Fig. A ajunge. A mers până la a crede că-l poate îndrepta.Expr. A merge prea departe = a-și îngădui prea multe, a depăși limitele îngăduite. ♦ (Pop.) A se angaja (într-o slujbă). ♦ A se înrola. ♦ (Despre ape curgătoare, p. ext. despre lichide) A curge; a se scurge. 3. A însoți, a întovărăși, a acompania. ◊ Expr. A merge mână în mână (cu...) = a fi în strânsă legătură, a se desfășura concomitent, a se înlănțui. A merge după (cineva) = a) (despre femei) a se mărita; b) a urma sfaturile, povețele cuiva. A merge în urma (sau pe urmele) cuiva = a urmări pe cineva. ♦ (La unele jocuri, mai ales la cel de cărți) A se angaja, a participa la joc. II. 1. (Despre întinderi de pământ, drumuri etc.) A se întinde până la...; a duce la... 2. (Despre știri, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspândi; a se propaga, a se generaliza. ◊ Expr. Merge vorba = se spune, se vorbește. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că... Meargă-i numele! = să nu se mai audă despre el, să dispară definitiv. III. 1. (Despre acțiuni, evenimente, fenomene etc.) A se desfășura, a evolua, a decurge. ♦ (Despre aparate, mecanisme etc.) A funcționa. 2. (Despre ființe) A o duce, a-i fi (bine sau rău). ♦ A reuși, a izbuti. 3. A înainta, a progresa, a se dezvolta. ◊ Expr. (Impers.) De ce (sau pe zi ce) merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. ♦ (Despre oameni) A continua, a persevera. IV. 1. (Despre materiale, mai ales despre alimente) A fi necesar, a se consuma, a se întrebuința (într-o anumită cantitate). 2. (Înv. și pop.) A se calcula, a se socoti. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. V. 1. A se potrivi, a fi posibil; a se putea, a se accepta, a se admite. ◊ Expr. Așa mai merge = așa se potrivește, e bine, îmi convine. Treacă (și meargă)! sau treacă-meargă! = fie! să zicem că se poate! să admitem (ca pe o concesie)! ♦ A se potrivi, a se armoniza, a se asorta. Aceste culori merg bine. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare. 3. (Despre bani, documente etc.) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. 4. (Despre salarii) A reveni (cuiva) în continuare. VI. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a purta. [Perf. s. mersei, part. mers.Var.: (reg.) mére vb. III] – Lat. mergere „a se scufunda”.

SCÁBIE s. f. Boală parazitară a pielii, la oameni și la animale, produsă de un artropod, care se manifestă prin mâncărime, iritații, căderea părului etc.; râie. – Din lat. scabies.

OFTALMOSCÓPIC, -Ă, oftalmoscopici, -ce, adj. Referitor la oftalmoscopie, care aparține oftalmoscopiei. – Din fr. ophtalmoscopique.

ȘORICÉL, șoricei, s. m. 1. Diminutiv al lui șoarece; șoricuț. 2. (Pop.) Boală a vitelor care se manifestă prin umflături mari sub piele. – Șoarece + suf. -el.

ȘORÍCI s. n. piele de porc pârlită sau opărită și curățată de păr pentru a deveni comestibilă. [Var.: șoríc s. n.] – Et. nec.

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pe semne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ♦ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstitioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau, în trecut, de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. ◊ Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) întrebuințate pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiunilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

ȘPĂLTUÍ, șpăltuiesc, vb. IV. Tranz. A despica în grosime pieile de tăbăcărie, în cursul procesului de prelucrare. – Din germ. spalten.

ȘPĂLTUÍTĂ, șpăltuite, adj. (Despre piei) Care a fost supus șpăltuirii. – V. șpăltui.

ȘTAIF, ștaifuri, s. n. Întăritură de piele, de carton etc. care se pune în partea de la spate a încălțămintei, în jurul călcâiului, pentru păstrarea formei. ♦ Pânză specială care se pune în interiorul gulerelor, pentru a le menține forma. – Din germ. Steif[leder].

OBRÁZ, (1) obraji, s. m., (2, 3, 4) obraze, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. ◊ Expr. Să-ți fie rușine obrazului! sau să-ți fie în obraz!, se spune cuiva care a făcut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine, a se rușina foarte tare. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, îndrăzneț. (A fi) fără (de) obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. A avea obraz subțire = a fi bine crescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 2. S. n. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine, onorabil dintr-o situație dificilă. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct, fără menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vădite, a căuta să înșeli (pe cineva) în chip grosolan. A-și scoate obrazul în lume = a apărea în societate, a se arăta printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfățișa la cineva. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputația proprie. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? A (nu) (mai) avea obraz (să...) = a (nu) (mai) avea îndrăzneală (să...). ♦ Fig. Valoare morală a unei persoane; cinste, reputație; renume; demnitate. 3. S. n. (Înv.; adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, ins. Obraz subțire = persoană fină, pretențioasă, care trăiește în lux. 4. S. n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, condiție, stare socială. [Pl. și: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.

VÉRDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde de Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. ◊ Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. – Lat. vir(i)dis.

VLĂGUÍ, vlăguire, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A epuiza sau a fi epuizat de puteri, a (se) slei, a (se) istovi. 2. Tranz. A prelucra pielea într-o tăbăcărie. – Vlagă + suf. -ui.

VLĂGUITÓR, -OÁRE, vlăguitor, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj. Istovitor. 2. S. m. și f. Muncitor care lucrează la prelucrarea pieilor într-o tăbăcărie. [Pr.: -gu-i-] – Vlăgui + suf. -tor.

OCHELÁRI s. m. pl. Dispozitiv optic medical sau de protecție format din două lentile (fixate într-o ramă), care se pune la ochi (sprijinit pe rădăcina nasului) cu scopul de a corecta un defect de vedere, de a apăra ochii de praf, de o lumină prea puternică etc. ♦ P. ext. Dispozitiv format din două bucăți de piele prinse de curelele laterale ale căpețelei și așezate în dreptul ochilor cailor pentru a-i împiedica să vadă lateral. ◊ Expr. A avea ochelari de cal, se spune despre persoane mărginite, care văd lucrurile printr-o prismă prea îngustă. – Din ochi1 (după lat. ocularis).

ȘTOLUÍ, ștoluiesc, vb. IV. Tranz. A supune o piele operației de ștoluire. – Din germ. dial. stollen.

ȘTOLUÍRE, ștoluiri, s. f. Operație aplicată pieilor fine, care constă în efectuarea mai multor întinderi în diferite direcții și care dă pieilor moliciune și suplețe. – V. ștolui.

ȘTRECUÍ, ștrecuiesc, vb. IV. Tranz. (În industria tăbăcăriei) A scoate carnea, grăsimile și o parte din țesutul conjunctiv de pe pielea crudă în vederea operațiilor de prelucrare a pielii. – Din germ. strecken.

ȘTUȚUÍ, ștuțuiesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta partea de deșeu a pielii cu ajutorul foarfecelor sau al cuțitelor. – Din germ. stutzen.

ȘÚȘĂNIȚĂ, șușănițe, s. f. (Reg.) Fâșie, bucată lungă și îngustă de pământ, de piele, de hârtie etc. – Cf. sušenica „pastramă”.

ONDULÁT, -Ă, ondulați, -te, adj. 1. Cu ușoare diferențe de nivel, asemănătoare undelor; ca undele. ♦ (Despre linii, contururi etc.) Sinuos, șerpuitor. 2. (Despre obiecte de piele, de tablă etc.) În formă de valuri, vălurit. 3. (Despre păr) Cu ondulații, buclat, inelat. – V. ondula.

OPÍNCĂ, opinci, s. f. 1. Încălțăminte țărănească făcută dintr-o bucată dreptunghiulară de piele sau de cauciuc, strânsă pe laba piciorului cu ajutorul nojițelor. ◊ Expr. (Reg.) A pune cuiva (sau a-i da cu) opinca (în obraz) = a) a păcăli pe cineva, a trage pe sfoară; b) a face pe cineva de rușine. C-un pantof și c-o opincă = luat prin surprindere, nepregătit. A umbla cu opinci de fier = a umbla mult. Pe unde și-a spart dracul opincile = departe. A călca (pe cineva) pe opinci = a jigni pe cineva, a ofensa. 2. Fig. (La sg.; cu sens colectiv) Țărănime. ◊ Expr. De la vlădică până la opincă = din toate clasele sociale, toți. – Din bg. opinka, opinăk.

EPIDERMOFIȚÍE, epidermofiții, s. f. Boală de piele provocată de localizarea în epidermă a unor ciuperci microscopice – Din fr. épidermophytie.

FERMOÁR, fermoare, s. n. Dispozitiv pentru încheiat obiecte de îmbrăcăminte, genți, serviete etc., format din două șiruri de lame (fixate pe o șuviță de pânză, de piele etc.) așezate față în față și care se îmbucă reciproc cu ajutorul unei mici piese făcute să lunece între ele. ♦ Închizător de os, de metal etc. la un colier, la un album etc. – Din fr. fermoir.

CORIÓN, corioane, s. n. 1. Înveliș extern al embrionului la vertebratele superioare. 2. Strat profund al pielii, în care se găsesc vase sanguine și nervi. [Pr.: -ri-on] – Din fr. chorion.

CÓRIUM s. n. Strat de piele la animale cuprins între epidermă și stratul adipos subcutanat, format în cea mai mare parte dintr-un țesut conjunctiv și care, după o prelucrare corespunzătoare, se transformă în piele tăbăcită. [Pr.: -ri-um] – Cuv. lat.

CORNÓS, -OASĂ, cornoși, -oase, adj. Care are consistența cornului1; dur, tare. ◊ Celulă cornoasă = celulă epitelială moartă. Strat cornos = strat de protecție a pielii relativ dur, format din celule cornoase. – Corn1 + suf. -os.

OPĂRITÚRĂ, opărituri, s. f. Opareală (2); parte iritată a pielii. – Opări + suf. -tură.

OPĂRÍT, -Ă, opăriți, -te, adj. 1. Peste care s-a turnat sau s-a vărsat apă fierbinte. 2. (Mai ales despre copiii mici) Care are iritații ale pielii (de obicei la încheieturi) din cauza transpirației, a urinei etc. 3. Fig. Fără chef, supărat; fiert, plouat. – V. opări.

CORP, corpuri, s. n., (I 3) și corpi, s. m. I. 1. Totalitatea organelor unei ființe vii; organismul considerat ca un întreg anatomic și funcțional; trup. ◊ Loc. adj. și adv. Corp la corp = (despre modul de desfășurare a luptelor) față în față, pieptiș, deschis, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fără cap; trunchi. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup; care se poartă direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦ Denumire a unor structuri anatomice. Corp galben. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. ◊ Corp de casă (sau de case) = clădire, casă mare (cu mai multe apartamente sau aripi). ♦ Conținutul unei scrisori (fără formula de introducere și de încheiere și fără adresă); cuprinsul unei cărți. 3. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune de materie cu masă diferită de zero. ◊ Corp străin = particulă care se găsește într-un tot de altă natură. ♦ (Chim.) Substanțà definită (organică sau anorganică). ◊ Corp simplu = substantă ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel; element.Corp compus = substanța chimică ale cărei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma) Corp delict = obiect care a servit sau era destinat să servească la săvărșirea unei infracțiuni, obiect care poartă urmele unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvârșit infracțiunea, adus în justitie ca probă materială contra acuzatului. 5. (În sintagma) Corp de literă = lungimea paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau prin profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ Corp constituit = colectivitate de persoane organizată, de obicei pe baza unei legi. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. 2. (Cu determinări introduse de prepozitia „de”) Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei de aceeași categorie. Corp de aviație.Corp de gardă = clădire sau încapere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. (În vechea organizare a armatei) Corp de trupă = unitate militară independentă. 3. (În sintagma) Corp de legi = culegere de legi; corpus. – Din fr. corps, lat. corpus.

FĂȚUITÓR, -OÁRE, fățuitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care fățuiește. 2. S. n. Rindea specială folosită pentru fățuirea sau pentru îndreptarea feței scândurilor sau a pieselor de lemn. 3. S. f. Unealtă cu care se întinde și se netezește tencuiala aruncată cu mistria pe zid; drișcă. 4. S. n. Cuțit puțin curbat, cu două mânere, care servește, în tăbăcărie, la fățuirea manuală a pieilor. [Pr.: -țu-i-] – Fățui + suf. -tor.

FĂȚUÍ, fățuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A netezi, a lustrui suprafața unui obiect (prin cioplire, prin frecare etc.); p. gener. a da aspect frumos (suprafeței) unui lucru. ♦ Spec. A netezi tencuiala așternută pe un element de construcție. 2. (În industria tăbăcăriei) A curăța pielea de ultimele impurități rămase după cenușărit. 3. Fig. (Pop.) A pălmui pe cineva. – Față + suf. -ui.

FĂLȚUÍ, fălțuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A prelucra cu falțul pieile tăbăcite pentru a le reduce și a le uniformiza grosimea. 2. A face unor scânduri, țigle etc. un falț (care să permită îmbinarea lor). ♦ A executa îmbinarea unor piese de tablă cu ajutorul falțului. 3. A îndoi și a împături o coală de hârtie sau o tipăritură (în vederea manipulării, păstrării sau în vederea broșării ori a legării). – Din germ. falzen.

FALȚ, falțuri, s. n. 1. Clește de formă specială, folosit la tragerea pe calapod a fețelor încălțămintei. 2. Fiecare dintre bucățile mici de piele care cad în urma prelucrării pieilor la mașina de fălțuit. 3. Tăietură, scobitură făcută pe marginea unei scânduri, a unei țigle etc., pentru a permite îmbinarea cu altă scândură, țiglă etc. cu o tăietură corespunzătoare. ♦ Îndoitură făcută de-a lungul marginii unei foi de tablă subțire, pentru a permite îmbinarea cu altă foaie; p. ext. îmbinare astfel realizată. 4. (Poligr.) Bentiță de pânză sau de hârtie rezistentă de care se lipesc planșele intercalate într-un volum. – Din germ. Falz[eisen].

FIXÁ, fixez, vb. I. Tranz. 1. A așeza ceva (rar pe cineva) într-un loc determinat, astfel încât să nu mai poată fi mișcat, clintit. ♦ A se uita țintă la cineva sau la ceva; a pironi cu privirea. ♦ Refl. A se stabili, a se statornici undeva. 2. A stabili un termen, o oră, un preț etc. anumit; a determina. ♦ Refl. A se hotărî, a se decide. 3. (Chim.) A aduce un corp într-o stare din care să nu se mai schimbe, a împiedica să se volatilizeze. 4. A trata cu un reactiv chimic materialele fotografice developate, pentru a le face insensibile la acțiunea luminii. 5. A face ca un colorant să pătrundă în structura fibrei textile sau a pieii, astfel încât fibra sau pielea să nu se mai decoloreze (ușor). ♦ A acoperi un desen cu un fixativ. – Din fr. fixer.

FIXATÓR, fixatori, s. m. Substanță sau amestec de substanțe chimice cu care se face insensibil la lumină materialul fotografic expus și developat; fixativ. ♦ Substanță care fixează vopseaua în structura fibrei textile sau a pieii. ♦ Substanță care asigură conservarea unor structuri celulare în vederea studierii lor la microscop. – Din fr. fixateur.

FANÓN, fanoane, s. n. 1. Fiecare dintre lamele cornoase fixate de maxilarul superior al balenelor. 2. Îndoitură a pielii de pe marginea inferioară a gâtului, la bovine și la unele rase de ovine; salbă. – Din fr. fanon.

VEZICÁNT, -Ă, vezicanți, -te, adj. Care produce bășicarea pielii; vezicator. – Din fr. vésicant.

CIANÓZĂ s. f. (Med.) Colorație albastră-vineție a pielii și a mucoaselor din cauza unei insuficiente oxigenări a sângelui. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanose.

ORTÓPTIC, -Ă, ortoptici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Ramură a oftalmologiei care asigură tratamentul ambliopiei, educarea vederii stereoscopice și tratamentul dezechilibrului muscular în strabism. 2. Adj. De ortoptică (1). – Din fr. orthoptique.

OS, oase, s. n. 1. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. ◊ Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ◊ Expr. A(-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a nu mai putea îndura un rău; a-și pierde răbdarea. A băga (sau a-i intra cuiva) frica (sau spaima etc.) în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi. A fi numai piele și oase sau a-i număra oasele = a fi foarte slab. A(-i) trece (cuiva) os prin os = a fi extrem de obosit. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte mult, adânc. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) oasele = a bate foarte tare pe cineva. A-i rămâne (sau a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a muri departe de casă, prin locuri străine. A căpăta (sau a avea, a dobândi etc.) un os de ros = a obține (sau a avea) un avantaj, un profit. ♦ Os (1) sau material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc. 2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură. 3. Fig. Neam, familie, viță. ◊ Expr. (A fi) din os sfânt (sau din oase sfinte, din os de domn sau domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare. 4. Compus: osul-iepurelui = plantă cu miros greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase (Ononis spinosa).Lat. ossum.

FLICTÉNĂ, flictene, s. f. Bășicuță plină cu lichid care se formează la suprafața pielii în arsurile ușoare. – Din fr. phlyctène.

MÍNGE, mingi, s. f. 1. Obiect sferic (rar ovoidal), de diverse dimensiuni și greutăți, confecționat din cauciuc, piele, celuloid, material plastic etc. (umplut cu aer), care se folosește în diferite jocuri (sportive), în gimnastica medicală etc.; balon (1). 2. Joc cu mingea (1). [Var.: míngie s. f.] – Cf. sl. mêč.

CIMPANZÉU, cimpanzei, s. m. Specie de maimuță mare, antropomorfă, cu membrele anterioare lungi, cu blana și pielea neagră (Pan troglodytes) – Din fr. chimpanzé.

CIMPÓI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf de piele și din mai multe tuburi sonore prin care trece aerul din burduf. – Et. nec.

FLÓTĂ, flote, s. f. 1. Totalitatea navelor fluviale, maritime sau aeriene ale unui stat. ♦ Totalitatea marilor unități navale ori aeriene afectate unei regiuni sau unui anumit scop sub o conducere unică. 2. Soluție sau suspensie de coloranți sau de alte substanțe chimice, folosită în operațiile de finisare a materialelor textile (albire, vopsire etc.). 3. Bazin de tăbăcire cu zemuri concentrate, în care pieile se țin nemișcate un timp îndelungat, după ce au parcurs șirurile de bazine de pretăbăcire. – Din fr. flotte.

FURNICÁ, pers. 3 furnícă, vb. I. 1. Intranz. A umbla încoace și încolo în număr mare, a se mișca în toate părțile ca furnicile; a mișuna, a forfoti. ♦ (Rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A fi plin de..., a fi ticsit de... 2. Tranz. impers. A avea o senzație neplăcută de mâncărime și de înțepături pe piele. – Lat. formicare.

FURNICĂTÚRĂ, furnicături, s. f. Senzație neplăcută de înțepături și de mâncărime de piele. – Furnica + suf. -ătură.

FURÚNCUL, furuncule, s. n. Inflamație purulentă a foliculilor firelor de păr ca urmare a unei infecții cu stafilococi, care poate prinde țesuturile învecinate, provocând leziuni întinse ale pielii; abces, buboi. – Din lat. furunculus. Cf. fr. furoncle.

FURUNCULÓZĂ, furunculoze, s. f. Boală de piele caracterizată printr-o erupție simultană sau succesivă a mai multor furuncule, din cauza unui focar stafilococic latent. – Din fr. furonculose.

FUS2, fusuri, s. n. (În industria pielăriei) Unitate de măsură pentru piele, egală cu 929 cm2; bucată de piele având această suprafață. [Pl. și: fuse] – Din germ. Fuss.

CINGĂTOÁRE, cingători, s. f. Fâșie de pânză, de mătase, de piele etc. care servește cuiva la încins mijlocul. – [În]cinge + suf. -ătoare.

WÍGWAM s.n. 1. Cort de piele, colibă a indienilor din America de Nord. 2. Sat populat de indieni. [Pr. uíg-uam] (din amer. wigwam)

YORK s.m. Rasă de porci de culoare albă, cu pielea roșie și păr rar, cu botul cârn și cu urechi mari, creată în Anglia. (din engl. york)

XANTODÉRM, -Ă, adj. (Persoană) Cu pielea galbenă ◊ Rasă xantodermă = rasă galbenă. (cf. fr. xanthoderme) [def. și Trésor de la Langue Française]

LEZÁRD s. n. (Franțuzism) piele de șopârlă tăbăcită. [Pr.: lezar] – Din fr. lézard.

XILOTIPÍE s.f., g.-d. art. xilotipíei; pl. xilotipíi

ERÚPȚIE, erupții, s. f. 1. Ieșire bruscă și violentă din pământ a unui gaz, a țițeiului, a lavei etc; p. gener. țâșnire, izbucnire. 2. Apariția unor pete, a unor bășicuțe, plăci, pustule etc. pe piele sau pe mucoase, constituind simptomul unor boli (contagioase); (concr.) totalitatea acestor pete, plăci, pustule etc. apărute [Var.: erupțiúne s. f.] – Din fr. éruption, lat. eruptio, -onis.

ORTOÉPIC, -Ă, ortoepici, -ce, adj. Care aparține ortoepiei, privitor la ortoepie. – Din fr. orthoépique.

FURDÁ, furdale, s. f. (La sg. cu sens colectiv) Rămășițe (de calitate inferioară) de la prelucrarea lânii, a blănurilor, a tutunului. ♦ Deșeuri de piele de calitate inferioară, rezultate la tăierea marginilor și a părților cu defecte. – Din bg. furda. Cf. tc. hurda.

CORIACÉU, -ÉE, coriacei, -ee, adj. Care are constituția, aspectul pielii; tare ca o piele. ♦ Fig. Tenace, dur, zgârcit. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. coriacé, lat. coriaceus.

LAC2, lacuri, s. n. 1. Preparat lichid obținut prin dizolvarea într-un solvent volatil a unor rășini, uleiuri sau a altor substanțe și care, întins pe suprafața unui obiect, formează în urma evaporării solventului o pojghiță solidă, dură, care ferește obiectul de influența aerului și a umezelii, dându-i totodată un aspect plăcut. 2. piele (sau imitație de piele) cu fața netedă, lucioasă, acoperită cu un strat de lac2 (1). – Din germ. Lack.

LAMANTÍN, lamantini, s. m. Gen de mamifere cetacee asemănătoare cu foca, care trăiesc în regiunile tropicale din America și din Africa, vânate pentru carnea, grăsimea și pielea lor (Manatus); animal care face parte din acest gen. – Din fr. lamantin.

LÚPUS s. n. Boală a pielii și a mucoaselor, adesea de natură tuberculoasă, caracterizată prin apariția unor noduli care ulcerează, lăsând cicatrice întinse, deformante. – Din fr. lupus.

LUSTRUÍ, lustruiesc, vb. IV. Tranz. A da lustru1 (prin frecare), a face să lucească, să sclipească suprafața unui obiect. ◊ Mașină de lustruit = mașină pentru lustruirea mecanizată a pieilor. Piatră de lustruit = piatră de fildeș, de agat sau de onix, de forma unei lopățele sau a unui pinten, prevăzută cu un mâner de lemn, care servește la lustruirea aurului sau a vopselei aplicate pe marginile foilor la cărți și la reviste. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) găti, a (se) ferchezui; p. ext. a (se) pune într-o lumină favorabilă; a (se) lăuda. – Lustru1 + suf. -ui.

LUSTRUITÓR, -OÁRE, lustruitori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care efectuează operația de lustruire. 2. S. n. Instrument confecționat din oțel sau din bronz cromat, cu mâner de lemn, care servește în legatorie la lustruirea legăturilor de piele. [Pr.: -tru-i-] – Lustrui + suf. -tor.

CORDOVÁN, cordovane, s. n. (Înv.) piele fină de capră sau de oaie, folosită pentru încălțăminte de lux și marochinărie; marochin. – Din it. cordovano.

TÁRNIȚĂ, tarnițe, s. f. 1. Șa (țărănească) de lemn sau (rar) de piele, folosità la călărit sau la transportul unor poveri. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. 3. (Reg.) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. – Ucr. tarnića.

LEUCODERMÍE s. f. Decolorare a pielii cauzată de absența sau de dispariția locală a unor pigmenți. [Pr.: le-u-] – Din fr. leucodermie.

INTRADÉRMIC, -Ă adj. situat în dermă, în grosimea pielii. (< fr. intradermique)

INTRACUTÁN, -Ă adj. în piele. (< germ. intrakutan)

LÉPRĂ, (2) lepre, s. f. 1. Boală contagioasă cronică, frecventă mai ales în regiunile tropicale, produsă de un bacil specific și caracterizată prin leziuni localizate pe piele, pe sistemul nervos periferic, mucoase, viscere etc. ♦ Fig. Neajuns care macină, subminează; racilă, plagă. 2. Fig. Om lipsit de conștiință, de caracter, fără scrupule. – Din ngr. lepra.

LEPĂDÁ, lépăd, vb. I. (Pop.) I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mână; a arunca. ♦ A arunca un obiect nefolositor sau fără valoare, renunțând la el. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă; a avea preț, valoare. 2. Tranz. A dărui, a da cuiva ceva de mică valoare. 3. Tranz. A-și dezbrăca un veșmânt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se mai preface, a se arăta sub adevărata înfățișare morală. A-și lepăda potcoavele = a muri. ♦ (Despre animale) A-și schimba părul, pielea, penele; a năpârli. 4. Intranz. (Despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. ♦ Tranz. (Despre pești) A depune icrele. II. Fig. 1. Tranz. A lăsa ceva sau pe cineva undeva; a îndepărta, a alunga. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bună voie), a renunța la... ♦ Refl. A se lăsa de... 3. Refl. A rupe orice legătură cu cineva. ♦ A nu recunoaște ceva; a tăgădui. [Prez. ind. și: leápăd.Var.: (reg.) lăpădá vb. I] – Probabil lat. lapidare „a arunca cu pietre”.

LENTÍGO s. n. (Med.) Pată pigmentară a pielii cu aspect de nev. ♦ Pistrui. – Din fr., lat. lentigo.

MUȘTEÁ, muștele, s. f. Ciocan de cizmărie sau de cojocărie cu care se bat cusăturile sau se netezește pielea. – Din tc. mușta.

INTERTRÍGO s. n. inflamație a pielii care se localizează la încheieturile mari, la sâni, la subsuoară și la gât. (< fr. intertrigo)

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

TASMÁ, tasmale, s. f. (Reg.) Fir sau panglică de mătase, de ață, de piele etc. – Tc. tasma.

TÁȘCĂ, tăști, s. f. Geantă de piele sau de pânză, în care se țin diferite obiecte. ♦ Pungă de piele în care se țin tutunul, banii etc. – Ucr. taška, magh. táska.

ZĂCĂTOÁRE, zăcătóri [și zăcătoáre] s. f. 1. Vas mare cu doage, în care se păstrează vinul sau rachiul și care se umple mereu din alte butoaie; cadă ♦ Vas mare cu gura largă, îngropat în pământ, în care se adună și se strivesc strugurii, pentru a fi lăsați să fiarbă. 2. Vas mare de lemn, căptușit cu tinichea, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. ♦ Vas în care se depozitează provizoriu peștele la cherhana. 3. Denumită și piatră zăcătoare = (într-o moară de apă) piatră (fixă) aflată în partea inferioară a morii, deasupra căreia se rotește piatra alergătoare (mobilă). 4. Loc unde stau vitele la odihnă ziua; (în special) Loc la stână unde se odihnesc oile după muls; staniște. (din zăcea) [și DLRLC]

CIRÍP interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetele caracteristice ale păsărelelor. ◊ (De-a) cirip-cirip = joc de copii la care jucătorii se apucă unii pe alții de dosul palmei, ciupindu-se de piele și repetând „cirip-cirip”. – Onomatopee.

CIUCIULÉTE, (1) ciuciuleți, s. m. 1. Ciupercă comestibilă cu pălăria zbârcită, gălbuie sau brună-roșcată, cu piciorul cilindric, alb și gol în interior (Morchella esculenta). 2. (Adverbial, în expr.) A (se) face (sau a fi ud) ciuciulete = a (se) uda (sau a fi ud) până la piele. – Cf. ciuciuli.

CIUPITÚRĂ, ciupituri, s. f. 1. Pișcătură, înțepătură; (concr.) semn, urmă rămasă pe piele în urma unei pișcături; spec. fiecare dintre micile cicatrice rămase după variolă. 2. (Rar) Bucățică ruptă sau ciupită din ceva. – Ciupi + suf. -tură.

CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut materiale pulverulente sau granulare, făcută dintr-o rețea deasă de sârmă sau dintr-o bucată de tablă ori de piele perforată, fixată pe o ramă. V. sită.Expr. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar. A trece (sau a da, a cerne) prin ciur și prin dârmon = a) a cerceta, a examina în amănunt, cu atenție; b) a cleveti, a bârfi pe cineva (scoțându-i la iveală cât mai multe defecte); c) (mai ales cu verbul la participiu) a trece prin multe încercări, experiențe, a căpăta multă experiență. A căra (sau a duce) apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a lucra fără spor; a nu face nici o treabă. ♦ Cantitate de material câtă încape într-un ciur (1). ♦ Unealtă specială pentru sortarea pe dimensiuni a unor materiale granulare, formată dintr-o ramă mare de lemn pe care este întinsă o rețea de sârmă, o tablă perforată etc. 2. Ramă în formă de cerc pe care se întinde materialul ce se brodează. 3. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului animalelor rumegătoare. – Lat. cibrum (= cribum).

CÍZMĂ, cizme, s. f. Încălțăminte de piele, de cauciuc, de material plastic etc. cu carâmbul înalt până spre (sau peste) genunchi; ciubotă. ◊ Expr. Prost ca o cizmă = foarte prost. – Din magh. csizma.

EROZIÚNE, eroziuni, s. f. 1. Proces complex de roadere și de săpare a scoarței terestre prin acțiunea unor agenți externi; rezultatul acestui proces, erodare. ♦ Proces de roadere a corpurilor pe (sau prin) care curge un fluid. 2. Ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor, cauzată de agenți fizici, chimici, mecanici sau apărută în urma unei inflamații; excoriație. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. érosion, lat. erosio, -onis.

TATUÁ, tatuez, vb. I. Refl. și tranz. A(-și) imprima pe piele diferite figuri cu ajutorul unor împunsături și al unor materii colorante care nu se mai șterg. – Fr. tatouer (<engl.).

LICHENIFICÁRE s. f. (Med.) Proces constând din îngroșarea exagerată a cutelor naturale ale pielii, care devine aspră, striată. – După fr. lichénification.

TATUÁJ, tatuaje, s. n. Tatuare; desenul care rămâne pe piele după tatuare. – Fr. tatouage.

LIP1 s. n. (Reg.) Strat (gros) de murdărie care se formează pe piele sau pe îmbrăcăminte; jeg. – Din ucr. lep.

MÂNCÁ, mănấnc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură și a-l înghiți; a folosi în alimentație, a consuma. ◊ Expr. A (nu) avea ce mânca = a (nu) avea din ce trăi. A mânca pâinea cuiva = a fi în slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi întreținut de cineva. A (nu mai) mânca (pâine și sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) conviețui cu cineva; a (nu) se (mai) afla în raporturi intime sau prietenești cu cineva. A-și mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgârcit. A mânca rahat = a minți; a bârfi, a cleveti. A-i mânca (cuiva) rațele (sau câinii) din traistă (sau din buzunar) = a) a fi mic de statură; b) a fi bleg, prost. (Parcă) a mâncat laur, se spune despre cineva care (parcă) și-a pierdut mințile. A-i mânca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede că tot ce zboară se mănâncă = a fi naiv, credul; a-și face iluzii. (Pop.) Mănâncă-l fript sau mănânc-o friptă, se spune pentru a exprima disprețul față de cineva sau de ceva, precum și renunțarea la un anumit lucru. A mânca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A mânca foc (sau jeratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A mânca (cuiva sau a-și mânca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețile* etc.) = a(-și) irosi, a(-și) distruge viața, tinerețea etc. A-i mânca sufletul (cuiva) = a supăra, a necăji, a chinui (pe cineva) peste măsură. A mânca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-și mânca credința (sau omenia, lefteria) = a-și pierde prestigiul, cinstea, creditul. A mânca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare plăcere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent și drăgăstos. Să-l (sau s-o) mănânci din ochi (nu alta), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare, iubită. A mânca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare poftă (la ceva). (Pop.) Mânca-ți-aș ochii sau mânca-te-aș, se spune pentru a-și exprima afecțiunea față de persoana căreia i se adresează (căutând să-i câștige bunăvoința). A mânca bătaie (sau trânteală, chelfăneală etc.) = a fi bătut de cineva; p. ext. a fi învins (într-o luptă, într-o competiție, la un joc de societate etc.). A mânca (o) săpuneală (sau papară) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mâncând pământul sau a mânca pământul fugind (sau alergând) = a fugi foarte repede, în graba mare. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trăi din... ♦ Fig. A lua, a-și însuși (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmăni pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a pătimi, a îndura, a înghiți. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre animale și despre păsări sălbatice) A rupe prada în bucăți, a sfâșia (și a devora). ◊ Expr. A mânca carne de om = (despre oameni) a fi rău, crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenți fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre părți ale corpului) A produce o senzație de mâncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mânca (pe cineva) spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar vrea să fie bătut. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef să bată pe cineva. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma dreaptă = a avea o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma stângă = a avea o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mânca (pe cineva) tălpile = a nu avea astâmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece. Te mănâncă cojocul = nu te astâmperi, nu te potolești, vrei să te bat; cauți bătaie. (Pop.) A-l mânca (pe cineva) să... = a simți impulsul, îndemnul irezistibil să... a fi tentat să... 5. A roade cu dinții un lucru necomestibil, a-și înfige dinții într-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face pe cineva să sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rău (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dușmăni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. – Lat. manducare.

MURÁT, -Ă, murați, -te, adj. 1. (Despre unele legume) Fermentat, acrit (într-o soluție de oțet sau în saramură). 2. (Despre plante furajere) Conservat printr-un proces de fermentare. 3. Fig. Ud până la piele, ud leoarcă. – V. mura.

MURÁ, murez, vb. I. Tranz. 1. A ține unele legume într-o soluție de oțet sau în saramură pentru a le face să se acrească și să se conserve. ♦ Refl. (Despre unele legume ținute în oțet sau în saramură) A deveni acru și bun de mâncat; a se acri. 2. A conserva nutrețurile în stare suculentă printr-un proces de fermentare. 3. A muia în apă plantele textile (în cursul procesului de prelucrare); apune la topit. 4. Fig. A uda tare, până la piele. – Din moare (derivat regresiv).

TĂBĂCÁR, tăbăcari, s. m. Specialist în tăbăcitul pieilor. – Din tabac2 + suf. -ar.

TĂBĂCĂRÉSC, -EÁSCĂ, tăbăcărești, adj. Care aparține tăbăcarilor, privitor la tăbăcari. ◊ Lână tăbăcărească = lână care se smulge de pe pielea de oaie dată la tăbăcit. – Din tăbăcar + suf. -esc.

MÂNCĂRÍME, mâncărimi, s. f. Senzație (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritație trecătoare, de înțepătura unor insecte etc. și însoțită de nevoia de a se scărpina; mâncărici. ◊ Expr. A avea mâncărime de (sau la) limbă = a simți mereu nevoia de a vorbi; a fi foarte vorbăreț, palavragiu, limbut; a nu putea păstra un secret. – Mâncare + suf. -ime.

MEȘI s. m. pl. Un fel de încălțăminte fără toc, confecționată din piele subțire și purtată în trecut de bărbați, peste ciorapi. ◊ Expr. (Fam.) A nu-i da (cuiva) meșii = a nu-i conveni (cuiva); a nu avea curaj, a nu cuteza. A-l ține (pe cineva) meșii = a fi în stare, a putea. – Din tc. mest.

MEȘÍNĂ, meșine, s. f. piele de oaie sau de capră, tăbăcită (folosită pentru căptușirea încălțămintei, a articolelor de marochinărie, la legătoria de cărți etc.). – Din tc. meșın.

MELANÍNĂ, melanine, s. f. Pigment organic de culoare neagră, care conține fier și sulf și care se găsește în coroidă, în păr ori în piele. – Din fr. mélanine.

MELANÓM, melanoame, s. n. Tumoare malignă a pielii, de origine pigmentară. – Din fr. mélanome.

MELANOSARCÓM, melanosarcomuri, s. n. Tumoare malignă constituită din celule care conțin melanină, localizată în piele, coroidă sau retină. – Din fr. mélanosarcome.

MELANÓZĂ, melanoze, s. f. 1. (Med.) Denumire generică pentru pigmentația în exces a pielii și mucoaselor datorită acumulării difuze de melanină. 2. (Bot.) Boală a viței de vie cauzată de ciuperci. – Din fr. mélanose.

MISÁDĂ, misade, s. f. Bucată de blană confecționată din mai multe piei, folosită la căptușitul paltoanelor, scurtelor etc. [Var.: mesádă s. f.] – Din ngr. misadi „jumătate”.

MITROPOLÍE, mitropolii, s. f. 1. Instituție administrativă a Bisericii ortodoxe, superioară episcopiei și inferioară patriarhiei, având în frunte un mitropolit. 2. Biserica și clădirile anexe care constituie sediul unei mitropolii (1). 3. Funcție de mitropolit. – Din sl. mitropolija.

MOÁRTE, morți, s. f. 1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții; răposare; deces. ◊ Loc. adj. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. ◊ De moarte = a) loc. adj. și adv. moral; b) loc. adj. (în textele bisericești; despre păcate, greșeli) care atrage osânda veșnică; c) loc. adj. și adv. fig. grozav, cumplit, teribil. ◊ Loc. vb. A face moarte de om = a omorî, a ucide. A-și face moarte (singur sau cu mâna lui) = a se sinucide, a se omorî. ◊ Expr. Pe viață și pe moarte = a) din toate puterile, cu înverșunare, punându-și viața în joc; b) pentru totdeauna. (A fi ori a se afla) pe patul de moarte sau pe patul morții = (a fi) în agonie. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. Ca de frica morții = înfrigurat, febril. Cu moartea în suflet = extrem de mâhnit, de îndurerat; desperat, deznădăjduit. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate; a se frământa, a se neliniști extrem de mult. A da moartea în ceva = a muri în număr foarte mare. A azvârli (sau a băga) moartea-n țigani = a) a învinui pe nedrept pe cineva, a da vina pe alții; b) a lansa o idee, un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie, derută. A da mâna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrân. A nu avea (sau a nu cunoaște) moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. ♦ (Jur.) Moarte declarată = situație juridică creată unei persoane dispărute în împrejurări care fac să se prezume moartea sa fizică. Moarte fizică = moarte constatată prin act de deces. ♦ Fig. Dispariție, pieire. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. măcel, masacru. ◊ Expr. (Fam.) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ Pedeapsă capitală; execuție. Expr. La moarte! formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. 3. (Înv. și pop.) Mortalitate provocată de un flagel; p. ext. molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). ◊ Expr. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e... sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. 5. Compuse: moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conya); (Med. vet.; reg.) moartea-găinilor = cobe. – Lat. mors, -tis.

MOCASÍN, mocasini, s. m. Încălțăminte din piele netăbăcită, purtată de indienii din America de Nord. ♦ Încălțăminte foarte suplă și comodă, cu talpă plată, fără șireturi. – Din fr. mocassin.

MOLESCHÍN, moleschinuri, s. n. Țesătură rezistentă de bumbac, foarte netedă și cu aspect de piele. – Din fr. moleskine, molesquine.

MORT, MOÁRTĂ, morți, moarte, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Despre ființe) Care nu mai trăiește, care a murit. ◊ Expr. A se face mort în păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic, a simula nevinovăția, a face pe prostul. A o lasa moartă (în păpușoi) = a lasa o chestiune încurcată, a renunța la ceva. A fi mort fără (sau după) cineva sau ceva = a nu putea trăi fără cineva sau ceva, a fi îndrăgostit de cineva sau de ceva; a ține mult la cineva sau la ceva. A fi mai mult mort (decât viu) = a fi istovit, epuizat (de boală, de frică etc.).Nici mort sau mort-tăiat = (în construcții negative) cu nici un preț, sub nici un motiv, în nici un caz. Mort-copt = cu orice preț, necondiționat, neapărat; vrând-nevrând, cu chiu cu vai. A umbla (sau a se ține) mort după... = a) a lupta, a se zbate pentru a obține ceva; b) a-și manifesta dragostea față de cineva străduindu-se să fie mereu în preajma lui. A fi beat mort (sau mort de beat) = a fi foarte beat. ♦ Limbă moartă = limbă care a încetat să fie învățată ca limbă maternă. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei gospodării sau unei întreprinderi. Timp mort = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor; întrerupere neprevăzută a muncii. Unghi mort = loc de pe traiectoria unei arme de foc pe care nu-i poate atinge proiectilul. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului când biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. (Expr.) A ajunge la un (sau într-un) punct mort = a ajunge la un impas, în imposibilitate de a găsi o soluție. Linie moartă = linie de cale ferată care servește numai pentru garare. (Expr.) A fi (sau a se afla, a trece) pe linie moartă = a nu mai juca un rol de seamă, a fi înlăturat dintr-un post de răspundere. Fier mort = fier de calitate inferioară. ♦ (Fam.; despre aparate, motoare etc.) Care nu mai funcționează. 2. (Despre părți ale corpului) Cu funcțiile vitale pierdute; paralizat, înțepenit. ◊ (Pop.) Carne (sau piele) moartă = carne sau piele care se formează deasupra rănilor și prin care nu trec ramificațiile nervoase. 3. (Despre plante) Uscat, veșted. 4. Fig. (Despre lucruri) Fără viață, neînsuflețit; nemișcat, încremenit. ♦ Lipsit de zgomot, de activitate, de viață; liniștit. ♦ (Despre culori, nuanțe) Fără strălucire; șters. II. S. m. și f. Persoană care a murit, defunct, decedat; trupul neînsuflețit al unei persoane așezat în coșciug sau înmormântat. ◊ Expr. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se spune despre un lucru pierdut definitiv, despre ceva care nu mai poate fi îndreptat. Apa morților = fata morgana, v. morgana. A scula (sau a trezi, a deștepta) și morți (sau din morți), se spune despre zgomote sau surse de zgomote foarte intense și stridente. A umbla (sau a merge) ca după mort = a merge foarte încet. Ca la mort = (în legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”) în număr (foarte) mare. – Lat. mortuus.

MÓRVĂ, morve, s. f. Boală contagioasă la cai sau la alte animale, caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, pe piele și pe alte organe, și care se poate transmite și la om, fiind mortală; răpciugă. – Din fr. morve.

CLORÓZĂ, cloroze, s. f. 1. Formă de anemie caracterizată prin micșorarea considerabilă a cantității de hemoglobină din sânge și printr-o colorație galbenă-verzuie a pielii. 2. Boală a plantelor care se manifestă prin decolorarea frunzelor și a mugurilor. – Din fr. chlorose.

CLORÚRĂ, cloruri, s. f. Sare a acidului clorhidric; combinație a clorului cu un element chimic sau cu o substanță organică. ◊ Clorură de sodiu = sare de bucătărie. Clorură mercurică = sublimat corosiv. Clorură mercuroasă = calomel. Clorură de var = substanță obținută prin introducerea de clor în varul stins și întrebuințată decolorant și dezinfectant. Clorură de vinil = compus organic gazos obținut prin clorurarea etilenei. Clorură de polivinil = produs macromolecular obținut prin polimerizarea clorurii de vinil, folosit ca material de construcție, la fabricarea pieii artificiale etc.; policlorură de vinil. – Din fr. chlorure.

CNUT, cnuturi, s. n. Bici făcut dintr-o curea de piele sau dintr-o funie, uneori cu multe sfârcuri prevăzute cu alice de plumb în vârf; nagaică. – Din rus. knut.

COBÚR, coburi, s. m. (Pop.) Toc de piele atârnat de șa, în care se purta de obicei pistolul. – Din tc. kubur, ucr., bg. kobur.

NEG, negi, s. m. Tumoare mică, rotundă, nedureroasă, care apare pe piele din cauza unei hipertrofii a papilelor. – Lat. naevus.

NĂPÂRLÍ, năpârlesc, vb. IV. Intranz. (Despre animale) A suferi o năpârlire; a-și schimba părul, penele sau pielea; (despre păr, pene, piele) a cădea de pe corp în cursul năpârlirii. – Din bg. napărlja.

TĂBĂCÍ, tăbăcesc, vb. IV. Tranz. A transforma pielea brută, cu ajutorul tananților, într-un produs moale, suplu, impermeabil, elastic și rezistent; a argăsi. ♦ Fig. (Glumeț) A snopi în bătăi. – Din tabac2.

TĂBĂCĂRÍE, (2) tăbăcării, s. f. Meseria tăbăcarului. 2. Atelierul tăbăcarului, locul unde se argăsesc pieile. – Din tăbăcar + suf. -ie.

NEGRICIÓS, -OÁSĂ, negricioși, -oase, adj. De o culoare care se apropie de negru, care bate în negru; negriu, negruț. ♦ (Despre oameni) Cu pielea, părul, ochii de culoare închisă; brunet, oacheș. – Negru + suf. -icios.

NEGÚS, neguși, s. m. Titlu purtat în perioada monarhiei de suveranii Etiopiei; persoană care avea acest titlu. – Din fr. négous, germ. Negus.

NODÓS, nodoase, adj. (În sintagma) Eritem nodos = simptom al mai multor boli (contagioase), caracterizat prin apariția pe pielea corpului a unor noduli tari sau a unor bășicuțe seroase. – Nod + suf. -os.

NISÍP, nisipuri, s. n. 1. Rocă sedimentară neconsolidată, provenită din sfărâmarea unor minerale, roci sau organisme și care se prezintă sub forma unei acumulări de granule fine; p. ext. (mai ales la pl.) loc, teren, întindere alcătuită din asemenea rocă și, de obicei, lipsită de vegetație. ◊ Expr. Ca (sau cât) nisipul (mării) = în număr foarte mare. A clădi (sau a funda) pe nisip = a întreprinde o acțiune sortită eșecului, pieirii. 2. Depunere patologică de granule fine de oxalați, urați, silicați etc., care se formează într-un rinichi, în vezica urinară sau în vezicula biliară. [Var.: (reg.) năsíp s. n.] – Din bg. nasip.

NIT1, nituri, s. n. Tijă de metal (cilindrică) prevăzută cu un cap de diametru mai mare decât corpul, folosită la îmbinarea pieselor metalice, de piele sau de carton. – Din germ. Niet.

TĂBLĂCÍ, tăblăcesc, vb. IV. Tranz. A da flexibilitate și lustru pieii argăsite, întinzând-o în toate direcțiile. – Et. nec.

NEV, nevi, s. m. Tumoare benignă a pielii, uneori colorată în brun, cenușiu sau albastru. – Din lat. naevus.

NÉTED, -Ă, netezi, -de, adj. 1. Care are suprafața dreaptă, fără asperități; p. ext. lucios, alunecos. ♦ Mușchi neted sau musculatură, fibră (musculară) netedă = mușchi sau musculatură, fibră (musculară) care nu prezintă striații. ♦ (Despre piele; p. ext. despre părți ale corpului) Fără crețuri, fără zbârcituri, întins, catifelat, mătăsos. ♦ (Despre păr) Lins, întins. 2. (Despre suprafețe, locuri, terenuri) Care este drept, fără asperități, care este lipsit de denivelări, de accidente: întins, plan, șes. ♦ (Despre drumuri) Fără hopuri sau făgașuri; plat, drept, uniform; lin. ♦ Expr. (Adverbial) A-i veni (sau a-i fi) neted = a-i fi ușor, comod să facă ceva, a-i veni la îndemână. 3. Fig. Clar, precis, limpede, deslușit; p. ext. deschis, fățiș, direct. – Lat. nitidus, -a.

NEUROFIBROMATÓZĂ, neurofibromatoze, s. f. Boală caracterizată prin apariția pe piele a unor pete pigmentare sau a unor tumori care își au originea în țesutul fibros al tecilor nervilor. [Pr.: ne-u-] – Din fr. neurofibromatose.

ECORȘÉU, ecorșee, s. n. Reprezentare a corpului omenesc sau a unui animal jupuit de piele, servind sculptorilor și pictorilor pentru studiul anatomic al musculaturii. – Din fr. écorché.

ECTÍMĂ, ectime, s. f. Boală infecțioasă de piele provocată de streptococi sau de stafilococi, manifestată prin pete mari roșii, pustule și ulcerații care se acoperă cu cruste și lasă cicatrice. – Din fr. ecthyma.

ECZÉMĂ, eczeme, s. f. Boală de piele, acută sau cronică, de natură infecțioasă sau alergică, caracterizată prin erupții, abcese, leziuni umede sau uscate (însoțite de mâncărimi intense). – Din fr. eczéma.

EFLORESCÉNȚĂ, eflorescențe, s. f. 1. Începutul înfloririi unei plante; fig. înflorire, dezvoltare sub aspecte bogate. 2. Transformare în pulbere a unor săruri cristalizate, prin pierderea apei de cristalizare; (concr.) sare cu aspect de pulbere rezultată în acest fel. ♦ Depozit de săruri care apare la suprafața unor roci. ♦ Pată sau depozit cristalin de săruri alcalino-pământoase care apare pe suprafața exterioară a construcțiilor de beton sau de zidărie. 3. (Med.) Erupție ușoară pe piele; (pop.) spuzeală. – Din fr. efflorescence.

ELASTÍNĂ s. f. Substanță organică albuminoasă care intră în compoziția fibrelor elastice ale tendoanelor, ale vaselor de sânge, ale pielii etc. – Din fr. élastine.

EXUVIÁBIL, -Ă, exuviabili, -e, adj. (Despre animale) Care își schimbă pielea. [Pr.: -vi-a-] – Din fr. exuviable.

NERV, nervi, s. m. 1. Organ de transmisiune a impulsului nervos, care unește sistemul nervos central cu periferia organismului (piele, organe de simț, mușchi, glande etc.) și care este format din mănunchiuri de fibre reprezentând prelungirile neuronului înconjurate de o teacă constituită din mielină. ◊ Boală de nervi = boală nervoasă. Bolnav de nervi = persoană care suferă de o boală nervoasă. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) nervi = a fi irascibil, iritabil, predispus la ceartă, nervos. A-l apuca nervii = a avea o criză nervoasă, un acces de nervi. A avea nervii slabi = a fi ușor iritabil sau impresionabil. ♦ (La pl.; rar) (Stare de) surescitare, enervare, nervozitate. 2. (Bot.; rar) Nervură (1). 3. Fig. (La sg.) Putere, vigoare; energie; ritm susținut. – Din lat. nervus, it. nervo.

ELECTRODIALÍZĂ, electrodialize, s. f. Proces de dializă produs sub acțiunea unei diferențe de potențial electric, electrozii fiind așezați de o parte și de alta a unei membrane, folosit la purificarea apei, la impregnarea stofelor, la tăbăcirea pieilor etc. [Pr.: -di-a-] – Din fr. électrodyalise.

ELECTROENCEFALOGRAFÍE, electroencefalografii, s. f. Procedeu de studiere a activității electrice a creierului, bazat pe aplicarea unor electrozi pe pielea capului și pe înregistrarea grafică, sub formă de unde, a curenților corespunzători acestei activități. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. électro-encéphalographie.

EMOLIÉNT, -Ă, emolienți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a muia țesuturile congestionate sau înăsprite. 2. S. n. Medicament care moaie pielea și mucoasele. Lanolina este un emolient. ♦ Substanță grasă folosită la finisarea produselor textile pentru a le da moliciune, suplețe și luciu. [Pr.: -li-ent] – Din fr. émollient, lat. emolliens, -ntis.

EMPLÁSTRU, emplastre, s. n. Preparat farmaceutic solid, plastic, care are în compoziția sa săruri de plumb, rășini, cauciuc, medicamente și care se aplică pe piele pentru izolarea rănilor sau fixarea pansamentelor; plasture. – Din lat. emplastrum.

ENCHIMÓZĂ, enchimoze, s. f. Răspândire de sânge în vasele de la suprafața pielii, fără să fi fost provocată de o lovitură exterioară. – Din fr. enchymose.

ELECTROSCÓPIC, -Ă, electroscopici, -ce, adj. Care este în legătură cu electroscopia, care aparține electroscopiei. – Din fr. électroscopique.

ELEFÁNT, elefanți, s. m. Numele a două animale mamifere din ordinul proboscidienilor, cele mai mari animale terestre de azi, cu pielea groasă și aspră, cu nasul modificat într-o trompă mobilă și cu colți foarte lungi de fildeș (Elephas maximus și Loxodonta africana). – Din fr. éléphant, lat. elephantus.

EPISCOPÁL, -Ă, episcopali, -e, adj. Care aparține episcopului1 sau episcopiei, privitor la episcop1 sau la episcopie. – Din fr. épiscopal, lat. episcopalis.

EPIZOÁR, epizoare, s. n. (La pl.) Nume generic dat animalelor care trăiesc, ca parazite, pe pielea altor animale; (și la sg.) animal care face parte din această categorie. [Pr. -zo-ar] – Din fr. épizoaire.

ÉRHĂ s. f. (Reg.) piele de vițel foarte subțire, bine tăbăcită, care se aplică pe bundițe și pe care se brodează flori. – Din pol. jercha, magh. irha.

ERITRODERMÍE, eritrodermii, s. f. Boală manifestată prin roșeața generalizată a pielii, vezicule, edeme etc. – Din fr. érythrodermie.

ERIZIPÉL, erizipele, s. n. Boală infecțioasă și contagioasă datorită unui streptococ, care se manifestă prin inflamarea și înroșirea unei porțiuni delimitate a pielii, localizată cel mai adesea la față și la membre; brâncă, orbalț. – Din fr. érysipèle, lat. erysipelas.

ESTEZIOMETRÍE, esteziometrii, s. f. (Metodă de) măsurare a sensibilității tactile prin stabilirea distanței minime la care vârfurile esteziometrului, aplicate pe piele, determină două senzații distincte. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. esthésiométrie.

ESTÓMPĂ, estompe, s. f. Sul mic de hârtie, de piele sau de alt material moale, cu care se atenuează, se șterge conturul unui desen executat în creion, în cărbune sau în pastel, pentru a potrivi umbrele. – Din fr. estompe.

ETIOPIÁN, -Ă, etiopieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Etiopiei. 2. Adj. Care aparține Etiopiei sau populației ei, privitor la Etiopia sau la populația ei. [Pr.: -ti-o-pi-an] – Din fr. Éthiopien.

EVENTRÁȚIE, eventrații, s. f. Ieșire sub piele a viscerelor învelite în sacul peritoneului, care apare în urma unui traumatism sau a unei operații. – Din fr. éventration.

SLAB, -Ă, slabi, -e, adj. 1. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor) Care nu are un strat (consistent) de grăsime sub piele; uscățiv. ♦ (Despre carne) Fără grăsime; macră. ♦ (Despre mâncăruri, alimente) Care conține sau are puțină grăsime; sărac în grăsimi. 2. (Despre ființe) Lipsit de putere fizică, de rezistență; debil. ♦ (Despre organe ale corpului, despre facultăți intelectuale etc.) Care nu funcționează normal, care nu-și îndeplinește bine funcția. Memorie slabă. Vedere slabă.Fig. Lipsit de tărie morală, de fermitate, de energie. ◊ Expr. Slab de fire (sau, rar, de caracter, de inimă, de duh) = fără voință, ușor influențabil. Slab de înger = lipsit de energie morală, care se pierde ușor cu firea; fricos. 3. Lipsit de tărie, de intensitate; cu intensitate redusă. ♦ (Despre obiecte) Lipsit de trăinicie, de soliditate, puțin rezistent. ◊ Expr. Slabă nădejde! = puțin probabil, puține șanse de reușită. ♦ (Despre soluții, amestecuri) Care cuprinde elementele caracteristice în cantitate redusă; diluat. Acid slab. 4. Fig. (Despre creații artistice, științifice) Lipsit de valoare, de calități; mediocru. ♦ Care nu convinge, lipsit de temei. ♦ (Despre oameni; cu determinări introduse prin prep. „la” indicând domeniul) Care este puțin pregătit, puțin înzestrat pentru... 5. (Rar; despre pământ) Neroditor. – Din sl. slabŭ.

EXANTÉM, exanteme, s. n. Erupție care apare pe piele în unele boli contagioase, ca rujeola, scarlatina etc. [Pr.: eg-zan-] – Din fr. exanthème.

EXANTEMÁTIC, exantematice, adj. n. (în sintagma) Tifos exantematic = boală infecțioasă și epidemică gravă, care se manifestă prin temperatură foarte ridicată, convulsii și erupții pe piele. [Pr.: eg-zan-] – Din fr. exanthématique.

EXCORIÁ, pers. 3 excoriază, vb. I. Tranz. și refl. (Despre piele) A (se) jupui ușor. [Pr.: -ri-a] – Din fr. excorier, lat. excoriare.

EXFOLIÁȚIE, exfoliații, s. f. 1. (Med.) Desprindere, sub formă de lamele subțiri, a straturilor superficiale ale pielii, ale unui os, cartilagiu sau tendon necrozat. 2. Cădere treptată a scoarței copacilor în mici bucățele. ♦ Desprindere de foi subțiri de la suprafața unui metal. [Pr.: -li-a-] – Din fr. exfoliation.

DISCROMÍE, discromii, s. f. (Med.) Tulburare de durată în pigmentarea pielii. – Din fr. dyschromie.

TEN, tenuri, s. n. Culoarea și însușirile pielii obrazului; p. ext. pielea obrazului. ◊ Fond de ten = produs de cosmetică de consistență păstoasă sau lichidă, gras, de culoarea pudrei, folosit ca fard. – Din fr. teint.

DRAGÓN2, dragoni, s. m. I. 1. Monstru fabulos, închipuit cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. 2. Specie de șopârlă care trăiește pe copaci în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (Draco volans). 3. Reprezentare heraldică având profilul unui chip omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, dispusă într-un șir lung de stele terminat cu un fel de cap; (pop.) Balaurul. II. Soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât și pedestru. – Din fr. dragon.

DROPIÓI, dropioi, s. m. Bărbătușul dropiei. [Pr.: -pi-oi] – Dropie + suf. -oi.

DÚBĂ2, dube, s. f. 1. Luntre mică de pescuit (în lacuri), construită dintr-un trunchi de copac scobit. 2. Putină îngropată în pământ sau groapă căptușită cu lemn, în care se pun pieile de tăbăcit împreună cu tananții. – Cf. ucr. dub „stejar, luntre”, rus. dubka „șalupă de stejar”.

DUBÍT, -Ă, dubiți, -te, adj. (Reg.) 1. (Despre piei) Argăsit, tăbăcit. 2. (Despre in, cânepă etc.) Muiat, topit, destrămat. – V. dubi.

DÚNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de altă culoare. ♦ Fâșie, dâră. ♦ Cută, încrețitură, zbârcitură a pielii (de pe obraz). 2. Muchie a unui lemn cioplit. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonului, în față și în spate. 3. Margine a unor obiecte sau a unor construcții. ♦ Spec. Marginea neascuțită a unor instrumente tăioase. 4. Parte laterală a unui lucru; latură, coastă. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte, într-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A fi într-o dungă = a fi nebun, țicnit. A trage clopotul într-o dungă = a trage clopotul izbind limba de o singură parte a lui (pentru a vesti un deces, o alarmă etc.) – Din sl. donga.

SOLZ, solzi, s. m. 1. Fiecare dintre plăcile mici, dure și lucioase, de natură tegumentară, care, suprapunându-se parțial, acoperă corpul celor mai mulți pești, al celor mai multe reptile, picioarele păsărilor și anumite părți ale corpului unor mamifere. ♦ Fiecare dintre micile plăci de metal din care sunt făcute armurile sau anumite obiecte de podoabă. 2. Fiecare dintre frunzulițele care acoperă și apără bulbii, mugurii și alte organe ale plantelor. 3. Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 4. Fig. (Pop.) Murdărie, jeg care se depune pe piele, în formă de mici cruste. – Refăcut din *soldzi (pl. lui *soldu < lat. solidus „monedă de aur”).

RÁDE, rad, vb. III. 1. Tranz. și refl. A(-și) tăia cu briciul sau cu mașina de ras părul, barba sau mustățile de la rădăcină; a (se) bărbieri. ◊ Expr. (Tranz.; fam.; ir.) A rade pe cineva fără săpun = a critica aspru pe cineva. (Fam.) Să-mi razi (sau să-mi radeți) mustața, se spune pentru a arăta că ești foarte sigur de cele ce afirmi. ♦ Tranz. A curăța părul de pe pielea unui animal sau solzii de pe un pește. 2. Tranz. A răzui, a înlătura un strat subțire de deasupra unui lucru. ♦ A șterge, a îndepărta, a elimina (cu guma, cu un briceag, cu lama etc.) ceva scris. ♦ A da pe răzătoare pentru a mărunți. 3. Tranz. Fig. A distruge, a nimici, a șterge de pe fața pământului. ◊ Expr. (Fam.) A rade cuiva o palmă = a da cuiva o palmă. [Perf. s. răsei, part. ras] – Lat. radere.

IMPLANTÁ vb. tr. a insera, a fixa în. ◊ a amplasa (o clădire etc.). ◊ a introduce sub piele un medicament sau țesut, care se resoarbe treptat. (< fr. implanter)

IMPETÍGO s. n. boală de piele care se manifestă prin pete roșii acoperite de bășicuțe. (< fr. impétigo, lat. impetigo)

SUBȚÍRE, subțiri, adj. I. 1. Care are grosime mică în raport cu celelalte dimensiuni. ◊ Expr. Subțire la (sau în) pungă = sărac, zgârcit. ♦ (Despre oameni) Slab, uscat; zvelt. ♦ (Despre părți ale corpului omenesc) De dimensiuni reduse în lățime ori grosime; îngust; p. ext. slab, fin, delicat. ♦ (Adverbial, în expr.) A zâmbi subțire = a zâmbi silit, șiret (cu buzele abia întredeschise). ♦ (Despre fire, corzi, tuburi etc.) Cu diametru mic; îngust. ♦ (Despre litere și despre scriere; adesea adverbial) Cu liniile înguste, fine. ♦ (Adverbial) Fin, delicat. 2. (Despre corpuri cu suprafața întinsă, despre straturi sau despre materii care se așază ca un strat peste ceva) Cu grosime mică; foarte puțin adânc. ♦ (Despre materii textile, hârtie, piele etc.) De grosime redusă; ușor. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Făcut dintr-un material ușor, care nu ține cald. 3. (Despre corpuri lichide și gazoase) Cu concentrație sau densitate mică, puțin consistent; diluat, rar. ♦ (Despre ploaie) Cu stropi mărunți și deși. 4. Fig. (Despre vânt) Viu, tăios, pătrunzător. 5. (Despre glas, voce; adesea adverbial) Cu ton înalt; ascuțit. II. Fig. 1. (Despre oameni) Cu purtări și gusturi alese; distins, rafinat. ♦ Cu gusturi delicate; pretențios, dificil. 2. Ales, delicat, fin. 3. Subtil, rafinat; iscusit, șiret, viclean. ◊ Expr. Cu un plan subțire = pe ocolite, cu istețime, cu viclenie. – Lat. subtilis.

DECALCIFIÁNT, decalcifianți, s. m. 1. Substanță alcătuită din acizi organici, acizi anorganici, săruri, zaharuri etc. folosită pentru eliminarea sărurilor de calciu din pieile aflate în procesul de tăbăcire. 2. Substanță folosită pentru micșorarea durității apelor calcaroase. [Pr.: -fi-ant] – Din fr. décalcifiant.

DECALCIFIÉRE, decalcifieri, s. f. Acțiunea de a (se) decalcifia și rezultatul ei. 1. Demineralizare a țesutului osos și a dinților, urmată de scăderea rezistenței oaselor și de deformări ale acestora. 2. Operație de eliminare a sărurilor de calciu din pieile aflate în procesul de tăbăcire. [Pr.: -fi-e-Var.: decalcificáre s. f.] – V. decalcifia.

TACT1, (2) tacturi, s. n. 1. Simț care se referă la senzațiile provocate de agenții exteriori asupra receptorilor pielii sau mucoaselor; pipăit. 2. Măsură, cadență, ritm în muzică. ♦ Ritm de mișcare în mers, în dans etc. 3. Facultate de a judeca o situație dificilă rapid și cu finețe, care determină o comportare corectă, delicată și adecvată. – Din germ. Takt, fr. tact.

TÁLPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului, la om și la unele animale, de la degete până la călcâi, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. ◊ Expr. A o apuca la talpă sau a-și lua tălpile la spinare = a pleca, a o șterge. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune când cineva este amenințat de o primejdie. (Reg.) A fi sau a (se) scula, a (se) pune în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. ♦ Compuse: talpa-gâștei = a) încrețiturile de la coada ochiului (la persoanele în vârstă); b) scris neîngrijit; c) plantă erbacee meliferă și medicinală, cu tulpina puternică, cu frunze lungi, cu flori mici, roz (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee cu frunze mari, spinoase și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic (Acanthus longifolius); talpa-stâncii = mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus procumbens); talpa-lupului = plantă erbacee cu flori mici roșietice, cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule, albe, având proprietăți antiscorbutice și diuretice (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (I 1). 3. piele groasă tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. ◊ Talpă artificială = material fabricat, prin aglomerare cu lianți, din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (I 3), la branțuri, ștaifuri, bombeuri. II. 1. Lemn gros, grindă care se așază la temelia unei construcții pentru a o sprijini; p. ext. temelie. ◊ Talpa casei = capul familiei, bărbatul. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea (considerată în trecut ca temelie a țării, obligată să suporte tot greul îndatoririlor). Talpa iadului = a) (în basme) temelia iadului; mama căpeteniei dracilor; b) om foarte rău, păcătos; babă rea, vrăjitoare. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc scheletul războiului de țesut manual. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. ♦ Lemnul din spatele cormanei, pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. ♦ Parte care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acesta se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. ♦ Spec. Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazemă pe traverse. ♦ Spec. Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. ♦ Spec. Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. ♦ Spec. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog. ♦ Spec. Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. ♦ Spec. Parte mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. – Cf. magh. talp.

TINCTORIÁL, -Ă, tinctoriali, -e, adj. (Despre plante sau produse chimice) Care conține substanțe colorante; (despre substanțe) care este obținut din plante și folosit la colorarea produselor textile sau a pieilor. [Pr.: -ri-al] – Din fr. tinctorial.

TAMBURÍNĂ, tamburine, s. f. Instrument muzical popular, folosit pentru acompanierea ritmică a dansului în Spania, Italia și în Orient, de forma unei tobe mici, portative, cu pielea întinsă pe o singură parte și cu plăci de metal sau cu zurgălăi de jur împrejur. [Var.: tamburín s. n.] – Din fr. tambourin, it. tamburino.

TAMPONÁT, -Ă, tamponați, -te, adj. 1. (Despre vehicule) Ciocnit, lovit (prin izbire). 2. (Despre piele, răni) Atins repetat cu un tampon (2). – V. tampona.

TANÁNT, tananți, s. m. Substanță chimică, anorganică sau organică, naturală sau sintetică, care are proprietatea de a tăbăci pieile crude; p. ext. materie primă naturală care conține o astfel de substanță. ◊ (Adjectival) Material tanant. – Din fr. tannant.

TÁRNIȚĂ, tarnițe, s. f. 1. Șa (țărănească) de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri. 2. Culme, coamă de munte sau de deal în formă de șa. 3. (Reg.) Drum de munte, bătut de oi sau de vite. – Din ucr. tarnyc'a.

TASMÁ, tasmale, s. f. (Reg.) Fir sau panglică de mătase, de ață de piele etc. – Din tc. tasma.

TÁȘCĂ, tăști, s. f. Geantă de piele sau de pânză, în care se țin diferite obiecte. ♦ Pungă de piele în care se țin tutunul, banii etc.; tecșilă, tășulă. – Din ucr. taška, magh. táska.

TATUÁ, tatuez, vb. I. Refl. și tranz. A(-și) imprima pe (ori sub) pielea corpului, pe mâini sau pe față diverse inscripții sau desene, cu ajutorul unor împunsături cu materii colorante care nu se pot șterge. [Pr.: -tu-a] – Din fr. tatouer.

TATUÁJ, tatuaje, s. n. 1. Tatuare; (concr.) desen care rămâne pe piele după tatuare. 2. Marcare a animalelor cu semne imprimate în piele pentru recunoaștere și identificare. [Pr.: -tu-aj] – Din fr. tatouage.

TÁUR, tauri, s. m. 1. Mascul necastrat din specia taurinelor, cu capul mare, pielea groasă, părul de pe frunte lung și adesea creț; buhai (Bos taurus).Expr. A lua (sau a prinde) taurul de coarne = a înfrunta cu îndrăzneală o dificultate, a lua lucrurile pieptiș. 2. (Entom.) Rădașcă. 3. (Art.) Constelație boreală în dreptul căreia trece Soarele între 21 aprilie și 21 mai. ♦ Al doilea dintre cele douăsprezece semne ale zodiacului. – Lat. taurus.

TĂBĂCÁR, tăbăcari, s. m. Muncitor specialist în tăbăcitul pieilor; tabac2, timar, argăsitor. – Tabac2 + suf. -ar.

TĂBĂCĂRÉSC, -EÁSCĂ, tăbăcărești, adj., s. f. 1. Adj. Care aparține tăbăcarilor, privitor la tăbăcari. ◊ Lână tăbăcărească = lână care se smulge de pe pielea de oaie dată la tăbăcit. 2. S. f. Numele unui joc de cărți. – Tăbăcar + suf. -esc.

TĂBĂCĂRÍE, (2) tăbăcării, s. f. 1. Meseria tăbăcarului. 2. Atelierul tăbăcarului sau secție industrială în care se argăsesc pieile. – Tăbăcar + suf. -ie.

TĂBĂCÍ, tăbăcesc, vb. IV. Tranz. A prelucra pielea brută cu ajutorul tananților, transformând-o într-un produs care nu putrezește, moale, suplu, impermeabil, elastic și rezistent; a argăsi. ♦ Fig. (Glumeț) A snopi în bătăi. – Din tabac2.

IHTIÓL s. n. ulei sulfuros, din roci care conțin fosile de pești, folosit în tratamentul diverselor boli de piele. (< fr. ichtyol)

TĂLPÍG, (1, 2) tălpige, s. n., (3, 4) tălpigi, s. m. 1. S. n. Fiecare dintre pedalele de la războiul de țesut cu ajutorul cărora se schimbă ițele. 2. S. n. Fiecare dintre cele două suporturi laterale curbate cu care sunt prevăzute unele scaune fără picioare. ♦ Fiecare dintre tălpile unei sănii. ♦ Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stâlpii unei galerii de mină pentru a împiedica pătrunderea stâlpilor în talpa galeriei. 3. S. m. Încălțăminte rudimentară alcătuită dintr-o talpă de lemn și o baretă de piele petrecută pe deasupra labei piciorului. 4. S. m. Șosetă foarte scurtă de damă care acoperă numai laba piciorului. [Var.: tălpíc s. m. și n., tălpícă s. f.] – Talpă + suf. -ig.

TĂRẤȚĂ, tărâțe, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Înveliș al grăunțelor de grâu, de porumb etc. zdrobit prin măcinare și separat de făină la cernut. ◊ Expr. Scump la tărâțe și ieftin la făină, se spune despre cel care este zgârcit la cheltuieli mărunte, dar risipitor când nu trebuie. (Reg.) A face (pe cineva) tărâțe = a rupe în bucăți, a omorî (pe cineva). (Reg.) A se dedulci ca calul la tărâțe = a se deprinde cu binele. 2. Rumeguș (de lemn). 3. (Reg.) Mătreață (a pielii). – Din bg. trici, scr. trice.

TÂRSẤNĂ, târsâne, s. f. 1. Împletitură din păr negru de cal sau de capră, din care se fac băieri, frânghii, nojițe pentru opinci etc. 2. (Înv.) Țesătură aspră de păr de capră, purtată de asceți sau de călugări direct de piele. – Din bg. tărsina.

TEGLÍCI, teglice, s. n. Unealtă folosită de cojocari și de cizmari pentru a întinde pielea în vederea prelucrării ei. – Din bg. teglič.

TELETÍN, teletinuri, s. n. (Reg.) piele (de bou sau de cal) tăbăcită cu materii vegetale. – Din scr. teletin.

ÍCTER s. n. simptom constând în colorația în galben a pielii și a mucoaselor, datorită impregnării țesuturilor cu pigmenți biliari. (< fr. ictère, lat. icterus, gr. ikteros)

IATROLEPSÍE s. f. absorbția medicamentelor prin piele în urma unei fricțiuni sau oncțiuni. (< fr. iatrolepsie)

IATRALÍPTIC, -Ă adj. (despre metode terapeutice) care face ca medicamentele să pătrundă prin piele. (< fr. iatraliptique)

HURLING HÁRLING/ s. n. joc sportiv, din Irlanda, care se practică cu o minge de plută îmbrăcată în piele, condusă și lovită cu un fel de crosă. (< engl. hurling)

COIF, coifuri, s. n. Acoperământ de metal sau de piele pentru protecția capului, purtat în trecut de unii ostași în timpul luptei. ♦ Caschetă de hârtie în formă de bicorn, cu care se joacă copiii, care se poartă ocazional pentru a proteja capul de soare etc. – Lat. cofea.

COJÍ, cojesc, vb. IV. 1. Tranz. A curăța de coajă legume, fructe etc. 2. Refl. (Despre răni cicatrizate, despre pielea arsă de soare) A se curăța de coji; a se descuama. 3. Refl. (Despre pereți și despre tencuiala sau varul de pe ei) A se degrada (la suprafață) prin umflare, crăpare etc. din cauza condițiilor de mediu; a se coșcovi. – Din coajă.

COJÍT, -Ă, cojiți, -te, adj. 1. (Despre legume, fructe etc.) Care a fost curățat de coajă. 2. (Despre piele) De pe care s-au luat sau au căzut coji; descuamat. 3. (Despre pereți și despre varul sau tencuiala de pe pereți) Degradat (la suprafață) prin umflare, crăpare etc. din cauza condițiilor de mediu; coșcovit, scorojit. – V. coji.

COJÓC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊ Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte grea. A scutura (cuiva) cojocul sau a i se face (cuiva) pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn). A nu mai întreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lasa să se gândească. A-și teme (sau a-și păzi) cojocul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile. 2. Pătură de bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [Var.: (reg.) cojoácă s. f.] – Din sl. kožuhŭ.

COLEÍRE s. f. Operație de îndepărtare a părului de pe pieile unor animale prin aplicarea unei substanțe depilatoare. – Et. nec.

HUNTING [HÁNTING] s. n. piele pentru încălțăminte, asemănătoare cu antilopa. (< engl. hunting)

TERMOGÉN, -Ă, termogeni, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care produce căldură. 2. S. n. Substanță care se aplică pe piele pentru a produce o reacție terapeutică locală de natură termică. – Din fr. thermogène.

TOVÁL, tovaluri, s. n. 1. piele de vacă, de vițel, de porc sau de cal, de culoare naturală, tăbăcită cu substanțe vegetale ori sintetice, din care se confecționează încălțăminte rezistentă. 2. Fig. (Fam.) Obraz (gros) al unei persoane (fără caracter). – Din ucr. tovar.

TOVĂLÁȘ, tovălașuri, s. n. Toval (1) mai subțire (folosit la căptușitul obiectelor de piele). – Toval + suf. -aș.

TIVILICHÍE, tivilichii, s. f. Pieptar confecționat din piele cu blana în interior, împodobit cu cusături, purtat de femeile de la țară. [Var.: tivilchíe s. f.] – Et. nec.

TÓBĂ, tobe, s. f. 1. Instrument muzical de percuție, format dintr-un cilindru scurt, larg și gol, de lemn sau de metal, pe fundurile căruia este întinsă câte o membrană de piele, care, lovită (cu două baghete), produce sunete. ◊ Expr. A bate toba = a) a bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerăbdare); b) (fam.) a avea accese de tuse, a tuși; c) (fam.) a divulga un secret, a lansa tot felul de știri. A bate toba (la urechea) surdului = a vorbi cuiva degeaba, a sfătui pe cineva zadarnic, a nu fi ascultat. A face (pe cineva) tobă de bătaie sau a face (cuiva) pântecele (sau spinarea) tobă = a bate zdravăn (pe cineva). A fi (sau a ieși) tobă de carte (sau de învățătură) = a fi foarte învățat. A umbla cu toba sau a-i bate (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitație publică. 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în formă de cilindru gol. ◊ Tobă de eșapament = cutie cilindrică la motoarele cu ardere internă, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. ♦ Organ de mașină folosit pentru transmiterea unei forțe de tracțiune prin intermediul unui cablu sau al unui lanț. ♦ Cutie metalică de formă rotundă sau dreptunghiulară, în care se bobinează filmul pentru unele aparate de proiecție. 3. Mezel preparat din bucățele de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în membrana care formează stomacul porcului. 4. (La jocul de cărți) Caro. [Var.: (înv. și pop.) dóbă s. f.] – Din magh. dob.

TRÁGIC, -Ă, tragici, -ce, adj., s. m. 1. Adj. Care aparține tragediei, care se referă la tragedie, cu caracter de tragedie. ♦ (Substantivat, n.) Categorie a esteticii exprimând un conflict al cărui deznodământ este înfrângerea sau pieirea, în urma unor împrejurări vitrege, a unor persoane virtuoase, a unor idealuri sau a unor categorii sociale valoroase. ♦ Fig. Zguduitor, jalnic, nenorocit. ◊ Expr. (Substantivat) A o lua în tragic = a acorda unei întâmplări (neplăcute) o gravitate exagerată. 2. S. m. (Rar) Autor de tragedii. – Din fr. tragique, lat. tragicus.

TRANSPIRÁ, transpír, vb. I. Intranz. 1. A secreta și a elimina sudoarea prin porii pielii; a asuda, a năduși. 2. (Despre plante) A elimina apă sub formă de vapori. 3. Fig. (Fam.) A ieși la suprafață, a reieși, a se afla, a se auzi (o știre secretă, un zvon etc.). – Din fr. transpirer.

TRANSPIRÁȚIE, transpirații, s. f. Faptul de a transpira; transpirare. ♦ (Concr.) Secreție eliminată prin porii pielii; sudoare, nădușeală. ♦ (Concr.) Vapori de apă eliminați de către plante. – Din fr. transpiration.

TRASÓR, (1, 2, 3) trasoare, s. n., (4) trasori, s. m. 1. S. n. Unealtă formată dintr-un ac de oțel cu mâner de lemn, folosită pentru a indica pe o piesă metalică brută contururile suprafețelor de prelucrat; trasator (2). 2. S. n. Unealtă de oțel cu mâner de lemn, folosită în legătorii pentru trasarea liniilor pe marginea scoarțelor îmbrăcate în piele sau pe marginea pielii la cotoare și la colțurile trase în piele, precum și la călcarea falțului la legăturile în pânză. 3. S. n. Glonț, proiectil învelit într-un material fosforic, care se aprinde în clipa descărcării, descriind în aer o traiectorie luminoasă. 4. S. m. (Fiz.) Izotop radioactiv al unui element stabil, pe care îl însoțește peste tot, permițând recunoașterea și urmărirea acestuia într-un sistem. – Din fr. traceur.

TRICOFIȚÍE, tricofiții, s. f. Boală parazitară contagioasă produsă de unele ciuperci microscopice care atacă pielea capului, provocând căderea părului și formarea pe piele de cruste și plăci; chelbe. – Din fr. trichophytie.

HIPSOCROMÍE s. f. 1. diminuare a pigmentației pielii. 2. proces de deschidere a culorii ca rezultat al modificării structurii unei substanțe prin introducerea unui substituent în molecula corpului colorant. (< fr. hypsochromie)

TUBÉRCUL, tuberculi, s. m. 1. Tulpină subterană, scurtă și îngroșată, care înmagazinează substanțele de rezervă ale unor plante. 2. (Anat.) Denumire pentru diferite proeminențe aflate pe vase, cartilaje, piele, organe etc. 3. (Med.) Mică tumoare apărută în grosimea pielii sau în orice alt țesut. [Pl. și: (n.) tubércule.Var.: tubérculă s. f.] – Din fr. tubercule, lat. tuberculum.

TUCIURÍU, -ÍE, tuciurii, adj. (Care are pielea) de culoare închisă (ca tuciul); negricios, brunet, oacheș. – Tuci + suf. -uriu.

RECROMÁ, recromez, vb. I. Tranz. A supune o piele tăbăcită operației de recromare. – Re1- + croma.

RECROMÁRE, recromări, s. f. Operație de tăbăcire cu crom a pieilor, ulterioară unei alte tăbăciri și destinată îmbunătățirii unor caracteristici ale pieilor finite. – Re1- + cromare.

RECROMÁT, -Ă, recromați, -te, adj. (Despre piei tăbăcite) Care a fost supus operației de recromare. – V. recroma.

TANEÁ, tanele, s. f. (Înv.) Bucată de blană sau de piele de animal. – Din tc. tāne.

TAPÍR, tapiri, s. m. Animal mamifer imparicopitat din zona tropicală, cu corpul masiv, pielea netedă, buzele și nasul prelungite într-un fel de trompetă scurtă (Tapirus americanus și indicus). – Din fr. tapir.

TAPISÁ, tapisez, vb. I. Tranz. 1. A îmbrăca o mobilă cu stofă, cu pânză, mătase, vinilin, piele etc. peste materialul de umplutură, elementele elastice, pânza de rezistență; a capitona. 2. A tapeta. [Var.: tapițá vb. I] – Din fr. tapisser, germ. tapezieren.

TAPISÁT, -Ă, tapisați, -te, adj. (Despre pereți) Acoperit cu tapete (1); (despre mobile) îmbrăcat în stofă, pânză, mătase, vinilin, piele etc.; capitonat. [Var.: tapițát, -ă adj.] – V. tapisa.

RÁMĂ1, rame, s. f. 1. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou etc.; p. ext. tablou, fotografie înrămată. 2. Schelet de formă, mărimi și materiale diferite, în care se fixează ceva. 3. Fâșie de piele flexibilă și groasă cusută pe marginea încălțămintei și servind la fixarea tălpii de față. – Din rus. rama. Cf. germ. Rahmen.

RÁNIȚĂ, ranițe, s. f. Sac de pânză, de piele sau de material plastic, purtat în spate (sau pe un umăr) de militari, de vânători, de turiști etc. și care servește la transportarea comodă a alimentelor și a altor lucruri necesare la drum; rucsac. – Din rus. ranec.

RÁPĂN, rapăne, s. n. 1. Boală de piele asemănătoare cu râia, pe care o capătă caii, câinii și porcii, uneori și oamenii. ♦ Jeg. 2. Boală a merilor și a perilor, provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția unor cruste pe frunze, pe fructe și pe ramurile tinere, încetinind sau oprind creșterea. – Et. nec.

RĂBUIÁLĂ, răbuieli, s. f. (Reg.) 1. Acțiunea de a răbui și rezultatul ei. 2. Unsoare preparată din păcură, cu care se ung unele obiecte de piele ca să se înmoaie. [Pr.: -bu-ia-] – Răbui + suf. -eală.

HIPODÉRMĂ s. f. muscă a cărei larvă este un parazit al pielii rumegătoarelor. (< fr. hypoderme)

HIPODÉRM s. n. 1. strat profund al pielii, situat sub dermă. 2. epiteliu generator al chitinei la artropode, nematode etc., situat sub cuticulă. 3. strat de celule situat imediat sub epiderma frunzelor sau tulpinii. (< fr. hypoderm)

HIPOCROMÍE s. f. diminuare a pigmentației pielii. (< fr. hypochromie)

RẤIE s. f. 1. (Pop.) Boală de piele la oameni și la animale, cauzată de un parazit și caracterizată prin apariția unor bubulițe (localizate mai ales între degete) care produc mâncărime; scabie. ◊ Expr. Se ține ca râia de om, se zice despre cineva de care nu mai poți să scapi. 2. Fig. Epitet depreciativ pentru oameni și animale rele, care provoacă multe necazuri; pacoste, năpastă. 3. (În sintagma) Râia neagră a cartofului = boală a cartofului provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția unor excrescențe moi, negre-brune, pe părțile subterane ale plantei. [Pr.: râ-ie] – Lat. aranea.

RĂPÚNERE s. f. (Pop.) Acțiunea de a (se) răpune și rezultatul ei; pieire, moarte; înfrângere, doborâre. – V. răpune.

HIPERCROMÍE s. f. 1. pigmentație exagerată a pielii. 2. creșterea conținutului de globule roșii din hemoglobină. (< fr. hyperchromie)

COLORÁNT, -Ă, coloranți, -te, adj., s. m. 1. Adj. Care are proprietatea de a colora. 2. S. m. Substanță, de obicei organică, cu care se colorează diverse produse (fibre textile, piele, materiale plastice etc.). Industria coloranților. – Din fr. colorant.

REVÚLSIE, revulsii, s. f. Metodă de tratament care constă în aplicarea pe piele a unor substanțe care provoacă deplasarea spre piele a sângelui stagnat într-un organ sau într-o regiune inflamată a corpului. – Din fr. révulsion.

RETĂBĂCÍRE, retăbăciri, s. f. Operație care se efectuează după tăbăcirea propriu-zisă, mai ales la pieile de talpă, și care constă în tensionarea pieilor în soluții concentrate de tananți pentru umplerea spațiilor goale dintre fibre. – Re1- + tăbăcire.

RUJEÓLĂ, rujeole, s. f. Infecție virotică contagioasă care apare la vârsta copilăriei, caracterizată printr-o erupție generalizată de culoare roșie pe piele și pe mucoase. [Pr.: -je-o-] – Din fr. rougeole.

RUJÉT s. n. Boală infecțioasă a porcilor, care se manifestă prin febră și prin apariția unor pete roșii pe piele și care se poate transmite la om prin carnea de porc infectată; brâncă. [Var.: rugét s. n.] – Din fr. rouget.

RIHTUÍ, rihtuiesc, vb. IV. Tranz. A croi și a îmbina prin cusături piesele de piele care compun obiectele de încălțăminte; a pune căptușeala unei fețe croite. – Probabil din germ. richten.

RINOCÉR, rinoceri, s. m. Nume dat la două genuri de mamifere pahiderme imparicopitate mari din Africa și Asia, cu pielea aproape lipsită de păr, cu unul sau cu două coarne în frunte; animal din aceste genuri. – Din fr. rhinocéros, lat. rhinoceros.

RINOPLASTÍE, rinoplastii, s. f. Operație chirurgicală plastică sau reparatorie, efectuată cu scopul de a reface un nas distrus, urât conformat sau mutilat, prin grefarea sau prin transplantarea unei porțiuni de piele din altă parte a corpului. – Din fr. rhinoplastie.

DEPIGMENTÁ, depigmentéz, vb. I. Refl. (Despre piele sau păr) A se decolora din cauza scăderii sau dispariției pigmentului melanic. – Din fr. dépigmenter.

DEPILÁ, depiléz, vb. I. Tranz. 1. A îndepărta părul de pe pielea pregătită pentru tăbăcit. 2. A îndepărta părul de pe corp sau de pe față (smulgându-l sau distrugându-l cu ajutorul razelor Roentgen, al unor pensete speciale sau al substanțelor depilatoare), în scop igienic sau estetic; a epila. – Din fr. dépiler, lat. depilare.

DEPILÁRE, depilări, s. f. Acțiunea de a depila și rezultatul ei; îndepărtare a părului de pe piele. – V. depila.

DEPILATÓR, -OÁRE, depilatori, -oare, s. n., adj. (Substanță) cu ajutorul căreia se înlătură părul de pe pielea omului; epilator. – Din fr. dépilatoire.

DERMATALGÍE, dermatalgii, s. f. Nevralgie a pielii, care apare în diferite forme de reumatism, de gută etc. – Din fr. dermatalgie.

DERMATÍNĂ s. f. Înlocuitor sintetic al pielii, obținut prin aglomerarea cu ajutorul unui liant a fibrelor de piele naturală rezultate din măcinarea deșeurilor și folosit în industria încălțămintei și în marochinărie. – Din fr. dermatine.

DERMATÍTĂ, dermatite, s. f. 1. Inflamație a pielii; (la pl.) nume generic dat unei grupe de maladii inflamatorii ale pielii; dermită. 2. Boală de piele periodică, la cabaline, ce se manifestă sub formă de răni care apar vara, se închid iarna și reapar, în același loc, la revenirea căldurilor. – Din fr. dermatite.

DERMATOFIȚÍE, dermatofiții, s. f. Boală de piele provocată de ciuperci microscopice parazite, localizate în pielea capului, în țesutul subcutanat și la rădăcina părului. – Din fr. dermatophitie.

DERMATOLÓG, -Ă, dermatologi, -ge, s. m. și f. Medic specialist în boli de piele. – Din fr. dermatologue.

DERMATÓM, dermatomuri, s. n. Instrument chirurgical cu care se taie fâșii subțiri de piele pentru transplantarea lor. – Din fr. dermatome.

DERMATOMICÓZĂ, dermatomicoze, s. f. Infecție provocată de ciuperci microscopice, localizată la suprafața pielii și la unghii, păr etc. – Din fr. dermatomycose.

DERMATONEVRÓZĂ, dermatonevroze, s. f. Boală de piele determinată de anumite tulburări ale sistemului nervos. – Din fr. dermatonévrose.

DERMATOVENEROLOGÍE s. f. Parte a medicinii care studiază bolile de piele și bolile venerice. – Din fr. dermatovénérologie.

DERMATÓZĂ, dermatoze, s. f. Nume generic dat bolilor de piele. ◊ Dermatoze profesionale = boli de piele datorate contactului cu substanțe toxice în timpul procesului de muncă. – Din fr. dermatose.

DERMATOZOONÓZĂ, dermatozoonoze, s. f. Boală de piele foarte contagioasă, provocată de localizarea unor artropode parazitare de dimensiuni foarte reduse. – Din fr. dermatozoonose.

DÉRMĂ, derme, s. f. Țesut fibros conjunctiv, care constituie partea cea mai groasă și mai adâncă a pielii vertebratelor, așezat sub epidermă. – Din fr. derme.

DÉRMIC, -Ă, dermici, -ce, adj. Care ține de dermă, privitor la dermă; p. ext. de piele, al pielii. – Din fr. dermique.

DERMÍTĂ, dermite, s. f. Inflamație a pielii provocată de diferite cauze mecanice, fizice, infecții etc.; dermatită (1). – Din fr. dermite.

DERMOGRAFÍSM s. n. Roșeață intensă a pielii, precis localizată și de durată, apărută în urma unei excitații ușoare. – Din fr. dermographisme.

HIDRÓA s. f. erupție veziculoasă (a pielii). (< fr. hydroa)

DESCĂRNÁ, descărnéz, vb. I. 1. Refl. A slăbi, a fi foarte slab. 2. Tranz. A curăța pieile de stratul de carne care rămâne pe ele după cenușărit, în industria pielăriei. – Des1- + carne (după fr. décharner).

DESCĂRNÁT, -Ă, descărnați, -te, adj. Foarte slab, numai piele și oase. – V. descărna.

DESCUAMÁ, pers. 3 descuamează, vb. I. Refl. (Despre epidermă) A se coji în urma unei boli contagioase eruptive sau de piele. – Din fr. desquamer, lat. desquamare.

DESCUAMÁT, -Ă, descuamați, -te, adj. (Despre piele) Care s-a cojit în urma unei boli contagioase eruptive sau de piele. – V. descuama.

COSMÉTIC, -Ă, cosmetici, -ce, adj., s. n. I. 1. Adj. Care servește la îngrijirea pielii și a părului. 2. S. n. Cremă sau loțiune care servește la îngrijirea pielii și a părului. II. 2. Adj. Care ține de cosmetică (II 1), privitor la cosmetică. Laborator cosmetic. – Din fr. cosmétique.

ROȘEÁȚĂ s. f. Culoare roșie. ♦ Împurpurare, înroșire, îmbujorare (a feței, a pielii). – Roșu + suf. -eață.

ROZEÓLĂ, rozeole, s. f. Mică pată roșiatică apărută pe piele în erupțiile provocate de anumite boli infecțioase (rubeolă, rujeolă, febra tifoidă etc.) și în intoxicații. ◊ Rozeolă sifilitică (sau de sifilitic) = erupție cutanată, de culoare roz, caracteristică sifilisului secundar. [Pr.: -ze-o-] – Din fr. roséole.

RUBEFÁCȚIE, rubefacții, s. f. (Med.) Înroșire a pielii produsă de o substanță rubefiantă. – Din fr. rubéfaction.

RUBEFIÁNT, rubefiante, s. n. (Substanță) care, în contact cu pielea, provoacă o iritație ușoară, uneori cu consecințe revulsive. [Pr.: -fi-ant.Pl. și: (m.) rubefianți] – Din fr. rubéfiant.

DEGRÁS, degrasuri, s. n. Amestec de grăsimi emulsionabile, folosit în industria pielăriei la ungerea pieilor pentru a le face mai suple, pliabile, cu un tușeu moale etc. – Din fr. dégras.

DESPUIÁ, despói, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) dezbrăca în pielea goală. ♦ A (se) desfrunzi; a lăsa sau a rămâne fără verdeață. 2. Tranz. A-i lua cuiva tot ce are; a jefui, a prăda. 3. Tranz. A jupui de piele. ♦ (Rar) A curăța de coajă; a coji. 4. Tranz. A scoate dintr-o scriere, dintr-un dosar, dintr-o publicație etc. tot ce prezintă interes, dintr-un anumit punct de vedere; a excerpta. ◊ Expr. A despuia scrutinul = a scoate din urnă și a număra voturile obținute într-o alegere. [Pr.: -pu-ia.Var.: despoiá vb. I] – Lat. dispoliare.

DESPUIÁT, -Ă, despuiați, -te, adj. 1. Dezbrăcat, în pielea goală; p. ext. îmbrăcat foarte sumar sau decoltat. ♦ (Despre copaci sau plante) Lipsit de frunze, de verdeață. 2. Jefuit, prădat. 3. (Despre o carte, un dosar, o publicație etc.) Din care s-a extras tot ce interesează dintr-un anumit punct de vedere, care a fost excerptat. [Pr.: -pu-iat.Var.: despoiát, -ă adj.] – V. despuia.

DIAFÁN, -Ă, diafani, -e, adj. (În limbaj poetic) Foarte puțin dens, foarte subțire, lăsând să străbată lumina, fără a permite distingerea clară a formelor și a contururilor; (despre față și mâinile omului) cu pielea fină, delicată, palidă (lăsând să se străvadă vinișoarele albastre). [Pr.: di-a-] – Din fr. diaphane

KIPS s.n. piele de zebu. (cf. engl. kips)

SAFTIÁN, saftianuri, s. n. piele subțire și fină de capră (sau de oaie, de vițel), din care se confecționează articole de marochinărie și de galanterie. [Pr.: -ti-an.Var.: safián, (reg.) săftián, seftián s. n.] – Din tc. sahtiyan.

SALAMÁNDRĂ, salamandre, s. f. Animal batracian asemănător cu șopârla, cu picioarele scurte și îndreptate în lături și cu pielea neagră pătată cu galben, care secretă o substanță protectoare iritantă (Salamandra salamandra). – Din fr. salamandre, lat. salamandra.

SAURIÁN, saurieni, s. m. (La pl.) Ordin de reptile cu pielea acoperită de solzi cornoși și cu coada de obicei lungă, care cuprinde șopârlele și cameleonii; (și la sg.) reptilă care face parte din acest ordin. [Pr.: sa-u-ri-an] – Din fr. saurien.

SAXOTRÓMBĂ, saxotrombe, s. f. Instrument de suflat, mai mare decât cornul, confecționat din piele. – Din fr. saxotrombe.

SĂMĂLUÍRE, sămăluiri, s. f. Operație de tratare a pielii cu sama, înainte de tăbăcire. – De la sama.

SARAMURÁ, saramurez, vb. I. Tranz. 1. A introduce (pentru un timp) în saramură alimente (carne, legume etc.), pentru a le conserva. 2. A ține în saramură pieile crude înainte de tăbăcire. 3. A trata cu fungicide semințele de cereale, înainte de semănare, pentru a le dezinfecta. – Din saramură.

SARCÓPT, sarcopți, s. m. Parazit microscopic care trăiește în galerii săpate în pielea oamenilor și a animalelor provocând scabia (Sarcoptes scabici). – Din fr. sarcopte.

HEPATOSTOMÍE s. f. creare operatorie a unei derivații biliare, prin fixare la piele. (< fr. hépatostomie)

HEPATICOSTOMÍE s. f. fixare chirurgicală a canalului hepatic la piele. (< fr. hépaticostomie)

SCALPÁ, scalpez, vb. I. Tranz. A desprinde, a jupui pielea craniului uman, a lua scalpul cuiva. – Din fr. scalper.

SCLERODERMÍE, sclerodermii, s. f. Boală caracterizată printr-o întărire și îngroșare a pielii și a țesuturilor celulare subcutanate și care produce uneori atrofii și deformații mari (ale tegumentelor). – Din fr. sclérodermie.

SCOÁBĂ, scoabe, s. f. 1. Piesă metalică formată dintr-o bară cu capetele îndoite în unghi drept și ascuțite la vârf, folosită mai ales în construcții provizorii, pentru a fixa între ele piese de lemn. ♦ (Pop. și fam.) Epitet depreciativ pentru o persoană foarte slabă sau pentru o femeie slabă și rea. 2. Numele unor piese metalice sau de lemn, asemănătoare ca formă sau ca funcție cu scoaba (1), folosite în lucrări de dulgherie, de dogărie etc. 3. (Rar) Scobitură în zid; firidă. 4. Fiecare dintre discurile osoase de pe pielea unor pești ca morunul, cega, nisetrul etc. – Din bg., scr. skoba.

SCOROJÍ, scorojésc, vb. IV. Refl. (Mai ales la pers. 3) 1. (Despre lemn, piele, hârtie sau obiecte făcute din ele) A se usca foarte tare, a se deteriora, a se strica (la suprafață) deformându-se, cojindu-se. 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sunt aplicate) A se degrada (la suprafață) prin umflare, cojire etc. din cauza condițiilor de mediu; a se coșcovi, a se coji, a se burduși. 3. (Despre pielea corpului unor ființe) A se coji, a se descuama; a se zbârci, a se crăpa din cauza uscăciunii. ♦ P. ext. (Despre oameni sau părți ale lor) A slăbi foarte mult; a se scofâlci. – Pref. s + coroji (reg. „a (se) coșcovi”).

SCOROJÍT, -Ă, scorojiți, -te, adj. 1. (Despre lemn, piele, hârtie sau obiecte făcute din ele) Strâmbat, îndoit, crăpat, deformat (de căldură, de uscăciune). 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sunt aplicate) Degradat (la suprafață) prin umflare, cojire etc. din cauza condițiilor de mediu; coșcovit, cojit, burdușit. 3. (Despre pielea corpului unor ființe) Aspru la pipăit, crăpat, zbârcit. ♦ P. ext. (Despre oameni sau părți ale lor) Foarte slab, uscat; scofâlcit. – V. scoroji.

SCUÁMĂ, scuame, s. f. (Med.) Strat epidermic subțire care se descuamează în unele boli eruptive și în anumite boli de piele. – Din fr. squame.

SCARIFICÁ, scarífic, vb. I. 1. A afâna pământul cu ajutorul scarificatorului. 2. A scormoni suprafața unui teren sau a unei șosele în refacere, pentru a ușura îndepărtarea pământului, a pietrelor etc. sau pentru a asigura o bună legătură între materialul nou și cel vechi. 3. A cresta superficial pielea unui bolnav, provocând o ușoară sângerare în scop terapeutic sau pentru a introduce un medicament, un vaccin, pentru a face o analiză etc. – Din fr. scarifier, lat. scarificare.

SCARIFICATÓR, scarificatoare, s. n. 1. Mașină agricolă prevăzută cu mai multe cuțite subțiri dispuse vertical, care servește la afânarea pământului cu scopul de a asigura pătrunderea aerului la rădăcina plantelor. 2. Mașină rutieră prevăzută cu colți de oțel, cu ajutorul căreia se scormonește suprafața unui teren sau a unei șosele în refacere pentru a ușura executarea lucrărilor ulterioare. 3. Instrument medical format din mai multe lame tăioase acționate de un resort, folosit pentru crestarea superficială a pielii în scopuri terapeutice, pentru vaccinări etc. – Din fr. scarificateur.

HEMATÓM s. n. aglomerare de sânge închistat într-o cavitate naturală sau sub piele, de o hemoragie. (< fr. hématome)

TÓRA s.f. a. Nume dat de evrei legii lui Moise și Pentateuhului care o conține. b. 1. Cele cinci cărți ale lui Moise, care constituie Pentateuhul. 2. Ansamblul legilor și judecăților conținute în scriptura evreiască, în celelalte scrieri sfinte și în tradiția orală. 3. Sul de piele sau pergament al Pentateuhului, folosit în sinagogă la slujbele religioase. (cf. fr. thora, tora(h), engl. torah < ebr. bibl. tōrāh = îndrumare, învățătură, doctrină; lege, legea lui Moise, Pentateuh < hōrāh = a arăta, a indica; a conduce, a instrui, a învăța (pe cineva); formă factitivă (hiphil) din yārāh = a arunca, a azvârli) [def. b. MW, et. TLF]

SCÂRȚ interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, strident produs de uși, roți etc. ♦ Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, alternativ al unui lucru care se mișcă când într-un sens, când în altul. ♦ Compus; (depr.) scârța-scârța-pe-hârtie s. m. = funcționar, conțopist. 2. Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte în timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie în timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire sau de dispreț față de afirmația cuiva; da' de unde! vorbă să fie! [Var.: scấrța, scấrțai interj.] – Onomatopee.

SCUT, scuturi, s. n. 1. Armă defensivă de metal, de piele etc., de diverse forme și mărimi, cu care luptătorii din antichitate și din evul mediu își apărau pieptul de lovituri; pavăză. ♦ (Rar) Blazon (în formă de scut 1). 2. Fig. Apărare, ocrotire, sprijin. 3. (Tehn.) Mască sau paravan protector folosite de sudori. 4. Construcție metalică sau de lemn mobilă, folosită la susținerea peretelui și a tavanului unei galerii de mină sau la protejarea lucrărilor de săpare și de căptușire a unui tunel. 5. (Geol.) Regiune întinsă din cadrul unei platforme, în care apare la suprafață fundamentul platformei, format din șisturi cristaline și vechi roci magmatice. 6. Parte chitinoasă care alcătuiește epiderma sau scheletul unor viețuitoare, având rol protector. – Lat. scutum.

SEBACÉU, -ÉE, sebacee, adj. (În sintagmele) Glandă sebacee = glandă în formă de ciorchine, care se găsește la rădăcina firelor de păr și care secretează sebumul. Chist sebaceu = umflătură sub piele, produsă prin hipertrofia glandelor sebacee. – Din fr. sébacé, lat. sebaceus.

SEBORÉE, seboree, s. f. Boală de piele provocată de secreția excesivă a glandelor sebacee și adesea însoțită de hipertrofie glandulară. – Din fr. séborrhée.

SECUNDÁR2, -Ă, secundari, -e, adj. 1. Care ocupă locul al doilea (în timp) într-o succesiune. ♦ Era secundară = a doua eră geologică, caracterizată prin apariția primelor păsări, mamifere și pești osoși; era mezozoică. (Ieșit din uz) Curs secundar = ciclu școlar care urma după ciclul primar. (Ieșit din uz) Profesor secundar = profesor care predă în cursul secundar. Sifilis secundar = sifilis aflat în a doua fază, caracterizat prin apariția unor erupții pe piele. 2. Care se plasează pe al doilea plan din punct de vedere al importanței; de mai mică importanță. ◊ (Gram.) Propoziție secundară (și substantivat, f.) = propoziție care nu este de sine stătătoare, depinzând în frază de propoziția principală (din punctul de vedere al înțelesului). Medic secundar (și substantivat, m.) = medic care, în urma unui concurs, este admis să lucreze într-o clinică între 3 și 5 ani, în vederea specializării sale. Fenomen secundar = fenomen patologic puțin important, care apare în cursul unei boli, ca efect al fenomenelor ei caracteristice și care nu influențează cursul bolii. – Din fr. secondaire, lat. secundarius.

SÉPIE, sepii, s. f. 1. Moluscă marină cu corpul oval, prevăzut cu zece brațe acoperite cu numeroase ventuze și cu o cochilie calcaroasă internă și care, când este atacată, elimină o secreție negricioasă dintr-o „glandă de cerneală”, tulburând apa din jur (Sepia officinalis). 2. (În forma sepia) Vopsea de culoare cafeniu-închis provenită din viscerele sepiei sau fabricată pe cale artificială, întrebuințată în pictură sau în grafică. 3. Desen colorat roșu-brun, realizat cu sepia (2). – Din fr. sépia, lat. sepia.

SEPIÓN, sepioni, s. m. Cochilia internă rudimentară a sepiei, oval-alungită, turtită, cu aspect spongios; os de sepie. [Pr.: -pi-on] – Din fr. sépion.

SERVIÉTĂ, serviete, s. f. Geantă (mare), mai ales de piele, cu una sau mai multe despărțituri, în care se poartă acte, cărți etc. [Pr.: -vi-e-] – Din fr. serviette.

SIÉPTRU, sieptre, s. n. (Reg.) Șerpar de piele (cu care se încing țăranii). [Pr.: si-ep-] – Et. nec.

SIFILÍDĂ, sifilide, s. f. Erupție apărută pe piele și pe mucoase în faza a doua a sifilisului. – Din fr. syphilide.

SPECTROSCÓPIC, -Ă, spectroscopici, -ce adj. Care aparține spectroscopiei, privitor la spectroscopie; care se face cu ajutorul spectroscopului. – Fr. spectroscopique.

SINĂLẮU, sinălaie, s. n. (Reg.) Cuțit gros, puțin încovoiat, prevăzut cu două mânere, cu care tăbăcarii curăță părul de pe piei. – Din magh. szinelö.

SINELUÍ, sineluiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A curăța cu sinălăul părul de pe pieile tăbăcite ale animalelor. – Din magh. szinelni

SLĂNÍNĂ, slănini, s. f. Strat de grăsime între pielea și carnea porcului; parte, bucată din această grăsime, conservată și preparată ca aliment (cu adaos de sare ori de boia sau afumată) sau care se topește, devenind untură. [Pl. și: slănine] – Din bg., scr. slanina.

SLÍN, slinuri, s. n. (Reg.) Strat de murdărie de pe pielea nespălată, de pe îmbrăcămintea purtată mult și neîngrijită sau de pe obiectele mult întrebuințate și necurățate; jeg. [Var.: slim s. n.] – Din scr. slina.

SPECTROSCÓPIC, -Ă, spectroscopiei, -ce, adj. Care aparține spectroscopiei, privitor la spectroscopie; care se face cu ajutorul spectroscopului. – Din fr. spectroscopique.

GUARDAMÁN s. n. (mar.) apărătoare de mână dintr-o brățară din piele, la cusutul velelor, având între degetul mare și podul palmei un mic disc metalic cu care se împinge acul. (< it. guardamano)

STATÍVE s. f. pl. (Reg.) 1. Război de țesut manual. ◊ Expr. A pune pânza în stative cu cineva = a lucra în tovărășie cu cineva, a se asocia cu cineva. 2. Instrument cu ajutorul căruia se întinde pielea vitelor tăiate, spre a fi curățată de păr, folosit în industria casnică. – Din scr. stative.

CRUPÓN, crupoane, s. n. 1. Partea din mijloc a unei piei de tăbăcărie, mai groasă și mai rezistentă, cuprinsă între coadă și gât. 2. Placă de cauciuc din care se taie pentru încălțăminte. – Din fr. croupon.

CRUPONÁRE, cruponări, s. f. Operație de despărțire a cruponului (1) de restul pieii. – Din crupon.

CRUȘÍT, -Ă, crușiți, -te, adj. (Reg.) 1. (Despre pielea unui animal) Argăsit. 2. Înroșit; p. ext. pătat (cu sânge). – V. cruși.

STRÉCHE, streche, s. f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în sintagma strechea vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți sub pielea vitelor cornute mari, hrănindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (și în sintagma strechea oilor) insectă mare de culoare brună-cenușie, păroasă, care își depune larvele în nările oilor, de unde ajung în sinusurile frunții, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (și în sintagma strechea cailor) insectă mare de culoare galbenă-brună, păroasă, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insectă cu abdomenul oval, cu picioarele păroase, care își depune ouăle pe părul căprioarelor și al cerbilor (Hypoderma diana și actaeon). ♦ Neliniște, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniște; (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastâmpăr. ♦ Furie subită, acces de nebunie. – Din bg. străk.

STRÍE, strii, s. f. (Anat.) 1. Grup de fibre nervoase cu traiect longitudinal, în encefal. 2. Leziune a pielii cu aspect liniar. – Din fr. strie.

STROPÍT2, -Ă, stropiți, -te, adj. Acoperit, presărat, împroșcat cu stropi (1). ♦ Fig. (Despre pielea oamenilor, blana animalelor, penele păsărilor) Cu puncte sau cu pete mici de altă culoare. ♦ Împestrițat, înflorat. – V. stropi.

SUBÍCTER, subictere, s. n. Simptom constând din culoarea ușor gălbuie a pielii și a mucoaselor, care constituie unul dintre semnele de început ale hepatitei. – Din fr. subictère.

SUFUZIÚNE, sufuziuni, s. f. 1. Răspândire sub piele a unei umori. ♦ Sufuziune sangvină = hemoragie de proporții reduse care are loc între straturile componente ale unui organ sau ale unui țesut. 2. (Geol.) Proces de spălare și de transportare a particulelor fine din rocile afânate sub acțiunea circulației apelor subterane. [Var.: sufoziúne s. f.] – Din fr. suffusion.

SÚLĂ, sule, s. f. 1. Unealtă (folosită de cizmari și de cojocari) formată dintr-un ac lung și gros de oțel, drept sau curb, fixat într-un mâner, cu care se găurește pielea, talpa etc. spre a putea petrece acul sau ața prin ele. 2. (Reg.) Pește mic cu corpul foarte subțire și alungit (Syngnatus nigrolineatus).Lat. subula.

COSÓI s. n. piele netăbăcită, transparentă din care se confecționează curelușe de cusut și de legat. – Et. nec.

COȘ1, coșuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuiele, de papură, de rafie etc., cu sau fără toarte, care servește la transportarea sau la depozitarea unor obiecte; coșarcă. ◊ Expr. A arunca (sau a da) la coș = a arunca un lucru nefolositor sau lipsit de valoare. ♦ Conținutul unui coș1 (1). 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc., făcută din împletitură de nuiele sau de mlajă și folosită la prinderea peștilor mici. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn și prevăzut cu o plasă fără fund prin care trebuie să fie trecută mingea pentru a se marca un punct; punct marcat în acest fel. 4. Parte din instalația unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă și fără fund, în care se toarnă grăunțele de măcinat. ♦ Pâlnie în formă de piramidă la mașina de treierat, în care se bagă snopii. ♦ Lada teascului în care se strivesc boabele, semințele etc. 5. Împletitură de nuiele care se așază ca o ladă pe fundul carului, înlocuind loitrele și codârla când se transportă lucruri mărunte. 6. Acoperământ de piele sau de pânză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strânge. 7. (Anat.; în sintagma) Coșul pieptului = cavitate toracică; torace. ◊ Expr. (Reg.) A fi rupt (sau fript) în coș = a fi foarte flămând. A fi tare în coș = a fi sănătos, zdravăn. 8. Canal îngust, izolat sau făcut în zid și trecut prin acoperișul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc.; horn, hogeac. ♦ Conductă verticală folosită la evacuarea gazelor de ardere dintr-o instalație de încălzire cu focar. – Din sl. košĩ.

COȘÍ, coșesc, vb. IV. Refl. (Reg.; despre piele) A se bășica, a se umfla în urma unei lovituri. ◊ Expr. (Tranz.) A coși în bătaie (pe cineva) = a bate zdravăn (pe cineva). – Din coș2.

CRAVÁȘĂ, cravașe, s. f. Vargă elastică din piele sau îmbrăcată în piele, folosită la călărie pentru îndemnarea calului la mers, alergat etc.; biciușcă (1). – Din fr. cravache.

CRĂPÁ, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se desface (în mod brusc) în mai multe bucăți; a plesni din cauza gerului, a unei lovituri etc.; a se sparge. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se spune atunci când se obțin cu totul alte rezultate decât cele scontate. Crapă lemnele (sau pietrele) de ger sau (e un) ger de crapă lemnele (sau pietrele) = e un ger strașnic, e foarte frig. 2. Tranz. A sparge, a desface, a despica. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva = a omorî pe cineva printr-o lovitură (în cap). A-i crăpa (sau a-i plesni) cuiva capul (de durere) = a-l durea pe cineva foarte tare capul. 3. Intranz. și refl. (Despre lucruri elastice) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspru, cu crăpături. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a-i fi foarte rușine, a nu mai putea de rușine. A-i crăpa buza (sau măseaua) după ceva = a avea mare nevoie de ceva. 4. Tranz. A întredeschide. ◊ Expr. (Refl.) A se crăpa de ziuă sau a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. 5. Intranz. (Ir.; despre animale și oameni) A muri. ◊ Expr. A crăpa de frig (sau de sete, de necaz etc.) = a-i fi cuiva foarte frig (sau foarte sete, necaz etc.). 6. Intranz. (Peior.) A mânca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). – Lat. crepare.

GLASÁ vb. tr. 1. a acoperi cu glazură o prăjitură, un fruct etc.; a glazura (1). 2. a apreta (un obiect de piele). (< fr. glacer)

GLANȚ s. n. bustul pieilor ginisate (date cu lac); pielea însăși. (< germ. Glanz)

CRÉMĂ, creme, s. f. 1. Preparat culinar de consistența unei paste, obținut din lapte, ouă și zahăr, cu adaos de cafea, ciocolată, vanilie etc., care se servește ca desert sau se adaugă ca ingredient la unele prăjituri. ♦ (Cu determinări) Lichior fin. 2. Produs obținut prin emulsionarea unor grăsimi, ceruri, gume etc. cu apă, uleiuri eterice și ingrediente, în vederea utilizării în tehnică, cosmetică sau medicină; alifie. ♦ Cremă de ghete = preparat asemănător cu o alifie, pentru uns și lustruit încălțămintea din piele. 3. Fig. Ceea ce este bun, de frunte, de calitate superioară. – Din fr. crème.

CREȚ, CREÁȚĂ, (I) creți, -e, adj., (II 1) creți, s. m. (II 4) crețe, s. f.. (II, 2,3) crețuri, s. n. I. 1. Adj. (Despre păr, blană, lână etc.) Răsucit în inele; cârlionț, buclat. 2. Adj. Cu ridicături și adâncituri; cutat, încrețit; zbârcit, ridat. II. 1. S. m. Păr creț sau încrețit; buclă, cârlionțat. 2. S. n. Încrețitură la o țesătură sau la un obiect confecționat; cută, fald. 3. S. n. Încrețitură a pielii; zbârcitură, rid, cută. 4. S. f. Soi de viță de vie cu struguri verzi-gălbui, din care se obțin vinuri de masă. – Et. nec.

CRISOIDÍNĂ, crisoidine, s. f. Colorant galben obținut din anilină și întrebuințat pentru piele, hârtie, iută, tapete, lacuri etc. [Pr.: -so-i-] – Din fr. chrysoïdine.

CROÍ2, croiesc, vb. IV. 1. Tranz. A tăia un material după forma și măsura indicată sau după un contur desenat în prealabil, pentru a obține piese ce urmează a fi asamblate în vederea confecționării unui obiect. 2. Tranz. A plănui, a pune la cale o lucrare care are nevoie de indicații, de planuri etc.; a începe un lucru sau o lucrare. ♦ Fig. A ticlui o minciună. 3. Tranz. A desfunda, a deschide un drum, o șosea etc., înlăturând obstacolele. 4. Tranz. Fig. (Fam.) A lovi, a bate un animal sau un om (făcându-i dungi sau vânătăi pe piele). 5. Intranz. Fig. (Fam.; în expr.) A o croi la fugă = a fugi în cea mai mare grabă (spre a scăpa de o primejdie). – Din sl. krojiti.

CROMOBLÁST, cromoblaste, s. n. Celulă a pielii care are pigmenți colorați. – Din fr. chromoblaste.

CUIRÁSĂ, cuirase, s. f. 1. Armătură formată din plăci de oțel special, cu care se blindează cuirasatele pentru a le face să reziste împotriva mijloacelor moderne de luptă. 2. Îmbrăcăminte de piele, din zale de fier sau plăci de metal care proteja pieptul și spatele războinicilor din antichitate și din evul mediu și păstrată până în sec. XIX; platoșă. [Pr.: cu-i-.Var.: chiurásă s. f.] – Din fr. cuirasse.

CUREÁ, curele, s. f. 1. Fâșie lungă din piele, cânepă, material plastic etc.; spec. o astfel de fâșie folosită ca cingătoare. ◊ Expr. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau curelele) = a avea curaj; a cuteza; a fi în stare (să...). 2. (În sintagma) Curea de transmisie = a) bandă de piele sau de pânză continuă, flexibilă și rezistentă, cu ajutorul căreia se poate transmite mișcarea de rotație și puterea corespunzătoare de la un scripete (sau un arbore) de mașină la altul; b) fig. ceea ce servește ca intermediar pentru a transmite ceva. 3. (Înv. și pop.) Măsură de lungime egală cu circa 16 picioare; p. ext. fâșie lungă și îngustă de pământ. – Lat. corrigia.

CURELÁR, curelari, s. m. Meșter care face și întreține curele, hamuri și alte articole de piele. – Curea + suf. -ar.

CURELĂRÍE2, curelării, s. f. 1. Atelierul curelarului sau secție dintr-o întreprindere unde se lucrează și se repară curele și alte articole de piele; magazin unde se vând astfel de articole. 2. Obiecte fabricate din piele; p. ext. mulțime de curele. – Curea + suf. -ărie.

CUSÚT s. n. Acțiunea de a coase; operație de prindere prin coasere a unor țesături sau bucăți de piele. ♦ (Reg.; concr.) Cusătură (2). ♦ Asamblare prin sudare sau prin nituire a materialelor metalice. ◊ Mașină de cusut = mașină folosită pentru coaserea confecțiilor, încălțămintei etc. – V. coase.

CUTÁ, cutez, vb. I. 1. Tranz. A încreți, a îndoi (adânc) un material textil, a-i face falduri, cute, crețuri; a plia, a drapa. ♦ Refl. (Despre scoarța pământului) A suferi o cutare2. 2. Refl. (Despre piele, mai ales despre cea de pe obraz) A se zbârci; a se rida; p. ext. (despre oameni) a îmbătrâni. – Din cută.

CUTANÁT, -Ă, cutanați, -te, adj. Care ține de piele, privitor la piele; (despre tratamente medicale) care se aplică pe piele. [Var.: cutanéu, -ée adj.] – Din fr. cutané.

CUTANÉIC, -Ă, cutaneici, -ce, adj. De piele. [Pr.: -ne-ic] – Cutaneu + suf. -ic.

CURĂȚÁ, cúrăț, vb. I. I. 1. Tranz. și refl. A face să dispară murdăria, a înlătura impuritățile de pe ceva sau de pe sine. ♦ Tranz. A îndepărta coaja, pielița de pe fructe, legume sau de pe ouă. 2. Tranz. și refl. A (se) vindeca de o boală (de piele). 3. Tranz. A îndepărta asperitățile, depunerile, materialele nefolositoare de pe o piesă, de pe un obiect, de pe un teren etc., în vederea recondiționării, îmbunătățirii aspectului său pentru unele operații tehnologice ulterioare. II. Fig. 1. Tranz. și refl. A (se) scăpa, a (se) salva, a (se) descotorisi (de ceva rău). 2. Refl. (În limbajul bisericesc) A se mântui, a se purifica. 3. Tranz. (Fam.) A omorî. ♦ Refl. A muri. 4. Tranz. și refl. A face să rămână sau a rămâne fără nici un ban. [Var.: (pop.) curățí vb. IV] – Din curat.

GENODERMATOLOGÍE s. f. studiul influenței eredității asupra afecțiunilor pielii. (< fr. génodermatologie)

GELATÍNĂ s. f. 1. substanță proteică coloidală extrasă prin fierbere din oase, cartilaje etc., folosită în industria alimentară și farmaceutică, în bacteriologie, tehnică etc. ◊ piele crudă, pregătită pentru tăbăcire. 2. preparat dulce din sirop de fructe sau dintr-o cremă închegată cu gelatină (1). (< fr. gélatine, it. gelatina)

GASTROBIOPSÍE s. f. biopsie a mucoasei gastrice, în cursul gastroscopiei. (< fr. gastrobiopsie)

FURÚRĂ s. f. 1. placă de lemn sau de metal destinată umplerii golurilor dintre elementele de construcție. 2. blană din mai multe piei, drept căptușeală la paltoane. (< fr. fourrure)

FURÚNCUL s. n. inflamație purulentă locală a pielii; buboi. (< lat. furunculus, după fr. furoncle)

FTIRIÁZĂ s. f. 1. boală de piele produsă de păduchi. 2. pediculoză a pubisului. 3. boală a plantelor cauzată de afide. (< fr. phtiriase)

FOTOPROTECTÓR, -OÁRE adj., s. n. (medicament) capabil să protejeze pielea față de efectele nedorite provocate de lumina solară, de razele ultraviolete. (< foto1- + protector)

FOTODERMATÓZĂ s. f. dermatoză provocată de expunerea pielii la razele solare. (< fr. photodermatose)

FÓLIO s. n. 1. foaie de hârtie îndoită o singură dată și formând o coală de format mare, numerotată pe o singură parte. ◊ număr al unei pagini. 2. peliculă care, aplicată pe o hârtie subțire, servește la imprimarea titlurilor pe copertele legate în pânză sau piele. (< fr. folio, lat. /in/folio)

FLÓTĂ1 s. f. 1. totalitatea (aero)navelor unei țări; grup important de (aero)nave afectate unei anumite regiuni sau unui anumit scop și puse sub o conducere unică. 2. lichid care conține diferite substanțe și asupra căruia se fac anumite operații de prelucrare. 3. bazin de tăbăcire cu zemuri concentrate a pieilor. (< fr. flotte)

FLICTÉNĂ s. f. veziculă a pielii prin acumularea în epidermă a unei serozități transparente. (< fr. phlyctène, gr. phlyktaína)

FISÚRĂ s. f. crăpătură, plesnitură (în rocă, beton, metal, piele etc.). (< fr. fissure, lat. fissura)

FIBROSARCÓM s. n. tumoare fibroasă a pielii cu o malignitate mai redusă. (< fr. fibrosarcome)

FEROTERAPÍE s. f. folosirea fierului în tratarea unor afecțiuni provocate de diminuarea pigmenților pielii. (< engl. ferrotherapy)

FERMOÁR s. n. dispozitiv pentru încheierea unor obiecte de piele, pânză etc. ◊ închizătoare, de os sau de metal, a unui colier, album etc. (< fr. fermoir)

FÁVUS s. n. boală contagioasă a pielii capului, cauzată de o ciupercă microscopică constând din leziuni profunde, însoțite de distrugerea și căderea părului. (< fr. favus)

FÁSCIE2 s. f. (anat.) strat de țesut conjunctiv situat sub piele sau între mușchi. (< fr., lat. fascia)

FANÓN s. n. 1. lamelă cornoasă de pe maxilarul superior al balenelor. 2. îndoitură a pielii care atârnă sub gât, la bovine și la unele rase de ovine. (< fr. fanon)

FANÉRE s. n. pl. anexele pielii care protejează organismul (părul, unghiile). (< fr. phanères)

FACSIMÍL/FACSÍMIL s. n. 1. reproducere exactă a unui desen, text etc. cu ajutorul fotografiei, al fototipiei etc. 2. dispozitiv electronic de citire și redare al unui telefax, care preia rolul teleimprimatorului de la telex. (< fr. fac-similé, lat. fac simile)

FACOMATÓZĂ s. f. acțiune caracterizată prin prezența unor mici chisturi sau tumorete care afectează mai ales țesuturile de origine ectodermică (pielea, sistemul nervos etc.). (< fr. phacomatose)

EXUVIÁBIL, -Ă adj. (despre animale) care își schimbă pielea. (< fr. exuviable)

EXFOLIÁȚIE s. f. 1. cădere treptată a scoarței copacilor în mici bucățele. 2. cădere a părților moarte care se detașează de un os, de piele etc. în mici lamele. 3. desprindere, prin uzură, a unor straturi subțiri de pe suprafața unui metal. (< fr. exfoliation)

EXCORIÁ vb. tr., refl. (despre piele) a (se) jupui ușor. (< fr. excorier, lat. excoriare)

EXANTEMÁTIC adj. tifos ~ = boală infecțioasă și epidemică manifestată prin febră mare, convulsii și erupții pe piele. (< fr. exanthématique)

EXANTÉM s. n. erupție pe piele care însoțește unele boli ca rujeola, scarlatina etc. (< fr. exanthème, gr. exanthema)

EVENTRÁȚIE s. f. 1. deschidere operatorie a abdomenului. 2. ieșire masivă, exagerată, a viscerelor din abdomen sub piele. (< fr. éventration)

EUROPOÍD, -Ă adj., s. m. f. (om) care aparține uneia dintre cele trei principale rase omenești cu pielea albă din care fac parte populațiile din Europa; europid. (< germ. europoid, Europoide)

ESTÓMPĂ s. f. 1. bastonaș de piele sau de hârtie răsucită, cu care se estompează desenele. 2. desen executat cu estompa (1). (< fr. estompe)

ESOFAGOSTOMÍE s. f. fixare operatorie la piele a unei porțiuni din esofag. (< fr. oesophagostomie)

ESCÁRĂ s. f. crustă negricioasă care se formează pe piele, pe plăgi prin mortificarea țesuturilor superficiale. (< fr. escarre)

ERÚPȚIE s. f. 1. ieșire bruscă și violentă din pământ a unui gaz, a țițeiului, a lavei etc. ♦ ~ vulcanică = ansamblul fenomenelor legate de migrarea magmei și de revărsarea ei sub formă de lavă; vulcanism. 2. ~ solară = creștere bruscă a strălucirii unei regiuni a cromosferei. 3. apariție pe piele a unor pete roșii sau a unor bășicuțe în cazul unor boli. (< fr. éruption, lat. eruptio)

ERÚPE vt. intr. (despre magmă, petrol etc.) a face erupție; a țâșni, a izbucni. 2. (despre pete, bășicuțe pe piele, caracteristice unor boli) a apărea. (după lat. erumpere)

EROZIÚNE s. f. 1. roadere a solului, a rocilor sub acțiunea diferiților agenți externi. ◊ (p. ext.) roadere, tocire, uzură. 2. uzură a conductelor sau a aparatelor metalice datorită frecării fluidelor de pereții acestora. 3. ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor. 4. (fig.) degradare progresivă, uzură lentă. (< fr. érosion, lat. erosio)

ERIZIPÉL s. n. dermatită infecțioasă, datorată unui streptococ, manifestată prin inflamarea și înroșirea unei părți din piele și prin febră. (< fr. érysipèle)

ERITRÓZĂ s. f. 1. aspect roșu congestiv al pielii și al mucoaselor. ◊ hiperplazie a țesuturilor formatoare de hematii. 2. monozaharidă cu patru atomi de carbon. 3. predispoziție de a roși. (< fr. érythrose)

ERITROMELÍE s. f. boală cronică a pielii la nivelul extremităților corpului. (< fr. érythromélie)

ERITRODERMÍE s. f. dermatoză generalizată caracterizată printr-o însușire intensă a pielii. (< fr. érythrodermie)

ERITÉM s. n. înroșire a pielii, ca urmare a unei congestii. (< fr. érythème, gr. erythema)

EPONICHÍUM s. n. fâșie subțire a pliului de piele atașat la baza unghiei. (< lat. eponychium)

EPIZOÁR s. n. parazit pe pielea altui animal. (< fr. épizoaire)

EPITÉLIU s. n. 1. țesut vascular, alcătuit din unul sau mai multe straturi de celule, care formează învelișul pielii, al mucoaselor, glandelor etc. 2. strat de celule alungite care căptușește interiorul anumitor organe, la plante. (< fr. épithélium)

EPIDÉRMĂ s. f. 1. epiteliu care acoperă derma, formând cu aceasta pielea. 2. țesut protector al plantelor, dintr-un strat de celule la exterior. (< fr. épiderme, lat. epidermis)

EPIDERMOFIȚÍE s. f. boală de piele datorată unor ciuperci microscopice, în epidermă, fără a afecta părul. (< fr. épidermophytie)

EPIDERMOMICÓZĂ s. f. micoză care afectează stratul superficial al pielii și fanerele. (< fr. épidermomycose)

EPIDERMOREÁCȚIE s. f. test de sensibilitate a pielii, pentru a pune în evidență o alergie. (< fr. épidermo-réaction)

ENCHIMÓZĂ s. f. răspândire de sânge în vasele din piele, fără să fi fost provocată de o lovitură exterioară. (< fr. enchymose)

ELEFANTIÁZIS s. n. boală parazitară caracterizată prin îngroșarea exagerată a pielii, la nivelul membrelor și al aparatului genital, care dau omului un aspect monstruos; edem enorm, pahidermic. (< fr. éléphantiasis)

ELECTROMETALIZÁRE s. f. 1. metalizare prin depunere electrochimică. 2. traumatism produs de trecerea curentului electric prin organismul omului, constând în acoperirea pielii cu particule de metal topil. (după fr. électrométallisation)

ELECTRODERMATOGRAFÍE s. f. metodă prin care se cercetează rezistența electrică a pielii. (< electro- + dermatografie)

ELASTÍNĂ s. f. substanță organică albuminoidă care intră în compoziția fibrelor elastice ale tendoanelor, ale vaselor sangvine, pielii etc. (< fr. élastine)

EGÍDĂ s. f. 1. (mit.) scut al lui Zeus, acoperit cu pielea caprei Amalteia. ◊ scutul Minervei. 2. îndrumare, îngrijire, ocrotire; sprijin. ♦ sub ă = sub auspiciile, cu îndrumarea și răspunderea unei instituții. (< fr. égide)

EFLUVIOTERAPÍE s. f. aplicație terapeutică a efluviului electric, contra durerilor și a unor leziuni ale pielii; efluviație (2). (< fr. effluviothérapie)

EFLORESCÉNȚĂ s. f. 1. începutul înfloririi unei plante; îmbobocire. 2. (fig.) înflorire, prosperitate, dezvoltare. 3. transformare în pulbere a unor săruri hidratate prin pierderea apei de cristalizare în contact cu aerul. ◊ depozit de săruri de la suprafața unor roci. 4. erupție ușoară pe piele; exantem; spuzeală. (< fr. efflorescence)

EFELÍDĂ s. f. nume dat unor mici pete rotunde ale pielii, datorate unei pigmentări anormale; pistrui. (< fr. éphélide)

ECZÉMĂ s. f. boală de piele manifestată prin mâncărime, erupții, abcese etc. (< fr. eczéma, gr. ekzema)

ECTODERMÓZĂ s. f. afecțiune caracterizată prin leziuni ale țesuturilor derivate din ectoderm, ale pielii. (< fr. ectodermose)

ECTÍMĂ s. f. boală de piele infecțioasă manifestată prin pete roșii, mai mari decât cele de impetigo, mai profunde și cu aspect ulceros, care lasă cicatrice. (< fr. ecthyma, gr. ekthyma)

ECORȘÉU s. n. reprezentare a unui om sau animal fără piele, pentru studierea musculaturii. (< fr. écorché)

ECORȘÁ vb. tr. a jupui pielea, scoarța. (< fr. écorcher)

ECARISÁ vb. tr. 1. a tăia bușteni, piatră pentru transformarea lor în piese prismatice. 2. a lua pielea animalelor moarte, a jupui. (după fr. équarrir)

DRAGÓN1 s. m. I. 1. animal imaginat cu cap și aripi de vultur, gheare de leu, trup și coadă de șarpe. 2. reprezentare heraldică a unui chip omenesc cu barba din șerpi încolăciți. 3. șopârlă tropicală, pe copaci, care are de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii ca niște aripi. 4. pește marin care, în timpul zilei, stă îngropat în nisip, noaptea fiind foarte activ; drac-de-mare. 5. ambarcație cu două vele de suprafață mare; velă triunghiulară suplimentară. II. cavalerist astfel echipat încât să poată lupta și pe jos. (< fr. dragon)

DORN s. n. 1. unealtă de oțel cu care se fac găuri în tablă, în piele etc.; priboi. 2. unealtă care funcționează după principiul burghiului de tăiat filete, folosită la degajarea găurilor de sondă. (< germ. Dorn)

DOAB s. n. colină, interfluviu îngust separat de văi (paralele), specific câmpiei înalte a Gangelui. (< fr. doab)

DIVERTICULOSTOMÍE s. f. deschidere chirurgicală la piele a unui diverticul care nu poate fi extirpat. (< fr. diverticulostomie)

DISPARÍȚIE s. f. faptul de a dispărea; pieire, stingere; moarte. (< fr. disparition)

DISCROMÍE s. f. tulburare în pigmentația normală a pielii. (< fr. dyschromie)

DISCHERATÓZĂ s. f. îngroșare a pielii ca urmare a înmulțirii excesive și neregulate a celulelor stratului cornos al epidermei. (< fr. dyskératose)

DESCUAMÁ vb. refl. (despre piele) a se coji (ca urmare a unei boli). (< fr. desquamer, lat. desquamare)

DERMOÍD, -Ă I. adj. asemănător cu pielea. II. s. n. tumoare conținând părți constitutive ale pielii. (< fr. dermoïde)

DERMOGRAFÍSM s. n. roșeață intensă a pielii provocată printr-o apăsare ușoară. (< fr. dermographisme)

DÉRMIC, -Ă adj. al dermei; (p. ext.) al pielii. (< fr. dermique)

DÉRMĂ s. f. țesut fibros conjunctiv care formează partea groasă, din adâncime, a pielii, acoperit de epidermă. (< fr. derme, gr. derma)

DERMATOZOONÓZĂ s. f. boală de piele provocată de paraziți animali. (< fr. dermatozoonose)

DERMATÓZĂ s. f. denumire generică pentru bolile de piele; dermopatie. (< fr. dermatose)

DERMATOTERAPÍE s. f. tratament al afecțiunilor pielii. (< fr. dermatothérapie)

DERMATOVENEROLOGÍE s. f. ramură a medicinei care studiază bolile de piele și venerice. (< fr. dermato- vénérologie)

DERMATOSCOPÍE s. f. examen microscopic al suprafeței pielii. (< fr. dermatoscopie)

DERMATONEVRÓZĂ s. f. boală de piele determinată de o anumită tulburare a sistemului nervos. (< fr. dermatonéurose)

DERMATOMICÓZĂ s. f. afecțiune a pielii și a anexelor ei, provocată de dermatofite; dermatofitoză; dermatofiție. (< fr. dérmatomycose)

DERMATOMIÓM s. n. miom al pielii. (< fr. dermatomyome)

DERMATOMICÉTE s. f. pl. ciuperci din grupul fungilor care parazitează pielea și anexele ei, producând dermatomicoze. (< fr. dermatomycètes)

DERMATOMALACÍE s. f. proces de înmuiere a pielii. (< fr. dermatomalacie)

DERMATÓM s. n. 1. neoplasm cutanat. 2. zonă a pielii corespunzând ramificațiilor unui nerv rahidian. 3. instrument pentru tăierea unor fragmente de piele pentru grefe. (< fr. dermatome)

DERMATOLOGÍE s. f. ramură a medicinei care studiază pielea și bolile ei. (< fr. dermatologie)

DERMATOGRAFÍE s. f. descriere anatomică a pielii. (< engl. dermatography)

DERMATOFOBÍE s. f. teamă patologică de a nu contracta boli de piele. (< fr. dermatophobie)

DERMATOFIBRÓM s. n. tumoare fibroasă a pielii. (< fr. dermato-fibrome)

DERMATÍTĂ s. f. inflamație a pielii; dermită. (< fr. dermatite)

DERMATALGÍE s. f. nevralgie a pielii care apare în reumatism, gută etc. (< fr. dermatalgie)

DERMATÍNĂ s. f. produs înlocuitor al pielii, folosit în industria încălțămintei și în marochinărie. (< fr. dermatine)

DERM(O)-, -DÉRM(Ă) / DERMA- / DE-RAT(O)-, -DERMÍE elem.piele, tegument”. (< fr. derm/o/-, -derme, derma-, dermat/o/-, -dermie, cf. gr. derma, -atos)

DEPILÁ vb. tr. a înlătura părul de pe piele. ◊ a îndepărta perișorii de pe pielița unui fruct. (< fr. dépiler, lat. depilare)

DEPIGMENTÁ vb. tr., refl. (despre piele, frunze, flori etc.) a (se) decolora. (< fr. dépigmenter)

CUTIREÁCȚIE s. f. test de stabilire a sensibilității unui individ față de o anumită substanță (microbi, toxine) prin inocularea în piele a unei mici cantități din această substanță. (< fr. cuti-réaction)

CUTANÁT, -Ă adj. referitor la piele; cutaneu; (despre tratamente medicale) care se aplică pe piele. (< fr. cutané)

CUPERÓZĂ s. f. afecțiune a pielii care apare la oameni în vârstă, caracterizată printr-o colorație roșie-violacee a pomeților obrazului și a nasului; rozacee2. (< fr. couperose)

CRUPONÁRE s. f. operație de despărțire a cruponului (1) de restul pielii. (după fr. crouponnage)

CRUPÓN s. n. 1. porțiune de piele de pe partea superioară a trunchiului de la vite, în urma jupuirii și tăbăcirii. 2. placă de cauciuc din care se fac tălpi de încălțăminte. (< fr. croupon)

CROTÁL I. s. m. șarpe veninos de talie mare din America tropicală, cu solzi cornoși la coadă, care produc un sunet caracteristic; șarpe cu clopoței. II. s. n. instrument de percuție alcătuit dintr-o pereche de talgere mici de lemn sau metal, fixate în palme prin curele din piele, să puncteze ritmul de dans. (< fr. crotale, gr. crotalon)

CRISPÁRE s. f. 1. acțiune de a (se) crispa. 2. operație prin care se imprimă pieilor de box etc. un relief caracteristic. (< crispa)

CRISOIDÍNĂ s. f. colorant bazic galben, plecând de la anilină, care se folosește pentru colorarea pieilor și a hârtiei, precum și în fotografie pentru impregnarea gelatinei în scopul opacizării emulsiei fotosensibile. (< fr. chrysoïdine)

CREVÁSĂ s. f. 1. despicătură adâncă într-un bloc de gheață. 2. plesnitură a pielii. (< fr. crevasse)

CRÉMĂ s. f. 1. preparat culinar dulce din lapte, ouă și zahăr, la care se adaugă cafea, vanilie etc. 2. supă având la bază un piure de legume legat cu un sos alb, sau numai amestecat cu smântână și gălbenuș de ou. 3. lichior siropos. 4. produs cosmetic folosit la îngrijirea pielii; pomadă. ♦ ~ de ghete = preparat pentru ungerea și lustruirea încălțămintei de piele. 5. (fig.) ceea ce este bun, de frunte, foarte folositor. (< fr. crème)

CRAVÁȘĂ s. f. vărguță de lemn flexibil sau de piele împletită, la călărie. (< fr. cravache)

COSMÉTIC, -Ă I. adj., s. n. (alifie, loțiune) pentru îngrijirea pielii sau a părului. ◊ (produs) pentru lustruirea autoturismelor. II. adj. 1. referitor la cosmetică. 2. (fig.; despre îmbunătățiri, operațiuni) de suprafață, care nu vizează fondul. III. s. f. 1. arta îngrijirii tenului prin metode și preparate speciale. 2. ramură industrială care se ocupă cu fabricarea cosmeticelor (I). (< fr. cosmétique, gr. kosmetikos, /III/ kosmetike)

CORUGATÓR adj., s. m. (mușchi) care încrețește pielea. (< lat. corrugator)

CORNÓS, -OÁSĂ adj. de natura cornului; dur, tare. ♦ celulă õasă = celulă epitelială moartă; strat ~ = strat protector al pielii, din celule cornoase. (< corn + -os)

CÓRIUM s. n. strat de piele între epidermă și stratul adipos subcutanat, din țesut conjunctiv. (< fr., lat. corium)

CORIO- elem. „membrană, corion”. (< fr. chorio-, cf. gr. khorion, piele, placentă)

CORIACÉU, -ÉE adj. 1. care are constituția pielii. ◊ (bot.; despre un organ) rezistent și elastic. 2. (fig.) tenace, dur; zgârcit. (< fr. coriacé, lat. coriaceus)

CORDOVÁN s. n. piele de capră sau de oaie tăbăcită fin după anumite procedee practicate la Cordoba. (< it. cordovano)

CORDÓN s. n. I. 1. cingătoare (de stofă, de piele etc.) 2. conductor electric de liță, izolat și strâns într-un înveliș protector. 3. corp fibros. ◊ structură anatomică cilindrică lungă. 4. ~ litoral = fâșie îngustă de uscat rezultată din acumularea aluviunilor aduse de valuri și de curenții marini, care separă marea de un golf sau de o lagună; perisip. 5. margine a unei monede cu grosimea mai mare decât partea centrală. 6. (arhit.) mulură orizontală pe un perete. II șir de posturi militare de pază; șir de soldați care păstrează ordinea în anumite poziții. ♦ ~ sanitar = totalitatea măsurilor de izolare la care este supusă o zonă bântuită de o contagiune; formație militară care asigură această izolare. (< fr. cordon)

COMEDÓN s. n. mic punct negru din sebum, pe pielea feței și a spatelui. (< fr. comédon)

COLECISTOSTOMÍE s. f. deschiderea și legarea chirurgicală a vezicii biliare de piele. (< fr. cholécystostomie)

CLOÁSMĂ s. f. pigmentație a pielii galbenă-cenușie, situată pe frunte, obraji și bărbie. (< fr. chloasma, gr. khloasma)

CISTOSTOMÍE s. f. deschidere a vezicii urinare la suprafața pielii abdomenului. (< fr. cystostomie)

CISTICOSTOMÍE s. f. deschidere a canalului cistic la suprafața pielii abdomenului. (< fr. cysticostomie)

CIRCINÁT, -Ă adj. 1. (bot.; despre organe) răsucit în spirală. 2. (despre leziuni ale pielii) grupat astfel încât desenează fragmente în cerc. (< lat. circinatus, fr. circiné)

CILÍCIU s. n. centură, cămașă aspră din păr de capră, care se purta pe piele de penitenți. (< fr. cilice, lat. cilicium)

CIANÓZĂ1 s. f. colorare în albastru a pielii sau a mucoaselor. (< fr. cyanose)

CIANODERMÍE s. f. colorare în albastru a pielii. (< fr. cyanodermie)

CHERATINIZÁRE s. f. infiltrare cu cheratină a unei mucoase sau a straturilor superficiale ale pielii. (după fr. kératinisation)

CHELOÍD s. n. tumoare benignă a pielii, fibroasă, alungită, pe locul unei cicatrice. (< fr. chéloïde)

CHAMOIS [ȘA-MOÁ] s. n. piele de căprioară, cerb, miel sau oaie, tăbăcită printr-un procedeu special, pentru unele confecții, la spălatul obiectelor metalice și ca filtru de benzină. (< fr. chamois)

CEST1 s. n. (ant.) mănușă de piele armată cu plumb sau fier, de care se serveau atleții în luptele pugilistice. (< lat. caestus, fr. ceste)

CÂMP s. n. 1. spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea de pe o peliculă cinematografică. ♦ ~ vizual = porțiune din spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 2. ~ operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ fâșie de pânză care delimitează plaga operatorie. 3. porțiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată. ♦ (inform.) subîmpărțire din punct de vedere logic a unei cartele conținând, fiecare, o informație reprezentată codificat. 4. mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi variabile. ♦ ~ lexical = ansamblu de cuvinte din aceeași sferă semantică, care exprimă noțiuni asemănătoare sau asociabile. 5. (arte) fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine, un motiv ornamental etc. (după fr. champ, lat. campus)

floáre (flóri), s. f.1. Parte a plantei care are o corolă frumoasă și variat colorată. – 2. Ornament floral și, de aici, ornament în general. – 3. Partea cea mai aleasă, frunte, elită, cremă. – 4. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului. – 5. Partea exterioară a pielii tăbăcite. – 6. (Pl.) Ciclu, soroc, menstruație. – 7. Vîrf de burghiu. – 8. Parte a cheii care intră în broască. – 9. Extremitate a caracterelor tipografice. – 10. Parfum, savoare a băuturii. – 11. (Înv.) Culoare. – Mr. floare, megl. floari. Lat. flōrem (Pușcariu 623; Candrea-Dens., 604; REW 3390; DAR), cf. it. fiore, prov., cat., sp., port. flor, fr. fleur. Sensul 6, rar, este romantic (după Capidan, Dacor., I, 331, din lat. fluores, cf. Spitzer, Archiv., CXXXIX, 89; cf. și alb. ljulje „floare” și „menstruație”). Sensul 11 este un calc lingvistic, fără circulație populară, din sl. cvĕtŭ (DAR). Der. florar, s. n. (vază; luna mai; dreptar pentru linii curbe); florăreasă, s. f. (vînzătoare de flori); florărie, s. f. (magazin de flori); florian (var. florinte, florințel), s. m. (pasăre, brotăcel, Ligurinos chloris); floricică (var. floricea), s. f. (dim. al lui floare; boabă de porumb prăjită și crăpată); Florii, s. f. pl. (sărbătoare creștină ce cade în duminica de dinaintea Paștelui, Duminica Floriilor), der. intern (Rosetti, I, 159), care este pus în legătură cu lat. Floralia, prin intermediul unei forme vulg. *florilia (Candrea-Dens., 605; DAR); înflori (var. flori), vb. (a face floare; a se dezvolta, a progresa; a împodobi, a înfrumuseța; a aranja, a găti; a face floare vinul); înfloritor, adj. (care înflorește); înfloritură, s. f. (ornament); înflora, vb. (a împodobi cu flori; Bucov., a pregăti culorile vegetale; a ciopli, a sculpta). Cf. flor. Din rom. provine sb. florečika „varietate de guvid”.

flec (flécuri), s. n. – Petic, bucată de piele pentru a repara încălțămintea. Germ. Fleck. Delavrancea îl confundă o dată cu fleac, ceea ce l-a deteminat pe autorul DAR să considere cele două cuvinte identice.

slin, slinuri, s.n. 1. (reg.) strat de murdărie de pe pielea nespălată, de pe îmbrăcămintea purtată mult și neîngrijită sau de pe obiectele mult întrebuințate și necurățate la vreme. 2. (înv.; în forma: slim) aluviuni care fertilizează solul prin cantitatea mare de materii organice conținute. 3. (reg.) cerumen. 4. (reg.) uger.

VÉRNIX CASEÓSA s.n. (Med.) Strat de grăsime care acoperă pielea nou-născutului. [< fr. vernix caseosa].

VEZICATÓR s.n. Medicament extern care provoacă vezicule pe piele. [< fr. vésicatoire].

VEZICÁȚIE s.f. (Med.) Formare de bășici pe piele, ca urmare a acțiunii unui vezicant. [Gen. -iei, var. vezicațiúne s.f. / < fr. vésication].

VÍBICE s.f. pl. (Med.) Hemoragii liniare ale pielii; hematoame superficiale, vânătăi. [< fr., lat. vibices].

ACRODERMATÍTĂ s.f. (Med.) Dermatită localizată la extremități. [< fr. acrodermatite, cf. gr. akron – extremitate, dermapiele].

ACROMAZÍE s.f. (Med.) Pierdere a culorii normale a pielii. [Gen. -iei. / < fr. achromasie, cf. gr. a – fără, chroma – culoare].

ACTINÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a pielii datorită iradierii cu raze luminoase sau radioactive. [< fr. actinite].

CARTUȘIÉRĂ s. f. cutie de piele etc. la centură, în care se țin cartușe. ◊ bandă de piele sau de pânză pe care se poartă cartușele de vânătoare. (< fr. cartouchière)

AMORTIZÓR s.n. 1. Dispozitiv care atenuează șocurile, trepidațiile unui automobil, ale unui motor etc. ♦ Dispozitiv pentru micșorarea amplitudinii unei vibrații. 2. Piesă de piele care se leagă de cureaua brațului de lovire a suveicii pentru a-i amortiza intrarea în caseta din partea opusă. [< fr. amortisseur].

AREÓLĂ s.f. 1. Cerc roșiatic care înconjoară o zonă inflamată a pielii. 2. Suprafața pigmentată care înconjură mamelonul sânului. [Pron. -re-o- / < fr. aréole, cf. lat. areola – spațiu mic].

CARNÁȚIE s. f. coloritul și structura pielii unei persoane. (< fr. carnation)

ASTEATÓZĂ s.f. Absența secrețiilor adipoase ale pielii; xeroză. [Pron. -ste-a-. / < fr. astéatose, cf. gr. a – fără, stear – grăsime].

AVIVÁ vb. I. tr. 1. A da unui material textil sau unei piei o nuanță mai vie prin tratarea cu anumite substanțe. 2. A face să sângereze fețele unei plăgi sau fistule pentru a se suda după cicatrizare. ♦ A înviora. 3. (Fig.) A învenina, a irita ; a răscoli (o durere, o supărare). [P.i. -vez. / < fr. aviver].

BABIRÚSĂ s.f. (Zool.) Porc sălbatic din Malaysia, cu corpul fără păr și colții de pe maxilarul superior îndreptați în sus, străbătând pielea botului. [< fr. babiroussa < cuv. malaiez].

BÁNDĂ2 s.f. 1. Fâșie îngustă și lungă de stofă, de hârtie, de metal etc. cu care se leagă, se protejează, se înfășoară ceva. ♦ Parte lungă și îngustă a unei suprafețe. ♦ (Anat.) Fâșie de țesut care unește două organe. ◊ Bandă de magnetofon = fâșie îngustă de material flexibil, acoperită cu un strat fin de substanță feromagnetică și care servește la înregistrarea și la reproducerea sunetelor cu magnetofonul; Bandă rulantă (sau de transport) = fâșie lungă, continuă, de cauciuc, de piele etc. care servește la transportul în plan orizontal al unor materiale sau piese; Bandă sonoră = peliculă cinematografică pe care este înregistrat sunetul ; Bandă de circulație = subdiviziune longitudinală a părții carosabile a unei șosele, delimitată sau nu prin marcaje rutiere, cu o lățime corespunzătoare pentru circulația cu ușurință a unui șir de vehicule. ♦ (Filat.) Ansamblu de mai multe mărci, decupat dintr-o coală pe orizontală sau pe verticală și păstrat astfel într-o colecție; ștraif. 2. Marginea elastică de la masa de biliard. 3. (Herald.) Figură diagonală care reunește unghiul drept de sus al unui scut cu unghiul stâng de jos. ◊ În bandă = (despre figuri) așezat în diagonala scutului. 4. Grup de frecvențe învecinate sau apropiate care fac parte din spectrul unei radiații sonore sau electromagnetice. 5. Înclinare a unei nave pe un bord sub efectul vântului sau când încărcătura este greșit repartizată. [Pl. benzi, var. bantă s.f. / < fr. bande, cf. germ. Band].

BIZÓN s.m. Animal sălbatic, asemănător unui bou sălbatic, astăzi pe cale de dispariție. V. bour, zimbru. // s.n. pielea acestui animal tăbăcită; imitație a ei. [Pl. -ni, (s.n.) -nuri. / < fr. bison].

BLASTODÉRM s.n. Membrană vitelină care dă naștere corpului embrionului. [< fr. blastoderme, cf. gr. blastos – germen, dermapiele].

BLASTOMICÓZĂ s.f. Boală provocată de blastomicete, care afectează pielea, plămânii, mușchii etc. [< fr. blastomycose, cf. gr. blastos – germen, mykes – ciupercă].

CARBÚNCUL s. n. infecție a pielii și a țesutului subcutanat, produsă de un stafilococ, prin necroza țesuturilor afectate; buboi. ◊ (vet.) dalac, cărbune. (< lat. carbunculus)

BÓXER2 s.m. Câine de pază puternic, cu pielea de pe cap cutată și părul scurt, aspru, strălucitor. [< fr. boxer].

acantóză s.f. Boală de piele prin îngroșarea epidermei. (<fr. acanthose)

BÚLĂ1 s.f. 1. Bășică (de aer, de gaz etc.). 2. Umflătură a pielii, umplută cu un lichid seros. 3. Sferă, glob (de metal, de sticlă etc.) gol pe dinăuntru. [< fr. boule, cf. lat. bulla].

BUTÓN s.n. 1. Piesă care, prin apăsare, transmite comanda pentru o acțiune mecanică sau electrică. ♦ Fus încastrat cu un capăt în corpul unei piese în mișcare circulară, excentric față de axa de rotație a acesteia, care servește ca legătură de articulație într-un mecanism. 2. Mică papulă, bubuliță pe piele. // s.m. Nasture mobil cu care se încheie gulerul, manșetele etc. ♦ Capsă (1). [Pl. -oane, (s.m.) -oni. / < fr. bouton].

CANAPEÁ s.f. 1. Divan îngust, îmbrăcat în stofă sau în piele, care are de obicei un spătar și brațe; sofa. 2. Felie de pâine prăjită în unt, pe care se pun felii de salam, șuncă, icre etc. [< fr. canapé, cf. germ. Kanapee].

CANCROÍD s.n. Formație canceroasă a pielii și a mucoaselor. [Pron. -cro-id. / < fr. cancroïde, cf. lat. cancer – rac, gr. eidos – formă].

CANDIDÓZĂ s.f. Infecție a pielii și a mucoaselor, datorită unor ciuperci; moniliază (2). [< fr. candidose].

ȘAMOÁ s.m. Rumegător care trăiește în munții înalți ai Europei, prețuit pentru calitatea pielii sale tăbăcite; pielea tăbăcită a acestui animal. // adj. invar. (Fot.; despre hârtie) De culoare galbenă-deschisă, gălbuie. [Scris și chamois. / cf. fr. chamois, germ. Chamois(papier)].

CHERATINIZÁRE s.f. (Biol.) Infiltrarea cu cheratină a unei mucoase sau a straturilor superficiale ale pielii; îngroșare a stratului cornos al pielii. [După fr. kératinisation].

CHERATÓZĂ s.f. (Med.) Îngroșare a pielii. [< fr. kératose].

CILÍCIU s.n. Centură sau cămașă aspră din păr de capră, care se purta pe piele de penitenți pentru a se mortifica. [Pron. -ciu. / < fr. cilice, lat. cilicium, cf. gr. kilikion – stofă groasă de Cilicia].

CIMPANZÉU s.m. Maimuță antropoidă mare, cu pielea neagră, care trăiește în cete în Africa ecuatorială. [< fr. chimpanzé < cuv. african].

CISTICOSTOMÍE s.f. (Med.) Deschidere la suprafața pielii abdomenului a canalului cistic. [Gen. -iei. / < fr. cysticostomie].

CISTOSTOMÍE s.f. (Med.) Deschidere a vezicii urinare la suprafața pielii abdomenului. [Gen. -iei. / < fr. cystostomie, cf. gr. kystis – vezică, stoma – gură].

CAPÓTĂ s. f. acoperiș pliabil, rabatabil din pânză, piele etc., pentru protejarea unei mașini, a unui aparat. (< fr. capote)

COLAGÉN, -Ă adj. (Despre substanțe) Care ajută la prepararea substanțelor gelatinoase. // s.n. Substanță organică albuminoidă, din care sunt constituite pielea, cartilajele etc. [< fr. collagène, cf. gr. kolla – clei, gennan – a naște].

COLECISTOSTOMÍE s.f. (Med.) Deschiderea și legarea chirurgicală a vezicii biliare de piele. [Gen. -iei. / < fr. cholécystostomie].

COLOSTOMÍE s.f. (Med.) Deschidere a colonului la piele pentru a crea un anus artificial. [< fr. colostomie].

COMEDÓN s.n. (Med.) Mic punct negru alcătuit din sebum, care apare pe pielea feței și a spatelui. [Pl. -oane. / < fr. comédon, cf. lat. comedere – a mânca].

CORDÓN s.n. I. 1. Cingătoare (de pânză, de piele etc.), centură, curea. 2. Conductor electric de liță (răsucită), izolat și strâns într-un înveliș protector. 3. Corp fibros. ♦ Structură anatomică cilindrică lungă. 4. Cordon litoral = formă de relief din zona țărmurilor joase, rezultând din acumularea aluviunilor aduse de valuri și de curenți marini, care separă un golf de mare; perisip. 5. Margine a unei monede cu grosimea mai mare decât partea centrală. II. Șir de posturi militare care efectuează serviciul de pază; linie, șir de soldați care păstrează ordinea în anumite situații. ◊ Cordon sanitar = totalitatea măsurilor de izolare la care este supusă o localitate sau o țară bântuită de o contagiune; (concr.) patrulă, formație militară care asigură această izolare. [Pl. -oane, var. cordun s.n. / < fr. cordon, cf. it. cordone].

CORDOVÁN s.n. piele tăbăcită fin după anumite procedee practicate la Cordoba, în Spania. [< it. cordovano, cf. Cordoba – oraș în Spania].

CORIACÉU, -ÉE adj. (Rar) Care are constituția, aspectul pielii; tare ca o piele. ♦ (Bot.; despre un organ) Rezistent și elastic. ♦ (Fig.) Tenace, dur; zgârcit. [Pron. -ri-a-ceu. / < fr. coriace, cf. lat. coriumpiele].

CORIÍNĂ s.f. (Biol.) Proteină din stratul intermediar al pielii animalelor, care leagă fibrele de colagen. [< fr. coriine].

CORIO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) membrană”. [Pron. -ri-o- / < fr., gr. chorion – învelișul fătului, piele].

CORIÓN s.n. Învelișul exterior al embrionului la vertebratele superioare. [Pron. -ri-on, pl. -nuri, var. corium s.n. / < fr. chorion, cf. lat. corium < gr. chorionpiele].

CÓRIUM s.n. 1. (Biol.) Strat de piele cuprins între epidermă și stratul adipos subcutanat, format din țesut conjunctiv. 2. V. corion. [< fr., lat. corium].

CORUGATÓR adj., s.m. (Mușchi) care încrețește pielea. [Cf. it. corrugatore, lat. corrugator].

CORUGÁȚIE s.f. Acțiunea unor mușchi de a încreți pielea. [Cf. fr. corrugation, lat. corrugatio, it. corrugazione].

COSMETO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) toaletă, îngrijirea tenului, a pielii”. [Var. cosmet- / < fr. cosméto-, cf. gr. kosmetis].

CREVÁSĂ s.f. 1. Crăpătură într-un bloc mare de gheață. 2. Plesnitură a pielii. [< fr. crevasse].

CRIPTOFTALMÍE s.f. (Med.) Malformație congenitală a ochilor, în care aceștia, rudimentar dezvoltați, sunt acoperiți de pielea pleoapelor. [Gen. -iei. / < fr. cryptophtalmie].

CRISOIDÍNĂ s.f. Colorant bazic galben, preparat plecând de la anilină, care se folosește pentru colorarea pieilor și a hârtiei, precum și în fotografie pentru impregnarea gelatinei în scopul opacizării emulsiei fotosensibile. [Pron. so-i-. / < germ. Chrysoidin].

CUTIREÁCȚIE s.f. (Med.) Test pentru decelarea diverselor boli (tuberculoză, alergie), constând în a depune pe pielea scarificată a brațului o picătură de antigen, care produce sau nu o reacție vizibilă. [Pron. -re-ac-. / < fr. cuti-réaction].

DECUBÍT s.n. Poziție orizontală a corpului. ♦ Rană cangrenată, care apare uneori la bolnavi (pe piele) în locul pe care sunt siliți să stea culcați mai mult timp. [Var. decubitus s.n. / < fr. décubitus, lat. decubitus < cubare – a fi culcat].

DÉRMĂ s.f. Țesut fibros conjunctiv care formează partea groasă din adâncime, a pielii, fiind acoperit de epidermă. [Var. derm s.n. / < fr. derme, cf. it., gr. derma].

-DERM2 Element secund de compunere savantă, cu semnificația „(referitor la) piele”, „de piele”. [< fr. -derme, cf. gr. derma].

DERMATO- Element prim de compunere savantă, cu semnificația „(referitor la) piele”, „de piele”. [Var. derm(o, a)-. / < fr. derm(ato)-, cf. gr. dermapiele].

DERMATOFÍT s.n. (Bot.) Ciupercă ce parazitează pielea și anexele ei. [< fr. dermatophyte, cf. gr. dermapiele, phyton – plantă].

DERMATOGRÁF adj., s.n. (Creion) dermatograf = creion colorat, cu mina făcută din aceeași compoziție ca și grimoanele, servind la machiaj. [< fr. dermatographe, cf. gr. dermapiele, graphein – a scrie].

DERMATOLÍZĂ s.f. (Med.) Tumoare voluminoasă a pielii, de natură conjunctivă; șalazodermie. [< fr. dermatolysis, cf. gr. dermapiele, lysis – dizolvare].

DERMATÓM1 s.n. (Med.) Zonă a pielii corespunzând ramificațiilor unui nerv rahidian. [Pl. -oame. / < fr. dermatome].

DERMATÓM2 s.n. (Med.) Instrument pentru tăierea unor fragmente de piele pentru grefe. [< fr. dermatome, cf. gr. dermapiele, tome – tăiere].

DERMATOMICÓZĂ s.f. (Med.) Afecțiune a pielii și a anexelor ei, provocată de dermatofite; dermatofitoză. [< fr. dérmatomycose, cf. gr. dermapiele, mykes – ciupercă].

DERMATOMIÓM s.n. Miom al pielii. [Pl. -oame. / < fr. dermatomyome].

DERMATOMIOZÍTĂ s.f. Dermatită scleroasă, însoțită de degenerarea nesupurativă, cu contractură, a mușchilor striați. [Pron. -mi-o-. / < fr. dermatomyosite, cf. gr. dermapiele, mys – mușchi].

DERMATONEVRÓZĂ s.f. Boală de piele determinată de o anumită tulburare a sistemului nervos. [< fr. dermatonévrose].

DERMATOSCOPÍE s.f. Examen microscopic al suprafeței pielii cu ajutorul unui microscop special. [Gen. -iei. / < fr. dermatoscopie, cf. gr. dermapiele, skopein – a privi].

DERMATOZOONÓZĂ s.f. Boală de piele provocată de paraziți animali. [Pron. -zo-o-. / < fr. dermatozoonose].

DÉRMIC, -Ă adj. Al dermei, de dermă; (p. ext.) al pielii. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) piele, la dermă”. [< fr. dermique].

-DERMIE Element secund de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) piele”, „de piele”, „dermic”. [< fr. -dermie, it. -dermia, cf. gr. derma].

DERMOÍD, -Ă adj. Asemănător cu pielea. [Pron. -mo-id. / < fr. dermoïde, cf. gr. dermapiele, eidos – aspect].

ELECTROMETALIZÁRE s.f. 1. Metalizare prin depunere electrochimică. 2. (Med.) Traumatism produs de trecerea curentului electric prin organismul omului, constând în acoperirea pielii cu particule de metal topit. [Cf. fr. électrométallisation].

DISCHERATÓZĂ s.f. (Med.) Îngroșare a pielii ca urmare a înmulțirii excesive și neregulate a celulelor stratului cornos al epidermei. [< fr. dyskératose, cf. gr. dys – greu, keras – corn].

DISPARÍȚIE s.f. Faptul de a dispărea; pieire, stingere; moarte. ◊ A fi pe cale de dispariție = a dispărea încetul cu încetul. [Gen. -iei, var. disparițiune s.f. / cf. fr. disparition].

DRAGÓN1 s.m. 1. Animal fabulos închipuit cu aripi de vultur, gheare de leu și coadă de șarpe. ♦ Reprezentare plastică a acestui animal. 2. Șopârlă tropicală care trăiește pe copaci și care are de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii ca niște aripi. 3. Numele unei constelații din emisfera boreală, alcătuită dintr-un șir lung de stele. [< fr. dragon].

ECORȘÁ vb. I. tr. (Franțuzism) A jupui pielea, scoarța. [P.i. 3 -șază. / < fr. écorcher].

EFELÍDĂ s.f. (Med.) Nume dat unor mici pete rotunde ale pielii, datorate unei pigmentări anormale; (pop.) pistrui. [< fr. éphélide. cf. gr. ephelis].

EGÍDĂ s.f. 1. (Mit.) Scut al lui Zeus, acoperit cu pielea caprei Amalteea. ♦ Scutul Minervei. 2. Ocrotire, sprijin. ◊ Sub egida = sub auspiciile, cu îndrumarea și răspunderea unei instituții, unei asociații. [Cf. fr. égide, it. egida, lat. aegis – scutul Minervei, gr. aigispiele de capră].

ENDODÉRM s.n. Stratul interior al embrionului celular; endoblast; stratul celular interior din corpul celenteratelor. ♦ Stratul interior al scoarței tulpinii sau al rădăcinii. [Pl. -me, var. entoderm s.n. / < fr. endoderme, cf. gr. endon – înăuntru, dermapiele].

ENTEROSTOMÍE s.f. (Med.) Deschidere operatorie la piele a unei anse intestinale. [Gen. -iei. / < fr. entérostomie, cf. gr. enteron – intestin, stoma – deschidere].

EPIDÉRMĂ s.f. Membrană care acoperă derma și formează împreună cu aceasta pielea. ♦ Țesut protector al plantelor, format dintr-un strat de celule așezate la exterior. [Var. epiderm s.n. / < fr. épiderme, cf. gr. epi – deasupra, dermapiele].

EPIDERMOMICÓZĂ s.f. Micoză care afectează stratul superficial al pielii și fanerele. [< fr. épidermomycose].

FANÉRE s.f.pl. (Anat.) Anexele pielii care protejează organismul (părul, unghiile etc.). [< fr. phanères].

EPISPÁSTIC, -Ă adj., s.n. (Medicament) care produce o revulsie a pielii. [< fr. épispastique].

CANDIDÓZĂ s. f. infecție micotică a pielii și a mucoaselor datorată unor specii de ciuperci candida; monilioză (2). (< fr. candidose)

ERITRÓZĂ s.f. (Med.) 1. Aspect roșu congestiv al pielii și al mucoaselor. ♦ Hiperplazie a țesuturilor formatoare de hematii. 2. Monozaharidă cu patru atomi de carbon. 3. Mare ușurință de a roși. [< fr. érythrose].

ESCÁRĂ s.f. Coajă neagră care se formează pe piele de obicei din cauza unei arsuri. [< fr. escarre, cf. gr. eschara – focar].

ESCARÓTIC, -Ă adj., s.n. (Substanță caustică) care se aplică pe piele pentru a produce o escarificare. [< fr. escarrotique].

CANCROÍD, -Ă I. adj. asemănător cu cancerul. II. s. n. formație canceroasă malignă a pielii și a mucoaselor, în care procesul de cheratinizare este deosebit de accentuat. (< fr. cancroïde)

ESOFAGOSTOMÍE s.f. (Med.) Deschidere operatorie la piele a esofagului. [< fr. oesophagostomie, cf. gr. oesophagos – esofag, stoma – deschidere].

ESTÓMPĂ s.f. Bastonaș de piele sau de hârtie răsucită, cu care se întinde praful de creion, de cărbune sau de culori pentru a aranja umbrele unui desen. ♦ Desenul astfel obținut. [< fr. estompe].

EVENTRÁȚIE s.f. 1. Operație constând în deschiderea abdomenului. 2. Situație în care peretele muscular abdominal lasă numai pielea să susțină viscerele. [Gen. -iei, var. eventrațiune s.f. / < fr. éventration].

EXCORIÁȚIE s.f. Distrugere a stratului superficial al pielii; julitură, zgârietură; excoriere. [Gen. -iei. / < fr. excoriation].

EXÚVIE s.f. (Zool.) Înveliș rezultat prin năpârlirea și ieșirea adulților din pupe. [Gen. -iei. / < fr. exuvie, cf. lat. exuviaepiele].

FACOMATÓZĂ s.f. (Med.) Afecțiune caracterizată prin prezența unor mici chisturi sau tumorete care afectează mai ales țesuturile de origine ectodermică (pielea, sistemul nervos etc.). [< fr. phacomatose].

FARINGOSTOMÍE s.f. Legarea extremității faringelui la suprafața pielii. [Gen. -iei. / < fr. pharyngostomie, cf. gr. pharynx – faringe, stoma – gură].

FÁSCIE s.f. 1. (Ist.) Mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul unei securi, purtat în Roma antică de lictorii care însoțeau pe dictatori, consuli etc. 2. Fașină. 3. Strat de țesut conjunctiv situat sub piele sau între mușchi. 4. (Herald.) Figură orizontală având lățimea ceva mai puțin de 1/3 din lățimea scutului. [Gen. -iei. / < lat. fascis].

CAMELEONÍSM s. n. 1. însușire a unor reptile de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător; homocromie. 2. (fig.) schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări. (< fr. caméléonisme)

CAMELEÓN s. m. 1. reptilă arboricolă insectivoră din regiunile tropicale, care poate să-și schimbe culoarea pielii după mediul înconjurător. 2. (fig.) om care își schimbă purtarea și convingerile cu mare ușurință. (< fr. caméléon, lat. camaeleon, gr. khamaileon)

FIBROSARCÓM s.n. Tumoare fibroasă a pielii, cu o malignitate mai redusă. [Pl. -oame. / < fr. fibrosarcome].

CALOZITÁTE s. f. întărire și îngroșare a pielii. (< fr. callosité, lat. callositas)

FLICTÉNĂ s.f. (Med.) Umflătură a pielii apărută prin acumularea în epidermă a unei serozități transparente. [< fr. phlyctène].

FLÓTĂ1 s.f. 1. Totalitatea navelor unei țări; grup important de nave (de război) care navighează împreună sau sunt afectate unei anumite regiuni sub o conducere unică. 2. Totalitatea aerovehiculelor unei țări. 3. Lichid care conține diferite substanțe și asupra căruia se fac anumite operații de prelucrare. 4. Bazin de tăbăcire cu zemuri concentrate a pieilor. [< fr. flotte, it. flotta].

FÓLIO s.n. 1. Foaie de hârtie îndoită o singură dată și formând o coală de format mare, numerotată pe o singură parte. V. in-folio. ♦ Număr al unei pagini. 2. Peliculă care, aplicată pe o hârtie subțire, servește la imprimarea titlurilor pe copertele legate în pânză sau piele. [Pron. -li-o. / < fr. folio, cf. it. foglio, lat. folium – foaie].

MORUN, moruni, s.m. Pește din fam. acipenseridae (sturioni), cel mai mare sturion, numit și (rus.) beluga (Huso huso), cu corp gros, acoperit de scuturi mici, iar cele dorsale, mai mari, îngropate parțial în piele; poate ajunge până la 5-8 m lungime și 1600 kg; prezent mai ales în Marea Caspică și Marea de Azov, dar și în Marea Neagră, de unde urcă pe distanțe scurte în fluviile aferente; de la morun se obțin icrele negre cele mai valoroase, cu bobul foarte mare, de 3,3-4 mm diametru, de culoare cenușie-neagră, comercializate ca beluga-caviar. – V. sturion

FTIRIÁZĂ s.f. (Med.) Boală de piele produsă de păduchi; pediculoză. [Pron. -ri-a-. / < fr. phtiriase, cf. gr. phteir – păduche].

FURÚRĂ s.f. 1. (Constr.) Placă de lemn sau de metal destinată umplerii golurilor dintre elementele de construcție. 2. Bucată de blană din mai multe piei, folosită drept căptușeală la paltoane; misadă. [< fr. fourrure].

GERODERMÍE s.f. (Med.) Modificări degenerative ale tegumentelor bătrânilor. [Gen. -iei. / < fr. gérodermie, cf. gr. geron – bătrân, dermapiele].

HIPERCROMÍE s.f. (Med.) Exagerare a pigmentației normale a pielii. [Gen. -iei. / < fr. hyperchromie, cf. gr. hyper – peste, chroma – culoare].

HIPODÉRM s.n. 1. (Anat.) Țesut conjunctiv subcutanat. 2. Epiteliu generator al chitinei la artropode, nematode etc., situat sub cuticulă. 3. (Bot.) Strat de celule situat imediat sub epiderma frunzelor. [< fr. hypoderm, cf. gr. hypo – sub, dermapiele].

HIPODÉRMĂ s.f. (Zool.) Muscă a cărei larvă este un parazit al pielii rumegătoarelor. [< fr. hypoderma].

HÚNTING s.n. piele pentru încălțăminte asemănătoare cu antilopa. [Pron. hán-ting. / < engl. hunting].

HURLING s.n. Joc sportiv originar din Irlanda, care se practică cu o minge de plută îmbrăcată în piele, condusă și lovită cu un fel de crosă, și care trebuie introdusă în poarta adversă. [Pron. árling. / < engl. hurling)

IATROLEPSÍE s.f. (Med.) Absorbție a medicamentelor prin piele, făcută cu ajutorul unei fricțiuni. [Pron. ia-, gen. -iei. / < fr. iatrolepsie, cf. gr. iatros – medic, lepsis – fixare].

BIRR s.m. Unitatea monetară a Etiopiei. (cf. engl., fr. birr < amharică (limbă semitică, oficială în Etiopia) bărr < brr = a fi alb) [et. și AHDEL]

AMHÁRICĂ s.f. Limbă semitică vorbită de etiopieni (și oficială în Etiopia). (cf. fr. amharique, engl. amharic < Amhara (n.pr., fost regat în NV Etiopiei)) [et. și AHDEL]

IMPLANTÁRE s.f. Acțiunea de a implanta și rezultatul ei; implantație. ♦ Introducere sub piele a unui medicament sau a unui țesut, care se resoarbe treptat. [< implanta].

FIL1 s.m. Monedă divizionară, a mia parte dintr-un dolar în Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Irak, Iordania și Kuweit, respectiv a suta parte dintr-un riyal în Yemen. (cf. engl., fr. fil < arab. fals, fils < lat. follis = foale, poșetă (de piele), ban) [și MW]

INTEGUMÉNT s.n. (Bot.) Înveliș al ovulului. ♦ (Zool.) piele, pieliță. V. tegument. [Cf. it. integumento, lat. integumentum – veșmânt].

INTERTRÍGO s.n. Inflamație a pielii care se localizează la încheieturile mari, la sâni, la subsuoară și la gât; (pop.) opăreală. V. eritem. [< fr. intertrigo].

INTRACUTÁN adj. În piele. [< germ. intrakutan].

INTRADÉRMIC, -Ă adj. Situat în dermă, din dermă, în grosimea pielii. [< fr. intradermique].

CAIÁC s. n. 1. barcă din piei de focă la eschimoși pentru vânătoare și pescuit. 2. ambarcație ascuțită la capete și condusă cu una sau două padele. ◊ sport nautic care o practică. (< fr. kayak)

ISTORÍSM s.n. Principiu de bază al metodei dialectice în cercetarea științifică, potrivit căruia evenimentele și fenomenele se studiază în procesul apariției, dezvoltării și pieirii lor, în strânsă legătură cu condițiile istorice concrete care le-au dat naștere. [< rus. istorizm, cf. fr. historisme, germ. Historismus].

LACTOTERAPÍE s.f. Tratament bazat pe utilizarea laptelui, injectat sub piele. [Gen. -iei. / < fr. lactothérapie, cf. lat. lac – lapte, gr. therapeia – tratament].

LAMBÓU s.n. Bucată de carne sau de piele care se conservă la amputații pentru a acoperi scheletul și părțile osoase sau pentru a fi grefată în altă parte a corpului. [< fr. lambeau].

LENTÍGO s.n. (Anat.) Pată pigmentară a pielii; pistrui. V. efelidă. [< fr., lat. lentigo < lens – lentilă].

LEPTOSPIRÓZĂ s.f. Boală infecto-contagioasă, caracterizată prin temperatură, colorare icterică a pielii și a conjunctivelor datorită leptospirei. [< fr. leptospirose].

LEZÁRD s.m. (Franțuzism) Șopârlă. // s.n. piele de șopârlă tăbăcită. [< fr. lézard].

LICHÉNI s.m.pl. 1. Grup de plante criptogame, cu talul format din simbioza unei ciuperci și a unei alge, care cresc pe scoarța copacilor, pe ziduri etc.; (la sg.) plantă din acest grup. 2. (Med.; la sg.) Boală de piele caracterizată prin mici papule, având cauze multiple. [< fr. lichens, sg. lichen].

LIPOIDÓZĂ s.f. Incluziune gălbuie-roșcată din piele. [Pron. -po-i-. / < fr. lipoïdose].

LÚPĂ s.f. 1. Instrument optic format dintr-o lentilă convergentă, folosit la examinarea obiectelor foarte mici. 2. (Metal.) Lentilă (2). 3. Umflătură apărută sub piele. ♦ Excrescență lemnoasă care apare pe trunchiul sau pe crengile arborilor. [< fr. loupe].

MÁCULĂ s.f. (Liv.) Pată ♦ Modificare de culoare a pielii, datorită unei reacții inflamatoare. ♦ Porțiune a unui organ vegetal diferit colorată de fondul general. [Cf. lat. macula, fr. macule].

MALOFÁGE s.n. pl. (Zool.) Ordin de insecte asemănătoare păduchilor, care trăiesc pe păsări și mamifere, hrănindu-se cu pene, păr și descuamații ale pielii; (la sg.) insectă din acest ordin. [Cf. gr. mallos – lână, phagein – a mânca].

MALACODÉRM, -Ă adj. Care are pielea moale. [< fr. malacoderme, cf. gr. malakos – moale, dermapiele].

MATÓR s.n. (Poligr.) Instrument folosit în legătoria de artă pentru imprimări în piele. [< fr. matoir].

MEZODÉRM s.n. Strat celular din embrionul animalelor, care se află între stratul extern și cel intern și din care se dezvoltă oasele și mușchii; mezoblast. [< fr. mésoderme, cf. gr. mesos – mijloc, dermapiele].

MICÓZĂ s.f. 1. (Bot.) Boală a plantelor provocată de anumite ciuperci. 2. (Med.) Afecțiune a pielii datorită unor microbi vegetali, care se pot localiza fie pe piele, fie pe firul de păr; pecingine. [< fr. mycose, germ. Mikose, cf. gr. mykes – ciupercă].

MICROCINEMATOGRAFÍE s.f. Folosirea tehnicii cinematografice în domeniul microscopiei; microfilmare. [Gen. -iei. / < fr. microcinématographie].

MICROSPÓRUM s.n. Gen de ciuperci ascomicete parazite care trăiesc în pielea omului. [< fr. microsporum].

MIXEDÉM s.n. (Med.) Edem gălbui al pielii, provenit din absența hormonilor tiroidieni și având ca urmare scăderea funcțiilor organismului. [< fr. myxoedème, cf. gr. myxa – mucozitate, oidema – umflătură].

MOLESCHÍN s.n. Țesătură rezistentă de bumbac, cu aspect de piele, folosită pentru confecții, în lucrări de legătorie etc. [< fr. moleskine, engl. moleskin].

MOLLÚSCUM s.n. (Med.) Tumoare fibroasă a pielii. [< fr., lat. molluscum].

MORFÉE s.f. Dermatoză în care pielea are un aspect lucios, cu cercuri roze. [Pron. -fe-e, pl. invar. / < fr. morphée].

MÓXA s.f. (Med.) Procedeu terapeutic, variantă a acupuncturii, care se bazează pe utilizarea în locul acelor a unor bețișoare din anumite plante, care, după înfigerea în piele, sunt arse lent; moxibustie; (p. ext.) bețișoarele și substanța din ele. [Var. moxă s.f. / < fr. moxa, cf. jap. mogusa].

XERÓZĂ s.f. (Med.) Uscare a pielii datorită unei secreții sebacee insuficiente; asteatoză. [< fr. xérose, cf. gr. xerosis].

MUTÓN s.n. (Franțuzism) 1. piele de oaie (de obicei vopsită). 2. Haină făcută din astfel de blană. [< fr. mouton].

NÁILON s.n. Masă plastică întrebuințată ca fibră textilă, în plăci, ca imitație de piele etc. [Pron. nai-lon, scris și nylon. / < engl. nylon, cf. fr. nylon – nume comercial].

BUTONOÁSĂ adj. febră ~ = febră transmisă de o căpușă, parazit la oi și la câini, prin mici pustule pe piele, cu stare generală proastă, astenie și temperatură mare. (< fr. boutoneuse)

BUTONIÉRĂ s. f. 1. deschizătură, tivită pe margine, la haine sau lenjerie, în care se încheie un nasture; mică tăietură la reverul unei haine bărbătești. 2. depresiune excavată prin eroziune în zona centrală a unui dom1 (2), mărginită de cueste situate față în față. 3. mică incizie în piele care permite accesul în plan subiacent. (< fr. boutonière)

NEGÚS s.m. 1. Titlu purtat în perioada monarhiei de suveranul Etiopiei; cel care purta acest titlu. 2. Produs de panificație în forma unui băț. [< fr. négus].

BUTÓN I. s. n. 1. piesă care, prin apăsare, transmite o comandă mecanică sau electrică. 2. fus încastrat cu un capăt în corpul unei piese în mișcare circulară, excentric față de axa de rotație a acesteia, ca legătură de articulație într-un mecanism. 3. mică papulă, bubuliță de piele. II. s. m. 1. nasture mobil. ◊ capsă (1). 2. motiv decorativ, în relief, de forma unei proeminențe rotunjite. (< fr. bouton)

NODÓS, -OÁSĂ adj. 1. Eritem nodos = simptom al anumitor boli, caracterizat prin apariția pe piele a unor noduli tari sau a unor bășicuțe seroase. 2. Acoperit cu noduri din distanță în distanță. [< nod + -os, cf. lat. nodosus].

OSTRACODÉRMI s.m.pl. Subclasă de vertebrate fosile lipsite de maxilarul inferior, cu corpul plat sau fusiform, acoperit cu scuturi osoase puternice; (la sg.) animal din această subclasă. [Sg. ostracoderm. / < fr. ostracodermes, cf. gr. ostrakon – cochilie, dermapiele].

PANSÁJ s.n. Curățirea de murdărie a pielii animalelor cu țesala și cu peria. [< fr. pansage].

PÁPULĂ s.f. Bubuliță, bășicuță pe piele, spuzeală. [< fr. papule, cf. lat. papula – buton].

PREPÚȚ s.n. piele încrețită care acoperă glandul. [< lat. praeputium, cf. fr. prépuce].

PARDALÍDĂ s.f. piele de panteră, purtată de Bachus. [< fr. pardalide, gr. pardalis – panteră].

IXÓD, -Ă, ixózi, -de, s.m. și f. 1. S.m. Acarian parazit care se înfige în pielea animalelor și a omului, hrănindu-se cu sânge; căpușă. 2. S.f. pl. Gen de căpușe de talie mare, cu corpul plat, când sunt nemâncate și care devine bombat, când sunt sătule; parazite. (cf. fr. ixode/s/, gr. ixodes = lipicios)

PEBRÍNĂ s.f. Boală infecțioasă a viermilor de mătase, manifestată prin mici pete negre care apar pe pielea acestora. [< fr. pebrine].

PELÁDĂ s.f. Boală de piele care se manifestă prin căderea părului (pe anumite porțiuni). V. alopecie. [< fr. pelade].

PERIONÍXIS s.n. (Med.) Inflamație a zonei de piele din jurul unghiei. [Var. perionixie s.f. / < fr. périonyxis, cf. gr. peri – împrejur, onyx – unghie].

PETÍT s.n. (Poligr.) Corp de literă de opt puncte tipografice. // adj. (Franțuzism) Mic. ◊ Petit four = dulciuri uscate făcute pe bază de pastă de migdale; petit gris = blană prețioasă confecționată din pielea unor specii de rozătoare siberiene. [< fr. petit, cf. petit four, petit gris].

PÍCLU s.n. Soluție acidă cu care se tratează pieile înainte de tăbăcire. [< engl. pickle – saramură].

PIELECTAZÍE s.f. (Med.) Dilatație a bazinetului. [Gen. -iei. / < fr. pyélectasie, cf. gr. pyelos – bazin, ektasis – dilatație].

PIELECTOMÍE s.f. Rezecție a unei porțiuni a bazinetului. [Gen. -iei. / cf. gr. pyelos – bazin, ektome – excizie].

PIGMÉNT s.m. 1. Substanță care se găsește în celulele pielii și în unele țesuturi, cărora le dă o anumită culoare. ◊ Pigmenți biliari = pigmenți care sunt produși în organismul animal și se găsesc localizați în vezica biliară. 2. Substanță colorantă, de obicei minerală, pulverizată, folosită ca vopsea în amestec cu un ulei sicativ. [< fr. pigment, cf. lat. pigmentum].

PIGMENTÁ vb. I. refl. 1. (Despre piele, țesuturi) A se colora datorită pigmenților care se formează prin acțiunea soarelui, a unor tulburări etc. 2. tr. (Fig.) A tinctura; a condimenta. [< fr. pigmenter].

BÚLĂ1 s. f. 1. bășică de aer sau de alt gaz în masa unui lichid ori a unui solid. 2. leziune elementară a pielii, sub formă de veziculă de mari dimensiuni. 3. sferă, glob. (< fr. boule, lat. bulla)

BÚGLĂ s. f. trompetă din piele care emite un sunet mai moale și mai plăcut decât cel emis de corn. ◊ (pl.) nume generic dat instrumentelor de suflat de alamă din familia trompetei. (< fr., engl. bugle)

PIODERMÍTE s.f.pl. Afecțiuni purulente ale pielii (abcese, furuncule etc.) produse de un microb. [Sg. piodermită, pron. pi-o-. / < fr. pyodermites, cf. gr. pyon – puroi, dermapiele].

PIRÓGĂ s.f. Luntre primitivă folosită în Oceanul Pacific, lungă, îngustă și plată (făcută dintr-un trunchi de arbore scobit sau din piei cusute). [Var. piroagă s.f. / < fr. pirogue, it. piroga, cf. sp. piragua < cuv. caraib].

PIROGRAVÚRĂ s.f. Tehnica gravării în lemn, în piele sau pe metal, făcută cu ajutorul unui instrument ascuțit la vârf și înroșit la foc sau cu un termocauter. ♦ Gravură făcută prin pirogravare. [< fr. pyrogravure].

PLACODÉRMI s.m.pl. Subclasă de pești fosili, având trupul acoperit cu plăci osoase și cornoase; (la sg.) pește din această subclasă. [Sg. placoderm. / < fr. placodermes, germ. Plakodermen, cf. gr. plax – ceea ce este neted și larg, dermapiele].

PLASTRÓN s.n. 1. Apărătoare din piele căptușită, care protejează pieptul la scrimă. ♦ Partea din față a unei platoșe; pieptar. 2. Partea din față (apretată) care acoperă pieptul la o cămașă bărbătească. 3. (Med.) Regiune dură la palpare. [Pl. -oane. / < fr. plastron].

POICHILODERMÍE s.f. Afecțiune cutanată caracterizată prin atrofii reticulare și pigmentații, care dau pielii un aspect pestriț. [Pron. po-i-, gen. -iei. / < fr. poïkilodermie, cf. gr. poikilos – variat, dermapiele].

POMÁDĂ s.f. Alifie preparată din diferite substanțe grase, folosită pentru îngrijirea părului sau a pielii. [Pl. -mezi, -made, -măduri. / < fr. pommade].

PORFIRÍE s.f. Boală care se manifestă prin erupții de vezicule pe pielea expusă luminii. [Gen. -iei. / < fr. porphyrie, cf. gr. porphyra – purpură].

PORTVIZÍT s.n. Obiect, de obicei din piele, în care se țin banii de hârtie, cărțile de vizită etc. [< fr. portevisite].

POȘÉTĂ s.f. 1. Geantă mică de piele etc. în care femeile își țin diferitele obiecte mărunte de toaletă etc. 2. Plic confecționat din material transparent, în care se montează mărcile poștale neobliterate în albume. [< fr. pochette].

BRONZÁ vb. I. tr. 1. a acoperi cu un strat de (vopsea de) bronz. 2. a da pieilor tăbăcite un reflex metalic (cu coloranți bazici). II. tr., refl. (despre oameni) a (se) pârli, a (se) înnegri (de soare, de vânt etc.). (< fr. bronzer)

PROTÉU s.m. 1. Zeu marin care avea darul prevestirii și putea lua după voie diferite forme. ♦ Animal amfibiu, întâlnit numai în apele din regiunile carstice din Balcani, cu pielea albă și cu branhiile externe, care se mențin și la adult. ♦ Gen de bacterii în formă de bastonașe, polimorfe. 2. (Liv.) Om schimbător, nestatornic, care își schimbă necontenit părerile. [Cf. fr. protée, proteus, lat. Proteus].

PÚRPURĂ s.f. 1. Materie colorantă de un roșu-închis, pe care cei vechi o extrăgeau din coșenilă. 2. (Culoare) roșu-închis. ◊ Purpură retiniană = substanță fotosensibilă de culoare roșie, care se găsește în celulele cu bastonaș de pe retină. 3. Stofă plușată vopsită cu purpură. ♦ Haină regească, imperială făcută dintr-o astfel de stofă; hlamidă. ♦ (Fig.) Demnitatea de împărat sau de consul în vechea Romă; (mai târziu) demnitatea suveranilor și a cardinalilor. 4. Erupție de pete roșii pe piele și mucoase datorită unor mici hemoragii. [Pl. -re, -ri. / < lat. purpura, cf. fr. pourpre].

RAGÁDĂ s.f. 1. Nume dat unor mici ulcerații care se formează pe piele și pe mucoasa anală. 2. Sfârcul mamelei. [< fr. rhagade, cf. gr. rhagas – fisură].

RÉNO s.n. (Ant.) Manta (germanică) făcută dintr-o piele de oaie. [Scris și rheno. / < lat. rheno].

REPTÍLE s.f.pl. 1. Clasă a vertebratelor târâtoare, ovipare, carnivore, cu temperatura corpului rece, fără picioare sau cu picioare scurte, dispuse lateral, și cu corpul acoperit de o piele cu solzi; (la sg.) animal din această clasă; șarpe; târâtoare. 2. (Fig.) Cel care este gata să se înjosească pentru a parveni. [Sg. reptilă. / < fr. reptiles, cf. lat. reptilis < repere – a se târî].

REVÚLSIE s.f. Iritație locală a pielii, provocată pentru a stimula sistemul nervos sau pentru a face să înceteze o stare congestivă sau inflamatorie existentă în altă parte a corpului. [Gen. -iei, var. revulsiune s.f. / cf. fr. révulsion, lat. revulsio].

RINOFÍMĂ s.f. (Med.) Hipertrofie a părții inferioare a nasului. ♦ Afecțiune a pielii localizată pe nas ca urmare a agravării acneei rozacee. [< fr. rhinophyma, cf. gr. rhis – nas, phyme – tumoare].

RIZODÉRMĂ s.f. (Bot.) Strat extern de celule la rădăcinile tinere. [< fr. rhizo-derme, cf. gr. rhiza – rădăcină, dermapiele].

BÓXER2 s. m. câine de pază puternic, cu pielea de pe cap cutată și părul scurt, aspru. (< fr. boxer, germ. Boxer)

BOX2 s. n. piele de vițel special tăbăcită, pentru pantofi, ghete etc. (< engl. box/-calf/)

RÚPIA s.f. Boală de piele manifestată prin cruste purulente care, după ce cad, lasă răni sângerânde. [< fr. rupia, cf. lat. rupes – stâncă].

SARCOÍD, -Ă adj., s.n. (Mică tumoare a pielii) care seamănă cu sarcomul, dar de natură benignă. [Pron. -co-id. / < fr. sarcoïde].

SCALPÁ vb. I. tr. (În trecut, la indienii din America) A jupui pielea capului dușmanului învins pentru a o păstra ca trofeu de luptă. ♦ A desprinde pielea de pe cap cu ajutorul unui instrument ascuțit. [< fr. scalper, cf. engl. scalp < lat. scalpere – a tăia].

SCALPÁRE s.f. Acțiunea de a scalpa; jupuirea pielii capului. [< scalpa].

SCROFULODÉRMĂ s.f. (Med.) Tuberculoză a pielii, caracterizată prin noduli localizați în hipoderm. [< fr. scrofuloderme, cf. lat. scrofula – scrofulă, gr. dermapiele].

SCUÁMĂ s.f. 1. (Med.) Strat epidermic care se desface de pe piele în urma unor boli ca scarlatina, pojarul etc. 2. (Bot.) Frunzișoară tare care protejează mugurii, receptaculul etc. [Pron. scua-mă, var. (2) scvamă s.f. / < fr. squame, cf. lat. squama – solzi].

SETÓN s.n. Rană superficială provocată de o armă albă sau de un glonte, care afectează numai pielea. [< fr. séton].

BLEFAROȘALÁZIS s. n. atrofie a pielii pleoapelor superioare, însoțită de slăbirea țesutului celular subcutanat. (< fr. blépharochalasis)

BLEFARECTOMÍE s. f. excizare a unei ușoare lăsări a pielii pleoapelor. (< fr. blépharectomie)

BLASTOMICÓZĂ s. f. boală provocată de blastomicete, care afectează pielea, plămânii, mușchii etc. (< fr. blastomycose)

BLANC1 s. n. 1. piele tăbăcită, suplă și elastică, (colorată) pentru curelărie, harnașamente și articole tehnice. 2. fâșie de material insensibil care protejează capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. (< germ. Blank)

BIZÓN s. m. 1. mamifer erbivor sălbatic, mare și puternic, asemănător cu zimbrul. 2. pielea tăbăcită de bizon (1). (< fr., lat. bison)

BIZÉȚ s. n. bucată de piele care se pune ca garnitură la încălțăminte. (< germ. Besatz)

BIREFRINGÉNȚĂ s. f. proprietate a unor medii de a produce, datorită anizotropiei lor optice, fenomenul de dublă refracție. (< fr. biréfringence)

STRÍE s.f. (Anat.) 1. Grup de fibre nervoase. 2. Leziune atrofică a pielii cu aspect liniar. V. vergetură. [< fr. strie, cf. lat. stria – brazdă].

SUFUZIÚNE s.f. 1. Răspândire sub piele a unei umori. 2. Proces de spălare a rocilor de către apele subterane. [Var. sufuzie s.f. / < fr. suffusion, cf. lat. suffusio].

SUGILÁȚIE s.f. (Med.) Ușoară echimoză a pielii; sufuziune sanguină. [< fr. sugillation, cf. lat. sugillatio].

SUIFÓRME s.f.pl. Subordin de mamifere paricopitate cu pielea groasă și acoperită cu peri tari și rari, cuprinzând mistrețul, hipopotamul etc. [< it. suiformi, cf. lat. sus – porc, forma – formă].

SUMACÁRE s.f. (Tehn.) Tratare a pieilor cu o zeamă din extract de sumac. [< sumac + -a].

ȘEVRÉTĂ s.f. (Franțuzism) 1. Căpriță; capră mică; pui de capră. 2. piele pentru fețe de încălțăminte, fabricată din piei de ovine imitând șevroul. [< fr. chevrette].

TANÁNT, -Ă adj. Care conține acid tanic. // s.m. (Chim.) Substanță care are însușirea de a tăbăci pielea; (p. ext.) materie primă naturală care conține o astfel de substanță. [< fr. tannant].

TAPÍR s.m. Mamifer erbivor care trăiește în zona tropicală a Asiei și a Americii, având nasul prelungit cu o trompă mobilă, pielea groasă și netedă și coada foarte scurtă. [< fr. tapir, cf. port. tapir < cuv. tupi].

TIMPÁN s.n. 1. Membrană elastică care desparte urechea externă de cea mijlocie. 2. (Muz.) Instrument de percuție cu sunetul acordabil, constând dintr-un corp de aramă în formă de cazan, având gura acoperită cu o membrană de piele care vibrează atunci când este lovită cu niște bețișoare. 3. Spațiu cuprins între cele trei cornișe ale unui fronton, de obicei decorat cu sculpturi; suprafața cuprinsă între orizontală și arcele unei bolți. 4. (Tehn.) Pinion dințat. // (În forma timpano-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „tobă”, „membrană întinsă”, „timpan (1)”. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. tympan, it. timpano, cf. lat. tympanum, gr. tympanon].

TRÁGIC, -Ă adj. 1. Referitor la tragedie, cu caracter de tragedie. 2. (Fig.) Zguduitor, jalnic, funest. ◊ A o lua în tragic = a acorda unei întâmplări (neplăcute) o gravitate exagerată. // s.n. Categorie estetică desemnând pieirea unor valori umane care nu și-au epuizat încă resursele potențiale. // (Și în forma tragi-, tragico-) Element prim și secund de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) tragedie”, „de tragedie”, „funest”, „fatal”. [Cf. fr. tragique, it. tragico].

TRANSPÓRT s.n. 1. Faptul de a transporta; transportare. ♦ (La pl.) Ramură a economiei naționale care cuprinde totalitatea mijloacelor de transportare a bunurilor sau a persoanelor. 2. Totalitatea lucrurilor sau a persoanelor care sunt transportate împreună. 3. (Poligr.) Transpunere a imaginii de pe o formă pe alta a copiei originalului de pe clișeu pe piatra litografică. 4. (Fig.; liv.) Uitare de sine, emoție, stare de contemplație. [< fr. transport].

TRICOFITÓN s.n. Ciupercă parazită care provoacă îmbolnăvirea pielii și a părului. [< fr. trichophyton].

TRICOLOGÍE s.f. Disciplină medicală care studiază afecțiunile pielii acoperite cu păr. [Cf. it. tricologia].

BAZÓN s. n. bucată de stofă, piele sau pânză aplicată pe turul pantalonilor sau chiloților, pentru a-i întări. (după fr. basane)

VAȘÉTE s.f.pl. piele de vițel pentru automobile sau pentru mobilă. [Sg. vașetă. / < fr. vachettes].

VELURÁT, -Ă adj. (Despre piei) Scămoșat pe o parte; cu aspect de velur. // s.n. Mașină de velurat = mașină cu ajutorul căreia se dă pielii un aspect catifelat, de velur. [< velur + -at].

VENTÚZĂ s.f. 1. Organ al anumitor animale care le permite să se fixeze pe diferite corpuri ca să sugă. 2. Păhărel special de sticlă care se aplică pe piele după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ. 3. Aparat în formă de clopot cu care se scoate aerul care împiedică circulația apei într-o conductă. 4. (Poligr.; la pl.) Mici piese montate pe o bară, care prin depresiune absorb coala de hârtie, iar prin presiune o depun la semnele mașinii de imprimat. [< fr. ventouse].

BARÉTĂ1 s. f. 1. bentiță (de piele, de pânză) care încheie un pantof. 2. lamelă de metal care se fixează transversal pe o medalie, tabacheră etc. 3. perete de beton (armat) turnat în teren pentru lucrări de fundații. 4. pânză cauciucată pe care se implantează ace pentru pieptănatul fibrelor textile. (< fr. barrette)

XERODERMÍE s.f. Boală congenitală caracterizată prin uscarea și descuamarea continuă a pielii. [Gen. -iei. / < fr. xérodermie, cf. gr. xeros – uscat, dermapiele].

XANTOMATÓZĂ s.f. Boală caracterizată prin apariția de xantome pe piele și în diferite organe, datorită creșterii în sânge a colesterolului. [< fr. xanthomatose].

XANTÓM s.n. Tumoare galbenă pe piele, nepericuloasă. [Pl. -oame. / < fr. xanthome].

XANTODERMÍE s.f. Colorare în galben a pielii. [< fr. xanthodermie].

XANTODÉRM, -Ă adj. (Biol.) Care are pielea galbenă. [< fr. xanthoderme, cf. gr. xanthos – galben, dermapiele].

WIGWAM s.n. 1. Cort de piele, colibă a indienilor din America de Nord. 2. Sat populat de acești indieni. [Pron. uig-uóm. / < engl. wigwam < cuv. indian]..

VITILÍGO s.n. (Med.) Afecțiune a pielii, caracterizată prin pete albe bine conturate. [< fr., lat. vitiligo].

BANJÓ s. n. instrument muzical cu coarde ciupite, cu cutie de rezonanță din piele, asemănătoare unei mici tobe, și cu un gât foarte lung, utilizat în jaz. (< amer., fr. banjo)

BANDULIÉRĂ s. f. bandă de piele, de stofă, pusă de-a curmezișul pieptului, de care se agață sabia, pușca etc. ♦ în ~ = de-a curmezișul pieptului. (< fr. bandoulière)

golden s. m. Varietate de măr zemos cu pielea galbenă. (< fr., engl. golden)

BABIRÚSA s. f. porc sălbatic din insulele Moluce, cu corpul fără păr și colții în sus, străbătând pielea botului. (<fr. babiroussa)

ARTROSTOMÍE s. f. deschidere la piele a unei articulații. (< fr. arthrostomie)

ARGIRÍE s. f. leziune a pielii manifestată prin înnegrirea tegumentelor; argiroză (2). (< fr. argyrie)

AREÓLĂ s. f. 1. pată incoloră pe suprafața unui organ. ◊ cerc roșiatic care înconjură o zonă inflamată a pielii. 2. suprafața pigmentată care înconjură mamelonul sânului. 3. parte a irisului care include pupila. (< fr. aréole, lat. areola)

APRETÓR, -OÁRE s. m. f. lucrător care apretează țesături, piei etc. (< fr. apprêter)

APENDICOSTOMÍE s. f. deschidere a apendicelui (1) la piele și crearea unui drenaj al conținutului cecal. (< fr. appendicostomie)

ANTILÓPĂ s. f. 1. mamifer rumegător din țările calde, cu picioarele lungi și subțiri și corpul suplu. 2. pielea tăbăcită a antilopei (1); imitație a acestei piei. (< fr. antilope)

ANGIOMATÓZĂ s. f. afecțiune (congenitală) prin formarea unui mare număr de angioame, pe piele sau în organele interne. (< fr. angiomatose)

ANETODERMÍE s. f. atrofie musculoasă idiopatică a pielii, care prezintă pete roșii-violacee, cu leziuni mici. (< fr. anétodermie)

AMERINDIÁN, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține unei populații băștinașe din America; indian2, piei roșii. ◊ (s. f.) ansamblu de limbi vorbite de amerindieni. (< fr. amérindien)

ALOCROMAZÍE s. f. 1. modificare a colorației pielii. 2. (poligr.) percepere incorectă a culorilor. (< fr. allochromasie)

ALENDELÓN s. n. tip de haină de piele îmblănită. (cf. Alain Delon)

COLOSTOMÍE s. f. deschidere chirurgicală a colonului3 la piele, pentru a crea un anus artificial. (<fr. colostomie)

ALBINÍSM s. n. 1. anomalie congenitală în depigmentarea pielii și părului sau a irisului. 2. absență a clorofilei în frunze. (< fr. albinisme)

iíe, iii, iiuri, s.f. și n. (înv.) 1. Moalele burții la vite; flămânzare, deșert, stinghie. 2. pielea care atârnă sub burta boului; gușă, salbă. 3. (la om) Măruntaie, cimț, rărunchi, viscere. 4. Chișița calului.

jep1 (jip), s.m. sg. (reg.) 1. Bube pe pielea câinilor și a porcilor; murdărie, jeg, slin. 2. Murdărie pe pielea omului; jeg, slin, râp.

ACROMÍE s.f. (Med.) Decolorare a pielii din lipsă de pigment. [Gen. -iei. / < fr. achromie, cf. gr. a – fără, chroma – culoare].

ALBINÍSM s.n. Insuficiență congenitală de pigmentație a pielii, a părului sau a irisului. ♦ Decolorare a frunzelor unor plante, datorită lipsei de materii colorante. [< fr. albinisme, cf. lat. albus – alb].

AMPRÉNTĂ s.f. Urmă lăsată de un obiect (prin apăsare pe o suprafață plastică). ◊ (La pl.) Amprente digitale = semne care reproduc neregularitățile pielii de pe buricele degetelor mâinii. ♦ (Fig.) Urmă lăsată de o idee, de o stare psihică, de o boală etc. [< fr. empreinte].

ANTILÓPĂ s.f. Mamifer rumegător sprinten care trăiește în țările calde. ♦ pielea tăbăcită a acestui animal; imitație a acestei piei. [< fr., engl. antilope].

ÁNTRAX s.n. Tumoare inflamatorie a țesutului celular de sub piele, produsă de microbi foarte virulenți; (pop.) dalac. [Pl. -xuri, -xe. / < fr. anthrax, cf. gr. anthrax – cărbune].

ANVELÓPĂ s.f. 1. Înveliș protector de piele, de cauciuc etc. al unei camere cu aer. 2. Învelitoare de carte; supracopertă. ♦ Mapă de carton, de material plastic etc. în care se păstrează o carte în timpul cititului. 3. (Arte) Atmosferă care învăluie figurile dintr-un tablou, îndulcindu-le contururile. [< fr. enveloppe].

APRÉT s.n. 1. Substanță folosită la tratarea țesăturilor și a firelor pentru a le da anumite calități. 2. Substanță care se aplică pe suprafața pieilor în curs de finisare pentru a le îmbunătăți lustrul, rezistența la lumină, la frecare etc. [Pl. -turi. / < fr. apprêt].

APRETÁ vb. I. tr. A trata cu un apret (țesături, fibre textile sau piei); a scrobi. [< fr. apprêter].

APRETÓR, -OÁRE s.m. și f. Lucrător care apretează țesături, piei etc. [Cf. fr. apprêteur].

ARGIRÍSM s.n. Intoxicație cu săruri de argint, care provoacă o colorație a pielii și a conjunctivelor; argiroză. [< fr. argyrisme].

AMÚȘ, amușe, s. n. Groapă cu apă și var în care tăbăcarul pune pieile la argăsit. – Comp. magh. hamvas.

VARIÓLĂ s.f. Boală epidemică infecto-contagioasă, produsă de un virus și manifestată prin apariția pe piele a unor pustule care lasă urme după ce se usucă; (pop.) vărsat. [Pron. -ri-o-. / < fr. variole, cf. lat. variola < varius – pătat].

VELÍN, -Ă adj. Hârtie velină = hârtie lucioasă, de bună calitate. [< fr. vélin < veau – vițel, din pielea căruia se prepara pergamentul de scris].

COSMETIZÁ, cosmetizéz, vb. I. Tranz. A îngriji pielea, părul etc. cu cosmetice (I.2). ♦ (Fig.) A înfrumuseța superficial, a masca. (< engl. cosmetize)

VELÚR s.n. 1. Catifea. ♦ Țesătură de lână cu aspect de catifea. 2. piele groasă catifelată, din care se confecționează fețe de pantofi, poșete etc. [< fr. velours, cf. lat. villosus – acoperit cu păr].

VERGETÚRĂ s.f. (Med.; mai ales la pl.) Dungă provenind din întinderea excesivă a pielii în timpul sarcinii sau în unele boli. [< fr. vergeture, cf. lat. virga – vargă].

VERUCOZITÁTE s.f. Excrescență pe piele sau pe suprafața plantelor de aspect verucos. [Cf. fr. verrucosité].

VEZICÁNT, -Ă adj., s.n. (Substanță) care provoacă bășici pe piele. [< fr. vésicant].

VEZÍCULĂ s.f. (Med.) 1. Vezică mică. 2. Nume dat unor bășicuțe pline cu lichid care se ivesc pe piele și pe mucoase în diferite boli. ◊ Veziculă biliară v. biliar. [< fr. vésicule, cf. lat. vesicula].

BANDULIÉRĂ s.f. Bandă de piele sau de stofă pusă de-a curmezișul pieptului, de care se agață sabia, pușca etc. ◊ În bandulieră = de-a curmezișul pieptului. [Pron. -li-e-. / < fr. bandoulière].

BANJÓ s.n. Instrument muzical cu coarde (asemănător chitarei), cu cutia de rezonanță rotundă, făcută din piele, și cu un gât foarte lung. [Pl. -ouri. / < fr. banjo < cuv. american].

BARÉTĂ1 s.f. 1. Bentiță (de piele, de pânză etc.) care încheie un pantof. 2. Lamelă de metal care se fixează transversal pe un obiect (medalie, tabacheră etc.). [< fr. barrette, it. baretta].

BATRACIÉNI s.m.pl. Clasă de vertebrate amfibii, cu pielea netedă, respirație branhială, ovipare și cu dezvoltarea prin metamorfoză, având ca tip broasca; (la sg.) animal din această clasă. [Pron. -ci-eni, sg. batracian, cf. gr. batrachos – broască].

ACUPUNCTÚRĂ s. f. metodă terapeutică prin introducerea unor ace fine sub piele, în anumite puncte. (< fr. acupuncture)

ACTINÍTĂ s. f. inflamație a pielii datorită iradierii. (< fr. actinite)

ACROMÍE s. f. decolorare a pielii sau a unui organ datorată diminuării sau dispariției pigmenților. (< fr. achromie)

ACROMAZÍE s. f. 1. pierdere a culorii normale a pielii. 2. acromatopsie. (< fr. achromasie)

ACROMATÓZĂ s. f. deficiență a pigmentației normale a pielii. (< germ. Achromatose)

ACROGERÍE s. f. atrofie senilă a pielii extremităților. (< fr. acrogérie)

ACNÉE s. f. afecțiune inflamatorie a glandelor piloseboreice, prin apariția de coșuri, puncte negre etc. pe piele. (< fr. acné)

BIZÉȚ s.n. Bucată de piele care se pune ca garnitură la încălțăminte. [Pl. -țe, -țuri. / < germ. Besatz].

BLANC1 s.n. 1. piele tăbăcită vegetal, colorată sau cu fața naturală, folosită pentru curelărie, harnașamente și articole tehnice. 2. Fâșie de material insensibil care apără capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. [< germ. Blank].

BOX2 s.n. piele de vițel special tăbăcită, din care se fac pantofi, ghete etc. [Pl. -xuri. / < engl., fr. box-calf].

BRONZÁ vb. I. 1. tr. A acoperi cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz (un obiect etc.) 2. tr., refl. A (se) pârli, a (se) înnegri, a (se) colora (la piele) ca bronzul. [Cf. fr. bronzer, it. bronzare].

BÚGLĂ s.f. Trompetă din piele, care emite un sunet mai moale și mai plăcut decât cel emis de corn. ♦ (La pl.) Nume generic dat instrumentelor de suflat de alamă din familia trompetei. [Pron. bagl. / < engl. bugle].

CAIÁC s.n. 1. Ambarcație de sport ascuțită la capete și condusă cu padele. ◊ Caiac canoe = ambarcație sportivă cu mai multe posturi de vâslit. ♦ Ramură sportivă practicată cu această ambarcație. 2. Barcă de pescuit, originară din Groenlanda, făcută din piei de focă. [Pron. ca-iac, pl. -ce, -curi. / cf. fr. kayak < cuv. eschimos].

CAMELEÓN s.m. 1. Reptilă din regiunile tropicale, care poate să-și schimbe culoarea pielii după mediul înconjurător. 2. (Fig.; peior.) Om care își schimbă convingerile sau felul de a fi cu foarte mare ușurință în funcție de împrejurări. [Pron. -le-on. / < fr. caméléon, cf. gr. chamaileon – leu târâtor].

CALOZITÁTE s.f. Întărire și îngroșare a pielii. [Cf. fr. callosité, lat. callositas].

CAMELEONÍSM s.n. Proprietate a unor reptile de a-și schimba culoarea pielii potrivit mediului înconjurător. ♦ (Fig.) Schimbare a purtării și a convingerilor cuiva în funcție de împrejurări. [Cf. fr. caméléonisme].

CAPÓTĂ s.f. Acoperiș (pliabil) al unui vehicul făcut din pânză, din piele etc. ♦ Înveliș de tablă care acoperă și protejează motorul unui automobil. ♦ Învelitoare (de pânză sau de alt material) a unor angrenaje. [< fr. capote].

CARNÁȚIE s.f. Coloritul și structura pielii unei persoane. [Gen. -iei. / < fr. carnation].

CÁSCĂ s.f. 1. Acoperământ de cap din oțel, mai rar din piele etc., căptușit pe dinăuntru, pe care îl poartă militarii în luptă pentru a le apăra capul. ♦ Acoperământ de cap folosit de sportivi (automobiliști, motocicliști etc.) sau de muncitori (mineri, sondori etc.) pentru protejarea capului în timpul competițiilor sau al lucrului. 2. Dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului. 3. Dispozitiv compus din unul sau două receptoare mici care se pot așeza la urechi cu ajutorul unui suport, folosit la ascultarea unor transmisiuni radiofonice etc. [Pl. căști. / < fr. casque, cf. sp. casco].

CARTONÁ vb. I. tr. A lega (o carte, un caiet etc.) în coperte de carton sau (p. ext.) de pânză, de piele etc. [< fr. cartonner].

CARTUȘIÉRĂ s.f. Cutie de piele, de pânză etc. care se prinde la centură și în care se țin cartușe. ♦ Bandă de piele sau de pânză pe care se poartă cartușele de vânătoare. [Pron. -și-e-. / < fr. cartouchière].

CAȘÁRE s.f. 1. Acoperire a unei țesături cu o peliculă care imită pielea. 2. Cașerare. [După fr. cacher].

CENTÚRĂ s.f. 1. Curea lată de piele, de pânză etc., folosită mai ales de militari; centiron. ◊ Centură de salvare = dispozitiv format din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unei persoane la suprafața apei fără să înoate; colac de salvare. 2. Cingătoare. ◊ Centură pelviană = oasele bazinului. ♦ (Sport) a) Linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile la lupte. 3. (Mil.) Centură de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a le feri de focul armelor grele ale unui eventual dușman; cale ferată de centură = cale ferată care înconjură un oraș. 4. Fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 5. Grindă orizontală din beton armat, rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile exterioare ale unei clădiri, având rolul de a le lega între ele. 6. Cadru de formă circulară. 7. Centuri de radiație = zone de grosime variabilă, care înconjură Pământul, caracterizate printr-un nivel ridicat de radiație corpusculară ionizată. [< fr. ceinture].

CEST s.n. (Ant.) Mănușă de piele armată cu plumb și cu fier, de care se serveau atleții în luptele pugilistice. ♦ (Rar) Pugilat. [Pl. -turi. / < lat. caestus, cf. fr. ceste].

CHELOÍD s.n. (Med.) Tumoare benignă a pielii, fibroasă, alungită, care apare adesea pe locul unei cicatrice. [Pron. -lo-id. / < fr. cheloïde, cf. gr. chele – clește, eidos – formă].

CIANÓZĂ s.f. Colorare în albastru a pielii, provocată de scăderea concentrației oxigenului din sânge. [< fr. cyanose, cf. gr. kyanos – albastru].

CLOÁSMĂ s.f. Pigmentație a pielii de culoare galbenă-brună-cenușie, situată pe frunte, obraji și bărbie. [Pron. clas-mă. / < fr. chloasma, cf. gr. chloazein – a înverzi].

bogoríe, s.f. (reg.) piele de iuft rusească; curea lungă și lată, cu bumbi de metal.

caplán1, capláni, s.m. (înv.) soldat turc care purta turban din piele de tigru (din miliția turcească).

caplán2, capláne, s.n. (înv.) turban din piele de tigru.

cațavéică, cațavéici, s.f. (reg.) 1. haină țărănească purtată de femei, care are la guler și piepți șuvițe din piele de vulpe; scurteică. 2. femeie șireată. 3. mistrie mică.

CONDAMNÁ vb. I. tr. 1. A pronunța o hotărâre de pedepsire; a osândi, a pedepsi. 2. A blama; a dezaproba. 3. A constrânge, a obliga la ceva. 4. A declara imposibilă vindecarea unui bolnav, a sorti pieirii (un bolnav). 5. A bloca (o fereastră, o ușă etc.). [P.i. condámn. / < fr. condamner].

chiuréc, chiurécuri, s.n. (înv.) 1. piele argăsită. 2. foale (la fierărie).

clinț, clințe, s.n. (reg.) 1. petec, triunghi de pânză, stofă, piele. 2. petec mic de pământ în formă de triunghi; clinuț, clinișor.

cobúr, cobúri, s.m. (reg., înv.) 1. toc de piele pentru pistol, atârnat la șaua calului. 2. haină bărbătească purtată odinioară de boieri.

COROÍDĂ s.f. Membrană fină și pigmentată, situată în partea posterioară a ochiului, între sclerotică și retină. [Pron. -ro-i-. / < fr. choroïde, cf. gr. choroionpiele, eidos – aspect].

COSMÉTIC, -Ă adj., s.n. (Alifie, loțiune) care servește pentru îngrijirea pielii sau a părului. ♦ Privitor la cosmetică. [< fr. cosmétique, cf. gr. kosmetikos].

CRAVÁȘĂ s.f. Vărguță de lemn flexibil sau de piele împletită, folosită la călărie. [< fr. cravache].

CRÉMĂ s.f. 1. Preparat dulce făcut din lapte, ouă și zahăr, la care se adaugă cafea, vanilie etc. ♦ Lichior fin. 2. Produs cosmetic folosit la îngrijirea pielii; alifie. ◊ Cremă de ghete = preparat folosit pentru ungerea și lustruirea încălțămintei din piele. 3. (Fig.) Ceea ce este bun, de frunte, foarte folositor. [< fr. crème].

copârtău, copârtáie, s.n. (reg.) cuțitoaie cu care se rad pieile de păr.

copciológ, copcioloáge, s.n. (reg.) fâșie de piele dințată, cu găurele, cu care se împodobesc cojoacele.

CRUPÓN s.n. 1. Partea din mijloc a unei piei tăbăcite, de bou sau de vacă, după ce s-a îndepărtat pielea de pe gât, picioare și coadă. 2. Placă de cauciuc din care se fac tălpi de încălțăminte. [Pl. -oane. / < fr. croupon].

CRUPONÁRE s.f. Operație de despărțire a cruponului (1) de restul pielii. [< crupon, după fr. crouponnage].

corsác, corsáci, s.m. (înv.) vulpe de stepă; pielea acesteia.

cóșcovă, cóșcove (cóșcoave), s.f. (reg.) 1. loc gol, mai ales în malurile apelor, pe sub rădăcini, unde se ascund și trăiesc peștii și racii; bortă. 2. loc gol pe sub coaja copacilor, pe sub piele; cojitură, bășicătură, umflătură, bulbucătură, copârțan. 3. (la pl.) umflături sau ridicături mici de pământ. 4. (la pl.) nămol vegetal amestecat cu rizomi de stuf și papură în descompunere; coșcană. 5. babă gârbovită.

coșí, coșésc, vb. IV (reg.) 1. a înțepa (țânțarii). 2. (refl.; despre piele) a se bășica, a se umfla; (despre aluat) a crește; (despre tencuială) a se burduși. 3. a bate, a burduși, a snopi în bătaie. 4. a păcăli, a înșela, a trage pe sfoară; a seduce. 5. a fura. 6. a mușca tare. 7. a se coji.

CUPÉLĂ s.f. Vas confecționat dintr-un material refractar poros, folosit la extragerea metalelor prin cupelație. [< fr. coupelle, cf. engl. copperpiele tăbăcită].

CUPERÓZĂ s.f. Afecțiune a pielii care apare la oameni în vârstă, caracterizându-se printr-o colorație roșie-violacee a pomeților obrazului și a nasului; acnee rozacee. [< fr. couperose].

CUTANÁT, -Ă adj. Referitor la piele; de piele; (despre tratamente medicale) aplicat pe piele. [Cf. fr. cutané, lat. cutispiele].

crámen s.n. (înv.) piele de miel din oi de Crimeea.

cúblă, cúble, s.f. (înv.) bucată de piele argăsită din spinarea animalului.

DEPIGMENTÁ vb. I. tr., refl. (Despre piele) A-și pierde culoarea. [Cf. fr. dépigmenter].

DEPILÁ vb. I. tr. A îndepărta, a înlătura părul de pe piele. [P.i. -lez. / < fr. dépiler, cf. it., lat. depilare].

DEPILATÓR s.n. Produs cosmetic folosit la înlăturarea părului de pe pielea omului. [< depila, cf. fr. dépilatoire].

DERMATALGÍE s.f. (Med.) Nevralgie a pielii care apare în anumite forme de reumatism, gută etc. [Gen. -iei. / < fr. dermatalgie, cf. gr. dermapiele, algos – durere].

DERMATÍNĂ s.f. Produs înlocuitor al pielii, folosit în industria încălțămintei și în marochinărie. [< fr. dermatine].

DERMATÍTĂ s.f. 1. Inflamație a pielii; nume generic dat unui grup de maladii inflamatorii ale pielii; dermită. 2. Boală de piele, periodică la cai, caracterizată prin răni care apar vara. [< fr. dermatite].

DERMATOLOGÍE s.f. Ramură a medicinii care studiază pielea și bolile ei. [Gen. -iei. / < fr. dermatologie, cf. gr. dermapiele, logos – studiu].

DERMATORÉE s.f. Transpirație abundentă care survine în anumite boli febrile. [Pron. -re-e. / < fr. dermatorhée, cf. gr. dermapiele, rhein – a curge].

DERMATOVENEROLOGÍE s.f. Ramură a medicinii care studiază bolile de piele și venerice. [Gen. -iei. / < fr. dermato-vénérologie].

DERMATÓZĂ s.f. Denumire generică pentru bolile de piele. ◊ Dermatoze profesionale = boli de piele datorate contactului cu substanțe toxice în procesul de muncă. [< fr. dermatose].

DERMOGRAFÍSM s.n. Roșeață intensă a pielii provocată printr-o apăsare ușoară; dermografie. [< fr. dermographisme, cf. gr. dermapiele, graphein – a scrie].

DESCUAMÁ vb. I. refl. (Despre piele) A se coji (ca urmare a unei boli). [Pron. -cua-. / cf. fr. desquamer, lat. desquamare].

floácăn s.n. (reg.) lână căzută de pe pieile argăsite.

folár1, foláre, s.n. (reg., înv.) pieptar (din piele de oaie).

folășá vb. I refl. (înv.) a se îndoi ca pielea.

fund, fúnduri, s.n. (reg.) 1. pielea cea mai groasă de pe spinarea unui animal. 2. (înv.) teren, pământ.

furnicéi s.m. pl. (reg.) boală de piele.

amúș (-șe), s. n. – Groapă cu apă și var în care tăbăcarii pun pieile pentru argăsit. Mag. hamus [gödör] „[groapă] cu cenușă” (DAR). – Der. amuși, vb. (a curăța părul de pe piei).

DISCROMÍE s.f. (Med.) Tulburare în pigmentarea normală a pielii. [Gen. -iei. / < fr. dyschromie, cf. gr. dys – dificil, chroma – culoare].

golíș, golíși, s.m. (reg.) varietate de nisetru cu pielea aproape goală.

DORN s.n. 1. Unealtă de oțel cu care se fac găuri în tablă, în piele etc.; priboi. 2. Unealtă care funcționează după principiul burghiului de tăiat filete, folosită la degajarea găurilor de sondă. [< germ. Dorn].

ECARISÁ vb. I. tr. 1. A tăia bușteni pentru a-i transforma în piese prismatice. 2. A lua pielea animalelor moarte, a jupui. [După fr. équarrir].

hămúș, hămúșuri, s.n. (reg., înv.) groapă cu apă și var în care tăbăcarul pune pieile la argăsit.

hấră, hấre, s.f. (reg.) 1. ceartă, neînțelegere, zâzanie (pentru lucruri mărunte). 2. tuse rea (cu sânge); bădugă. 3. (fig.) babă, băbârcă, hârcă. 4. mătreața oilor și vițeilor, umflarea urechilor acestora. 5. păduche de vită. 6. mătreața omului, tărâță. 7. boală de piele; rapăn.

ECHINODÉRME s.n.pl. Încrengătură din care fac parte animale marine nevertebrate acoperite cu spini, al căror țesut dermic secretă un schelet calcaros; (la sg.) animal din această încrengătură. [Sg. echinoderm. / < fr. échinodermes, cf. gr. echinos – arici, dermapiele].

ECORȘÉU s.n. Reprezentare a unui om sau animal fără piele pentru studierea musculaturii. [< fr. écorché].

ECTÍMĂ s.f. (Med.) Boală de piele infecțioasă, manifestată prin pete roșii mai mari decât cele de impetigo, mai profunde și cu aspect ulceros, care lasă cicatrice. [< fr. ecthyma, cf. gr. ekthyma].

ECTODÉRM s.n. Înveliș extern al embrionului celular; ectoblast. ♦ Tegument extern al celenteratelor. [< fr. ectoderme, cf. gr. ektos – în afară, dermapiele].

ECZÉMĂ s.f. Boală de piele manifestată prin mâncărime, erupții, abcese etc. [< fr. eczéma, cf. gr. ekzema – erupție cutanată].

holíță, holíțe, s.f. (reg.) bucățică de piele fără păr, folosită la cârpitul cojoacelor.

EFLORESCÉNȚĂ s.f. 1. Începutul înfloririi unei plante; îmbobocire. ♦ (Fig.) Înflorire, îmbobocire. 2. Transformare în pulbere a unor săruri cristalizate prin pierderea apei de cristalizare. ♦ Depozit de săruri de la suprafața unor roci. 3. Erupție ușoară pe piele; (pop.) spuzeală. [< fr. efflorescence].

ELEFANTIÁZIS s.n. (Med.) Boală caracterizată prin îngroșarea exagerată a pielii, generalizată la membrele inferioare și la organele genitale externe, care sunt deformate printr-un edem enorm. [Pron. -ti-a-. / < fr. éléphantiasis, cf. lat. elephantiasis – lepră].

aráp (arápi), s. m.1. (Înv.) Arab. – 2. Negru. Mr. arap, megl. rap. Tc. arab (Șeineanu, II, 22; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 342); cf. ngr. ἀράπης, alb. arap, bg. harap (› megl.). Confuzia între „arap” și „negru” (care apare și în ngr. ἀράπης și ἀραπήνα), se explică prin comerțul cu sclavi negri practicat de negustorii arabi și datorită căruia singurii negri cunoscuți în țările române erau de proveniență arabă. Der. arapcă, s. f. (negresă, arăpoaică), cf. bg., sb., rus. arapka; arăpească, s. f. (dans tipic); arăpesc, adj. (arab; negru); arăpește, adv. (în limba arabă; ca arabii); arăpie, s. f. (limba arabă); arăpilă, s. m. (om brunet); arăpime, s. f. (mulțime de arapi); arapină, s. f. (mulatru; poreclă comună pentru țigani), din tc. arabi, cf. ngr. ἀραπήνα; arăpoaică, s. f. (negresă; femeie cu pielea și părul de culoarea neagră). – Dubletul neol. arab,, s. m. (arab), din fr. arabe (sec. XIX) a dat naștere unei alte serii de der.: arabesc,, s. n. din fr.; arăbesc, adj. (arab); arăbește, adv. (în limba arabă; ca arabii); arabic, adj. (arab); arabism, s. n.; arabist, s. m.

ENCHIMÓZĂ s.f. Răspândire de sânge în vasele din piele, fără să fi fost provocată de o lovitură exterioară. [< fr. enchymose, cf. gr. enchymosis].

EPIDERMOFIȚÍE s.f. Boală de piele datorită unor ciuperci microscopice care se localizează în epidermă, fără a afecta părul. [Gen. -iei. / < fr. épidermophytie, cf. gr. epi – deasupra, dermapiele, phyton – plantă].

iérhă s.f. (reg.) piele de oaie sau de vițel foarte subțire, aplicată pe bundițe și pe care se cos florile; tasmá, meșínă.

írhă s.f. (reg.) piele subțire și albă tăbăcită, ierhă.

argăsí (argăsésc, argăsít), vb. – A prelucra pieile și blănurile, a tăbăci. – Mr. argăses, argăsire. Ngr. ἀργάζω, aorist ἄργασα (DAR), cf. bg. argasvam.Der. argăsar, s. m. (argăsitor); argăsărie, s. f. (acțiunea de a argăsi); argăsăriță, s. f. (argăsitoare); argăseală, s. f. (substanță de argăsit); argăsitor, adj. (care argăsește).

EPITÉLIU s.n. Țesut compus din unul sau mai multe straturi de celule, care formează învelișul pielii, al mucoaselor etc. [Pron. -liu. / < fr. epithélium, cf. gr. epi – deasupra, thele – mamelă].

EPIZOÁR s.n. Parazit care trăiește pe pielea altui animal. [Pron. -zo-ar. / cf. fr. épizoaire].

ERITÉM s.n. Afecțiune a pielii, manifestată prin pete roșii, care apare în unele boli. [Pl. -me, -muri. / < fr. érythème, cf. gr. erythema – roșeață].

ERITRODERMÍE s.f. (Med.) Roșeață inflamatorie generalizată a pielii. [Gen. -iei. / < fr. érythrodermie, cf. gr. erythros – roșu, dermapiele].

ERIZIPÉL s.n. Boală infecțioasă manifestată prin inflamarea și înroșirea unei părți din piele și prin febră; (pop.) brâncă, orbalț. [< fr. érysipèle, cf. gr. erysipelas].

EROZIÚNE s.f. 1. Acțiunea de roadere pe care o exercită mai ales apa și agenții atmosferici asupra Pământului; (spec.) roadere a solului produsă de acțiunea diferiților agenți externi. 2. Uzura conductelor sau a aparatelor metalice, datorită frecării fluidelor de pereții acestora. 3. Ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor. [Pron. -zi-u-. / < fr. érosion].

ERÚPȚIE s.f. 1. Ieșire bruscă și violentă din pământ a unui gaz, a țițeiului, a lavei etc.; erupere, țâșnire, izbucnire. ◊ Erupție vulcanică = ansamblul fenomenelor legate de migrarea magmei și de revărsarea ei sub formă de lavă; vulcanism. 2. Erupție solară = creștere bruscă a strălucirii unei regiuni a cromosferei. 3. Apariție pe piele a unor pete roșii sau a unor bășicuțe în cazul unor boli. [Gen. -iei, var. erupțiune s.f. / cf. fr. éruption].

ETUÍ s.n. Cutiuță (de piele, de carton) în care se păstrează un aparat mic, ochelarii etc. [Pron. -tüi, pl. -iuri. / < fr. étui].

AVIVÁ vb. tr. 1. a da unui material textil, unei piei o nuanță mai vie prin tratarea cu anumite substanțe. 2. a face să sângereze fețele unei plăgi sau fistule. ◊ a înviora. 3. (fig.) a învenina, a irita; a răscoli (o durere). (< fr. aviver)

EXANTÉM s.n. (Med.) Erupție pe piele care însoțește unele boli, ca rujeola, scarlatina etc. [Pron. eg-zan-. / < fr. exanthème, cf. gr. exanthema – răspândire, înflorire].

EXANTEMÁTIC, -Ă adj. Tifos exantematic = boală molipsitoare manifestată prin febră mare, convulsii și erupții pe piele. [Pron. eg-zan-. / < fr. exanthématique].

EXCORIÁ vb. I. tr., refl. (Despre piele) A (se) jupui ușor. [Pron. -ri-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind. / < fr. excorier, lat. excoriare].

EXODÉRM s.n. Țesut vegetal constituit din celule mari poliedrice, situate sub epiderma rădăcinii. [< fr. exoderme, cf. gr. exo – în afară, derma – piele].

îngurzí, îngurzésc, vb. IV (reg.) 1. a confecționa din piele udă, prin încrețirea cu o curelușă, opincile țărănești. 2. a coase provizoriu, prin strângerea pereților sacului, găurile sau rupturile acestuia. 3. a face crețe, a încreți, a boți pe margini (cămășile, ciorecii, pânza, pănura, plasa de pește). 4. (fig.; refl.) a se încreți obrazul sau gura. 5. (despre porumb; când încep să apară boabele) a face boabe, a îngingia.

îngurzíre, s.f. (reg.) 1. (despre piele, cămăși, cioreci, pânză, pănură, plasa de pește, obraz, gură) încrețire. 2. (despre porumb; când apar boabele) îngingiere.

întinsoáre1 s.f. (pop., înv.) 1. întindere (de pământ). 2. (fig.) încordare, tensiune nervoasă. 3. unealtă de cizmărie pentru întins pielea.

EXUVIÁBIL, -Ă adj. (Despre animale) Care își schimbă pielea. [Pron. -vi-a-. / < fr. exuviable, cf. lat. exuvias – jupuire a pielii].

FANÓN s.n. (Biol.) 1. Lamelă cornoasă de pe maxilarul superior al balenelor. 2. Îndoitură a pielii care atârnă sub gâtul bovinelor. [< fr. fanon].

FÁVUS s.n. Îmbolnăvire a pielii (acoperite cu păr a) capului, cauzată de o ciupercă și constând din leziuni profunde, însoțite de distrugerea definitivă a firului de păr și de atrofia pielii care generează părul. [< fr. favus, cf. lat. favus – fagure].

FERMOÁR s.n. Dispozitiv folosit la încheierea unor obiecte de piele, de pânză etc. ♦ Închizătoare, de os sau de metal a unui colier, a unui album etc. [Pron. -moar. / < fr. fermoir < fermer = a închide].

FILÁRIA s.f. (Zool.) Vierme nematod parazit din regiunile calde în formă de fir, care trăiește pe pielea diferitelor vertebrate. [Pron. -ri-a. / < it. filaria, fr. filaire].

jáică s.f. (reg.) pielea lupului.

jámșă s.f. (reg.) piele fină pentru mănuși.

FISÚRĂ s.f. Crăpătură (îngustă), plesnitură (în metal, în beton, pe piele etc.). [Cf. fr. fissure, lat. fissura].

jascắu, jascáie, s.n. (reg.) pungă sau săculeț de piele, cu gura încrețită de două băieri, pentru bani sau tutun.

jăruí (jeruí), vb. IV (reg.) 1. a răscoli, a zgândări, a scociorî, a scurma jarul de pe foc; a trage jarul la gura sobei sau a cuptorului. 2. a lumina făcând jar. 3. a zgâria pielea unei vite, împungând-o cu coarnele. 4. a îndoi pânza fiartă pentru înălbit în lungul ei, cu ajutorul jăruitorului.

jăruít (jeruít), jăruítă, adj. (reg.; despre jar sau focul din vatră) scurmat, scormonit; (despre vite) zgâriat cu cornul, cu vergi de împunsături pe piele, fașchiat.

FOLICULÍTĂ s.f. Boală de piele caracterizată prin mici bășicuțe pline cu puroi, localizate în jurul unui fir de păr. [< fr. folliculite].

FOTODERMATÓZĂ s.f. Dermatoză provocată de expunerea pielii la razele solare. [< fr. photodermatose].

jepát (jipát), -ă, adj. (reg.) care are bube pe piele.

jótcă s.f. (reg.) 1. pielea vitei rămasă goală, după stoarcerea unei umflături. 2. umflătură la gât; gâlcă, bolză, joludă, jolnă.

FURÚNCUL s.n. Inflamație purulentă locală a pielii; abces, buboi. [< lat. furunculus, cf. fr. furoncle].

jughínă s.f. (reg.) 1. murdărie (pe pielea omului), jeg, lip. 2. om murdar.

jupitúră, jupitúri, s.f. (reg.) 1. jupuitură, belitură, cojitură. 2. cal bătrân și neputincios. 3. frecătură a pielii, julitură.

jurpuluít, jurpuluítă, adj. (reg.) jupit de piele, julit.

GALOȘÁRE s.f. Operație de îmbrăcare în piele sau cauciuc a părții de jos a unei încălțăminte. [< galoș].

GELATÍNĂ s.f. 1. Materie albuminoidă cu aspect de piftie, care se prepară din oase, din cartilaje etc. ♦ piele crudă, pregătită pentru tăbăcire. 2. Preparat dulce făcut din sirop de fructe sau dintr-o cremă închegată cu gelatină (1). [< fr. gélatine, it. gelatina].

astracán s. n.piele de miel din rasa caracul. Pînă în sec. XIX, astrahanul de Rusia se folosea drept căptușeală pentru căciulile boierilor numite, calpac iar cel de Persia exclusiv pentru căciula domnitorului. – Var. astrakan (mod.). – Asturcan, cal de Persia. Din Astracan, oraș și provincie rusească, rus. Astrachanĭ. Pentru var. asturcan, E. Serra, Dacor., II, 650, se gîndise la lat. asturco „cal astur”, care nu pare posibil, și pe care îl menționează cu rezerve REW 749a.

GLASÁ vb. I. tr. 1. A acoperi cu glazură o prăjitură, un fruct etc. 2. A apreta (un obiect de piele). [< fr. glacer].

GLASÁT, -Ă adj. 1. (Despre prăjituri sau fructe) Acoperit cu glazură. 2. (Despre obiecte de piele) Lustruit, apretat. [< glasa].

GUARDAMÁN s.n. (Mar.) Apărătoare de mină făcută din piele, folosită de marinari la cusutul velelor, având între degetul mare și podul palmei un mic disc metalic cu care se împinge acul. [Pron. guar-. / < it. guardamano].

HEMATODERMÍE s.f. (Med.) Afecțiune a sistemului hematopoietic, însoțită de leziuni cutanate. [Gen. -iei. / < fr. hématodermie, cf. gr. haima – sânge, dermapiele].

HÉRPES s.n. Boală de piele manifestată prin apariția unor grupuri de bășicuțe cu lichid, localizate mai ales în jurul gurii, al nasului și al organelor genitale. [Pl. -suri. / < fr., gr. herpés].

HIPOCROMÍE s.f. (Med.) Diminuare a pigmentației pielii. [Gen. -iei. / < fr. hypochromie].

mușteá, muștéle, s.f. (reg.) 1. ciocan de cizmărie sau de cojocărie cu care se bat cusăturile și se netezește pielea și talpa. 2. (fig.) pumn, lovitură.

HÓCHEI s.n. Joc pe iarbă sau pe gheață care se dispută după reguli asemănătoare cu cele ale jocului de fotbal, jucătorii urmărind să introducă în poarta echipei adverse o minge mică de piele, respectiv un disc mic, cu ajutorul unei crose. [< engl., fr. hockey].

ÍCTER s.n. Boală a ficatului constând în trecerea fierii în sânge și în îngălbenirea pielii și a albului ochilor bolnavului etc.; (pop.) gălbinare. [< fr. ictère, cf. gr. ikteros].

IHTIÓZĂ s.f. Boală de piele care se caracterizează prin uscarea și întărirea tegumentelor și formarea de solzi asemănători celor de pește. [Pron. -ti-o-. / < fr. ichtyose, cf. gr. ichthys – pește].

IMPÉTIGO s.n. Boală de piele care se manifestă prin pete roșii acoperite de bășicuțe. [< fr. impétigo].

nojíță, nojíțe, s.f. (pop.; mai ales la pl.) 1. curelușă sau șiret din piele, din păr de animale, din sfoară, din lână cu care se leagă opincile; târsână, nojeală. 2. (reg. deprec.) cal slab și prăpădit. 3. (reg.) legătoare subțire și îngustă; sfoară; curelușă care leagă porțile îmblăciului. 4. (reg.) găurile de pe marginea opincii, prin care trec nojițele; găurile din urechile oilor. 5. (reg.) plantă medicinală cu frunze ca ale liliacului și cu flori albastre.

IÚRTĂ s.f. Colibă din pâslă, din piei etc., folosită de nomazii din Asia Centrală. [< rus. jurta].

obreáză s.f. (reg.) cingătoare lată de piele, cu nasturi.

oclád s.n. (reg.) fâșie de piele colorată pe cojoc, ca ornament.

odovánie, odovánii, s.f. (reg.) 1. a opta zi (sau săptămâna următoare) după o sărbătoare. 2. nimicire, prăpăd, pieire.

báte (bătút, út), vb.1. A da lovituri, a lovi, a izbi. – 2. A ciocăni în ușă. – 3. A lovi cu ciocanul, a ciocăni. – 4. A scoate monedă. – 5. A scutura cu putere grînele, a treiera. – 6. A ciomăgi, a da cu parul. – 7. A lovi cu bătătorul rufele pentru a le spăla. – 8. A țese. – 9. A amesteca, a face cărțile de joc. – 10. (Înv.) A tipări. – 11. A doborî, a culca la pămînt. – 12. A încrusta, a face marchetărie. – 13. A străbate, a merge în recunoaștere. – 14. A vizita. – 15. A lovi în pămînt. – 16. A lovi un instrument muzical de percuție. – 17. A cînta (la un instrument), a produce un sunet ritmic. – 18. A lătra. – 19. A palpita, a pulsa. – 20. A ține tactul. – 21. A răni, a face rău. – 22. A bombarda; a agresa cu armele. – 23. A atinge, a ajunge la. – 24. A cădea peste ceva. – 25. (Despre vînt) A sufla. – 26. (Despre ploaie și mai ales despre grindină) A cădea. – 27. A pedepsi, a da lovituri. – 28. A se îndrept