Am găsit 445 de definiții care conțin toate cuvintele mucoasă sau forme flexionare ale acestora:

ÁFTĂ, afte, s. f. Bășicuță plină cu lichid opalescent, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui și care, prin spargere, lasă în loc o mică ulcerație. – Din fr. aphte, lat. aphtae.


BÁLE s. f. pl. Salivă (groasă, spumoasă) care se prelinge din gură. ◊ Expr. (Fam.) A-i curge (cuiva) balele după ceva = a dori mult ceva. ♦ Materie mucilaginoasă care acoperă corpul peștilor. ♦ Urmă mucoasă lăsată de melc în mers. – Cf. lat. *baba.

BRONȘÍTĂ, bronșite, s. f. Boală a căilor respiratorii care constă în inflamarea mucoasei bronhiilor și care se manifestă prin tuse. – Din fr. bronchite.

CANDIDÓZĂ, candidoze, s. f. (Med.) Infecție a mucoaselor și a pielii provocată de unele ciuperci din genul Candida. – Din fr. candidose.

CATÁR, cataruri, s. n. Inflamație acută sau cronică a mucoasei unui organ, adesea însoțită de secreție abundentă. – Din fr. catarrhe, lat. catarrhus.

CHIURETÁ, chiuretez, vb. I. Tranz. A curăța (și a îndepărta) cu chiureta suprafața unei mucoase (bolnave). – Din fr. cureter.

CIANÓTIC, -Ă, cianotici, -ce, adj. (Despre mucoase, piele) De culoare albastră-vineție; p. ext. (Despre oameni) predispus la cianoză; care prezintă cianoză. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanotique.

CORÍZĂ, corize, s. f. Inflamație a mucoasei nasului; guturai. ◊ Coriză spasmodică = boală alergică apărută la persoanele sensibilizate la diferite substanțe din aer. Coriză contagioasă = boală de natură virotică sau microbiană, întâlnită la unele păsări de curte (găini și curci). – Din fr. coryza.

GASTRÍNĂ, gastrine, s. f. (Biochim.) Substanță secretată de mucoasa gastrică din regiunea pilorică. – Din fr. gastrine.

GASTRÍTĂ, gastrite, s. f. Boală care constă în inflamația mucoasei stomacului și care se manifestă prin dureri abdominale, balonări, grețuri, vărsături etc. – Din fr. gastrite.

GASTROENTERÍTĂ, gastroenterite, s. f. Boală care constă în inflamația simultană a mucoasei stomacului și a intestinelor și care se manifestă prin diaree, dureri abdominale etc. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. gastro-entérite.

METRORÉE s. f. scurgere mucoasă sau seroasă din cavitatea uterină. (< fr. métrorrhée)

GRANULÁȚIE, granulații, s. f. 1. Structura în granule a unui material granular. 2. Leziune organică formată din mici tumori, care apar mai ales la suprafața membranelor mucoase și seroase. – Din fr. granulation.

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

GUTURÁI, guturaiuri, s. n. Boală contagioasă (cu caracter epidemic) provocată de virusuri, care constă în inflamarea acută a mucoasei nazale, fiind însoțită de o bogată secreție apoasă; coriză. [Var.: (reg.) gutunár s. n.] – Lat. *gutturalium (< guttur „gât, gâtlej”).

ÍCTER, ictere, s. n. Boală a ficatului și a veziculei biliare, care se caracterizează prin colorația galbenă a pielii și a mucoaselor bolnavului, provocată de impregnarea acestora cu pigmenți biliari; gălbinare. – Din ngr. íkteros. Cf. lat. icterus, fr. ictère.

INVERTÁZĂ, invertaze, s. f. (Biol.) Enzimă produsă de drojdia de bere și de mucoasa intestinală și care transformă zahărul în glucoză și în fructoză; invertină. – Din fr. invertase, germ. Invertase.

ÚLCER, ulcere, s. n. 1. Leziune (fără tendință de cicatrizare) care apare pe suprafața pielii sau a mucoaselor (stomacului, duodenului); boală caracterizată prin prezența unor astfel de leziuni; ulcus (1). 2. Boală a arborilor, pricinuită de distrugerea treptată a straturilor lemnoase. – Din fr. ulcère, lat. ulcus, -eris.

ULCERÁȚIE, ulcerații, s. f. Leziune a pielii sau a unor mucoase; helcoză; spec. ulcer (1). – Din fr. ulcération.

URETRÍTĂ, uretrite, s. f. Boală care constă în inflamarea mucoasei uretrului. – Din fr. urétrite.

URETROSCÓP, uretroscoape, s. n. Instrument care servește la examinarea mucoasei uretrale. – Din fr. urétroscope.

LIZOZÍMĂ s. f. enzimă în secreția a numeroase mucoase (oculară, nazală etc.), având proprietăți bactericide. (< fr. lysozyme)

LEUCOPLAZÍE s. f. îngroșare patologică a unei mucoase, ca rezultat, formarea unei pete albicioase-gălbui. (< fr. leucoplasie)

EPITÉLIU, epitelii, s. n. Țesut format dintr-unul sau din mai multe straturi de celule de diverse forme, care alcătuiește învelișul pielii, al mucoaselor, al canalelor excretoare ale glandelor etc. – Din fr. épithélium.

LEUCÍSM s. n. caracteristică ereditară constând din lipsa completă a pigmentului din firele de păr, concomitent cu prezența lui în ochi și în unele mucoase aparente. (< germ. Leukismus)

PAPÍLĂ, papile, s. f. Mică proeminență (conică) a pielii, a unor mucoase sau a feței externe sau interne a unui organ. – Din lat. papilla, fr. papille.

PLÉTORĂ s. f. 1. Cantitate de sânge sau de lichide depășind valorile normale în întreg organismul sau numai în anumite părți ale lui; stare morbidă provocată de această supraîncărcare și care se manifestă prin roșeața pielii și a mucoaselor, palpitații, puls accelerat, respirație scurtă etc. 2. Cantitate mare de obiecte sau de ființe (lipsite de valoare). ◊ Pletoră semantică = aglomerare (excesivă) de sensuri la unele cuvinte. – Din fr. pléthore.

RĂPCIÚGĂ s. f. 1. Boală contagioasă (la cai), caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc.; morvă. 2. Epitet dat unui animal slab, neîngrijit, bolnav, bătrân. – Et. nec.

STOMATÍTĂ, stomatite, s. f. Boală care constă în inflamația mucoasei cavității bucale. – Din fr. stomatite.

STREPEZÍ, strepezesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) produce o senzație de iritare neplăcută în regiunea dinților și a mucoasei bucale, din cauza consumului de fructe sau alimente acre, astringente. [Var.: sterpezí, vb. IV] – Probabil lat. *extorpidire (< torpidus).

ȘÁNCRU, șancre, s. n. Ulcerație a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere în organism a unor germeni infecțioși. – Din fr. chancre.

LARINGÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei laringelui. (< fr. laryngite)

AȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricat țesături etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comparare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi apoape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut tot. Viață cusută cu ață = viață plină de lipsuri materiale. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpină scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion). – Lat. acia.

PALÁT1 s. n. Peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă, alcătuit din apofizele palatine2 ale celor două maxilare superioare, precum și din oasele palatine2, acoperite de o mucoasă groasă; cerul-gurii. ◊ Palat moale sau vălul palatului = porțiune musculară care continuă palatul1 în partea posterioară a cavității bucale. Palat artificial = mușchi al palatului1, care se folosește în fonetica experimentală pentru a se vedea suprafața atinsă de limbă la pronunțarea unui sunet. – Din lat. palatum, it. palato. Cf. fr. palais.

PAPILÓM, papiloame, s. n. Tumoare epitelială benignă, care se formează pe piele și pe mucoase. [Pl. și: papilomuri] – Din fr. papillome.

PÉMFIGUS s. n. Boală de piele care se manifestă prin apariția pe piele și pe unele mucoase a unor bășici purulente, care lasă cruste și eroziuni. [Acc. și: pemfígus] – Din fr. pemphigus.

ANCHILOSTOMIÁZĂ, achilostomiaze, s. f. Boală provocată de anchilostom, caracterizată prin inflamarea mucoasei intestinale și prin pierderea hemoglobinei. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. ankylostomiase.

PEPSÍNĂ, pepsine, s. f. Enzimă secretată de mucoasa stomacului vertebratelor, care transformă proteinele în peptide; p. ext. medicament extras din mucoasa stomacală a unor animale, care se administrează în tratamentul bolilor de stomac. – Din fr. pepsine, germ. Pepsin.

PIELÍTĂ, pielite, s. f. Boală care se manifestă prin inflamația mucoasei bazinetului renal. [Pr.: pi-e-] – Din fr. pyélite.

POLÍP, polipi, s. m. 1. Nume generic dat animalelor celenterate de forma unui săculeț și cu gura înconjurată de tentacule, care trăiesc fixate. 2. Tumoare benignă care se formează pe unele mucoase. – Din fr. polype.

PLÍCĂ, plice, s. f. Cută a pielii sau a mucoaselor pereților anatomici. – Din lat. plica.

PÉȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorul înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nici o vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi desperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-ferăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-lup = avat; pește-păun = pește mic, frumos colorat, cu jumătatea superioară a corpului albastră-verzuie cu reflexe aurii, iar cu cea inferioară argintie (Coris julio); pește-porcesc = porcușor; pește-de-piatră = a) fusar; b) pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de carne. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta este cu totul altceva. A fi tot o mâncare de pește = a fi același lucru, a fi totuna. 3. (La pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ◊ Zodia peștelui sau (eliptic) peștii = una din cele douăsprezece zodii ale anului. 4. Fig. (Calc după fr. poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

PERLINGUÁL, -Ă, perlinguali, -e, adj. (Despre medicamente sau despre administrarea unor medicamente) Care este pus pe limbă sau sub limbă pentru a fi resorbit rapid de mucoasa limbii și a avea, în felul acesta, o acțiune cât mai rapidă. ◊ (Adverbial) Medicamentul se administrează perlingual. [Pr.: -gu-al] – Din germ. perlingual.

PLEÁSNĂ, plesne, s. f. 1. (Pop.) Șfichi; p. ext. bici. ◊ Expr. A aduce (pe cineva) în pleasnă de bici = a aduce (pe cineva) cu mare grabă, în cel mai scurt timp. ♦ Zgomot produs de plesnirea biciului; lovitură, plesnitură de bici. 2. (Reg.) Fir de care se prinde cârligul la capătul sforii de pescuit. 3. (Pop.) Iritație a mucoasei limbii și a cerului gurii (mai ales la copiii mici). – V. plesni.

PITUITÁR, -Ă, pituitari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Care secretează pituită; pituitiv. 2. S. f. mucoasă a cavității nazale, constituită dintr-un epiteliu cilindric cu cili vibratili, care cuprinde elementele senzoriale ale mirosului. [Pr.: -tu-i-] – Din fr. pituitaire.

POLIPÓZĂ, polipoze, s. f. (Med.) Boală caracterizată prin dezvoltarea mai multor polipi (2) pe aceeași mucoasă. – Din fr. polypose.

PROTARGÓL s. n. Antiseptic sub formă de pulbere fină, galbenă sau galbenă-brună, format din azotat de argint și o soluție alcalină de proteine, folosit în tratamentul mucoaselor, la guturai, la boli de ochi etc. – Din germ. Protargol.

PUȘCHEÁ, pușchele, s. f. (Pop.) Veziculă dureroasă localizată pe mucoasa cavității bucale, mai ales pe limbă; pușchineață. ◊ Expr. (Fam.) Pușchea pe limbă(-ți), se spune aceluia care anunță sau prevestește ceva neplăcut, pentru ca prevestirea să nu se împlinească. – Probabil lat. *pustulella (< pustula).

OLFACTÍV, -Ă, olfactivi, -e, adj. Care se referă la simțul mirosului. ◊ mucoasă (sau membrană) olfactivă = mucoasă care căptușește pereții cavităților nazale. Nervi olfactivi = prima pereche de nervi cranieni. – Din fr. olfactif.

CONJUNCTÍVĂ, conjunctive, s.f. Membrană mucoasă care căptușește fața internă a pleoapelor și suprafața interioară a globului ocular. (după fr. conjonctive)

OZÉNĂ, ozene, s. f. Inflamație cronică a mucoasei nazale, care duce la atrofia acesteia și la dispariția simțului mirosului. – Din fr. ozène.

CIANÓZĂ s. f. (Med.) Colorație albastră-vineție a pielii și a mucoaselor din cauza unei insuficiente oxigenări a sângelui. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanose.

ERÚPȚIE, erupții, s. f. 1. Ieșire bruscă și violentă din pământ a unui gaz, a țițeiului, a lavei etc; p. gener. țâșnire, izbucnire. 2. Apariția unor pete, a unor bășicuțe, plăci, pustule etc. pe piele sau pe mucoase, constituind simptomul unor boli (contagioase); (concr.) totalitatea acestor pete, plăci, pustule etc. apărute [Var.: erupțiúne s. f.] – Din fr. éruption, lat. eruptio, -onis.

LARINGÍTĂ, laringite, s. f. Boală care constă în inflamația (mucoasei) laringelui. – Din fr. laryngite.

LÚPUS s. n. Boală a pielii și a mucoaselor, adesea de natură tuberculoasă, caracterizată prin apariția unor noduli care ulcerează, lăsând cicatrice întinse, deformante. – Din fr. lupus.

LEUCOPLAZÍE, leucoplazii, s. f. (Med.) Transformare patologică a unei mucoase în țesut cornos de culoare albicioasă. [Pr.: le-u-] – Din fr. leucoplasie.

LÉPRĂ, (2) lepre, s. f. 1. Boală contagioasă cronică, frecventă mai ales în regiunile tropicale, produsă de un bacil specific și caracterizată prin leziuni localizate pe piele, pe sistemul nervos periferic, mucoase, viscere etc. ♦ Fig. Neajuns care macină, subminează; racilă, plagă. 2. Fig. Om lipsit de conștiință, de caracter, fără scrupule. – Din ngr. lepra.

EROZIÚNE, eroziuni, s. f. 1. Proces complex de roadere și de săpare a scoarței terestre prin acțiunea unor agenți externi; rezultatul acestui proces, erodare. ♦ Proces de roadere a corpurilor pe (sau prin) care curge un fluid. 2. Ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor, cauzată de agenți fizici, chimici, mecanici sau apărută în urma unei inflamații; excoriație. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. érosion, lat. erosio, -onis.

MENSTRUÁȚIE, menstruații, s. f. Hemoragie fiziologică din mucoasa uterină, care apare la femeia adultă în mod regulat și periodic, începând din epoca pubertății, cu întreruperi temporare în perioadele de sarcină și de alăptare, și până la menopauză, când dispare definitiv; soroc, regulă, period. [Pr.: -stru-a-] – Din fr. menstruation.

MELANÓZĂ, melanoze, s. f. 1. (Med.) Denumire generică pentru pigmentația în exces a pielii și mucoaselor datorită acumulării difuze de melanină. 2. (Bot.) Boală a viței de vie cauzată de ciuperci. – Din fr. mélanose.

MUCÍNĂ, mucine, s. f. Substanță semifluidă care intră în componența mucoasei gastrice și a unor mucusuri. – Din fr. mucine.

MUCOÁSĂ, mucoase, s. f. (Anat.) Membrană care căptușește organele cavitare și canalele ce se deschid la exterior. – Din fr. muqueux, -euse, lat. mucosus.

MUCOPROTEÍDĂ, mucoproteide, s. f. Materie mucoasă care se găsește în secrețiile glandelor din corpul animalelor. – Din fr. mucoprotéide.

MÚCUS s. n. Secreție produsă de celulele mucoase ale unor glande. – Din lat., fr. mucus.

MOLÉTE1, moleți, s. m. (Pop.) 1. Larva morarului (2), de forma unui vierme solzos de culoare gălbuie sau cafenie, care trăiește în făină de grâu. 2. Boală de copii care se manifestă prin febră, diaree, vărsături și uscarea mucoasei nazale. [Var.: molét s. m.] – Din bg. molec.

MÓRVĂ, morve, s. f. Boală contagioasă la cai sau la alte animale, caracterizată prin ulcerații pe mucoasa nazală, pe piele și pe alte organe, și care se poate transmite și la om, fiind mortală; răpciugă. – Din fr. morve.

RACLÁJ, raclaje, s. n. Intervenție chirurgicală care constă în curățarea țesuturilor organice bolnave cu ajutorul chiuretei. ♦ Spec. Curățarea stratului superficial al mucoasei uterine cu ajutorul chiuretei, pentru a îndepărta ovulul fecundat; chiuretaj. – Din fr. raclage.

EMOLIÉNT, -Ă, emolienți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a muia țesuturile congestionate sau înăsprite. 2. S. n. Medicament care moaie pielea și mucoasele. Lanolina este un emolient. ♦ Substanță grasă folosită la finisarea produselor textile pentru a le da moliciune, suplețe și luciu. [Pr.: -li-ent] – Din fr. émollient, lat. emolliens, -ntis.

ENANTÉM, enanteme, s. n. Erupție care apare pe mucoase în unele boli contagioase. – Din fr. énanthème.

ENDOMETRÍTĂ, endometrite, s. f. (Med.) Inflamație a mucoasei uterine. – Din fr. endométrite.

ENDOMÉTRU s. n. (Anat.) mucoasă uterină. – Din fr. endomètre, engl. endometrium.

ENDONAZÁL, -Ă, endonazali, -e, adj. (Anat.) Al mucoasei nazale; referitor la interiorul nasului. – Din fr. endonasal.

ÉSTRU, estre, s. n. Perioadă a ciclului sexual la femelele mamifere, în care mucoasa uterului permite fixarea oului fecundat. – Din fr. oestre.

DUODENÍTĂ, duodenite, s. f. Inflamație a mucoasei care căptușește duodenul. [Pr.: du-o-] – Din fr. duodénite.

TACT1, (2) tacturi, s. n. 1. Simț care se referă la senzațiile provocate de agenții exteriori asupra receptorilor pielii sau mucoaselor; pipăit. 2. Măsură, cadență, ritm în muzică. ♦ Ritm de mișcare în mers, în dans etc. 3. Facultate de a judeca o situație dificilă rapid și cu finețe, care determină o comportare corectă, delicată și adecvată. – Din germ. Takt, fr. tact.

ÍCTER s. n. simptom constând în colorația în galben a pielii și a mucoaselor, datorită impregnării țesuturilor cu pigmenți biliari. (< fr. ictère, lat. icterus, gr. ikteros)

TRAHEÍTĂ, traheite, s. f. Boală care constă în inflamația mucoasei traheale. – Din fr. trachéite.

HIPERPEPSÍE s. f. exagerare a funcționării mucoasei gastrice, cu creșterea procesului fermentativ. (< fr. hyperpepsie)

COLUMBIFÓRM, -Ă, columbiformi, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre păsări) Care se aseamănă cu porumbelul. 2. S. f. (La pl.) Ordin de păsări bune zburătoare, care își hrănesc puii, în primele zile, cu un fel de lapte secretat de mucoasa gușii părinților; (și la sg.) pasăre din acest ordin. – Din fr. colombiforme.

RUJEÓLĂ, rujeole, s. f. Infecție virotică contagioasă care apare la vârsta copilăriei, caracterizată printr-o erupție generalizată de culoare roșie pe piele și pe mucoase. [Pr.: -je-o-] – Din fr. rougeole.

HIDRORÉE1 s. f. scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată. (< fr. hydrorrhée)

RINÍTĂ, rinite, s. f. Inflamație acută sau cronică a mucoasei nasului; coriză, guturai. – Din fr. rhinite.

DERMOTRÓP, -Ă, dermotropi, -e, adj. (Despre bacterii sau virusuri) Care prezintă afinitate pentru mucoase sau tegumente. – Din fr. dermotrope.

SALÍVĂ s. f. Lichid apos și puțin vâscos care se formează continuu în gură, fiind secretat de glandele salivare, care servește la formarea și la înghițirea bolului alimentar, umezește și spală membrana mucoasă a gurii etc. – Din fr. salive, lat. saliva.

SECRETÍNĂ s. f. Hormon produs de mucoasa duodenului, care are proprietatea de a excita secreția sucului pancreatic, a bilei și a salivei. – Din fr. sécrétine.

HEMIANOSMÍE s. f. pierdere a simțului mirosului pe jumătate din mucoasa nazală. (< fr. hémianosmie)

HEMATURÍE s. f. prezența sângelui în urină, datorată unei hemoragii a mucoasei căilor urinare. (< fr. hématurie)

SIFILÍDĂ, sifilide, s. f. Erupție apărută pe piele și pe mucoase în faza a doua a sifilisului. – Din fr. syphilide.

SÍFILIS, sifilisuri, s. n. Boală venerică provocată de un spirochet (Treponema pallidum), care se transmite prin contaminare sau prin ereditate și care se caracterizează în faza întâi prin apariția șancrului, în faza a doua prin apariția sifilidelor, iar în faza a treia prin leziuni la diferite organe (interne) ale corpului; lues. ◊ Sifilis congenital (sau ereditar) = formă de sifilis care apare la copil, de obicei după o naștere prematură, manifestându-se la început prin leziuni cutanate viscerale și pe mucoase, mai târziu prin tumori. – Din fr. syphilis.

SINUZÍTĂ, sinuzite, s. f. Boală care constă în inflamarea acută sau cronică a mucoasei care căptușește sinusurile1 nazale. – Din fr. sinusite.

STOMATOSCÓP, stomatoscoape, s. n. (Med.) Instrument pentru examinarea (mucoasei) cavității bucale. – Din fr. stomatoscope.

STOMATOSCOPÍE, stomatoscopii, s. f. (Med.) Examinare a mucoasei cavității bucale cu ajutorul stomatoscopului. – Din fr. stomatoscopie.

GRANULÁȚIE s. f. 1. mic corpuscul pentru anumite celule. ◊ mică tumoare rotundă pe suprafața membranelor seroase și mucoase în anumite afecțiuni. 2. structură a unui material granular, exprimată în procente de greutate. 3. nodozitate mică (de origine tuberculoasă). (< fr. granulation)

STREPEZEÁLĂ, strepezeli, s. f. Senzație de iritație neplăcută a dinților și a mucoasei bucale, produsă când se mănâncă fructe sau alimente acre, astringente. – Strepezi + suf. -eală.

STREPEZÍT, -Ă, strepeziți, -te, adj. (Despre dinți sau mucoasa bucală) Iritat în urma consumului de fructe sau alimente acre, astringente. [Var.: sterpezít, -ă adj.] – V. strepezi.

SUBÍCTER, subictere, s. n. Simptom constând din culoarea ușor gălbuie a pielii și a mucoaselor, care constituie unul dintre semnele de început ale hepatitei. – Din fr. subictère.

CONJUNCTÍVĂ, conjunctive, s. f. Membrană mucoasă care acoperă suprafața internă a pleoapelor și suprafața anterioară a globului ochilor. – Din fr. conjonctive.

GLÉRĂ s. f. 1. secreție albicioasă și cleioasă a unei mucoase; mucozitate. 2. albuș de ou crud. (< fr. glaire)

CRÍPTĂ, cripte, s. f. 1. Construcție subterană într-un templu antic în care se păstrau obiectele de cult, arhiva, tezaurul etc. 2. Cavou subteran, construit sub o biserică sau sub un monument. 3. Capelă subterană folosită ca loc de înmormântare sau de păstrare a relicvelor. 4. (Med.) Adâncitură mică în formă de tub, situată pe suprafața unei mucoase. – Din fr. crypte, lat. crypta.

GASTROENTEROCOLITĂ s. f. inflamație a mucoasei stomacului, intestinului subțire și a colonului3. (< fr. gastro-entérocolite)

GASTROENTERÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei și a intestinului subțire. (< fr. gastro-entérite)

GASTRODUODENÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei stomacului stomacului și duodenului. (< fr. gastro-duodénite)

GASTRÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei stomacului. (< fr. gastrite)

GASTROBIOPSÍE s. f. biopsie a mucoasei gastrice, în cursul gastroscopiei. (< fr. gastrobiopsie)

GASTRÍNĂ s. f. substanță secretată de mucoasa gastrică din regiunea pilorică. (< fr. gastrine)

EXSUDÁT s. n. 1. produs de secreție în cursul unui proces inflamator al mucoaselor și al diferitelor țesuturi ale organismului. 2. scurgere de sevă sau de rășină care se prelinge la suprafața organelor plantelor. (< fr. exsudat)

EVERSIÚNE s. f. 1. răsturnare, ruină, ruinare. 2. ieșire a unei mucoase din cavitatea ei naturală. (< fr. éversion, lat. eversio)

ETMOIDÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei etmoidului. (< fr. ethmoïdite)

ÉSTRU2 s. n. fază a ciclului sexual la mamifere în care mucoasa uterului permite fixarea ovulului fecundat. (< fr. oestrus, gr. oistros)

ESOFAGORAGÍE s. f. hemoragie la nivelul mucoasei esofagiene. (< fr. oesophagorragie)

ESOFAGÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei esofagului. (< fr. oesophagite)

EROZIÚNE s. f. 1. roadere a solului, a rocilor sub acțiunea diferiților agenți externi. ◊ (p. ext.) roadere, tocire, uzură. 2. uzură a conductelor sau a aparatelor metalice datorită frecării fluidelor de pereții acestora. 3. ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor. 4. (fig.) degradare progresivă, uzură lentă. (< fr. érosion, lat. erosio)

ERITRÓZĂ s. f. 1. aspect roșu congestiv al pielii și al mucoaselor. ◊ hiperplazie a țesuturilor formatoare de hematii. 2. monozaharidă cu patru atomi de carbon. 3. predispoziție de a roși. (< fr. érythrose)

ERITROPLAZÍE s. f. dermatoză pe mucoase, sub formă de pete roșii, lucitoare, nedureroase, care se transformă de obicei într-un epiteliom. (< fr. érythroplasie)

ÉPULIS s. n. tumoare inflamatorie a mucoasei gingivale; epulidă. (< fr. épulis)

EPITÉLIU s. n. 1. țesut vascular, alcătuit din unul sau mai multe straturi de celule, care formează învelișul pielii, al mucoaselor, glandelor etc. 2. strat de celule alungite care căptușește interiorul anumitor organe, la plante. (< fr. épithélium)

ENDONEFRÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei bazinetului. (< fr. endonéphrite)

ENDONAZÁL, -Ă adj. referitor la mucoasa dinăuntrul nasului. (< fr. endonasal)

ENDOMÉTRU s. n. mucoasă care căptușește uterul. (< fr. endomètre, engl. endometrium)

ENDOCERVICÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei colului uterin. (< fr. endocervicite)

ENANTÉM s. n. erupție pe mucoase în unele boli contagioase. (< fr. énanthème)

ECTROPIÓN s. n. 1. eversiune a unei mucoase. 2. întoarcere a pleoapelor în afară, din cauza unei conjunctivite granuloase. (< fr. ectropion, gr. ektropion)

DUODENÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei duodenului. (< fr. duodénite)

DIFTEROVARIÓLĂ s. f. viroză a galinaceelor, caracterizată prin erupție cutanată și formarea de pseudomembrane pe mucoasa căilor digestive și respiratorii. (< difterie + variolă)

DERMOTRÓP, -Ă adj. (despre substanțe, germeni) care se fixează pe tegumente și mucoase. (< fr. dermotrope)

DECÍDUU, -UĂ adj. (despre caliciu, frunze etc.) care se detașează de pe un organ; caduc, nepersistent. ♦ membrană ŭă = mucoasă a uterului gravidei care se expulzează după naștere. (< lat. deciduus)

CORIZĂ s. f. inflamație a mucoasei nazale; rinită. (< fr. coryza)

CONDILÓM s. n. tumoare benignă a tegumentelor și mucoaselor la nivelul anusului sau organelor genitale. (< fr. condylome)

COLECISTOCHINÍNĂ s. f. hormon colagen secretat de mucoasa duodenală. (< fr. cholécystokinine)

CIANÓZĂ1 s. f. colorare în albastru a pielii sau a mucoaselor. (< fr. cyanose)

CHIURETÁ vb. tr. a curăța cu chiureta suprafața unei mucoase. (< fr. cureter)

CHIL1 s. n. lichid din digestia alimentelor, absorbit de mucoasa intestinală pentru a fi transportat, pe cale limfatică, în tot corpul. (< fr. chyle, lat. chylus, gr. khylos, suc)

CHERATINIZÁRE s. f. infiltrare cu cheratină a unei mucoase sau a straturilor superficiale ale pielii. (după fr. kératinisation)

CATÁR s. n. inflamație a mucoasei unui organ (mucoasa nazală), însoțită de secreție. (< fr. catarrhe, lat. catarrhus, gr. katarrhos)

POLÍP s.m. 1. Animal nevertebrat de apă care are capul înconjurat de tentacule. 2. Excrescență cărnoasă formată pe mucoasa nasului, a laringelui etc. [< fr. polype, cf. lat. polypus, gr. polypous < polys – numeros, pous – picior].

BALANÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei glandului și a prepuțului (de origine micotică). [Pl. -te. / < fr. balanite, cf. gr. balanos – gland].

CARDIOMIOTOMÍE s. f. incizie chirurgicală a seromucoasei gastrice și esofagiene la nivelul sfincterului cardiac. (< fr. cardiomyotomie)

BLENO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) mucoasă”. [< fr. blenno-, cf. gr. blenna – mucozitate].

BLENORAGÍE s.f. Inflamație a mucoasei organelor genitale, datorită unui gonococ; blenoree, gonoree. [Gen. -iei. / < fr. blennorragie].

CANCROÍD s.n. Formație canceroasă a pielii și a mucoaselor. [Pron. -cro-id. / < fr. cancroïde, cf. lat. cancer – rac, gr. eidos – formă].

CANDIDÓZĂ s.f. Infecție a pielii și a mucoaselor, datorită unor ciuperci; moniliază (2). [< fr. candidose].

CHERATINIZÁRE s.f. (Biol.) Infiltrarea cu cheratină a unei mucoase sau a straturilor superficiale ale pielii; îngroșare a stratului cornos al pielii. [După fr. kératinisation].

CHIL s.n. Lichid rezultat din partea nutritivă a alimentelor, care este absorbit de mucoasa intestinală pentru a fi raspândit apoi în tot corpul spre a-l hrăni. [Pl. -luri. / < fr. chyle, cf. gr. chylos – suc].

CHIURETÁ vb. I. tr. A curăța cu chiureta suprafața unei mucoase, (spec.) a uterului. [Pron. chiu-re-. / < fr. cureter].

CONDILÓM s.n. (Med.) Tumoare benignă a tegumentelor și mucoaselor. [Pl. -oame. / < fr. condylome, cf. gr. kondyloma – umflătură].

ENDOCERVICÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei colului uterin. [< fr. endocervicite].

ENDOMÉTRU s.n. mucoasă internă a uterului. [< fr. endomètre].

ENDONEFRÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei bazinetului. [< fr. endonéphrite].

ÉPULIS s.n. (Med.) Tumoare inflamatorie a mucoasei gingivale. [< fr. épulis, cf. gr. epi – pe, oulon – gingie].

CANDIDÓZĂ s. f. infecție micotică a pielii și a mucoaselor datorată unor specii de ciuperci candida; monilioză (2). (< fr. candidose)

ERITRÓZĂ s.f. (Med.) 1. Aspect roșu congestiv al pielii și al mucoaselor. ♦ Hiperplazie a țesuturilor formatoare de hematii. 2. Monozaharidă cu patru atomi de carbon. 3. Mare ușurință de a roși. [< fr. érythrose].

CANCROÍD, -Ă I. adj. asemănător cu cancerul. II. s. n. formație canceroasă malignă a pielii și a mucoaselor, în care procesul de cheratinizare este deosebit de accentuat. (< fr. cancroïde)

ETMOIDÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei etmoidale. [< fr. ethmoïdite].

EXSUDÁT s.n. Produs de secreție care se formează în cursul unui proces inflamator al mucoaselor și al diferitelor țesuturi ale organismului. ♦ Scurgere de sevă sau de rășină care se prelinge la suprafața organelor plantelor ori se strânge în anumite goluri ale țesuturilor. [< fr. exsudat].

FILIFÓRM, -Ă adj. În formă de fir. ♦ Papile filiforme = papilele care se găsesc în mucoasa limbii. [< fr. filiforme].

GASTRODUODENÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei stomacului și duodenului. [< fr. gastro-duodénite].

GASTROENTEROCOLÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei stomacului, intestinului subțire și a colonului. [Pron. -tro-en-. / < fr. gastro-entérocolite].

GLÉRĂ s.f. (Biol.) Secreție albicioasă și cleioasă a unei mucoase; mucozitate. ♦ Albuș de ou crud. [< fr. glaire].

GRANULÁȚIE s.f. 1. Mic corpuscul caracteristic pentru anumite celule. ♦ Mică tumoare rotundă care se formează pe suprafața membranelor seroase și mucoase în anumite afecțiuni. 2. (Tehn.) Structura unui material granulos, exprimată în procente de greutate. [Gen. -iei, var. granulațiune s.f. / cf. fr. granulation].

HEMIANOSMÍE s.f. (Med.) Pierdere a simțului mirosului pe jumătate din mucoasa nazală. [Pron. -mi-an-, gen. -iei. / < fr. hémianosmie, cf. gr. hemi – jumătate, an – fără, osme – miros].

HIDRORÉE s.f. 1. Scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată. 2. Sudoare abundentă. [Pron. -re-e, pl. invar. / < fr. hydrorrhée, cf. gr. hydor – apă, rhein – a curge].

LEUCOPLAZÍE s.f. (Biol.) Îngroșare patologică a unei mucoase, având ca rezultat formarea unei pete albicioase-gălbuie; leucoplachie. [< fr. leucoplasie, cf. gr. leukos – alb, plassein – a forma].

METRORÉE s.f. (Med.) Scurgere mucoasă sau seroasă din cavitatea uterină. [Pron. -re-e. / cf. gr. metra – uter, rhein – a curge].

MÚCUS s.n. Secreție a celulelor mucoase ale glandelor. V. mucozitate. ♦ Lichid transparent care îmbracă corpul peștilor. [< fr., lat. mucus].

MUGHÉT s.n. (Biol.) Boală a mucoaselor datorită unei ciuperci, care apare mai ales în gură la sugari; (pop.) mărgăritărel. [Scris și muguet. / < fr. muguet].

NIDÁȚIE s.f. 1. (Liv.) Încuibare. 2. (Med.) Fixare a oului fecundat în mucoasa uterină. [Gen. -iei. / < fr. nidation, cf. lat. nidus – cuib].

NÍMFĂ s.f. 1. Divinitate feminină a apelor, a izvoarelor, a munților etc. la greci. 2. (Fig.) Fată tânără foarte frumoasă. 3. Formă intermediară în metamorfoza unor insecte între forma de larvă și forma adultă; pupă2. 4. Înveliș membranos al mucoasei vulvo-vaginale. [Cf. lat. nympha, gr., fr. nymphe].

NÓMĂ1 s.f. Cangrenă a unei mucoase, din care se scurge un lichid cu miros neplăcut. [< fr. noma, cf. gr. nomein – a roade].

PAHIVAGINÍTĂ s.f. (Med.) Vaginită caracterizată prin hipertrofia papilelor mucoasei. [< fr. pachyvaginite].

PILORÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei pilorice. [< fr. pylorite].

PITUITÁR, -Ă adj. Referitor la fluxul nazal, la catar. ◊ Glandă pituitară = hipofiză. // s.f. mucoasa cavităților nazale. [Pron. -tu-i-. /< fr. pituitaire, it. pituitario, lat. pituita – secreție].

PROCTORÉE s.f. (Med.) Scurgere mucoasă prin anus. [Pron. -re-e. / < fr. proctorrhée].

BRONHOBIOPSÍE s. f. biopsie a mucoasei bronhiilor, în bronhoscopie. (< fr. bronchobiopsie)

PÚRPURĂ s.f. 1. Materie colorantă de un roșu-închis, pe care cei vechi o extrăgeau din coșenilă. 2. (Culoare) roșu-închis. ◊ Purpură retiniană = substanță fotosensibilă de culoare roșie, care se găsește în celulele cu bastonaș de pe retină. 3. Stofă plușată vopsită cu purpură. ♦ Haină regească, imperială făcută dintr-o astfel de stofă; hlamidă. ♦ (Fig.) Demnitatea de împărat sau de consul în vechea Romă; (mai târziu) demnitatea suveranilor și a cardinalilor. 4. Erupție de pete roșii pe piele și mucoase datorită unor mici hemoragii. [Pl. -re, -ri. / < lat. purpura, cf. fr. pourpre].

RAGÁDĂ s.f. 1. Nume dat unor mici ulcerații care se formează pe piele și pe mucoasa anală. 2. Sfârcul mamelei. [< fr. rhagade, cf. gr. rhagas – fisură].

RINOSCLERÓM s.n. (Med.) Boală infecțioasă caracterizată printr-o secreție cronică și infiltrația sclerozantă a mucoasei nazale. [Pl. -oame. / < fr. rhinosclérome, cf. gr. rhis – nas, skleroma – tumoare dură].

RINOSCLERÓZĂ s.f. (Med.) Atrofie a mucoasei pituitare. [< fr. rhinosclérose].

SABURÁL, -Ă adj. (Med.; despre limbă sau mucoase digestive în anumite boli) Cu aspect alb-gălbui, nisipos. [< fr. saburral, cf. lat. saburra – lest].

SFENOIDÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei sinusului sfenoidal. [Pron. -no-i-. / < fr. sphénoïdite].

BLENORAGÍE s. f. inflamație a mucoasei organelor genitale datorită unui gonococ; blenoree, gonoree. (< fr. blennorragie)

BLEN(O)- elem.mucoasă”, „mucus, mucozitate”. (< fr. blenn/o/-, cf. gr. blenna)

BLEFAROCONIÓZĂ s. f. inflamare, ulcerare a mucoasei pleoapelor, declanșată de pulberi. (< fr. blépharoconiose)

VAGINÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei vaginale. [< fr. vaginite].

gnatoragíe s.f. Hemoragie a mucoasei maxilarelor. < fr. gnathorragie

ANGHÍNĂ/ANGÍNĂ s. f. 1. inflamație a mucoasei din fundul gâtului sau a faringelui, însoțită de greutatea de a înghiți; angor. 2. ~ pectorală = afecțiune caracterizată prin accese de sufocare și dureri în regiunea inimii. (< fr. angine, lat. angina)

ANCHILOSTOMIÁZĂ s. f. boală parazitară provocată de anchilostom, prin inflamarea mucoasei intestinului. (< fr. ankylostomiase)

AMIXÍE1 s. f. absență a secreției mucoase. (< fr. amixie)

COLPOCHERATÓZĂ s. f. degenerescență a epiteliului mucoasei vaginale, care tinde a se cheratiniza. (<fr. colpokératose)

ÁFTĂ s.f. (Med.) Ulcerație superficială, dureroasă, localizată pe mucoasa gurii sau a faringelui. [< fr. aphte, cf. gr. aphta].

AFTÓS, -OÁSĂ adj. Cu afte. ◊ Febră aftoasă = boală caracteristică vitelor cornute, manifestată prin febră și urmată de o erupție pe mucoasa gurii și între unghii, putând fi transmisă și omului. [< fr. aphteux].

AFTÓS, -OÁSĂ adj. cu afte. ♦ febră õasă = boală a vitelor cornute, transmisibilă și omului, prin febră și erupție pe mucoasa gurii. (< fr. aphteux)

ÁFTĂ s. f. ulcerație superficială, dureroasă, pe mucoasa bucală. (< fr., gr. aphte)

ANCHILOSTOMIÁZĂ s.f. Boală parazitară provocată de anchilostom, care se manifestă prin inflamarea mucoasei intestinului și prin pierderea hemoglobinei. [< fr. ankylostomiase].

ANGHÍNĂ s.f. 1. Inflamație a mucoasei din fundul gâtului sau a faringelui, însoțită de greutatea de a înghiți. 2.Anghină pectorală = afecțiune caracterizată prin accese de sufocare și prin dureri în regiunea inimii. [Pl. -ne, var. angină s.f. / < fr. angine, cf. germ. Angine, lat. angina < angere – a înăbuși].

BALANÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei glandului. (< fr. balanite)

VEZÍCULĂ s.f. (Med.) 1. Vezică mică. 2. Nume dat unor bășicuțe pline cu lichid care se ivesc pe piele și pe mucoase în diferite boli. ◊ Veziculă biliară v. biliar. [< fr. vésicule, cf. lat. vesicula].

ADENOVÍRUS s. n. grup de virusuri cu afinitate pentru mucoasa conjunctivală, faringială și țesutul limfatic. (< fr. adénovirus)

CATÁR s.n. Inflamație a mucoasei unui organ (în special a mucoasei nazale), însoțită de secreție. [Pl. -ruri, -re. / < fr. catarrhe, cf. gr. katarrhos – scurgere].

CONJUNCTÍVĂ s.f. Membrană mucoasă care unește pleoapele cu globul ocular. [Cf. fr. conjonctive].

CORÍZĂ s.f. Inflamație a mucoasei nazale; rinită. [< fr. coryza, cf. gr. koryza].

DERMOTRÓP, -Ă adj. (Despre substanțe, germeni) Care se fixează pe tegumente și mucoase. [< fr. dermotrope].

DUODENÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei duodenului. [< fr. duodénite].

ENDOMETRÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei uterului. [< fr. endométrite, cf. gr. endon – înăuntru, metra – uter].

ENDONAZÁL, -Ă adj. Referitor la mucoasa dinăuntrul nasului. [Cf. fr. endonasal].

ENTERÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei intestinului. [< fr. entérite, cf. gr. enteron – intestin].

EPITÉLIU s.n. Țesut compus din unul sau mai multe straturi de celule, care formează învelișul pielii, al mucoaselor etc. [Pron. -liu. / < fr. epithélium, cf. gr. epi – deasupra, thele – mamelă].

EROZIÚNE s.f. 1. Acțiunea de roadere pe care o exercită mai ales apa și agenții atmosferici asupra Pământului; (spec.) roadere a solului produsă de acțiunea diferiților agenți externi. 2. Uzura conductelor sau a aparatelor metalice, datorită frecării fluidelor de pereții acestora. 3. Ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor. [Pron. -zi-u-. / < fr. érosion].

FARINGÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei faringelui. [< fr. pharyngite].

GASTRÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei stomacului. [< fr. gastrite].

GASTROENTERÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei stomacului și a intestinului subțire. [< fr. gastro-entérite, cf. gr. gaster – stomac, enteron – intestin].

HEMATURÍE s.f. Prezența sângelui în urină datorită unei hemoragii a mucoasei căilor urinare. [Gen. -iei. / < fr. hématurie, cf. gr. haima – sânge, ouron – urină].

HEMOGENÍE s.f. (Med.) Boală caracterizată prin hemoragii care survin spontan în organe sau pe mucoase ca urmare a reducerii pronunțate a numărului trombocitelor. [Gen. -iei. / < fr. hémogénie, cf. gr. haima – sânge, genos – naștere].

pleásnă, plésne, s.f. (pop.) 1. șfichi, bici; zgomot produs de plesnitura biciului; lovitură, plesnitură de bici. 2. fir de care se prinde cârligul la capătul sforii de pescuit. 3. iritație a mucoasei limbii și a cerului gurii (mai ales la copii mici). 4. (fig.) vorbă usturătoare, sarcastică. 5. fiecare dintre cele trei curelușe înguste cu care se încheie cureaua la cioareci, prinse în trei catarame. 6. șuviță de păr. 7. fir de in sau de cânepă. 8. (reg.) disc sau verigă pusă pe osia roții căruței, pentru a apăra de frecare. 9. bucată mică, așchie, țandără desprinsă dintr-un lemn. 10. (la pl.) mătreață. 11. (la pl.) boală de copii; afte, stomatită. 12. stâncă, piatră gata să se despice într-o mină; crăpătură în stâncă. 13. insectă care trăiește în locuri întunecate; șvab. 14. larva unor fluturi de noapte, sub forma unui vierme mare și păros, cu un cârlig chitinos la unul din capete; câinele-babei.

plesníe s.f. (reg.) boală care se manifestă prin inflamarea mucoasei bucale; stomatită.

pléșmă, pléșme, s.f. (reg.) boală care se manifestă prin inflamarea mucoasei bucale; stomatită.

LARINGÍTĂ s.f. Inflamare a mucoasei laringelui. [< fr. laryngite].

MÓRVĂ s.f. Boală contagioasă (la cai), care se manifestă prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc.; (pop.) răpciugă. [< fr. morve].

MUCOÁSĂ s.f. Membrană care căptușește sau învelește cavitatea unui organ secretor. [< fr. muqueuse].

MUCOPROTEÍDĂ s.f. (Biol.) Materie mucoasă din secrețiile glandelor. [< fr. mucoprotéide].

OZÉNĂ s.f. Inflamație supurativă fetidă a mucoasei nazale, care duce la atrofierea acesteia și la dispariția simțului mirosului. [< fr. ozène, cf. gr. ozaina].

PAPÍLĂ s.f. 1. Proeminență de pe suprafața dermei sau a unor mucoase, care dă pielii sensibilitate. 2. Mică protuberanță rigidă alungită de pe suprafața unor părți ale plantei. [< fr. papille, cf. lat. papilla].

PAPILÓM s.n. (Med.) Tumoare epitelială benignă, care se formează pe piele și pe mucoase. [Pl. -oame. / < fr. papillome].

strúdiniță, strúdinițe, s.f. (pop.) inflamare a mucoasei cavității bucale; stomatită.

PEPSÍNĂ s.f. (Biol.) Enzimă cu rol important în digestie, secretată de mucoasa gastrică. ♦ Medicament extras din mucoasa stomacală a unor animale și administrat în unele boli de stomac. [< fr. pepsine].

PIELÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei bazinetului și a rinichilor. [Pron. pi-e-. / < fr. pyélite, cf. gr. pyelos – bazin].

RINÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei nasului; coriză. [< fr. rhinite, cf. gr. rhis – nas].

SECRETÍNĂ s.f. Hormon secretat de mucoasa duodenului. [< fr. sécrétine].

SIFILÍDĂ s.f. Erupție sifilitică pe piele și pe mucoase, care apare în faza a doua a sifilisului. [< fr. syphilide].

SINUZÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a mucoasei sinusurilor nazale. [< fr. sinusite].

STOMATÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei cavității bucale. [< fr. stomatite, cf. gr. stoma – gură].

STOMATOSCOPÍE s.f. Metodă de examinare a mucoasei cavității bucale cu ajutorul stomatoscopului. [Gen. -iei. / cf. fr. stomatoscopie, germ. Stomatoskopie < gr. stoma – gură, skopein – a privi].

ȘÁNCRU s.n. (Med.) Ulcerație a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere a unui agent patogen în organism. [Pl. -re, -ruri. / < fr. chancre, cf. germ. Schanker].

TÓPIC, -Ă adj. Referitor la topică. ♦ (Despre nume) Care denumește locuri, localități. // adj., s.n. (Medicament) care modifică locul (pielea sau mucoasele) pe care se aplică. [< fr. topique, cf. lat. topicus < gr. topos – loc].

TRAHEÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei traheii. [Pron. -he-i-. / < fr. trachéite].

TRICOMÓNAS s.m. (Zool.) Gen de protozoare flagelate care trăiesc parazitar pe om, cauzând iritația anumitor mucoase. [< fr. trichomonas].

ÚLCER s.n. Leziune organică care nu se cicatrizează și care are tendința să se întindă și să supureze. ♦ Inflamație a mucoasei stomacului și duodenului. [< fr. ulcère, cf. lat. ulcus – rană].

ÁFTĂ, afte, s. f. Ulcerație superficială și dureroasă, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui. – Fr. aphte (lat. lit. aphtae).

URETRÍTĂ s.f. Inflamație a mucoasei uretrale. [< fr. urétrite].

URETROSCÓP s.n. Instrument folosit pentru examinarea mucoasei uretrale. [< fr. urétroscope].

MÓRVĂ s. f. boală contagioasă (la cai), care se manifestă prin ulcerații pe mucoasa nazală, respirație grea etc.; răpciugă. (< fr. morve)

MUCÍNĂ s. f. substanță transparentă, hialină, semifluidă, din țesuturile mucoase. (< fr. mucine)

MUCOÁSĂ s. f. membrană care căptușește unele cavități ale corpului și a cărei suprafață este umectată de mucus. (< fr. muqueuse)

MUCOGRAFÍE s. f. studiu radiografic al reliefului mucoasei gastrice. (< fr. mucographie)

MUCOLÍTIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care acționează asupra secreției mucoase, producând mucoliză. (< fr. mucolitique)

MUCOPROTEÍDĂ s. f. mucoasă din secrețiile glandelor. (< fr. mucoprotéide)

MÚCUS s. n. 1. lichid vâscos, de compoziție alcalină, secretat de celulele mucoase ale glandelor. 2. lichid transparent care îmbracă corpul peștilor. (< lat., fr. mucus)

MUGUET [MÜGHÉ] s. n. boală a mucoaselor datorită unei ciuperci, care apare în gură la sugari; mărgăritărel. (< fr. muguet)

NIDÁȚIE s. f. fixare a oului fecundat în mucoasa uterină. (< fr. nidation)

NÍMFĂ s. f. 1. (mit.) divinitate feminină a apelor, a izvoarelor, a munților etc. ◊ (fig.) fată (femeie) tânără și grațioasă. 2. stadiu intermediar în metamorfoza unor insecte, între larvă și adult; pupă2. 3. înveliș membranos al mucoasei vulvo-vaginale. (< lat. nympha, gr., fr. nymphe)

NOCICEPTÍV, -Ă adj. referitor la stimulațiile de la agenții nocivi pentru organism la nivelul pielii sau al mucoaselor. (< fr. nociceptif)

NÓMĂ1 s. f. cangrenă a unei mucoase, din care se scurge un lichid cu miros neplăcut. (< fr. noma)

OZÉNĂ s. f. inflamație supurativă fetidă a mucoasei nazale, care duce la atrofierea acesteia și dispariția simțului mirosului. (< fr. ozène, gr. ozaina, duhoare)

PAHIVAGINÍTĂ s. f. vaginită prin hipertrofia papilelor mucoasei. (< fr. pachyvaginite)

PAPÍLĂ s. f. 1. proeminență de pe suprafața dermei sau a unor mucoase, cu diferite funcții (senzitive). 2. mică protuberanță rigidă alungită pe frunzele sau stigmatul plantelor. (< fr. papille, lat. papilla)

PAPILÓM s. n. tumoare benignă, în formă de papilă, pe piele și pe mucoase. (< fr. papillome)

PEPSÍNĂ s. f. enzimă secretată de mucoasa gastrică și activată de acidul clorhidric, care hidrolizează proteinele. (< fr. pepsine)

PÉPTIC, -Ă adj. referitor la acțiunea pepsinei; pepsic. ♦ ulcer ~ = ulcer al mucoasei gastrice sau jejunale, care survine după o intervenție chirurgicală asupra stomacului. (< fr. peptique)

PIELÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei bazinetului renal. (< fr. pyélite)

PILORÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei pilorice. (< fr. pylorite)

PILORODUODENÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei pilorului și duodenului. (< fr. pyloroduodénite)

PITUITÁR, -Ă I. adj. referitor la fluxul nazal, la catar. ♦ glandă ~ă = hipofiză. II. s. f. mucoasa cavității nazale. (< fr. pituitaire)

POLINUCLEOTIDÁZĂ s. f. enzimă din mucoasa intestinală, care descompune acizii nucleici și nucleotidele. (< fr. polynucléotidase)

POLÍP1 s. m. 1. animal celenterat fixat, cu corpul în formă de săculeț, cu un orificiu buco-anal, înconjurat de tentacule. 2. excrescență pediculată, cărnoasă sau fibroasă, care apare pe mucoasa nasului, a laringelui etc. (< fr. polype)

POLIPÓZĂ s. f. afecțiune caracterizată prin formarea de polipi1 (2) la suprafața unor mucoase. (< fr. polypose)

PRECANCERÓZĂ s. f. vegetații veneriene mari și abundente, dezvoltate pe o mucoasă sau pe un tegument care evoluează în neaoplasm. (< fr. précancérose)

PROCTORÉE s. f. scurgere mucoasă prin anus. (< fr. proctorrhée)

PROGESTERÓN s. m. hormon steroid secretat de ovar, care are proprietatea de a transforma mucoasa uterină, favorizând nidația oului fecundat; luteină. (< fr. progestérone)

PRURÍT s. n. mâncărime intensă a pielii sau a altor mucoase. (< fr. prurit, lat. pruritus)

PÚRPURĂ2 s. f. boală printr-o erupție de pete roșii hemoragice, pe piele și mucoase. (< fr. purpura)

RACLÁJ s. n. curățire a stratului superficial al mucoasei uterine pentru îndepărtarea ovulului fecundat; chiuretaj. (< fr. raclaje)

RAGÁDĂ s. f. 1. mică ulcerație pe piele și pe mucoasa anală. 2. sfârcul mamelei. (< fr. rhagade)

RINÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei nazale; coriză. (< fr. rhinite)

RINOLARINGÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei nazale și a laringelui. (< fr. rhino-laryngite)

RINOSALPINGÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei nazale și a trompei lui Eustache. (< fr. rhino-salpingite)

RINOSCLERÓZĂ s. f. atrofie a mucoasei pituitare. (< fr. rhinosclérose)

SECRETÍNĂ s. f. hormon secretat de mucoasa duodenului, cu acțiune stimulatoare asupra secreției sucului pancreatic și intestinal. (< fr. sécrétine)

SFENOIDÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei sinusului sfenoidal. (< fr. sphénoïdite)

SIFILÍDĂ s. f. erupție sifilitică pe piele și mucoase, în faza a doua a sifilisului. (< fr. syphilide)

SINUZÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei sinusurilor craniului și a sinusului nazal. (< fr. sinusite)

STAFILODERMÍE s. f. afecțiune a pielii și a mucoaselor produsă de stafilococi. (< fr. staphylodermie)

STOMATÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei cavității bucale. (< fr. stomatite)

STOMATOSCOPÍE s. f. metodă de examinare a mucoasei cavității bucale cu ajutorul stomatoscopului. (< fr. stomatoscopie)

STREPTODERMÍE s. f. afecțiune a mucoaselor și a pielii produsă de streptococi. (< fr. streptodermie)

ȘÁNCRU s. n. ulcerație a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere a unui agent patogen în organism. (< fr. chancre)

TÓPIC, -Ă I. adj. 1. referitor la un loc sau areal; local. 2. referitor la topică. 3. (despre nume) care denumește locuri, localități. II. adj., s. n. (medicament) care modifică local pielea sau mucoasele pe care se aplică. III. s.n. (lingv.) subiect al discursului definit ca „cel despre care se spune ceva”. IV. s. f. 1. (în retorica antică) studiul procedeelor și al mijloacelor de argumentare generale, comune pentru expunerea unei teme. 2. ordinea cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază. ◊ parte a sintaxei sau a stilisticii care studiază această ordine. (< fr. topique, germ. topisch /II/ Topik)

TRAHEÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei traheii (1). (< fr. trachéite)

TRICOMÓNAS s. m. protozoar flagelat care trăiește parazitar pe om, cauzând iritația anumitor mucoase. (< fr. trichomonas)

ÚLCER1 s. n. 1. leziune a pielii sau a unei mucoase care nu se cicatrizează și care are tendința să se întindă și să supureze; ulcus. 2. boală a arborilor, cauzată de distrugerea treptată a straturilor lemnoase. (< fr. ulcère, lat. ulcus)

URETRÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei uretrale. (< fr. urétrite)

UROGASTRÓNĂ s. f. substanță de tip hormonal din mucoasa intestinului subțire sau din urină, cu acțiune inhibitoare asupra motilității stomacului și secreției gastrice. (< fr. urogastrone)

VAGINÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei vaginale. (< fr. vaginite)

VESTIBULÍTĂ s. f. inflamație a mucoasei vestibulului vaginal. (< fr. vestibulite)

VEZÍCULĂ s. f. 1. vezică de dimensiuni mici. 2. nume dat unor bășicuțe pline cu lichid care se ivesc pe piele și pe mucoase în diferite boli. ♦ ĕ seminale = glande perechi anexe ale aparatului genital bărbătesc, înapoia vezicii. (< fr. vésicule, lat. vesicula)

muc (mucuri), s. m.1. Substanță gelatinoasă, scurgere din nas. – 2. Fitil de lumînare aprinsă. – 3. Bucată de lumînare topită. – 4. Capăt de țigară, chiștoc. – Var. pl. mucuri (sensurile 2-4). Mr. muc(ă), muț, megl. muc, muți. Lat. mūcus (Pușcariu, 1112; Candrea-Dens., 1155; REW 5709), cf. it. moccio, moccolo (sicil. mukku), prov., cat., moc, v. fr. moche, sp. moco, port. monco, alb. mük, basc. muku. Ideea unui sing. reconstituit după pl. (Byck-Graur 36) nu pare potrivită. Der. mucări, s. f. pl. (mucarniță); mucări, vb. (a tăia mucul ars; a lăstări; a curăța copacii de crengi uscate); mucărie, s. f. (rar, răpciugă); mucarniță, s. f. (Olt., unealtă de tăiat mucul candelei sau lumînărilor); mucos, adj. (cu muci), megl. mucos, măcos, care poate reprezenta și lat. mūccosus (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1157; REW 5708), cf. sard. mukkozu, prov., cat. mocos, sp. mocoso, port. moncoso; mucoasă, s. f., format după fr. muquese; mucoșie, s. f. (rar, mucozitate); mucoare, s. f. (Trans., mucegai), mr. mucori, probabil reprezentant direct al lat. mūcōrem (Pușcariu 1116; Candrea-Dens., 1156; REW 5712), cf. abruz. mukore, astur. mugor.Cf. mugur. Der. neol. mucilagiu, s. n., din fr. mucilage; mucilaginos, adj., din fr. mucilagineux; mucoză, s. f., din fr. muqueuse, dublet al lui mucoasă; mucozitate, s. f., din fr. mucosité. – Din rom. provin ngr. μούϰουρα „alge care se strîng pe plaje” (după Meyer, Neugr. St., IV, 45, direct din lat. muculus, der. imposibil din punct de vedere fonetic), și mag. mukuc, mukucka (Edelspacher 19).

BÉHIC (‹ gr.) adj. (Despre un medicament) Care calmează tusea prin diminuarea tonusului centrilor nervoși ai acesteia, a sensibilității zonelor reflexogene ale mucoasei căilor respiratorii sau prin degajarea lor de secreții.

BIOFÍT, -Ă ({s} bio + gr. phyton „plantă”) adj. Care trăiește pe un alt organism fără a-i dăuna și cu care se află în echilibru biologic (ex. specii de microbi care trăiesc pe piele sau pe mucoase). În anumite condiții (scăderea rezistenței organismului, exaltarea virulenței microbilor) echilibrul se rupe și se produce îmbolnăvirea gazdei.

HIPERPLAZÍE, creșterea de volum a unui țesut, sau a unui organ prin proliferarea (înmulțirea) elementelor celulare constitutive; rar este fiziologică, compensatorie; apare, de regulă, patologic, producând tumori: hiperplazie adenomatoasă, sau simplă; hiperplazie glandulo-chistică a mucoasei uterine (v. metropatia hemoragică). Hiperplazia poate fi congenitală (hiperplazia rinichiului, timusului, tiroidei) sau câștigată, provocată de diferite boli (ale sistemului hematopoetic, ficatului, splinei, ganglionilor limfatici). Tratamentul hiperplaziei este cauzal.

BOLTĂ (‹ bg., scr.) s. f. 1. Element de construcție cu intradosul concav, realizat din cărămidă, blocuri de piatră, beton, beton armat, destinat să acopere un spațiu sau să preia sarcina unui pod transmițînd-o unui zid continuu sau unor puncte de reazem izolate. Pot fi simple (semicilindrice, în leagăn, în sfert de cilindru, semicupolă, á vela, în dublă curbă) și compuse (în cruce, în muchii, în cruce pe ogive, pe nervuri, mănăstirească, cu penetrații, moldovenească). ♦ Cheie de b. = denumire dată bolțarului aflat în centrul unei b; fig. element de bază al unei probleme. 2. Încăpere sau galerie (subterană) cu tavanul arcuit. 3. Construcție ușoară, arcuită în partea superioară, care servește drept sprijin plantelor agățătoare. 4. Plafon natural, arcuit, format din ramuri dese și apropiate ale unor copaci. 5. B. cerească = emisferă aparentă pe care par a se afla corpurile cerești; cer, firmament. 6. B. craniană = partea superioară a cutiei osoase craniene. ♦ B. palatină = perete osos acoperit de o membrană mucoasă, constituind plafonul cavității bucale, pe care o separă de fosele nazale; palat1 dur; (pop.) cerul-gurii. 7. (GEOL.) Formă structurală tectonică reprezentată de partea dintr-o cută anticlinală care racordează cele două flancuri ale acesteia. Este generată de mișcările orogenice.

BROM (‹ fr. {i}; {s} gr. bromos „miros urît”) s. n. Element chimic (Br.: nr. at. 35, m. at. 79,909, p. t. -7,3ºC, p. f. 58,78ºC), nemetal din familia halogenilor, lichid brun-roșiatic care dezvoltă vapori grei, sufocanți, cu miros neplăcut; are acțiune caustică asupra pielii, producînd arsuri grave; vaporii de b. atacă ochii și mucoasele; sub formă de săruri (bromuri) este folosit în medicină, în fotografie etc. A fost descoperit de chimistul francez A.J. Balard în 1826.

BRONȘÍTĂ (‹ fr.) s. f. Afecțiune a căilor respiratorii, constînd din inflamația acută sau cronică a mucoasei bronhiilor. De o mare frecvență, b. poate fi provocată de răceală, de iritarea prin agenți fizici sau chimici, precum și de localizarea bronhică a unor maladii infecțioase (gripă, rujeolă etc.). Forme particulare: b. astmatiformă, b. capilară etc.

ANCHILOSTÓM, achilostomi, s. m. Mic vierme intestinal care găurește vasele de sânge din intestin, inflamează mucoasa intestinului și distruge hemoglobina (Ankylostoma duodenale). – Fr. ankylostome.

ANCHILOSTOMIÁZĂ, achilostomiaze, s. f. Boală (provocată de anchilostom) care se caracterizează prin inflamarea mucoasei intestinale și prin pierderea hemoglobinei. [Pr.: -mi-a-] – Fr. ankylostomiase.

ANGHÍNĂ s. f. 1. Inflamație a mucoasei din fundul gâtului, care împiedică înghițirea și respirația. 2. (În expr.) Anghină pectorală = boală care se caracterizează prin dureri în regiunea inimii și accese de asfixie. – Fr. angine (lat. lit. angina).

*flégmă f., pl. e (vgr. phlégma, aprindere, flegmă, d. phlégo, ard. V. flacără). Materie apoasă care se află în organizm [!]. Substanță mucoasă pe care o scuĭpĭ cînd eștĭ răcit. Fig. Caracteru omuluĭ rece, care nu se emoționează.

ÁȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir (de bumbac, de in sau de cânepă) răsucit subțire, folosit la cusut, la fabricat țesături etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă = evident fals, mincinos. A întinde ața = a întrece orice măsură. Se ține (numai) într-un fir de ață = abia se mai ține; fig. a fi în mare primejdie. A-l trage ața la ceva = a fi mânat de un imbold irezistibil spre o țintă. A spune din fir până-n ață = a spune tot, de la început până la sfârșit. Mai multă ață decât față = jerpelit. Mai scumpă ața decât fața sau nu face fața cât ața = costă mai scump executarea sau reparația unui lucru decât valoarea lui; fig. trudă multă și folos puțin. Nici un capăt de ață = nimic. Până-ntr-un cap(ăt) de ață = tot. Viață cusută cu ață = viață grea. ♦ (La pl.) Zdrențe. 2. Orice fir care seamănă cu ața (1) sau are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ (Adverbial) Direct la..., fără să se abată din drum. Acea măiestrită șosea... se-ntinde ață până la bariera Ploieștilor (ODOBESCU). ♦ (Pop.) Ața limbii = membrană care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fig. Dâră subțire. ♦ (La pl.) Dâre băloase pe care le prezintă uneori zeama de varză. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpina scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform (Nerophis ophidiontares). – Lat. acia.

BLENORAGÍE, blenoragii, s. f. Boală venerică infecțioasă constând din inflamarea mucoasei organelor genitale. – Fr. blennorragie (<gr.).

CANDIDOZĂ (‹ fr.) s. f. Acțiune întîlnită la om și animale provocată de ciuperci levuriforme din genul Candida (în special C. albicans) cu localizări cutanate mucoase, viscerale sau sub formă generalizată; candidomicoză, moniliază.

BRONȘÍTĂ, bronșite, s. f. Boală constând în inflamația mucoasei bronhiilor, caracterizată prin tuse. – Fr. bronchite.

CERCLAJ (‹ fr.) s. n. (Franțuzism) Termen utilizat în chirurgie avînd sens de încercuire. ♦ C. uterin = reducerea calibrului uterin cu ajutorul a 1-2 fire trecute prin submucoasă în cazuri de col incontinent. C. osos = unirea fragmentelor fracturate ale unui os și înconjurarea lor cu fire, sîrme sau lame metalice.

CIANÓZĂ (‹ fr. {i}; {s} gr. kyanos „albastru-închis”) s. f. Colorație albastră-vineție a pielii și mucoaselor determinată, în principal, de lipsa oxigenului din sînge. Cauzele c. pot fi tulburări de circulație, insuficiență cardiacă sau pulmonară, persistența circulației interatriale, prezența unor hemoglobine anormale etc.

CATÁR, cataruri, s. n. Inflamație a mucoasei unui organ, adesea însoțită de secreție. – Fr. catarrhe (lat. lit. catarrhus).

CHIL1 s. n. Lichid albicios format din partea nutritivă a alimentelor, absorbit de mucoasa intestinală în timpul actului de digestie și răspândit apoi în tot corpul, pe care îl hrănește. – Fr. chyle (lat. lit. chylus).

facóm s.n. (med.) Tumoare benignă de talie mică a pielii, mucoaselor, sistemului nervos, ochiului, de origine ectodermică, vasculară sau fibromatoasă • pl. -oame. /< fr. phacome.

AFTÓS, -OÁSẮ, aftoși, -oase adj. Care este caracterizat prin prezența aftelor. * Febră aftoasă = boală contagioasă specifică vitelor cornute, dar transmisibilă și omului, care se manifestă prin stare febrilă și prin erupții (afte) localizate pe mucoasa bucală și uneori pe diverse regiuni cutanate. – Din fr. aphteuse.

*áftă f., pl. e (lat. aphta, d. vgr. áphta, aftă, d. apto, prind, inflamez). Med. Mică ulcerațiune (pușchea) care se face pe membranele mucoase ale guriĭ orĭ ale faringeluĭ. V. mărgăritar.

COLÍTĂ (‹ fr.; {s} gr. kolon „colon”) s. f. (MED.) Inflamație acută sau cronică a colonului, rezultat al unor infecții sau datorită unui regim alimentar inadecvat, manifestată prin dureri abdominale, alternanță de constipație și diaree. = C. ulcerantă, formă gravă de c. caracterizată prin apariția de ulcerații pe mucoasa colonului.

CORIÓN (‹ fr.; {s} gr. khorion „placentă”) s. n. 1. (EMBRIOL.) Înveliș extern al embrionului la vertebratele superioare; la reptile și păsări se unește cu alantoida, iar mamifere vilozitățile sale, care pătrund în pereții uterului, formează placenta. 2. (HIST.) Stratul profund al pielii format din țesut conjunctiv, vase sanguine, limfatice și terminații nervoase libere ori sub formă de corpusculi. ♦ Strat conjunctiv profund al unei membrane mucoase sau seroase situat sub celulele epiteliale. ◊ C. ovular = membrana externă a ovulului (zona pelucidă).

CRÚSTĂ (lat. crusta) s. f. 1. Coajă, scoarță. 2. (GEOGR.) Porțiune a litosferei cuprinsă între suprafața scoarței terestre pînă la 20-80 km adîncime sub continente (c. continentală), care deține 41% din supr. Terrei și 5-8 km sub oceane (c. oceanică), care cuprinde 59%. Între ele există o c. de tranziție ce constituie marginile continentale și arcurile insulare. 3. (AGR.) Strat îndesat, uscat și întărit care se formează uneori la suprafața terenului arabil în urma ploii, bătătorii excesive etc. 4. (TEHN.) Strat solid de săruri depuse pe pereții unui recipient (ex. cazane de abur) sau al unei țevi în care se află sau prin care curge un lichid conținînd săruri dizolvate; este dăunătoare funcționării instalațiilor, putînd provoca avarii. 5. (ZOOL.) Înveliș impregnat cu săruri de calciu la unele vertebrate. 6. (MED.) Formațiune situată la nivelul pielii sau mucoaselor rezultată din coagularea și uscarea unor serozități, sînge sau puroi; coajă.

LARINGÍTĂ (‹ fr. {i}) s. f. Inflamație acută sau cronică a mucoasei laringelui manifestată prin senzația de uscăciune, înțepături și dureri în gât, răgușeală, tuse, greutate respiratorie, uneori febră. Este provocată de factori infecțioși (în gripă, difterie, tuberculoză), toxici sau alergici.

*conivént, -ă adj. (lat. connivens, -éntis). Care e în înțelegere cu altu: sîntem conivențĭ în acest lucru. Bot. Foĭ conivente, care tind a se apropia unele de altele. Anat. Válvule conivente (la om), care-s umplute de mucoasa intestinală.

PÉMFIGUS (‹ fr. {s}; gr. pemphis, -igos „Pustulă”) s. n. Termen utilizat impropriu pentru a denumi afecțiunea pemfigus vulgaris, dermatoză de origine necunoscută, cu evoluție gravă, caracterizată prin apariția pe piele și pe mucoase a unor bule de mărimi diferite, pline cu lichid limpede care devine purulent; după spargerea bulelor, care provoacă mâncărimi, pe locul lor rămân eroziuni întinse și cruste.

PELÁGRĂ (‹ fr. {i}; lat. pellis „piele” + gr. agra „luare”) s. f. Boală cauzată de policarențe nutritive, în special de lipsa vitaminei PP. Se manifestă printr-un eritem cutanat, urmat de descuamare, care apare pe părțile corpului expuse la soare, și prin inflamația mucoaselor bucale și a limbii, tulburări gastrointestinale și neuropsihice (insomnie, cefalee, astenie etc.). P. este frecventă la populațiile subalimentate cronic și care consumă în mod predominant făină de porumb alterată. Se mai numește avitaminoza PP.

*epitéliŭ n. (d. vgr. epí, pe, și thelé, mamelă, fiind-că a fost aplicat întîĭ la pelița [!] care acopere [!] mamelele). Anat. Epidermă formată din celule reunite într’una saŭ maĭ multe păturĭ și care acopere membranele mucoase, seroase, vasculare și glandulare.

PÓLIP (‹ fr., lat., germ.; {s} gr. polipous < polis „mai mulți” + pous „picior”) s. m. 1. (ZOOL.) Denumire dată celenteratelor fixate, care au formă de săculeț, cu un orificiu buco-anal înconjurat de tentacule la polul superior; se înmulțesc prin înmugurire sau diviziune și trăiesc solitar (ex. hidra, dedițelul-de-mare) sau în colonii (polipii coralieri, v. corali). 2. Tumoră benignă, pedunculată, care se dezvoltă pe o mucoasă (ex. p. nazal, p. colului uterin, p. rectali, p. colonului). În unele cazuri pot evolua spre tumori maligne (în special p. aparatului digestiv).

LIEBERKÜHN [lí:bərkün], Johann Nathanael (1711-1756), anatomist german. Cunoscut datorită studiilor asupra anatomiei și fiziologiei mucoasei intestinale; a demonstrat existența vidului pleural.

LEYDIG [lídik], Franz (1821-1908), fiziolog german. Prof. univ. la Tübingen și Bonn. A descoperit celulele din țesutul interstițial și glandele din mezonefrosul vertebratelor și celulele mucoase din epiteliul peștilor, care-i poartă numele („Manual de histologie a omului și a animalelor”, „Celulă și țesut”).

SALÍVĂ (‹ fr., lat.) s. f. (FIZIOL.) Lichid incolor, cu pH ușor acid (6-7), secretat în cavitatea bucală de glandele salivare, compus din apă, săruri minerale, mucină, lizozim enzime; la insectele hematofage conține agenți anticoagulanți și substanțe cu aefect anestezic local. Curăță și umectează mucoasa bucală, jucând un rol în masticație, deglutiție și digestia chimică a anumitor compuși.

* difteríe f. (vgr. dipthérion, un fel de bubă supt pele, dim. d. diphtéra, memebrană, pele. V. tefter). Med. O boală molipsitoare caracterizată pin membrane false care apar pe mucoase, maĭ ales pe gît. V. laringită.

LITTRE [litr], Alexis (1654-1725), fizician și anatomist francez. Primul care a decris glandele mucoase uretrale, care îi poartă numele.

*granulațiúne f. Acțiunea de a granula. Med. Bobițe care se produc pe mucoase în unele leziunĭ organice, pe unele rănĭ. Granulațiunĭ cenușiĭ, manifestațiunĭ tuberculoase ale ftiziiĭ acute. – Și -áție.

DUODÉN (‹ fr. {i}; {s} lat. duodenum [digitorum] „de 12 [degete]”) s. n. Porțiune inițială și fixă a intestinelui subțire, care înconjură capul pancreasului, cuprinsă între pilor și unghiul duodenojejunal, a cărui mucoasă secretă fermenți și alte substanțe cu rol în digestie. În d. se varsă bila și sucul pancreatic.

*membránă f., pl. e (lat. membrana). Peliță [!], țesătură supțire [!] care acopere [!] un organ saŭ se întinde de la un loc la altu: rațele aŭ între degete o membrană care servește la înotat. Falsă membrană, țesătură anormală care se formează pe mucoase la unele inflamațiunĭ, ca la difterie.

LEISHMANIÓZE [liʃmanioze] (‹ fr. {i}; {s} n. pr. W.B. Leishman) s. f. pl. Gen de boli cu cu localizare cutanată sau viscerală (printre care și kala-azar) provocate de protozoare parazite intracelulare (Leishmania), în celulele endoteliale sau în leucocitele din sânge. Sunt endemice în țările calde (bazinul mediteranean, Africa Centrală și Orientală, Extremul Orient, India, America de Sud) și se întâlnește la om și la animale, fiind transmise prin rozătoare și canide infectate. Unele l. evoluează către forme grave, cu metastaze ale pielii și mucoaselor, provocând mutilări grave.

LINGUÁL, -Ă (‹ fr., lat. m.) adj. 1. Care se referă la limbă (I, 1), care aparține limbii (ex., arteră l.). ◊ mucoasa l. = mucoasa limbii. ◊ Papile linguale = mici papile situate pe limbă, conținând mugurii gustativi (organe senzoriale gustative). ◊ Nerv l. = nerv senzitiv al limbii, ramură a nervului maxilarului inferior. 2. (LINGV.; despre sunete) La articularea căruia limba are rolul principal.

*mucilaginós, -oásă adj. (lat. mucilaginosus). Mucos, viscos, cleĭos, care are consistența substanțelor mucoase.

mucós, -oásă adj. (lat. mucosus, pv. moucos, cat. mocos, sp. mocoso, pg. moncoso. V. muc). Căruĭa-ĭ curg muciĭ: copil mucos. Mucilaginos, care seamănă a mucĭ: membrană, secrețiune mucoasă. Fig. Băĭat, tînăr pretențios: tocmaĭ tu vreĭ să ucizĭ ursu, măĭ mucosule? S. f. Membrană care căptușește oare-care cavitățĭ ale corpuluĭ animal și care e acoperită de o substanță cleĭoasă: mucoasa stomahuluĭ [!].

*mucozitáte f. (d. mucos). Mucĭ, substanță ca muciĭ, substanță secretată de mucoase.

MENSTRUÁȚIE (‹ fr. {i}; {s} lat. menstruus „lunar”) s. f. Hemoragie fiziologică ce apare la femeia adultă în mod regulat și periodic (aproximativ la patru săptămâni), având sursa în mucoasa uterină. M. durează 3-6 zile, apare la pubertate, se întrerupere temporar în cursul perioadelor de sarcină și, adeseori, de alăptare și dispare definitiv la menopauză. Sin. ciclu menstrual; (pop.) period.

*papílă f., pl. e (lat. papilla). Anat. Numele micilor unflăturĭ [!] ca niște mugurĭ care se formează supt [!] epidermă saŭ la suprafața unor mucoase pin [!] ramificațiunĭ nervoase vasculare care daŭ sensibilitate peliĭ: papilele linguale, papilele nervuluĭ optic.

MUCOÁSĂ (‹ fr., lat.) s. f. Strat de țesut caracteristic (0,5-4 mm) care căptușește organele cavitare și canalele ce se deschid la exterior sau în altă cavitate. Este constituită dintr-un epiteliu uni- sau pluristratificat, bogat în glande sau celule glandulare, care secretă mucus și protejează suprafața interioară a organelor contra uscării (ex. m. căilor respiratorii, m. aparatului digestiv etc.); pieliță (2).

MÚCUS (cuv. lat.) s. n. Secreție clară, vâscoasă a mucoaselor, compusă din mucină, celule epiteliale, leucocite și diferite săruri anorganice, suspendate în apă. Are un rol protector pentru mucoasele pe care le acoperă.

NIDÁȚIE (‹ fr.; {s} lat. nidus „cuib”) s. f. (La mamifere) Fixare a oului fecundat pe organul în care se va dezvolta în perioada gestației. În mod normal, n. se face în mucoasa uterină; excepțional, se poate produce și în afara ei, sarcina fiind extrauterină.

NÓMĂ1 (‹ fr.; gr. nome „devorare”) s. f. (MED.) Stomatită gangrenoasă, care începe de obicei în membrana mucoasă de la colțul gurii și apoi cuprinde rapid întreaga grosime a buzelor și a feței, ducând la necroze tisulare. Se observă de obicei la copiii subnutriți și la adulții debilitați.

PEPSÍNĂ (‹ fr., germ. {i}; {s} gr. pepsis „digestie”) s. f. Enzimă proteolitică existentă în mucoasa stomacală, care acționează în prezența acilului clorhidric asupra substanțelor proteice din alimentele ingerate, scindându-le în albumoze și peptone; este principalul constituent al sucului gastric.

PTIALÍSM (‹ fr. {i}) s. n. Secreție abundentă de salivă, care poate apărea în unele afecțiuni neurologice, nevrotice sau în intoxicații și leziuni ale mucoasei bucale.

troágnă, -e, s.f. – (înv.) 1. Secreția mucoasei nazale; zalfă (ALR 1969: 59). 2. Guturai, răceală: „Îi plin de troagnă, cum zicea demult” (ALR 1969: 170). – Et. nec. (MDA).

strepezí, strepezesc, vb. refl. și tranz. – A produce o senzație de iritare în regiunea dinților și a mucoasei bucale, din cauza consumului de fructe acre: „Ori ți-o strepezit dinții” (Memoria 2001: 64). – Probabil din lat. *extorpidire (< torpidus) (DEX).

*vilozitáte f. (lat. villósitas, -átis, d. villosus, păros). Anat. Grupă de perĭ la suprafața unor membrane (ca la mucoasa stomahuluĭ [!]).

mucoásă s. f., g.-d. art. mucoásei; pl. mucoáse

mucós adj. m., s. m. pl. mucóși; adj. f., s. f. mucoásă, pl. mucoáse

* scarlatínă f., pl. e (din latina medicală scarlatina [febris, friguri], it. scarlatto, fr. écarlate, coloare de un roș aprins. V. schirlet). Med. O boală febrilă contagioasă caracterizată pin pete roșiĭ pe pele și pe mucoase. – Scarlatina atacă maĭ ales copiiĭ maĭ micĭ de 15 anĭ și începe cu ferbințeală mare și durere în gît (angină). Incubația e răpede și durează abea patru zile, după care urmează o angină maĭ slabă orĭ maĭ puternică, și peste 24 de ore ĭeșirea petelor roșiĭ netede. Une-orĭ ucide bolnavu în 24 de ore în ferbințeală și aĭurare, alteorĭ în maĭ multe zile, ĭar cine scapă, se vindecă în vre-o patruzecĭ de zile de convalescență cu tot. Ia se termină c’o descuamațiune intensă, în timp e maĭ molipsitoare. Bolnavu de scarlatină trebuĭe să bea numaĭ lapte, maĭ tîrziŭ fertură de carne fără pîne, și să-șĭ ție gura, nasu și gîtu în mare curățenie. Dacă temperatura se ridică, se fac băĭ recĭ orĭ căldicele. Medicu trebuĭe să declare primaruluĭ cazurile de scarlatină și să vegheze la dezinfectarea caselor și haĭnelor. În România veche mureaŭ pe an 2000-4500 de bolnavĭ de scarlatină.

catar n. Med. 1. scurgerea lichidului cauzat prin inflamarea unei membrane mucoase; 2. guturaiu mare.

enterită f. Med. inflamațiunea membranei mucoase a intestinelor.

conjunctivă f. Anat. membrana mucoasă ce unește globul ochiului cu pleoapele.

guturaiu n. inflamațiunea mucoasei nazale. [Lat. *GUTTURALIUM (din GUTTUR, gât)].

mucos a. 1. plin de muci: copil mucos; 2. cu mucul mare: mucoasa lumânare EM.; 3. fig. tânăr pretențios. [Lat. MUCOSUS].

mucos a. Med. ce are sau produce mucozitate; membrane mucoase, cari tapițează unele cavități ale corpului.

mucoză f. membrană mucoasă: mucoza stomacului.

polip m. 1. clasă de zoofite, coprinzând animalele acvatice cari n’au organe speciale de locomoțiune, ca coralul, hidra, etc.; 2. în chirurgie: excrescență cărnoasă ce se formează mai ales pe mucoasele nasului, urechii, larinxului.

*stomatítă f., pl. e (vgr. stóma, stómatos, gură, cu sufixu medical -ită). Med. Boală de gură (inflamațiunea membraneĭ mucoase). Stomatită aftoasă, pușchea.

serozitate f. 1. proprietatea mucoaselor de a secreta ser; 2. partea zemoasă a umorilor animale. V. serum.

VARIÓLĂ, variole, s. f. Infecție virotică iimană foarte gravă, caracterizată printr-o erupție cutanată generalizată, care apare și pe mucoase și care lasă cicatrice desfigurante; vărsat1. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. variole.

ANCHILOSTOMIÁZĂ, anchilostomiaze, s. f. Boală parazitară, întâlnită în special în zonele calde și în regiunile miniere, provocată de viermele anchilostom, caracterizată prin inflamarea mucoasei intestinale și prin pierderea hemoglobinei. [Pr.: -mi-a-] – Din fr. ankylostomiase.

ÚLCER, ulcere, s. n. 1. Leziune (fără tendință de cicatrizare) care apare pe suprafața pielii sau a mucoaselor (stomacului, duodenului); boală caracterizată prin prezența unor astfel de leziuni; ulcus (1). 2. Boală a arborilor, pricinuită de distrugerea treptată a straturilor lemnoase. – Din fr. ulcère, lat. ulcus, -eris.

ULCERÁȚIE, ulcerații, s. f. Leziune a pielii sau a unor mucoase; helcoză; spec. ulcer (1). – Din fr. ulcération.

URETRÍTĂ, uretrite, s. f. Boală care constă în inflamarea mucoasei uretrei. – Din fr. urétrite.

URETROSCÓP, uretroscoape, s. n. Instrument care servește la examinarea mucoasei uretrale. – Din fr. urétroscope.

TACT1, (2) tacturi, s. n. 1. Simț care se referă la senzațiile provocate de agenții exteriori asupra receptorilor pielii sau mucoaselor; pipăit. 2. Măsură, cadență, ritm în muzică. ♦ Ritm de mișcare în mers, în dans etc. 3. Simț al măsurii și al fineței în comportare, determinând adoptarea unei atitudini corecte și convenabile în orice situație. – Din germ. Takt, fr. tact.

ASPIRÍNĂ®, aspirine, s. f. Acid acetilsalicilic, utilizat ca medicament febrifug și calmant. ◊ Aspirină tamponată = amestec de acid acetilisalicilic cu carbonat de calciu, pentru a evita iritarea mucoasei gastroduodenale, produsă de aspirina obiș­nuită. – Din fr. aspirine, germ. Aspirin.

ÁȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricarea țesăturilor etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comportare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi aproape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut nimic. Până-ntr-un cap(ăt) sau până la un cap de ață = absolut tot. ♦ (La pl.) Îmbrăcă­minte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. Fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpina scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion).Lat. acia.

TRAHEÍTĂ, traheite, s. f. Boală care constă în inflamația mucoasei traheale. [Pr.: -he-i-] – Din fr. trachéite.

ȘÁNCRU, șancre, s. n. Ulcerație a mucoasei sau a pielii, apărută la locul de pătrundere în organism a unor germeni infecțioși. – Din fr. chancre.

BRONȘÍTĂ, bronșite, s. f. Afecțiune a căilor respiratorii care constă în inflamarea mucoasei bronhiilor și care se manifestă prin tuse. – Din fr. bronchite.

SALÍVĂ, salive, s. f. Lichid apos și puțin vâscos care se formează continuu în gură, fiind secretat de glandele salivare, care servește la formarea și la înghițirea bolului alimentar, umezește și spală membrana mucoasă a gurii etc. – Din fr. salive, lat. saliva.

CANDIDÓZĂ s. f. (Med.) Infecție a mucoaselor și a pielii provocată de ciuperci din genul Candida. – Din fr. candidose.

SECRETÍNĂ s. f. Hormon produs de mucoasa duodenului, care are proprietatea de a excita secreția sucului pancreatic, a bilei și a salivei. – Din fr. sécrétine.

CATÁR1, cataruri, s. n. Inflamație acută sau cronică a mucoasei unui organ, adesea însoțită de secreție abundentă. – Din fr. catarrhe, lat. catarrhus.

SIFILÍDĂ, sifilide, s. f. Erupție apărată pe piele și pe mucoase în faza a doua a sifilisului. – Din fr. syphilide.

SÍFILIS, sifilisuri, s. n. Boală venerică contagioasă, provocată de un spirochet (Treponema pallidum), care se transmite prin contact direct sau prin ereditate și care se caracterizează în faza întâi prin apariția șancrului, în faza a doua prin apariția sifilidelor, iar în faza a treia prin leziuni la diferite organe (interne) ale corpului; lues. ◊ Sifilis congenital (sau ereditar) = formă de sifilis care apare la copil, de obicei după o naștere prematură, manifestându-se la început prin leziuni cutanate viscerale și pe mucoase, mai târziu prin tumori. – Din fr. syphilis.

SINUZÍTĂ, sinuzite, s. f. Boală care constă în inflamarea acută sau cronică a mucoasei care căptușește sinusurile1 nazale. – Din fr. sinusite.

CHEÁG, cheaguri, s. n. 1. Enzimă de coagulare a laptelui, secretată de mucoasa stomacală a rumegătoarelor tinere și a copilului; chimozină, lactoferment. 2. Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului rumegătoarelor, din care se extrage cheagul (1). 3. (În sintagma) Cheag sangvin = masă gelatinoasă roșie care se formează prin închegarea sângelui; coagul. 4. Fig. Fond inițial al unei averi mai mari. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se îmbogățească; a se îmbogăți. A avea cheag = a fi bogat. – Lat. *clagum (= coagulum).

CHERATINIZÁRE s. f. Infiltrare cu cheratină a unei mucoase sau a straturilor superficiale ale pielii. – Din cheratină.

CHIURETÁ, chiuretez, vb. I. Tranz. A curăța (și a îndepărta) cu chiureta suprafața unei mucoase (bolnave). – Din fr. cureter.

CIANÓTIC, -Ă, cianotici, -ce, adj. (Despre mucoase, piele) De culoare albastră-vineție; p. ext. (Despre oameni) predispus la cianoză; care prezintă cianoză. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanotique.

CIANÓZĂ s. f. (Med.) Colorație albastră-vineție a pielii și a mucoaselor din cauza unei insuficiente oxigenări a sângelui. [Pr.: ci-a-] – Din fr. cyanose.

STOMATÍTĂ, stomatite, s. f. Boală care constă în inflamația mucoasei cavității bucale. – Din fr. stomatite.

STOMATOSCÓP, stomatoscoape, s. n. (Med.) Instrument pentru examinarea (mucoasei) cavității bucale. – Din fr. stomatoscope.

STOMATOSCOPÍE, stomatoscopii, s. f. (Med.) Examinare a mucoasei cavității bucale cu ajutorul stomatoscopului. – Din fr. stomatoscopie.

STREPEZEÁLĂ, strepezeli, s. f. Senzație de iritație neplăcută a dinților și a mucoasei bucale, produsă în urma consumării unor fructe sau alimente acre, astringente. – Strepezi + suf. -eală.

STREPEZÍ, strepezesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) produce o senzație de iritare neplăcută în regiunea dinților și a mucoasei bucale, din cauza consumului de fructe sau alimente acre, astringente. [Var.: sterpezí vb. IV] – Probabil lat. *extorpidire (< torpidus).

STREPEZÍT, -Ă, strepeziți, -te, adj. (Despre dinți sau mucoasa bucală) Iritat în urma consumului de fructe sau alimente acre, astringente. [Var.: sterpezit,-ă adj.] – V. strepezi.

SUBÍCTER, subictere, s. n. Simptom constând din culoarea ușor gălbuie a pielii și a mucoaselor apărat din cauza creșterii concentrației bilirabinei în sânge, care constituie unul dintre semnele de început ale hepatitei. – Din fr. subictere.

COLUMBIFÓRM, -Ă, columbiformi, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre păsări) Care se aseamănă cu porumbelul. 2. S. f. (La pl.) Ordin de păsări bune zburătoare, care își hrănesc puii, în primele zile, cu un fel de lapte secretat de mucoasa gușii părinților; (și la sg.) pasăre din acest ordin. – Din fr. colombiforme.

CONJUNCTÍVĂ, conjunctive, s. f. Membrană mucoasă vascularizată care acoperă suprafața internă a pleoapelor și suprafața anterioară a globului ochilor. – Din fr. conjonctive.

RACLÁJ, raclaje, s. n. Intervenție chirurgicală care constă în curățarea țesuturilor organice bolnave cu ajutorul chiuretei. ♦ Spec. Curățarea stratului superficial al mucoasei uterine cu ajutorul chiuretei, pentru a îndepărta ovulul fecundat; chiuretaj. – Din fr. raclage.

CORÍZĂ, corize, s. f. Inflamare a mucoasei nazale; guturai. ◊ Coriză spasmodică = boală alergică ce apare la persoanele sensibilizate la diferite substanțe din aer. Coriză contagioasă = boală de natură virotică sau microbiană, întâlnită la unele păsări de curte (găini și curci) sau la bovine. – Din fr. coryza.

RĂPCIÚGĂ s. f. 1. Boală contagioasă (la cai), caracterizată prin ulcerații pc mucoasa nazală, respirație grea etc.; morvă. 2. Epitet dat unui animal slab, neîngrijit, bolnav, bătrân. – Et. nec.

CRÍPTĂ, cripte, s. f. 1. Construcție subterană într-un templu antic în care se păstrau obiectele de cult, arhiva, tezaurul etc. 2. Cavou subteran, construit sub o biserică sau sub un monument. 3. Capelă subterană folosită ca loc de înmormântare sau de păstrare a relicvelor. 4. (Med.) Adâncitură mică în formă de tub, situată pe suprafața unei mucoase. – Din fr. crypte, lat. crypta.

INVERTÁZĂ, invertaze, s. f. (Biol.) Enzimă produsă de drojdia de bere și de mucoasa intestinală și care transformă zahărul în glucoză și în fructoză; invertină. – Din fr. invertase, germ. Invertase.

RINÍTĂ, rinite, s. f. Inflamație acută sau cronică a mucoasei nazale de origine infecțioasă sau alergică; coriză, guturai. – Din fr. rhinite.

RUJEÓLĂ, rujeole, s. f. Infecție virotică contagioasă care apare la vârsta copilăriei, caracterizată printr-o erupție generalizată de culoare roșie pe piele și pe mucoase. [Pr.: -je-o-] – Din fr. rougeole.

PALÁT1 s. n. Peretele superior al cavității bucale, în formă de boltă, alcătuit din apofizele palatine2 ale celor două maxilare superioare, precum și din oasele palatine2, acoperite de o mucoasă groasă; cerul-gurii. ◊ Palat moale sau vălul palatului = porțiune musculară care continuă palatul1 în partea posterioară a cavității bucale. Palat artificial = mulaj al palatului1, care se folosește în fonetica experimentală pentru a se vedea suprafața atinsă de limbă la pronunțarea unui sunet. – Din lat. palatum, it. palato. Cf. fr. palais.

PAPÍLĂ, papile, s. f. Mică proeminență (conică) a pielii, a unor mucoase sau a feței externe sau interne a unui organ. – Din lat. papilla, fr. papille.

PAPILÓM, papiloame, s. n. Tumoare epitelială benignă, care se formează pe piele și pe mucoase. [Pl. și: papilomuri] – Din fr. papillome.

LARINGÍTĂ, laringite, s. f. Boală care constă în inflamația (mucoasei) laringelui. – Din fr. laryngite.

DUODENÍTĂ, duodenite, s. f. Inflamație a mucoasei care căptușește duodenul. [Pr.: du-o-] – Din fr. duodénite.

LÉPRĂ, (2) lepre, s. f. 1. Boală contagioasă cronică, frecventă mai ales în regiunile tropicale, produsă de un bacii specific și caracterizată prin leziuni localizate pe piele, pe sistemul nervos periferic, mucoase, viscere etc. ♦ Fig. Neajuns care macină, subminează; racilă, plagă. 2. Fig. Om lipsit de conștiință, de caracter, fără scrupule. – Din ngr. lepra.

LEUCOPLAZÍE, leucoplazii, s. f. (Med.) Transformare patologică a unei mucoase în țesut comos de culoare albicioasă. [Pr.: le-u-] – Din fr. leucoplasie.

ÍCTER, ictere, s. n. Boală a ficatului și a veziculei biliare, care se caracterizează prin colorația galbenă a pielii și a mucoaselor bolnavului, provocată de impregnarea acestora cu pigmenți biliari; gălbinare. – Din ngr. íkteros. Cf. lat. icterus, fr. #ictère.

LÚPUS s. n. Complex de afecțiuni de etiologie variată, cauzând leziuni ale pielii și ale mucoaselor, cu un caracter cronic evolutiv. – Din fr. lupus.

EMOLIÉNT, -Ă, emolienți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care are proprietatea de a muia țesuturile congestionate sau înăsprite. 2. S. n. Medicament care înmoaie pielea și mucoasele. Lanolina este un emolient. ♦ Substanță grasă folosită la finisarea produselor textile pentru a le da moliciune, suplețe și luciu. [Pr.: -li-ent] – Din fr. émollient, lat. emolliens, -ntis.

ENANTÉM, enanteme, s. n. Erupție care apare pe mucoase în unele boli contagioase. – Din fr. énanthème.

ENDOMETRÍTĂ, endometrite, s. f. (Med.) Inflamație a mucoasei uterine. – Din fr. endométrite.

ENDOMÉTRU, endometre, s. n. (Anat.) mucoasă uterină. – Din fr. endomètre, engl. endometrium.

ENDONAZÁL, -Ă, endonazali, -e, adj. (Anat.) Al mucoasei nazale; referitor la interiorul nasului. – Din fr. endonasal.

EPITÉLIU, epitelii, s. n. Țesut format dintr-unul sau din mai multe straturi de celule de diverse forme, care alcătuiește învelișul pielii, al mucoaselor, al canalelor excretoare ale glandelor etc. – Din fr. épithélium.

EROZIÚNE, eroziuni, s. f. 1. Proces complex de roadere și de săpare a scoarței terestre prin acțiunea unor agenți externi; rezultatul acestui proces, erodare. ♦ Proces de roadere a corpurilor pe (sau prin) care curge un fluid. 2. Ulcerație ușoară, superficială a pielii sau a mucoaselor, cauzată de agenți fizici, chimici, mecanici sau apărută în urma unei inflamații; excoriație. [Pr.: -zi-u-] – Din fr. érosion, lat. erosio, -onis.

ERÚPȚIE, erupții, s. f. 1. Ieșire bruscă și violentă din pământ a unui gaz, a țițeiului, a lavei etc.; p. gener. țâșnire, izbucnire. 2. Apariția unor pete, a unor bășicuțe, plăci, pustule etc. pe piele sau pe mucoase, constituind simptomul unor boli (contagioase); (concr.) totalitatea acestor pete, plăci, pustule etc. apărute. [Var.: erupțiune s. f.] – Din fr. éruption, lat. eruptio, -onis.

ÉSTRU, estre, s. n. Fază a ciclului sexual la femelele mamifere, în care mucoasa uterului permite fixarea oului fecundat. – Din fr. oestre.

FARINGÍTĂ, faringite, s. f. Boală care constă în inflamația acută sau cronică a mucoasei faringelui. – Din fr. pharyngite.

PÉMFIGUS s. n. Boală de piele care se manifestă prin apariția pe piele și pe unele mucoase a unor bășici purulente, care lasă cruste și eroziuni. [Acc. și: pemfigus] – Din fr. pemphigus.

PEPSÍNĂ, pepsine, s. f. Enzimă secretată de mucoasa stomacului vertebratelor, care transformă proteinele în peptide; p. ext. medicament extras din mucoasa stomacală a unor animale, care se administrează în tratamentul bolilor de stomac. – Din fr. pepsine, germ. Pepsin.

PERLINGUÁL, -Ă, perlinguali, -e, adj. (Despre medicamente sau despre administrarea unor medicamente) Care este pus pe limbă sau sub limbă pentru a fi resorbit rapid de mucoasa limbii și a avea, în felul acesta, o acțiune cât mai rapidă. ◊ (Adverbial) Medicamentul se administrează perlingual. – Din germ. perlingual.

PÉȘTE, pești, s. m. 1. (La pl.) Clasă de animale vertebrate acvatice, cu corpul de obicei alungit, cu pielea acoperită cu solzi și bogată în secreții mucoase, cu membrele transformate în înotătoare și cu respirație branhială; (și la sg.; adesea colectiv) animal care face parte din această clasă. ◊ Pești zburători = specii de pești care pot să sară din apă și să execute un zbor planat cu ajutorai înotătoarelor pectorale. La pește = la pescuit. ◊ Expr. Cât ai zice pește = foarte repede. A tăcea ca peștele (sau ca un pește) = a nu spune nicio vorbă, a nu scoate un cuvânt, a păstra tăcere completă. A trăi (sau a se simți etc.) ca peștele în apă = a trăi bine, a se simți la largul său; a-i merge bine. A trăi (sau a o duce, a se zbate etc.) ca peștele pe uscat = a duce o viață foarte grea; a face eforturi disperate (și zadarnice). A fi cu borșul la foc și cu peștele în iaz = a se lăuda înainte de izbândă. Când o prinde mâța pește = niciodată. ◊ Compuse: pește-auriu (sau -curcubeu, -soare) = pește de culoare verde-gălbuie, cu pete roșii pe spate și cu dungi albastre pe părțile laterale ale capului (Eupomotis gibbosus); pește-ciocan = specie de rechin din mările calde, cu capul în formă de ciocan (Zygaena malleus); pește-fierăstrău = pește din mările calde, cu botul lung, turtit în formă de lamă dințată (Pristis pristis); pește-de-piatră = a) fusar; pietrar; pește-cu-spadă = pește mare cu corpul în formă de fus, cu pielea fără solzi, cu capul mare și cu falca de sus prelungită ca o sabie ascuțită pe ambele muchii (Xiphias gladius); peștele-lui-Solomon = specie de pește din familia salmonidelor (Salmo labrax); pește-țigănesc = a) nume generic pentru diferite specii de pești mici; b) caracudă; c) pălămidă-de-baltă; pește-de-mare = calcan. 2. Carne de pește (1), folosită ca aliment; mâncare preparată din astfel de came. ◊ Expr. (Fam.) Asta-i altă mâncare de pește = asta e cu totul altceva. 3. (Astron.; n. pr. pl. art.) Numele unei constelații din emisfera boreală. ♦ Una din cele douăsprezece zodiiale anului. 4. Fig. (Calc după fr.poisson) Bărbat întreținut de o femeie. ♦ Proxenet, codoș. – Lat. piscis.

PIELÍTĂ, pielite, s. f. Boală care se manifestă prin inflamația mucoasei bazinetului renal. [Pr.: pi-e-]. – Din fr. pyélite.

PILORÍTĂ, pilorite, s. f. (Med.) Inflamație a mucoasei pilorice. – Din fr. pylorite.

PITUITÁR, -Ă, pituitari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Care secretează pituită; pituitiv. ◊ Glandă pituitară = hipofiză. 2. S. f. mucoasă a cavității nazale, constituită dintr-un epiteliu cilindric, cu cili vibratili, care cuprinde elementele senzoriale ale mirosului. [Pr.: -tu-i-] – Din fr. pituitaire.

PLEÁSNĂ, plesne, s. f. 1. (Pop.) Șfîchi; p. ext. bici. ◊ Expr. A aduce (pe cineva) în pleasna de bici = a aduce (pe cineva) cu mare grabă, în cel mai scurt timp. ♦ Zgomot produs de plesnirea biciului; lovitură, plesnitură de bici. 2. (Reg.) Fir de care se prinde cârligul la capătul sforii de pescuit. 3. (Pop.) Iritație a mucoasei limbii și a cerului gurii (mai ales la copiii mici). – V. plesni.

PLÉTORĂ s. f. 1. Cantitate de sânge sau de lichide depășind valorile normale în întreg organismul sau numai în numite părți ale lui; stare morbidă provocată de această supraîncărcare și care se manifestă prin roșeața pielii și a mucoaselor, palpitații, puls accelerat, respirație scurtă etc. 2. Cantitate mare de obiecte sau de ființe (lipsite de valoare). ◊ Pletoră semantică = aglomerare (excesivă) de sensuri la unele cuvinte. – Din fr. pléthore.

PLÍCĂ, plice, s. f. Cută a pielii sau a mucoasei pereților anatomici. – Din lat. plica.

POLÍP, polipi, s. m. 1. Nume generic dat animalelor celenterate de forma unui săculeț, cu un orificiu buco-anal înconjurat de tentacule, care trăiesc fixate. 2. Tumoare benignă care se formează pe unele mucoase. [Acc. și: pólip] – Din fr. polype.

POLIPÓZĂ, polipoze, s. f. (Med.) Boală caracterizată prin dezvoltarea mai multor polipi (2) pe aceeași mucoasă. – Din fr. polypose.

GASTRÍNĂ, gastrine, s. f. (Biochim.) Substanță secretată de mucoasa gastrică din regiunea pilorică. – Din fr. gastrine.

GASTRÍTĂ, gastrite, s. f. Boală care constă în inflamația mucoasei stomacului și care se manifestă prin dureri abdominale, balonări, grețuri, vărsături etc. – Din fr. gastrite.

GASTROENTERÍTĂ, gastroenterite, s. f. Boală care constă în inflamația simultană a mucoasei stomacului și a intestinelor și care se manifestă prin diaree, dureri abdominale etc. [Pr.: -tro-en-] – Din fr. gastro-entérite.

GRANULÁȚIE, granulații, s. f. 1. Structura în granule a unui material granular. 2. Leziune organică formată din mici tumori, care apar mai ales la suprafața membranelor mucoase și seroase. – Din fr. granulation.

PROTARGÓL s. n. Antiseptic sub formă de pulbere fină, galbenă sau galbenă-brună, format din azotat de argint și o soluție alcalină de proteine, folosit în tratamentul mucoaselor, la guturai, la boli de ochi etc. – Din germ. Protargol.

GUST, gusturi, s. n. I. Simț prin care organismul primește (cu ajutorul limbii și mucoasei bucale) informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe cu care vine în contact; senzație produsă de o substanță (alimentară) prin excitarea limbii și mucoasei bucale; proprietatea unor substanțe (alimentare) de a provoca această senzație. ◊ Loc. adj. Cu gust = gustos. Fără (niciun) gust = lipsit de gust bun; fad. ◊ Expr. A da de (sau a afla) gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). II. Fig. 1. Capacitatea de a înțelege sau de a aprecia frumosul (în natură, în artă). ◊ Loc. adj. De gust = (despre oameni) cu simț estetic sau artistic dezvoltat; (despre manifestări, realizări ale oamenilor) care exprimă, arată un asemenea simț. Fără (sau lipsit de) gust = (despre oameni) lipsit de simț estetic; (despre manifestări sau realizări ale oamenilor) urât. De prost gust = a) care arată lipsa simțului estetic; b) nepotrivit, penibil, jenant. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, în mod estetic. 2. Înclinație, predispoziție, pornire. ♦ Preferință. 3. Plăcere, dorință, poftă. – Lat. gustus.

GUTURÁI, guturaiuri, s. n. Boală contagioasă (cu caracter epidemic) provocată de virusuri, care constă în inflamarea acută a mucoasei nazale, fiind însoțită de o bogată secreție apoasă; coriză. [Pl. și: guturaie.Var.: (reg.) gutunár s. n.] – Lat. *gutturalium (< guttur „gât, gâtlej”).

PUȘCHEÁ, pușchele, s.f (Pop.) Veziculă dureroasă localizată pe mucoasa cavității bucale, mai ales pe limbă; pușchineață. ◊ Expr. (Fam.) Pușchea pe limbă(-ți), se spune aceluia care anunță sau prevestește ceva neplăcut, pentru ca prevestirea să nu se împlinească. – Probabil lat. *pustulella (< pustulă).

MELANÓZĂ, melanoze, s. f. 1. (Med.) Denumire generică pentru pigmentația în exces a pielii și mucoaselor datorită acumulării difuze de melanină. 2. (Bot.) Boală a viței-de-vie cauzată de ciuperci. – Din fr. mélanose.

MENSTRUÁȚIE, menstruații, s. f. Hemoragie fiziologică din mucoasa uterină, care apare la femeia adultă în mod regulat și periodic, începând din epoca pubertății, cu întreruperi temporare în perioadele de sarcină și de alăptare, și până la menopauză, când dispare definitiv; soroc, regulă, period. [Pr.: -stru-a-] – Din fr. menstruation.

ÁFTĂ, afte, s. f. (Mai ales la pl.) Ulcerație superficială, dar dureroasă, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui.

AFTÓS, -OÁSĂ, aftoși, -oase, adj. (În expr.) Febră aftoasă = boală contagioasă caracteristică vitelor cornute, care se manifestă printr-o stare febrilă urmată de o erupție, în special pe mucoasa bucală și între degete; poate fi transmisă și omului.

MOLÉTE1, moleți, s. m. (Pop.) 1. Larva morarului (2), de forma unui vierme solzos de culoare gălbuie sau cafenie, care trăiește în făina de grâu. 2. Boală de copii care se manifestă prin febră, diaree, vărsături și uscarea mucoasei nazale. [Var.: molét s. m.] – Din bg. molec.