Am găsit 74 de definiții care conțin toate cuvintele meninge sau forme flexionare ale acestora:

DURAMÁTER s. f. (Anat.) Membrana externă a meningelui. – Din lat. dura mater.


MENINGOPATÍE s. f. denumire generică dată afecțiunilor meningelor. (< fr. méningopathie)

MENINGORAFÍE s. f. sutură a pahimeningelui. (< fr. meningorraphie)

MENINGOMALACÍE s. f. ramoliție patologică a meningelor. (< fr. méningo-malacie)

MENINGOMIELÍTĂ s. f. inflamație a măduvei spinării și a meningelor ei. (< fr. méningomyélite)

MENINGOENCEFALÍTĂ s. f. inflamație a meningelor și a creierului. (< fr. méningo-encéphalite)

MENINGOCÉL s. n. hernie a meningelor, printr-o breșă craniană. (< fr. méningocèle)

MENINGÍTĂ s. f. inflamație (infecțioasă) a meningelor. (< fr. méningite)

MENINGIÓM s. n. tumoare benignă a meningelor. (< fr. méningiome)

MENINGIÁN, -Ă adj. meningeal. (< fr. méningien)

MENINGEÁL, -Ă adj. al meningelor; meningian. (< germ., engl. meningeal)

MENÍNGE s. n. fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul și măduva spinării (dura mater, pia mater și arahnoida). (< fr. méninge)

MENING(O)- elem.meninge”, „membrană”. (< fr. méning/o/-, cf. gr. menix, -ngos)

MENÍNGE, meninge, s. n. Fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul și măduva spinării. – Din fr. méninge.

MENINGÍTĂ, meningite, s. f. Boală (infecțioasă) care constă în inflamarea meningelor și care se manifestă prin dureri de cap, vărsături, înțepenirea cefei, febră. – Din fr. méningite.

MENINGOENCEFALÍTĂ, meningoencefalite, s. f. Inflamație a meningelui și a creierului, datorită unui agent infecțios (microbian sau virotic), toxic sau alergic. – Din fr. méningo-encéphalite.

LEPTOMENÍNGE s. n. denumire comună pentru arahnoidă și pia mater. (< fr. leptoméningite)

PAHIMENÍNGE, pahimeninge, s. n. (Anat.) Duramater. – Din fr. pachyméninge.

PAHIMENÍNGÍTĂ, pahimeningite, s. f. (Med.) Meningită a pahimeningelui. – Din fr. pachyméningite.

LEPTOMENÍNGE, leptomeninge, s. n. (Med.) Denumire pentru arahnoidă și piamater considerate împreună. – Din fr. leptoméninge.

MENINGEÁL, -Ă, meningeali, -e, adj. (Anat.) Meningian. [Pr.: -ge-al] – Din germ., engl. meningeal.

MENINGIÁN, -Ă, meningieni, -e, adj. (Anat.) De meninge; (rar) meningeal. [Pr.: -gi-an] – Din fr. méningien.

MENINGOCÉL, meningocele, s. n. (Med.) Hernie a meningelor datorită unui defect al craniului sau al coloanei vertebrale. – Din fr. méningocèle.

MENINGOPATÍE, meningopatii, s. f. (Med.) Denumire generică pentru afecțiunile meningelor. – Din fr. méningopathie.

EXENCEFÁL s. n. monstru caracterizat prin absența bolții craniene, prin care encefalul, acoperit numai cu meninge, iese în afară. (< fr. exencéphale)

DURA MÁTER s. f. meninge extern de natură fibroasă și foarte rezistent; pahimeninge. (< lat. dura mater)

CORIOMENINGÍTĂ s. f. inflamație a meningelui și a plexurilor coroide. (< fr. chorio-méningite)

arahnoíd, -ă I. adj. Asemănător cu o pânză de păianjen. II. (s.f.) Meningea mijlocie care învelește encefalul și măduva spinării. (< fr. arachnoïde)

LEPTOMENÍNGE s.n. (Anat.) Denumire comună pentru arahnoidă și pia mater. [< fr. leptoméninge, cf. gr. leptos – moale, meninx – membrană].

LEPTOMENINGÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a leptomeningelor. [< fr. leptoméningite].

MENÍNGE s.n. Fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul și măduva spinării: duramater, piamater și arahnoida. [Pl. invar. / < fr. méninge, cf. gr. meninx – membrană].

MENINGEÁL, -Ă adj. Al meningelor, meningian. [Pron. -ge-al. / < germ. meningeal].

MENINGIÓM s.n. (Med.) Tumoare benignă a meningelor. [Pron. -giom, pl. -oame. / < fr. méningiome].

MENINGO- Element prim de compunere savantă cu sensul „(referitor la) meninge”, „membrană”. [< fr. méningo, cf. gr. meninx, meningos].

MENINGOCÉL s.n. (Med.) Tumoare a craniului formată de o hernie a meningelor. [< fr. méningocèle, cf. gr. meninx – membrană, kele – tumoare].

MENINGOMALACÍE s.f. (Med.) Ramolire, îmbătrânire (patologică) a meningelor. [Gen -iei. / < fr. méningomalacie, cf. gr. meninx – membrană, malakia – înmuiere].

MENINGOMIELÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a măduvei spinării și a meningelor ei. [< fr. méningomyélite].

PAHIMENINGÍTĂ s.f. Inflamație cronică a pahimeningelui. [< fr. pachyméningite].

PERIMENINGÍTĂ s.f. Inflamație în jurul meningelui. [Cf. fr. périméningite].

PIAMÁTER s.f. meningele intern, constând dintr-un plex de vase sanguine. [Pron. pi-a-. / cf. fr. pia-mater, it. pia madre, lat. pia mater].

DURAMÁTER s.f. meninge extern de natură fibroasă și foarte rezistent; pahimeninge. [< fr. dure-mère < lat. dura – tare, mater – mamă].

MENINGIÁN, -Ă adj. Meningeal. [Pron. -gi-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. méningien].

MENINGÍTĂ s.f. Inflamație infecțioasă a meningelor. [< fr. méningite].

MENINGOENCEFALÍTĂ s.f. (Med.) Inflamație a meningelor și a creierului. [< fr. méningoencéphalite].

MENINGOPATÍE s.f. (Med.) Denumire generică dată afecțiunilor meningelor. [Gen. -iei. / < fr. méningopathie, cf. gr. meninx – membrană, pathos – boală].

PAHIMENÍNGE s.m. Duramater. [< fr. pachyméninge, cf. gr. pachys – gros, meninx – membrană].

PAHIMENÍNGE s. m. dura mater. (< fr. pachyméninge)

PAHIMENINGÍTĂ s. f. inflamație cronică a pahimeningelui. (< fr. pachyméningite)

PERIMENINGÍTĂ s. f. inflamație în jurul meningelui. (< fr. périméningite)

PÍA MÁTER s. f. meningele intern, constând dintr-un plex de vase sangvine. (< lat. pia mater, mamă pioasă)

*cóccix n., pl. urĭ (lat. cóccix, cóccigis, vgr. kókkyx). Anat. Un mic os la extremitatea osuluĭ sacru (pop. bumbu, nodu saŭ noada șezutuluĭ și bumbăreață). – Maĭ bine ar fi cóccige, ca meninge, laringe. V. tîrtiță.

*larínge n., pl. tot așa, ca meninge și faringe (vgr. larygx, láryggos, m.). Anat. Organu esențial al vociĭ (gîtu, gîtleju), format din maĭ multe pĭese mobile unele peste altele, în partea de sus a traheiĭ artere: cea maĭ mică iritațiune a laringeluĭ provoacă tuse. – Și larinx, pl. urĭ.

*menínge n., ca laringe (vgr. ménigx și ménigx, gen. méniggos, f.). Anat. Numele celor treĭ membrane (dura-máter, arachnoídea și pia-máter) care învălesc [!] creĭeru și măduva spinăriĭ. V. faringe și laringe.

*meningítă f., pl. e (d. meninge). Med. Boala inflamațiuniĭ meningeluĭ: meningita tuberculoasă e de ordinar mortală.

MELANÓM (‹ fr.) s. n. Tumoră care se formează din celule ce elaborează melanină, localizată mai ales pe piele și la ochi și, în mod excepțional, în centrii nervoși și meninge. Poate fi benignă (ex.: un nev) sau malignă (ex.: la nivel cutanat ori în globul ocular).

MENINGÍSM (‹ fr., engl.) s. n. Ansamblul simptomelor asemănătoare celor de meningită, dar mai puțin exprimate și fără existență leziunilor meningelor. Sunt provocate de toxine sau reacții de tip alergic (ex.: la copilul investit cu viermi intestinali).

MENINGÍTĂ (‹ fr. {i}) s. f. Inflamație a meningelui. Se manifestă prin dureri de cap, vărsături, înțepenirea cefei, fotofobie, febră. Poate fi de natură microbiană (m. meningococică sau epidemică, m. pneumococică, m. tuberculoasă, m. sifilitică etc.), virotică, toxică sau alergică.

OLIVECRONA, Herbert (1891-1980), neurochirurg suedez. În 1922 a realizat pentru prima oară extirparea unui neuron al nervului acustic. Împreună cu Erik Lysholm (1891-1947) a pus bazele ventriculografiei cerebrale. Cercetările sale privind meningele, tumorile cerebrale și tratamentele chirurgicale folosite pentru o gamă largă de afecțiuni cerebrale au contribuit la fundamentarea neurochirurgiei moderne.

PIAMÁTER (loc. lat. mamă pioasă) subst. (ANAT.) Membrană fină, transparentă, bogat vascularizată, aderentă la suprafața creierului și a măduvei spinării, care acoperă toată suprafața externă a nevraxului; cea mai profundă dintre cele trei foițe care alcătuiesc meningele.

pahimenínge s. n.

menínge s. n., pl. menínge

*meningeál (-ge-al) adj. m., pl. meningeáli; f. meningeálă, pl. meningeále

PAHIMENÍNGE, s. n. (Anat.) Duramater. – Din fr. pachyméninge.

PAHIMENINGÍTĂ, pahimeningite, s. f. (Med.) Meningită a pahimeningelui. – Din fr. pachyméningite.

DÚRA MÁTER s. f. (Anat.) Membrana externă a meningelui. – Din lat. dura mater.

LEPTOMENÍNGE, leptomeninge, s. n. (Med.) Denumire pentru arahnoidă și pia mater considerate împreună. – Din fr. leptoméninge.

MELANÓM, melanoame, s. n. Tumoare formată din celule ce produc melanină și localizată mai ales pe piele și la ochi și, în mod excepțional, în centrii nervoși și meninge. – Din fr. mélanome.

MENÍNGE, meninge, s. n. Fiecare dintre cele trei membrane care învelesc creierul și măduva spinării. – Din fr. méninge.

MENINGEÁL, -Ă, meningeali, -e, adj. (Anat.) Meningian. [Pr.: -ge-al] – Din germ., engl. meningeal.

MENINGIÁN, -Ă, meningieni, -e, adj. (Anat.) Referitor la meninge; (rar) meningeal. [Pr.: -gi-an] – Din fr. méningien.

MENINGÍTĂ, meningite, s. f. Boală (infecțioasă) care constă în inflamarea meningelor și care se manifestă prin dureri de cap, vărsături, înțepenirea cefei, febră. – Din fr. méningite.

MENINGOCÉL, meningocele, s. n. (Med.) Hernie a meningelor datorată unui defect al craniului sau al coloanei vertebrale. – Din fr. méningocèle.

MENINGOENCEFALÍTĂ, meningoencefalite, s. f. Inflamație a meningelui și a creierului, cauzată de un agent infecțios (microbian sau virotic), toxic sau alergic. – Din fr. méningo-encéphalite.

MENINGOPATÍE, meningopatii, s. f. (Med.) Denumire generică pentru afecțiunile meningelor. – Din fr. méningopathie.