Am găsit 850 de definiții care conțin toate cuvintele infatisa sau forme flexionare ale acestora:

ÁER1 s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊ Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică obținut cu compresoarele. Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A fi (sau a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nici o perspectivă. 3. înfățișare, aspect, expresie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).


ALEGORIZÁ, alegorizez, vb. I. Tranz. A înfățișa ceva prin alegorii. – Din fr. allégoriser.

ALÚRĂ s. f. 1. Fel de a se mișca; mers, umblet; (rar) înfățișare. 2. Mod de deplasare a unui animal. 3. Ritm în care se desfășoară o acțiune individuală sau colectivă în întrecerile sportive. 4. Mod în care se desfășoară un eveniment, o întâmplare etc. – Din fr. allure.

MODERNIZÁ vb. I. tr. a da un caracter, o înfățișare modernă, a înnoi. ◊ a înzestra (o fabrică, o uzină etc.) cu instalații și utilaje moderne. II. refl. a adopta obiceiurile moderne. (< fr. moderniser)

AVÉRS s. n. sg. (În opoziție cu revers) Fața unei monede sau a unei medalii, înfățișând chipul emițătorului, stema țării etc. – Din fr. avers.

BĂTRẤN, -Ă, bătrâni, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care trăiește de mulți ani, care este înaintat în vârstă. ◊ Fată bătrână = fată rămasă nemăritată după vremea măritișului. ♦ (Despre fața sau înfățișarea cuiva) Care și-a pierdut frăgezimea, care trădează bătrânețe. 2. Care există de mult timp, de demult. II. S. m. și f. 1. Persoană în vârstă înaintată. ◊ Loc. adj. și adv. Din bătrâni = din vremea veche, din moși-strămoși. 2. (Fam., la m. sg.) Tată; (la f. sg.) mamă; (la m. pl.) părinți. – Lat. betranus (= veteranus).

BĂTRÂNICIÓS, -OÁSĂ, bătrânicioși, -oase, adj. Îmbătrânit înainte de vreme; cu apucături, cu înfățișare etc. de bătrân. – Bătrân + suf. -icios.

BOI2, boiuri, s. n. (Pop.) Trup, statură, înfățișare, fizionomie. – Din tc. boy.

CARACTERIZÁ, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica cuiva sau a ceva. Îl caracterizează modestia. 2. A descrie, a înfățișa, a face să reiasă trăsăturile caracteristice ale unei persoane, ale unui lucru sau ale unui fenomen. – Din fr. caractériser.

CARICATÚRĂ, caricaturi, s. f. 1. Reprezentare, mai ales în desen, a unei persoane sau a unei situații prin exagerarea unor trăsături, îndeosebi negative, cu o intenție satirică sau umoristică. ♦ înfățișare ridicolă a unei persoane sau a unui obiect; persoană sau obiect cu această înfățișare. 2. Imitație nereușită, care denaturează originalul. – Din fr. caricature.

CARICATURIZÁ, caricaturizez, vb. I. Tranz. A înfățișa pe cineva sau ceva printr-o caricatură. – Caricatură + suf. -iza. Cf. fr. caricaturer.

CATIFELÁT, -Ă, catifelați, -te, adj. Care are înfățișarea și finețea plăcută la pipăit a catifelei. ♦ Fig. (Despre sunete sau voce) Care este plăcut, cald, mângâietor. – Catifea + suf. -at (după fr. velouté).

CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -că-u-.Var.: (pop.) cătá vb. I] – Lat. *cautare.

CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Pr.: că-u-.Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Căuta + suf. -ătură.

CÂNEPÍU, -ÍE, cânepii, adj. Care are înfățișarea fuiorului de cânepă; de culoarea seminței de cânepă, cenușiu-închis. – Cânepă + suf. -iu.

CHÉIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coarde le unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CHIP, chipuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Față, obraz, figură. Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe. Avea chip omenesc.Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu... ♦ Persoană; ființă. A văzut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfățișare a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Chip cioplit = idol. II. S. n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original.Loc. adj. Fel și chip de... = tot felul de... ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) nici un chip = nicidecum. ◊ Expr. Nu e chip să... = nu se poate, imposibil să... A nu avea (nici un) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să...). (Pop.) A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace, o soluție. 3. (Reg.) Încercare (de a găsi o soluție) 4. (În expr.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., având intenția să... Cu chip că... = sub pretext că..., sub aparența că... III. Adv. (La pl. art.; pop.) Vorba vine, cică. ♦ La drept vorbind, nu-i vorbă; ba chiar. – Din magh. kép.

DÁMĂ, dame, s. f. I. 1. (Înv.) Doamnă, cucoană. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. 2. Femeie cu moravuri ușoare; prostituată. II. 1. (La jocul de cărți) Fiecare dintre cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe și negre, care se mută după anumite reguli pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. III. Scobitură în bordura unei ambarcații, în care se sprijină manșonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. – Din lat. genus, -eris.

METAMORFÓZĂ s. f. 1. transformare a formei unor animale (insecte, batracieni etc.) în cursul dezvoltării lor ontogenetice. 2. (mit.) prefacere a unei ființe umane, a unei zeități în animal, în plantă, sau într-un lucru. 3. schimbare a înfățișării, a caracterului. (< fr. métamorphose)

METAMORFOZÁ vb. I. refl. 1. a suferi o metamorfoză (1). 2. a-și schimba înfățișarea, caracterul, comportarea. II. refl., tr. a (se) transforma. (< fr. métamorphoser)

GRANÍTIC, -Ă, granitici, -ce, adj. Care este format din granit, care are înfățișarea (și tăria) granitului. – Din fr. granitique.

HÁINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, scr. háljina.

MÁSCĂ s. f. 1. figură de lemn cu care actorii antici își acopereau fața. ◊ față falsă de carton, de stofă etc. cu care își acoperă cineva figura. ♦ a-și scoate (sau a-și lepăda) ă = a se demasca, a apărea în adevărata lumină, a-și arăta adevărata față. 2. persoană mascată. 3. (fig.) înfățișare, figură falsă; imagine convențională. ◊ înfățișare a feței cauzată de un sentiment puternic, de o boală. ◊ (psih.) comportament cu caracter inautentic, fals. 4. machiaj. ◊ preparat cosmetic care se aplică pe față pentru îngrijirea tenului. 5. ~ mortuară = mulaj în ghips al feței unui mort. 6. dispozitiv, aparat care acoperă sau protejează corpul ori fața unui om, animal etc. ◊ dispozitiv sau înveliș de protecție a unui element de construcție. ◊ (inform.) vector binar pentru izolarea unor anumite zone ale unei date. ♦ ~ de gaze = aparat aplicat etanș pe față pentru protecția împotriva gazelor de luptă. 7. (la baraje) ecran de etanșare. 8. cașeu. 9. adăpost individual pe câmpul de luptă. (< fr. masque, germ. Maske, rus. maska)

MASCARÓN s. n. element decorativ, înfățișând un cap fantastic sau grotesc de om ori de animal, la împodobirea cheilor bolților, a capitelurilor, cremoanelor etc. (< fr. mascaron)

IÁZMĂ, iezme, s. f. (Pop.) Arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie. ♦ Fig. Persoană slabă, cu înfățișare respingătoare. – Et. nec.

IÉLE s. f. pl. (Mai ales art.) Ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb, care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele. – Din ele (pl. f. al lui el).

IMÁGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață, a unui tablou din natură etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imágină, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).

IMPOZÁNT, -Ă, impozanți, -te, adj. Care impune respect sau admirație prin înfățișare, ținută, comportare; impunător, mândru. – Din fr. imposant.

IMÚND, -Ă, imunzi, -de, adj. (Livr.; adesea fig.) Foarte murdar; dezgustător la înfățișare. – Din fr. immonde, lat. immundus.

ÍNDICE, (1, 2, 3, 4) indici, s. m., (5) indice, s. n. 1. S. m. Număr, literă sau simbol literal așezat la dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) față de un număr sau de o literă, cărora le precizează valoarea sau înțelesul. ♦ Cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituții care arată nivelul de producție cantitativ și calitativ ce trebuie realizat. 2. S. m. Fapt, indicație care, sub forma unui număr, a unei formule sau a unei expresii, înfățișează aspectul unui fenomen, al unei acțiuni, al unei situații etc. ◊ (Fiz.) Indice de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și cele de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv. (Biol.) Indice antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc. 3. S. m. Semn convențional cu care se notează un domeniu de cunoștințe sau o anumită problemă într-un sistem de clasificare după conținut a publicațiilor. Indice de clasificare zecimală. 4. S. m. Ac mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. 5. S. n. Index (1). – Din it., fr. indice, lat. index, -dicis.

INDISCERNÁBIL, -Ă, indiscernabili, -e, adj. (Rar) Care nu se poate discerne de un lucru de același fel; care nu poate fi înfățișat precis. – Din fr. indiscernable.

IPOSTÁZĂ, ipostaze, s. f. Stare, situație în care se găsește cineva sau ceva; aspect, înfățișare, chip. [Var.: (înv.) ipostás s. n.] – Din fr. hypostase.

IVEÁLĂ s. f. (Rar) Ivire. ◊ Expr. A ieși la iveală = a apărea, a se înfățișa; a se descoperi. A scoate (sau a da) la iveală = a da pe față, a face cunoscut, evident; a face să fie văzut; a tipări. – Ivi + suf. -eală.

ÎMBĂTRÂNÍ, îmbătrânesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni bătrân. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să devină bătrân (provocându-i supărări, griji etc.). ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să pară mai bătrân decât este în realitate, a-i da înfățișare bătrânicioasă. 2. (Despre materiale) A-și schimba în mod lent structura și proprietățile caracteristice (prin degradare); a se învechi. – În + bătrân.

ÎMBĂTRÂNÍT, -Ă, îmbătrâniți, -te, adj. Care a devenit bătrân; cu înfățișare de bătrân. – V. îmbătrâni.

ÎMBRĂCÁ, îmbrác, vb. I. Refl. și tranz. 1. A(-și) acoperi corpul cu veșminte. ♦ Refl. A purta haine de o anumită croială, de o anumită calitate etc. 2. A-și procura sau a procura cuiva hainele trebuincioase. 3. A (se) acoperi, a (se) înveli. ♦ Tranz. A înfăța perna sau plapuma. ♦ Tranz. A înveli cu hârtie, cu material plastic etc. copertele unei cărți, ale unui caiet etc. ♦ Tranz. A fereca icoane, bijuterii etc. în aur sau în argint. ♦ Tranz. Fig. A învălui, a ascunde (adevărata înfățișare, adevăratul aspect etc.). – Lat. *imbracare (< braca „pantaloni”).

ÎMBROBODÍ, îmbrobodesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A(-și) acoperi capul cu o broboadă, cu o basma etc. ♦ Fig. A (se) acoperi ca într-un văl; a (se) învălui. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A convinge pe cineva să accepte realitățile așa cum îi sunt înfățișate, împiedicându-l să vadă adevăratul lor aspect. – În + broboadă.

ÎMPĂIÁ, împăiez, vb. I. Tranz. A umple cu paie pielea jupuită de pe un animal, spre a-i da acestuia înfățișarea naturală. [Pr.: -pă-ia] – În + paie (după fr. empailler).

ÎMPĂIÁT, -Ă, împăiați, -te, adj. (Despre animale) A cărui piele jupuită a fost umplută cu paie pentru a-i da înfățișarea naturală. [Pr.: -pă-iat] – V. împăia.

ÎNCĂRCÁT2, -Ă, încărcați, -te, adj. 1. (Despre un vehicul, un agregat de prelucrare etc.) Umplut, plin cu ceva. ♦ (Despre oameni sau animale) Care poartă o încărcătură. ♦ (Despre o gură de foc) Cu proiectilul introdus în armă. 2. (Despre plante) Plin de fructe sau de flori. 3. Fig. Exagerat, mărit (în scopul de a înșela). 4. (În sintagmele) Aer încărcat = aer viciat, greu de respirat. Atmosferă încărcată = a) atmosferă plină de electricitate, premergătoare unei furtuni; b) fig. stare de încordare, de tensiune. Stomac încărcat = stomac balonat din cauza mâncării excesive. Limbă încărcată = limbă cu înfățișare specifică unei indigestii. 5. (Despre acumulatoare electrice) În care s-a acumulat energie; (despre condensatoare electrice) ale cărui armături au sarcină electrică. – V. încărca.

ÎNCRUNTÁT, -Ă, încruntați, -te, adj. 1. Care are pe frunte sau între sprâncene cute de nemulțumire, de mânie, de îngrijorare etc.; p. ext. care are înfățișarea sau privirea aspră, posomorâtă; crunt, cruntat. 2. (Înv.) Însângerat. – V. încrunta.

ÎNCRUNTĂTÚRĂ, încruntături, s. f. 1. Faptul de a (se) încrunta; înfățișare încruntată (1); cută pe frunte, între sprâncene. 2. (Înv.) Urmă, pată de sânge. – Încrunta + suf. -ătură.

ÎNDREPTÁ, îndrépt, vb. I. I. 1. Tranz. A face drept ceea ce era îndoit sau strâmb. ♦ Refl. (Despre oameni) A lua o ținută dreaptă. 2. Tranz. și refl. A (se) schimba din rău în bine; a (se) îmbunătăți, a (se) ameliora. ♦ Refl. (Despre oameni) A se întrema după o boală; a căpăta o înfățișare bună. 3. Refl. și tranz. A(-și) corecta purtările. II. 1. Refl. A porni într-o anumită direcție. ◊ Tranz. Îndreaptă mașina spre oraș. (Expr.) A-și îndrepta pașii = a merge spre... 2. Tranz. A arăta cuiva drumul bun; a îndruma, a conduce în direcția potrivită. ◊ Expr. A îndrepta pașii cuiva = a) a face pe cineva să meargă spre... b) a călăuzi, a conduce (în viață). A(-și) îndrepta ochii (sau privirile) asupra cuiva (sau a ceva) = a se uita la cineva sau la ceva. A(-și) îndrepta gândul asupra cuiva (sau a ceva) = a i se duce gândul la cineva sau la ceva. ♦ A ținti cu o armă de foc asupra cuiva sau a ceva. [Prez. ind. și: îndreptéz] – În + drept.

ÎNFĂȚIȘÁ, înfățișez, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) prezenta; a (se) arăta. ♦ Tranz. A descrie ceva sau pe cineva cu ajutorul cuvintelor, al culorilor etc.; a zugrăvi, a reprezenta. 2. Refl. A-și imagina, a-și închipui. [Var.: (reg.) înfățoșá vb. I] – În + fățiș.

ÎNFĂȚIȘÁRE, înfățișări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) înfățișa și rezultatul ei; prezentare, descriere, zugrăvire. ♦ (Jur.) Prezentare a unei persoane citate în fața unei autorități judiciare, a unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală; dezbatere în fața unei instanțe. ♦ Termen de judecată. 2. (Concr.) Aspect sub care se prezintă un lucru sau o ființă; configurație. [Var.: (reg.) înfățoșáre s. f.] – V. înfățișa.

ÎNFĂȚOȘÁ vb. I. v. înfățișa.

ÎNFĂȚOȘÁRE s. f. v. înfățișare.

ÎNFIINȚÁ, înființez, vb. I. 1. Tranz. A face să ia ființă; a crea, a întemeia, a funda, a alcătui. 2. Refl. (Despre oameni) A se prezenta, a se înfățișa undeva (pe neașteptate). – În + ființă.

ÎNTINERÍ, întineresc, vb. IV. Intranz. A redeveni tânăr (ca vitalitate, aspect etc.); a căpăta (din nou) un aspect de tinerețe, de prospețime, de vitalitate. ♦ Tranz. A da o înfățișare (mai) tânără; a da vitalitate, prospețime, strălucire. ♦ Tranz. și refl. A (se) declara mai tânăr decât este în realitate. – În + tânăr.

ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); Întorsură (1), cot (I 2). ♦ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.

ÎNTRUCHIPÁ, întruchipez, vb. I. Tranz. 1. A înfățișa în forme concrete, a reprezenta. ♦ Refl. A-și găsi o expresie concretă în cineva sau în ceva, a lua formă concretă, a se realiza. 2. A întocmi; a forma, a alcătui. – Întru + chip sau într-un chip.

ÎNȚELÉPT, -EÁPTĂ, înțelepți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este înzestrat cu înțelepciune, care are mintea clară; cuminte, deștept. ♦ (Substantivat) Filozof (antic). ♦ (Despre înfățișarea, acțiunile sau manifestările cuiva) Care exprimă înțelepciune; izvorât din înțelepciune. 2. Prevăzător, chibzuit, stăpânit. – Lat. intellectus.

JOIMĂRÍȚĂ, joimărițe, s. f. Ființă imaginară cu înfățișare de femeie respingătoare, despre care se credea în popor că pedepsește, în noaptea care precedă Joia Mare, pe fetele și femeile tinere leneșe la tors sau la dărăcit. ◊ Fig. (Pop.) Femeie foarte urâtă. – Joi + mare + suf. -iță.

MACHIÁJ s. n. operație de grimare a unui actor, făcută cu scopul de a-i da înfățișarea cerută de rolul interpretat; machiere. (< fr. maquillage)

MINOTÁUR, minotauri, s. m. Monstru mitologic, înfățișat cu cap de taur și trup de om. – Din fr. Minotaure, it. Minotauro, germ. Minotaurus.

NUDITÁTE, nudități, s. f. 1. Starea, înfățișarea unei persoane nude; goliciune. 2. Lipsă de podoabe; simplitate. ♦ Fig. Ceea ce se prezintă fără artificii, fără rezerve, fără ascunzișuri, direct. – Din fr. nudité.

NUVÉLĂ, nuvele, s. f. 1. Specie literară a genului epic, mai amplă și mai complexă decât schița, mai scurtă și mai simplă decât romanul, care înfățișează un episod semnificativ din viața unuia sau mai multor personaje (prezentate în mediul lor social). 2. (Înv.) Noutate (3). [Var.: (rar) novélă s. f.] – Din fr. nouvelle, it. novella.

LOOK [LUC] s. n. înfățișare, aspect. (< engl. look)

LOMBROZIÁN, -Ă adj. referitor la Lombroso. ◊ tip lombrozian = tip caracterizat prin înfățișare primitivă, monstruoasă și anormală. (< Lombroso + -ian)

UNIFÓRM, -Ă, uniformi, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care are permanent și pe toată întinderea sau durata aceeași formă, aceeași înfățișare, aceeași intensitate, aceeași viteză, aceeași desfășurare etc.; care este la fel, constant, lipsit de variații. 2. S. f. Îmbrăcăminte croită după un anumit model și purtată în mod obligatoriu de membrii unor instituții (armată, școală etc.). – Din fr. uniforme, lat. uniformis, -e.

URÂCIÚNE, urâciuni, s. f. 1. Ființă cu înfățișare respingătoare; monstru, pocitanie, pocitură. 2. (Înv. și reg.) Urâțenie (1). [Var.: uriciúne s. f.] – Urî + suf. -ciune.

URẤT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie: p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care trezește repulsie (morală); urâcios, nesuferit. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre timp) Posomorât, ploios, friguros, II. Adv. Într-un mod neplăcut, nepotrivit, imoral. ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.

VARIÁ2, variez, vb. I. 1. Intranz. A fi felurit, diferit, deosebit (după locuri, împrejurări, situații); a nu semăna, a nu avea aceeași înfățișare, structură, compoziție etc. cu altceva. 2. Tranz. A da o formă diferită, a schimba. 3.Intranz. și tranz. (Mat.) A(-și) schimba valoarea. [Pr.: -ri-a] – Din fr. varier, lat. variare.

ZUGRĂVÍ, zugrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi pereții unei clădiri sau ai unei încăperi cu o soluție apoasă de var amestecată cu humă (și cu diverși coloranți), uneori și cu desene care imită tapetul. 2. Tranz. (Rar) A picta. ♦ A desena. ♦ A scrie (caligrafic). 3. Refl. și tranz. Fig. A (se) profila, a (se) contura; a (se) proiecta, a (se) reflecta. ♦ Refl. (Despre stări psihice) A se imprima, a se reflecta, a se exterioriza pe figura cuiva. 4. Tranz. Fig. A înfățișa prin cuvinte, a reda, a descrie, a prezenta. – Din zugrav.

MAIESTUÓS, -OÁSĂ, maiestuoși, -oase, adj. 1. Care impune prin prestanță, prin demnitate deosebită sau prin caracterul solemn, ceremonios. ♦ (Adverbial) Cu gravitate, cu importanță. 2. Care impune prin măreția înfățișării, prin grandoarea proporțiilor; impunător. ♦ (Adverbial) Cu măreție, în mod grandios. [Pr.: -tu-os.Var.: maiestós, -oásă, majestós, -oásă adj.] – Din it. maestoso, fr. majestueux.

MANECHÍN, manechine, s. n. 1. Figură de lemn, de ceară, de material plastic etc., care înfățișează corpul omenesc sau o parte a lui și este folosită ca model în pictură și sculptură, ca suport pentru a proba ori a expune o haină etc. ♦ Fig. Epitet dat unui om care execută servil și mecanic ceea ce i se cere; om lipsit de personalitate, ușor de condus și influențabil. 2. Persoană angajată de un (mare) atelier de croitorie, de o casă de mode etc. pentru a îmbrăca diverse obiecte vestimentare, cu scopul de a le prezenta public; model. – Din fr. mannequin.

TIRS, tirsuri, s. n. 1. Toiag simbolic, împodobit cu viță de vie și având în vârf un con de pin, cu care era înfățișat zeul Dionysos și cei care îl însoțeau. 2. Inflorescență în formă de con de brad. – Din fr. thyrse.

APĂREÁ, apár, vb. II. Intranz. 1. A se arăta în fața cuiva, a deveni vizibil cuiva, a se ivi; a lua naștere. ♦ A se arăta (cuiva) sub o anumită înfățișare, a lua (pentru cineva) un anumit aspect. 2. (Despre publicații) A ieși de sub tipar. [Var.: apáre vb. III.] – Din lat. apparere (după părea).

APARÉNȚĂ, aparențe, s. f. înfățișare exterioară (și adesea neconformă cu realitatea) a cuiva sau a ceva. ◊ Loc. adv. În aparență = după exterior, la prima vedere. ◊ Expr. A salva aparențele = a reuși să dea unui lucru, unei situații etc. o înfățișare care să ascundă o realitate neplăcută. – Din fr. apparence, lat. apparentia.

ÁRBORE, arbori, s. m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ◊ Compuse: arbore-de-cacao = plantă lemnoasă specifică zonei tropicale, cultivată pentru semințele ei comestibile (Theobroma cacao); arbore-de-cafea = plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Africii și Asiei, cultivată pentru semințele ei comestibile (Coffea arabica); arbore-de-cauciuc = plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cauciucul natural (Hevea brasiliensis); arbore-de-pâine = plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și foarte groasă, al cărei fruct sferic, cu gust de pâine, se consumă fiert sau copt (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ originar din Extremul Orient, înalt și foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. ♦ Arbore genealogic = reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri) înfățișând filiația și gradul de înrudire ale membrilor unei familii(aristocratice). 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. (Mar.; în sintagma) Arbore mic = trinchet. 4. (Rar) Catarg. [Var.: árbor s. m.] – Lat. arbor, -is.

MARÍN, -Ă, marini, -e, adj. Care ține de mare2, care trăiește sau crește în mare2, care este produs de acțiunea unei mări2; caracteristic mării2, de mare2. ♦ (Și substantivat, f.) (Pictură) care înfățișează un peisaj de mare2. ♦ Privitor la navigația pe mare2; maritim. Hărți marine. – Din fr. marin.

MÁSCĂ, măști, s. f. 1. Bucată de stofă, de mătase, de dantelă, de carton etc. (înfățișând o față omenească sau figura unui animal) cu care își acoperă cineva fața sau o parte a ei (pentru a nu fi recunoscut), lăsând numai ochii descoperiți; obrăzar. ◊ Mască mortuară = mulaj în ghips al feței unei persoane, făcut îndată după deces. ◊ Expr. A-și scoate (sau a-și arunca, a-și lepăda etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a rupe) masca (cuiva) = a se arăta sub adevăratul aspect, a(-și) da pe față firea sau intențiile ascunse, a (se) dezvălui minciuna, înșelătoria (cuiva), a apărea sau a face să apară în adevărata lumină; a (se) demasca. ♦ Persoană mascată. ♦ Fig. înfățișare falsă. ♦ Expresie neobișnuită a feței (provocată de o emoție, de un sentiment puternic etc.). 2. Machiaj; p. ext. preparat cosmetic care se aplică pe față pentru întreținerea tenului. ♦ Fizionomia unui actor machiat. 3. Dispozitiv care acoperă parțial sau total o persoană, un animal, un obiect pentru a le proteja, a le ascunde vederii. 4. Lucrare menită să ascundă vederii inamicului un obiectiv militar; adăpost individual săpat de fiecare soldat pe câmpul de luptă. – Din fr. masque, germ. Maske.

VIÓI, VIOÁIE, vioi, vioaie, adj. 1. Care este plin de viață, de vigoare; iute în mișcări, sprinten; zglobiu, zburdalnic. ♦ (Despre ochi; p. ext. despre privire, înfățișare) Radios, luminos, viu. ♦ Ager, isteț. 2. Aprins, înflăcărat, intens. ♦ (Despre sunete, melodii etc.) Cu ritm accelerat; săltăreț; vesel. [Pr.: -vi-oi] – Viu + suf. -oi.

MATAHÁLĂ, matahale, s. f. 1. Ființă sau lucru de proporții exagerate (cu contururi vagi, greu de identificat); namilă, colos. 2. Ființă fantastică de mărime enormă și cu înfățișare îngrozitoare; p. ext. arătare, nălucă. 3. Sperietoare, momâie (mare). [Var.: mătăhálă s. f.] – Et. nec.

CONCRETIZÁRE, concretizări, s. f. Acțiunea de a (se) concretiza și rezultatul ei; înfățișare, prezentare concretă; materializare. ♦ Operație mintală, opusă abstractizării, constând în legarea generalului de experiența senzorială. – V. concretiza.

DESCOMPÚS, -Ă, descompuși, -se, adj. 1. Desfăcut în părțile componente. 2. (Despre materii organice) Alterat, stricat, putrezit. 3. Fig. Care are înfățișarea morală sau fizică deformată; (despre fața omului) crispat, contractat. – V. descompune.

DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență. A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări. 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.: distincțiúne s. f.] – Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.

EXPRÉSIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin cuvinte, mimică etc. ♦ înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiúne s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

FRANC3, -Ă, franci, -ce, adj. (Despre oameni) Care are un caracter sincer, loial, cinstit; care spune pe față, fără înconjur, ceea ce gândește; (despre înfățișarea sau manifestările cuiva) care trădează un astfel de caracter. ♦ (Despre acțiuni) Loial, cinstit. [Var.: franș, -ă adj.] – Din fr. franc.

OGLINDÍ, oglindesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) reflecta, a (se) proiecta pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă. ♦ Refl. (Despre oameni) A se privi în oglindă; a se admira (privindu-se în oglindă). ♦ Refl. Fig. (Despre stări, fenomene, secțiuni etc.) A apărea ca un reflex al anumitor împrejurări; a se răsfrânge. ♦ tranz. A înfățișa, a reprezenta. [Var.: (înv. și reg.) oglindá vb. I.] – Din sl. oglendati.

PICTÁ, pictez, vb. I. Tranz. 1. A reprezenta o imagine, un model etc. pe pânză, pe carton, pe sticlă etc. cu ajutorul pensulei și a culorilor; a zugrăvi. ♦ Absol. A se ocupa cu pictura (1), a practica pictura. ♦ A acoperi sau a împodobi cu picturi (2) un obiect, un material. ♦ Refl. (Fam. și depr.; despre femei) A se farda (exagerat). 2. Fig. A caracteriza (sugestiv), a înfățișa (plastic) prin cuvinte, într-o operă literară, ființe, situații, întâmplări; a descrie, a zugrăvi. – Din pictor și pictură (derivat regresiv).

POLIȚÍST, -Ă, polițiști, -ste s. m., adj. 1. S. m. Agent de poliție (1), funcționar de poliție. 2. Adj. Polițienesc. ◊ Roman (sau film) polițist = roman (sau film) în care sunt înfățișate fapte criminale mai mult sau mai puțin misterioase, al căror secret este descoperit în cele din urmă prin ingeniozitatea unui polițist sau a unui detectiv. 3. Adj. (Despre state sau regimuri politice) Care se sprijină pe poliție și pe jandarmerie și își exercită puterea prin metode samavolnice. – Din germ. Polizist.

PREFÁCE, prefác, vb. III. 1. Tranz. și refl. A da sau a lua o formă nouă, un conținut nou; a (se) transforma, a (se) modifica, a (se) schimba, a (se) preschimba. 2. Tranz. A repara, a reface un obiect, schimbându-i (parțial sau total) aspectul, înfățișarea. 3. Refl. A încerca (prin atitudine, comportare) să de o impresie falsă, pentru a induce în eroare; a simula. – Pre2 + face (după sl. prĕtvoriti).

SILUÉTĂ, siluete, s. f. 1. Imagine, înfățișare reală (și oarecum neclară în amănuntele ei) a unei ființe, a unui lucru etc., de obicei proiectate (ca o umbră) pe un fond mai luminos; p. ext. ființă sau lucru astfel proiectate. ♦ Personaj abia schițat într-o operă literară. 2. Talie zveltă și bine proporționată a unei persoane; corp zvelt, suplu, bine proporționat al unei persoane; p. gener. talie; corp. ♦ Expr. A face siluetă = a deveni zvelt; a slăbi. 3. Desen unicolor, de obicei negru, lucrat în creion, în tuș sau decupat din hârtie, pânză etc. reprezentând contururile unei ființe sau ale unui lucru pe un fond de altă culoare. 4. Desen special de carton sau de placaj (reprezentând o siluetă (1) de om) pe care sunt fixate țintele la tir. [Pr.: -lu-e-] – Din fr. silhouette.

ȘARJÁ, șarjez, vb. I. 1. Intranz. A înfățișa ceva într-o formă caricaturală; a exagera. 2. Tranz. (Despre trupe de cavalerie) A ataca cu violență (călare, cu sabia sau cu lancea); – Din fr. charger.

TAPISERÍE, tapiserii, s. f. 1. Lucru de mână cusut pe o canava cu lână, cu mătase, cu fir. ♦ Țesătură din lână sau din mătase înfățișând subiecte diverse sau teme alegorice, lucrată manual sau la război și folosită mai ales la împodobirea pereților sau a unor mobile. 2. Partea tapisată a unei mobile. [Var.: tapițeríe s. f.] – Din fr. tapisserie.

FÓRMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.: În corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filozofia, morala, arta, știința etc.). ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. înfățișare, aspect (extern), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în ceele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.: în sintagma) Formă de relief = neregularitate a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care contribuie la redarea conținutului de idei și de sentimente al unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Complex de sunete prin care se exprimă un sens; aspectul exterior al unui cuvânt pentru a exprima o valoare sau o funcție gramaticală. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită înfățișare în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata de a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

FOTOREPORTÁJ, fotoreportaje, s. n. Reportaj înfățișat printr-o succesiune de fotografii, în special instantanee, însoțite de un text explicativ, care prezintă un eveniment, un fapt divers sau unele aspecte (actuale) din viața economică, politică, culturală, sportivă etc. – Din fr. photoreportage, rus. fotoreportaj.

OGLÍNDĂ, oglinzi, s. f. 1. Un obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

FRÉSCĂ, fresce, s. f. 1. Tehnică de a picta cu culori dizolvate în apă de var pe un zid cu tencuiala încă udă. ♦ Pictură murală decorativă, de dimensiuni mari, realizată prin această tehnică. 2. Fig. Compoziție literară de dimensiuni mari, care înfățișează tabloul de ansamblu al unei epoci, al unei societăți etc. – Din fr. fresque.

FREȘ adj. (Fam.; despre oameni) Care nu este obosit, vioi; p. restr. (despre înfățișarea lor) care exprimă prospețime, sănătate, tinerețe. – Din fr. fraîche.

FRÚNZĂ, frunze, s. f. 1. Organ principal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). ◊ Loc. adv. Ca frunza și ca iarba = numeros. ◊ Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nici o ocupație serioasă, a pierde vremea fără treabă; a trândăvi. 2. Compus: frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (Chenopodium murale). 3. (În sintagma) Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. – Lat. frondia (< frons, -ndis).

FUMUÍ, pers. 3 fumuiește, vb. IV. Intranz. impers. (Rar) A se înfățișa cu un aspect tulbure, ca de fum. – Fum + suf. -ui.

PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte; acvilă (1), aceră (Aquila chrysaetos). ♦ (În mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul sau două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] – Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

PARABÁZĂ, parabaze, s. f. Secvență a comediei antice grecești, situată de obicei în prima parte a piesei, în care actorul își exprimă (prin intermediul corifeului) propriile păreri în legătură cu realitățile înfățișate. – Din fr. parabase, germ. Parabase.

PÁRCĂ2, parce, s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele trei divinități ale destinului oamenilor din mitologia romană, reprezentate sub înfățișarea unor femei bătrâne. – Din lat. Parca, fr. Parque.

AȘEZÁ, așéz, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) pune pe ceva sau undeva pentru a ședea sau a face să șadă. ◊ Expr. (Refl.) A se așeza în pat = a se întinde în pat; a se culca. A se așeza la lucru = a începe să facă o treabă. ♦ Refl. A poposi. ♦ Refl. (Despre păsări sau insecte) A se lăsa din zbor pe ceva pentru a se odihni. ♦ Refl. A se așterne formând un strat. ♦ Refl. (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. ♦ Refl. Fig. A se potoli, a se liniști. 2. Refl. A se stabili într-o localitate, într-un loc. II. 1. Tranz. și refl. A (se) pune într-o anumită ordine; a (se) rândui, a (se) aranja. 2. Intranz. (Pop.) A pune la cale; a proiecta, a plănui. III. Tranz. 1. (Rar) A înfățișa un fapt într-o anumită lumină. 2. (Înv.) A dispune, a decreta, a hotărî; a institui, a statornici, a fixa. IV. Tranz. A procura cuiva o situație mai bună; a căpătui. ♦ A instala pe cineva într-o funcție. – Lat. *assediare.

ASPÉCT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. ◊ Loc. prep. Sub aspectul... = din punctul de vedere..., sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată stadiul de realizare a acțiunii exprimate de verb. – Din fr. aspect, lat. aspectus.

ANIMALIÉR, -Ă, animalieri, -e, adj. 1. Care se referă la animale, de animal. 2. (Despre opere de artă) Care reprezintă animale; (despre artiști) care înfățișează animale în operele lor. [Pr.: -li-er] – Din fr. animalier.

ANTROPOMORFÍSM s. n. Credință mistică potrivit căreia se atribuie lucrurilor și fenomenelor naturii însușiri și sentimente omenești. ♦ Reprezentare a zeilor și a divinității sub înfățișare omenească. – Din fr. anthropomorphisme.

ARĂTÁ, arắt, vb. I. 1. Tranz. A expune ceva intenționat privirilor cuiva; a da la iveală, a lăsa să se vadă. ◊ Expr. (Refl.) A se arăta doctorului = a se duce să fie examinat de un medic. 2. Tranz. A indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. ◊ Expr. A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară dintr-un loc. A arăta (pe cineva) cu degetul, se spune despre cineva pe care lumea îl disprețuiește pentru faptele sale. ♦ A indica o măsură, o direcție etc. ♦ A indica ora, minutele și secundele. 3. Tranz. A da o explicație, a explica, a face o expunere (pentru a lămuri, a dovedi, a convinge). ◊ Expr. (Fam.) Îți arăt eu ție! se spune pentru a amenința pe cineva. 4. Tranz. și refl. A (se) manifesta, a (se) exterioriza (prin vorbe, gesturi, atitudini). ♦ Tranz. A da dovadă de...; a dovedi. ♦ Intranz. A părea (după înfățișare); a avea o anumită înfățișare. ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună. 5. Refl. A apărea, a se ivi (pe neașteptate). – Lat. *arrectare.

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva) ? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva) ? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcăturăExpr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...) = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

VEDÉRE, vederi, s. f. I. 1. Faptul de a (se) vedea; percepere a imaginilor cu ajutorul văzului; vedenie. ◊ Loc. adv. La vedere = în văzul tuturor, în public, deschis. Din vedere = a) (numai) privind; (numai) după înfățișare, fără a-l fi cunoscut personal; b) la repezeală. ◊ Loc. prep. În vederea... = în scopul..., pentru... ◊ Expr. A avea pe cineva în vedere = a se interesa de aproape de cineva, a avea grijă (de cineva), a ține în evidență pentru un anumit scop. A avea ceva în vedere = a avea o intenție, a-și face un plan, a urmări realizarea unui scop. A pune (cuiva ceva) în vedere = a face cunoscut, a comunica cuiva o hotărâre; a avertiza. A trece cu vederea = a nu ține seamă, a nu lua în seamă; a scuza cuiva o greșeală; a omite. (Reg.) La bună vedere! formulă de salut la despărțire. ♦ (Pop.) Întâlnire (pusă la cale de părinți sau de pețitori) între două persoane de sex opus, pentru mijlocirea unei căsătorii. 2. Simțul văzului; ochii. ◊ Expr. A avea vederea scurtă sau a fi scurt de vedere = a fi miop. 3. înfățișare, chip, aspect. 4. Priveliște, peisaj. ♦ Fotografie înfățișând un peisaj; carte poștală ilustrată. II. (Mai ales la pl.) Părere, idee, concepție, convingere. – V. vedea.

VÚLTUR, vulturi, s. m. 1. Numele mai multor păsări răpitoare de zi, cu ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu aripi lungi și cu picioare puternice, cu gheare tari, care se hrănesc cu animale vii și cu stârvuri; vultan. ◊ Ochi (sau privire) de vultur = privire foarte ageră, pătrunzătoare. ◊ Compuse: vultur-bărbos sau vultur-cu-barbă, vultur-negru = vultur impunător, cu spatele brun-cenușiu, aripile negre, pântecele și pieptul galben-ruginiu; zăgan (Gypaëtus barbatus); vultur-pleșuv = vultur cu gâtul gros, cu penele de culoare brun-închis, cea mai mare pasăre răpitoare din Europa (Aegypius monachus); vultur-pescar = specie de vultur, de culoare brun-închis pe partea dorsală și albă pe partea ventrală, care se hrănește cu pește (Pandion heliaëtus). ♦ Fig. Bărbat viteaz, curajos, măreț, falnic. 2. Stindard al legiunilor romane, înfățișând de obicei un vultur (1); figură simbolică reprezentând un vultur, pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări. 3. (Art.) Constelație boreală, situată la sud de constelația Lebedei și vizibilă vara. [Acc. și: vultúr] – Lat. vultur, -uris.

APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalípsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.

MÍNĂ2, mine, s. f. Expresie a feței; fizionomie, chip, înfățișare. ◊ Expr. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău), a părea sănătos (sau bolnav). – Din fr. mine.

ANULÁR, -Ă, anulari, -e, adj. (Rar) De forma unui inel, care se înfățișează ca un inel. – Din fr. annulaire.

ARĂTÓS, -OÁSĂ, arătoși, -oase, adj. Care are o înfățișare frumoasă sau impunătoare. – Arăta + suf. -os.

ARBORESCÉNT, -Ă, arborescenți, -te, adj. Care are înfățișarea unui arbore (1); care este ramificat asemenea crengilor unui arbore. – Din fr. arborescent, lat. arborescens, -ntis.

LEMURIÁN, lemurieni, s. m. (La pl.) Subordin de mamifere primate, asemănătoare la înfățișare cu maimuțele; (și la sg.) animal care face parte din acest subordin. ◊ (Adjectival) Mamifer lemurian. [Pr.: -ri-an] – Din fr. lémuriens.

VÍLĂ, vile, s. f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (În evul mediu) Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

VOTÍV, -Ă, votivi, -e, adj. (Despre inscripții) Care exprimă o făgăduință solemnă (față de divinitate); hărăzit, închinat divinității. ◊ Tablou votiv = fragment dintr-o pictură murală (bisericească) înfățișând pe ctitori, de obicei cu miniatura bisericii în mâini. – Din fr. votif, lat. votivus.

METAMORFÓZĂ, metamorfoze, s. f. 1. Totalitatea transformărilor biologice pe care le suferă unele animale inferioare în cursul dezvoltării lor de la ieșirea din ou până la faza de adult. 2. Transformare morfologică și funcțională a unor organe ale plantelor. 3. Transformare, schimbare a înfățișării sau, fig., a caracterului, a felului de a fi al unei persoane; p. gener. transformare a unei ființe, a unui obiect etc. 4. (Mitol.) Transformare a unei ființe umane în animal, în plantă sau într-un lucru neînsuflețit. – Din fr. métamorphose.

POCÍ, pocesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A(-și) schimba în rău înfățișarea sau forma; a (se) urâți, a (se) strâmba, a (se) schimonosi. 2. Tranz. (În credințele populare) A desfigura, a sluți; spec. a deochea. 3. Tranz. (Rar) A meni cuiva ceva rău, a cobi. – Din potcă.

LUÁ, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenție de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcații) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua (pe cineva) cu măguleli sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără nici un țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a.Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.

PERFÍD, -Ă, perfizi, -de, adj. (Despre oameni) Care, sub o înfățișare binevoitoare sau indiferentă, ascunde răutate, viclenie, necinste; care vatămă pe cel care îi acordă încredere. ♦ (Despre manifestările oamenilor, fenomene, lucruri) Care este vătămător, periculos, fără să pară astfel. – Din fr. perfide.

PICĂTÚRĂ, picături, s. f. 1. Părticică sferică desprinsă dintr-o masă de lichid, formată prin condensarea unui gaz etc.; pic1, strop; p. ext. cantitate mică dintr-un lichid. ◊ Loc. adv. Printre picături = din când în când, câteodată; p. ext. în timpul liber, pe apucate. Picătură cu picătură = puțin câte puțin, încetul cu încetul; până la epuizare. ◊ Expr. A semăna (cu cineva) ca două picături (de apă) = a avea exact aceeași înfățișare cu altă persoană, a fi leit. Până la ultima picătură de sânge = până la moarte, până la ultima suflare. ♦ P. gener. Cantitate neînsemnată din ceva; fărâmă. 2. (La pl.) Substanță medicamentoasă lichidă care se administrează bolnavului sub formă de picături (1). – Pica1 + suf. -ătură.

PERSONIFICÁT, -Ă, personificați, -te, adj. 1. (Despre lucruri, animale sau fenomene din natură) Care este reprezentat sub înfățișarea sau cu însușirile unei persoane (1). 2. Care exemplifică (prin persoana sa) o calitate, un anumit caracter, un defect pe care îl posedă în cel mai înalt grad. – V. personifica.

PICÁNT, -Ă, picanți, -te, adj. 1. (Despre mâncăruri, băuturi sau despre gustul lor) Condimentat (de obicei iute, usturător etc.). 2. Fig. (Despre glume, anecdote etc.) (Ușor) indecent, obscen, piperat. 3. Fig. (Despre persoane și despre înfățișarea lor) Nostim, atrăgător, seducător. – Din fr. piquant.

MORÍȘCĂ, moriști, s. f. 1. Mașină mică de vânturat grâne. 2. Râșniță cu care se macină pesmet, cafea, piper etc. 3. Moară mică pusă în mișcare de vânt, de apă sau cu mâna. 4. Jucărie care înfățișează aripile sau roata unei mori de vânt; jucărie care se învârtește în mână și produce un sunet caracteristic (folosită și pentru a speria păsările din semănături). ◊ Morișcă de vânt = obiect de ornament, imitând aripile unei mori de vânt, pus pe acoperișul caselor, care, la bătaia vântului, se rotește în direcția acestuia. 5. (În sintagma) Morișcă hidrometrică (sau hidraulică) = instrument format dintr-un rotor, cu una sau mai multe palete, care se rotește sub acțiunea curentului de apă și servește la măsurarea vitezei unui curs de apă. – Moară + suf. -ișcă.

PLANETÁRIU, planetarii, s. n. Construcție specială, în formă de cupolă, pe care se înfățișează, cu un aparat de proiecție special, aspectul bolții cerești cu stelele și constelațiile, precum și deplasarea aparentă a acestora, a planetelor, a Soarelui și a Lunii etc. – Din fr. planétarium.

POPORANÍSM s. n. 1. Curent social-politic de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care considera țărănimea drept elementul de bază al dezvoltării sociale. ♦ Curent literar care înfățișa cu precădere țărănimea. 2. (Rar) Dragoste, atașament față de popor. – Poporan + suf. -ism.

PORTRÉT, portrete, s. n. 1. Pictură, desen, sculptură, fotografie etc. care înfățișează chipul unei persoane. ◊ Portret-robot = desen al chipului unei persoane realizat pe baza relatărilor victimei sau ale martorilor. Portret-vorbit = procedeu de identificare criminalistică bazat pe descrierea semnalmentelor infractorului de către victimă sau de către martori. 2. înfățișare a aspectului fizic și moral al unui personaj într-o operă literară; operă literară cu un asemenea conținut. [Pl. și: (înv.) portreturi] – Din fr. portrait.

POSOMORÎ́, posomorăsc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni sau despre fața, privirea lor) A se întuneca, a se întrista. ◊ Tranz. Vestea l-a posomorât. ♦ A lua o înfățișare severă; a se încrunta. ♦ Fig. (Despre cer) A se acoperi cu nori; p. ext. (despre timp) a deveni neguros, întunecat, închis, ploios. 2. Tranz. A da o notă de tristețe; a înnegura. [Var.: (reg.) posomorí vb. IV] – Et. nec.

FIGURÁ, figurez, vb. I. 1. Intranz. A fi prezent undeva, a lua parte la ceva. ♦ A se afla înregistrat, înscris undeva. 2. Tranz. (Rar) A înfățișa ceva (în artele plastice). 3. Tranz. (Franțuzism înv.; construit cu dativul) A-și închipui, a-și imagina. – Din fr. figurer.

PRIVÉLIȘTE, priveliști, s. f. 1. Tablou, aspect din natură; peisaj, priveală. 2. Aspect, fapt etc. (interesant, neobișnuit etc.) care se înfățișează înaintea ochilor. 3. (Înv.) Faptul de a privi. ◊ Loc. adv. În priveliște = în văzul tuturor, la vedere, în public. – Priveală + suf. -iște.

PRESTÁNȚĂ s. f. Ținută, înfățișare, atitudine impunătoare, demnă. – Din fr. prestance.

PRIMENÍ, primenesc, vb. IV. Refl. și tranz. 1. A(-și) schimba rufăria, lenjeria purtată, murdară cu alta curată; p. ext. a (se) îmbrăca frumos, a (se) găti. 2. Fig. A înlocui sau a fi înlocuit (parțial ori total) cu altceva (nou), a (se) reînnoi; a-și schimba sau a face să-și schimbe (în bine) înfățișarea, forma, conținutul; a (se) modifica, a (se) preface; a (se) regenera. ♦ Tranz. A împrospăta aerul (dintr-o incintă). [Var.: (reg.) premení vb. IV] – Din sl. prĕmĕniți.

PREZENTÁ, prezínt, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face cunoscut celor de față, spunând numele, ocupația etc.; a face cunoștință (cu cineva); a (se) recomanda. ♦ Refl. A deveni prezent în memorie, a apărea în memorie ♦ Tranz. A înfățișa (publicului) un spectacol, aspectele unei activități, rezultatul unor cercetări etc. 2. Refl. A apărea, a se înfățișa într-un anumit loc sau în fața cuiva pentru a răspunde unei anumite obligații sau pentru a oferi ori a solicita ceva. ◊ Refl. și tranz. Spec. A (se) înfățișa la un examen, la un concurs, la alegeri etc. 3. Tranz. A pune înainte, a înmâna, a oferi, a da. ◊ Expr. A prezenta arma = a da onorul cu arma. 4. Tranz. (Despre lucruri supuse unei examinări) A avea o anumită însușire, caracteristică. ♦ Refl. A avea aparența de..., a se înfățișa ca... – Din fr. présenter, lat. praesentare.

PREZENTÁBIL, -Ă, prezentabili, -e, adj. Care are o înfățișare plăcută, atrăgătoare, îngrijită. – Din fr. présentable.

PREZENTÁT, -Ă, prezentați, -te, adj. 1. Care este cunoscut celor de față prin nume, ocupație, grad de rudenie etc. 2. (Despre spectacole, activități, cercetări etc.) Care este înfățișat publicului, specialiștilor etc. 3. Care este înfățișat ca..., având aparența de... – V. prezenta.

PRICOLÍCI, pricolici, s. m. (În superstiții) Duh rău în care se presupune că se transformă unii oameni (mai ales după moarte) și care ia înfățișarea unor animale. ♦ P. gener. Strigoi. ♦ Epitet dat unui copil neastâmpărat. – Et. nec.

PROFÍL, profiluri, s. n. 1. Contur, aspect al feței cuiva, privit dintr-o parte. ◊ Loc. adv. Din (sau în) profil = dintr-o parte. ♦ Fig. Portret, figură. 2. înfățișare, aspect, formă. ♦ Caracter predominant al cuiva sau a ceva. ♦ Contur al unui lucru, al unei forme de relief etc. ◊ Profil geologic = reprezentare grafică a structurii geologice a unei porțiuni din scoarța terestră. Profil morfologic = reprezentare grafică în plan vertical, la o anumită scară, a reliefului unei regiuni. 3. Conturul unei secțiuni plane a unui obiect, a unui edificiu, a unui corp geometric. ♦ Conturul aparent al unui obiect, rezultat dintr-o proiecție ortogonală pe un plan. 4. Desen care reprezintă o secțiune verticală făcută într-o construcție sau în sol, pentru a indica distribuția sau structura acestora. ◊ Plan de profil = plan perpendicular pe două plane de proiecție și pe linia de pământ. ♦ Dispozitiv sau ansamblu de piese folosit pentru a indica, într-un plan vertical, limitele până la care trebuie să se întindă o lucrare. 5. Piesă decorativă, în relief, folosită la ornamentarea unei clădiri, la consolidări aparente, la îmbunătățirea acusticii unei săli etc. 6. Obiectivul de bază al producției unei întreprinderi, al activității unei instituții, căruia îi corespunde un anumit mod de organizare. – Din fr. profil.

LÚNĂ, (I 3, II) luni, s. f. I. 1. Astru, satelit al Pământului, care se învârtește în jurul acestuia și pe care îl luminează în timpul nopții. ◊ Lună nouă = momentul în care Luna este în conjuncție cu Soarele, când se vede o mică porțiune din suprafața sa iluminată de acesta; înfățișarea Lunii în acest moment; crai-nou. Lună plină = momentul în care Luna este în opoziție cu Soarele și i se vede întregul disc iluminat de soare; Luna văzută în întregime. ◊ Expr. A trăi în lună sau a fi căzut din lună = a nu ști ce se petrece în jurul lui, a nu fi în temă, a fi rupt de realitate, lipsit de simț practic. A apuca luna cu dinții sau a prinde (sau a atinge) luna cu mâna = a obține un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil. A promite (și) luna de pe cer = a promite lucruri pe care nu le poate realiza. A cere (și) luna de pe cer = a cere foarte mult, a cere imposibilul. Câte-n lună și-n stele (sau în soare) = tot ce se poate închipui, de toate. A da cu barda (sau a împușca) în lună sau a fi un împușcă-n lună = a fi nesocotit. A-i răsări (cuiva) luna în cap = a cheli. ♦ (Adjectival) Foarte curat, strălucitor. ◊ (Adverbial) Parchet lustruit lună. 2. Lumină reflectată de lună (I 1). ◊ Loc. adv. La (sau pe) lună = la (sau pe) lumina lunii. 3. Satelit al unei planete. II. 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluții a Lunii (I 1) în jurul Pământului. ◊ Lună calendaristică = fiecare dintre intervalele de timp, apropiate de perioada de revoluție a lunii (I 1), în care e divizat anul calendaristic. Lună siderală = perioadă de revenire a lunii în dreptul aceleiași stele fixe. Lună sinodică = lunație. Lună solară = interval de timp egal cu a douăsprezecea parte din anul solar. 2. (Astron.) Interval de timp egal cu fiecare dintre cele 12 diviziuni ale anului calendaristic, cu o durată de 28 până la 31 de zile. ◊ Lună de miere = prima lună dintr-o căsătorie. ◊ Loc. adv. Pe lună = lunar (1). Cu luna = (închiriat sau angajat) cu plată lunară. Cu lunile sau luni de-a rândul, luni întregi, luni de zile = timp de mai multe luni (până într-un an). – Lat. luna.

OGLINDITÓR, -OÁRE, oglinditori, -oare, adj. (Rar) Care înfățișează, reprezintă, manifestă o idee, un principiu etc. – Oglindi + suf. -tor.

OMENÉSC, -EÁSCĂ, omenești, adj. 1. Care aparține omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu înfățișării sau firii omului; de om; uman. ◊ (Substantivat, n.) Omenescul unei situații.Așezare omenească = denumire pentru sat, comună, oraș. 2. Care aparține omului de rând. 3. (Înv. și pop.) Prietenos, binevoitor; blând. ♦ Convenabil, rezonabil. ♦ (Despre limbă) Inteligibil, clar. – Om + suf. -esc.

OFERÍ, ofér, vb. IV. Tranz. 1. A propune cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.) să primească un lucru necerut; a da în dar, a pune la dispoziție. ♦ Refl. A se declara dispus să facă un serviciu, a se pune la dispoziția cuiva. 2. A propune spre cumpărare o marfă, un bun etc. ♦ A propune un preț pentru o marfă, pentru un bun etc. 3. Fig. A înfățișa, a arăta, a etala, a prezenta ceva. – Din it. offerire.

OBRÁZ, (1) obraji, s. m., (2, 3, 4) obraze, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. ◊ Expr. Să-ți fie rușine obrazului! sau să-ți fie în obraz!, se spune cuiva care a făcut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine, a se rușina foarte tare. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, îndrăzneț. (A fi) fără (de) obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. A avea obraz subțire = a fi bine crescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 2. S. n. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine, onorabil dintr-o situație dificilă. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct, fără menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vădite, a căuta să înșeli (pe cineva) în chip grosolan. A-și scoate obrazul în lume = a apărea în societate, a se arăta printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfățișa la cineva. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputația proprie. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? A (nu) (mai) avea obraz (să...) = a (nu) (mai) avea îndrăzneală (să...). ♦ Fig. Valoare morală a unei persoane; cinste, reputație; renume; demnitate. 3. S. n. (Înv.; adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, ins. Obraz subțire = persoană fină, pretențioasă, care trăiește în lux. 4. S. n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, condiție, stare socială. [Pl. și: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.

OBRĂZUÍ, obrăzuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A reprezenta, a înfățișa; a schița. – Obraz + suf. -ui.

FIGÚRĂ, figuri, s. f. 1. înfățișare a feței, a obrazului cuiva; chip, față, obraz. ◊ Expr. A face figură bună (sau rea) = a face o impresie bună (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a ține să fie considerat) drept... 2. Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Figură geometrică = ansamblu format din puncte, linii și suprafețe. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 3. Persoană; (în special) persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel ca sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. Figură etimologică = construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. „Și-a trăit traiul” reprezintă o figură etimologică. (Log.) Figuri silogistice = forme de silogism care se deosebesc între ele după locul ocupat de termenul mediu în premise. 5. Poziție sau ansamblu de poziții și de mișcări la dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.

TRANSFIGURÁ, transfigurez, vb. I. Tranz. și refl. A(-și) schimba (în mod esențial) expresia, înfățișarea, forma, conținutul, caracterul, natura, starea de spirit; p. ext. a (se) transforma. – Din fr. transfigurer, lat. transfigurare.

IPOSTÁZĂ s. f. 1. stare, situație în care se găsește cineva; aspect, înfățișare. 2. (la Plotin) fiecare dintre treptele ierarhice ale principiului divin. 3. (în teologia creștină) fiecare entitate a trinității. (< fr. hypostase)

FÁȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase.Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

FĂPTÚRĂ, făpturi, s. f. 1. Ființă, vietate, creatură. ♦ Trup; p. ext. înfățișare fizică, aspect exterior, statură. ♦ (Rar) Conformație, structură (a unei ființe, a unui obiect). 2. Natură, fire; lume, univers. – Lat. factura.

FÁUN, fauni, s. m. Zeu al fecundității din mitologia romană; (sens curent) divinitate romană campestră, protectoare a câmpiilor, pădurilor și turmelor, înfățișată ca un bărbat cu coarne și cu picioare de țap. – Din lat. faunus.

FIZIOGNOMONÍE s. f. Tendință de a determina caracterul omului după înfățișarea lui fizică, îndeosebi după fizionomia lui. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiognomonie.

FIZIONOMÍE, fizionomii, s. f. 1. Totalitatea trăsăturilor feței cuiva care determină expresia ei particulară; chip. ◊ Joc de fizionomie = mimică. 2. Fig. Caracter distinctiv, înfățișare particulară (a unei epoci, a unei colectivități umane etc.). [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physionomie.

FLÁSHBACK, flashbackuri, s. n. (Cin.) Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut. ♦ Secvență retrospectivă intercalată într-o operă literară. [Pr.: fléșbec] – Din engl. flashback.

OBSIDIÁN, obsidiane, s. n. Rocă vulcanică de culoare neagră sau brună-cenușie, cu înfățișarea sticlei topite, care a fost folosită în epoca de piatră pentru confecționarea armelor și a uneltelor. [Pr.: -di-an] – Din fr. obsidiane, obsidienne, lat. obsidiana [petra].

FLORÁL, -Ă, florali, -e, adj. Care ține de floare, privitor la floare. ♦ Care înfățișează o floare; în formă de floare. – Din fr. floral.

LĂIÉȚ, -IÁȚĂ, lăieți, -e, s. m. și f., adj. (Țigan sau țigancă) care face parte dintr-o laie; p. ext. (om) cu înfățișare neîngrijită, cu părul lung și nepieptănat. – Laie + suf. -eț.

MÚTRĂ, mutre, s. f. (Fam.) Figură, obraz, față; p. ext. înfățișare, fizionomie. ◊ Expr. Nu e de mutra lui = e mai presus de ceea ce i se cuvine. După mutra cuiva = după condiția socială a cuiva. A face mutre = a face mofturi, nazuri, a nu fi de acord. ♦ P. ext. Persoană, individ. – Din ngr. mútra (pl. lui mútron).

LEPĂDÁ, lépăd, vb. I. (Pop.) I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mână; a arunca. ♦ A arunca un obiect nefolositor sau fără valoare, renunțând la el. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă; a avea preț, valoare. 2. Tranz. A dărui, a da cuiva ceva de mică valoare. 3. Tranz. A-și dezbrăca un veșmânt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se mai preface, a se arăta sub adevărata înfățișare morală. A-și lepăda potcoavele = a muri. ♦ (Despre animale) A-și schimba părul, pielea, penele; a năpârli. 4. Intranz. (Despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. ♦ Tranz. (Despre pești) A depune icrele. II. Fig. 1. Tranz. A lăsa ceva sau pe cineva undeva; a îndepărta, a alunga. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bună voie), a renunța la... ♦ Refl. A se lăsa de... 3. Refl. A rupe orice legătură cu cineva. ♦ A nu recunoaște ceva; a tăgădui. [Prez. ind. și: leápăd.Var.: (reg.) lăpădá vb. I] – Probabil lat. lapidare „a arunca cu pietre”.

CONCRETIZÁ, concretizez, vb. I. Tranz. A înfățișa în mod concret. ♦ Tranz. și refl. A (se) materializa, a (se) realiza în mod practic. – Din fr. concrétiser.

CITÁȚIE, citații, s. f. 1. Invitație oficială scrisă, prin care o persoană este chemată să se înfățișeze la o anumită dată înaintea unei instanțe judecătorești sau a unei autorități; citare; p. ext. (concr.) hârtie oficială care cuprinde această invitație. 2. (Înv.) Citat. [Var.: (înv.) citațiúne s. f.] – Din fr. citation, lat. citatio, -onis.

LIPÍCI, (1, 3) lipiciuri, s. n. (2) lipici, s. m. 1. S. n. Materie, substanță care servește la lipit (hârtia); clei. 2. S. m. Nume dat mai multor plante erbacee care secretă o substanță lipicioasă. 3. S. n. Fig. (Pop. și fam.) Ceea ce atrage, încântă sau seduce în făptura sau felul de a fi al cuiva; farmec. ◊ Loc. adj. și adv. Cu lipici = încântător, atrăgător, fermecător, seducător. ◊ Loc. vb. A avea lipici = a atrage, a fermeca, a seduce pe cineva (prin înfățișare sau fel de a fi). ◊ Expr. (Rar) A prinde lipici de cineva = a se îndrăgosti de cineva. – Lipi + suf. -ici.

LIPICIÓS, -OÁSĂ, lipicioși, -oase, adj. 1. Care se lipește, care se prinde ușor de ceva sau de cineva; cleios, năclăit. 2. (Pop.; despre boli) Molipsitor, contagios. 3. (Despre oameni sau despre chipul, înfățișarea lor) Atrăgător, seducător. – Lipi + suf. -icios.

LITERARIZÁT, -Ă, literarizați, -te, adj. (Despre cuvinte, construcții, texte etc.) Căruia i s-a dat o înfățișare literară. – V. literariza.

CONFIGURÁȚIE, configurații, s. f. Formă exterioară a unui lucru; înfățișare. ♦ Totalitatea relațiilor dintre părțile unui sistem sau dintre mai multe sisteme de aceeași categorie. – Din fr. configuration, lat. configuratio.

DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău, drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală, minte, inteligență; umor, spirit. ◊ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊ Expr. Sărac cu duhul = prost, naiv, simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură, temperament. ◊ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică, specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl.duhŭ.

DESCHÍDE, deschíd, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a sili pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A-și deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică), a face începutul; a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A trece mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai luminoasă, mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis.Var.: (pop.) deșchíde vb. III] – Lat. discludere.

ZÂMBÍ, zâmbésc, vb. IV. 1. Intranz. ~ ◊ Tranz. (Cu complement intern) Domnul asculta și zâmbet zâmbea. (Despre ochi, privire) A exprima veselie, voioșie. 2. Intranz. (Construit cu un complement în dativ) (Fig.) ~ ◊ A-și manifesta veselia la vederea cuiva. ♦ ~, a constitui o ademenire pentru cineva. ◊ Expr. A-i zâmbi (cuiva) mustața = a se bucura, (Pop.) a zâmbi a râde = a zâmbi reținut, discret. 3. Intranz. (Fig.) A avea o înfățișare plăcută, care provoacă bună dispoziție; a străluci, a sclipi, a scânteia (de lumină, de curățenie).

METAMORFOZÁ, metamorfozez, vb. I. 1. Refl. (Despre unele animale inferioare) A se dezvolta prin metamorfoză. 2. Refl. și tranz. A căpăta sau a face să capete altă figură, altă înfățișare; fig. a(-și) schimba caracterul, firea, comportarea. ♦ (Mitol.) A (se) preface în plantă, în animal sau într-un lucru neînsuflețit. – Din fr. métamorphoser.

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva; fel în care se efectuează ceva; cale, procedeu, metodă. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = fel istoricește determinat în care oamenii produc bunurile necesare existenței lor caracterizând o orânduire socială și determinând-o din punct de vedere istoric. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum apare acțiunea, starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare la un moment dat o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. 3. Caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine și natură a intervalelor componente și de o anumită funcție a diferitelor sunete față de sunetul fundamental. – Din lat. modus, it. modo.

MOROCĂNÓS, -OÁSĂ, morocănoși, -oase, adj. (Despre oameni) Ursuz, posomorât, tăcut, posac; (despre înfățișarea, manifestările oamenilor) care trădează, exprimă o proastă dispoziție sufletească. – Morocăni + suf. -os.

MOMẤIE, momâi, s. f. 1. Schelet de lemn înfășurat în paie și acoperit de zdrențe, înfățișând un om, care este pus pe un teren cultivat pentru a speria și alunga păsările și animalele sălbatice dăunătoare; sperietoare, măgăoaie. 2. Fig. Epitet dat unei ființe urâte. ♦ Mogâldeață. 3. (Înv.) Semn care se pune la hotarul unei moșii; semn de aliniere. – Et. nec.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-) și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

NATÚRĂ, naturi, s. f. 1. Lumea materială; univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din Univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzând vegetația, formele de relief, clima. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect fenomenele lumii înconjurătoare, lumea anorganică și organică; științele naturale. Natură moartă = grup de obiecte mărunte, neînsuflețite, de uz curent (fructe, flori, vânat etc.), natură statică; p. ext. pictură care înfățișează un astfel de grup. ◊ Loc. adj. și adv. După natură = având ca model obiectele din realitate. ◊ În natură = a) (loc. adv.) în realitate, aievea, în persoană; b) (loc. adj. și adv.) în obiecte, în produse (nu în bani). 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă Universul; Universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă după anumite legi. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezulta din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; fel propriu de a fi al cuiva; fire, temperament. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică; calitate. ◊ Loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să..., potrivit să... ◊ Expr. Este în natura lucrurilor = este firesc, e de la sine înțeles. – Din fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur.

NÓRDIC, -Ă, nordici, -ce, adj. Care este situat în (sau la, spre) nord, care provine (sau este originar) din nord; care aparține nordului. ♦ (Substantivat) Persoană care face parte dintr-o populație care trăiește în regiunile de nord ale globului ori ale Europei sau care are înfățișare ori însușiri specifice omului de la nord. – Din fr. nordique, germ. nordisch, it. nordico.

NÁMILĂ, namile, s. f. Ființă sau lucru foarte mare; matahală, colos. ♦ Ființă fantastică de mărime enormă și de obicei cu înfățișare îngrozitoare. – Et. nec.

NĂLUCÍ, nălucesc, vb. IV. 1. Refl. A i se părea cuiva că vede, că aude ceva; a i se năzări; p. ext. a-și închipui, a-și imagina. 2. Intranz. A se înfățișa, a apărea, a se ivi, vag sau fugitiv, vederii. ♦ A apărea în gând, a-i trece prin minte. 3. Tranz. (Rar) A uimi, a fermeca, a încânta (prin frumusețe, strălucire etc.). – Cf. luci.

NEÎNCHIPUÍT, -Ă, neînchipuiți, -te, adj. Care (prin înfățișarea sa neobișnuită, prin caracterul aparte) întrece puterea de închipuire, care nu poate fi închipuit; inimaginabil. ◊ De neînchipuit = a) loc. adj. care întrece puterea închipuirii, care nu poate fi închipuit; b) loc. adv. foarte, grozav de..., extrem de... ♦ (Adverbial) Extrem de..., foarte. – Ne- + închipuit.

ECUSÓN, ecusoane, s. n. 1. Ornament sculptat, pictat etc., de obicei în formă de scut, pe care sunt înfățișate inscripții, elemente heraldice etc. 2. Mică bucată de metal, de plastic sau țesătură atașată de îmbrăcăminte, având imprimate unele date despre persoana care o poartă. – Din fr. écusson.

EXTERIÓR, -OÁRĂ, exteriori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care este în afară de..., care este pe din afară, aflat dincolo de o limită; extern. ◊ Comerț exterior = totalitatea importurilor și exporturilor unei țări. 2. S. n. Partea din afară a unui lucru; fațadă. ♦ Mod de a se prezenta al unei persoane ca fizionomie, îmbrăcăminte, comportare etc.; ținută, înfățișare, aspect, alură. [Pr.: -ri-or] – Din fr. extérieur, lat. exterior.

INDESCRIPTÍBIL, -Ă adj. care nu poate fi înfățișat în cuvinte; de nedescris. (< fr. indescriptible)

DISIMULÁT, -Ă, disimulați, -te, adj. Care ascunde (sub un aspect înșelător) adevărata înfățișare a lucrurilor, a situației etc. ♦ (Despre oameni și firea lor) Închis, ascuns; fals, ipocrit. – V. disimula.

DÚLCE, (A) dulci, adj., (B 2) dulciuri, s. n., (B 1) s. n. A. Adj. I. 1. Care are gustul caracteristic mierii sau zahărului. ♦ Care a fost îndulcit (cu miere, cu zahăr etc.). 2. (Despre lapte) Proaspăt; nefermentat. ♦ (Despre brânzeturi) Care nu a fost sărat sau care a fost sărat foarte puțin. 3. (Despre fructe) Care este produs de un pom fructifer altoit, având gustul dulce (A I 1). 4. (Despre apă) De râu, de izvor, de fântână. II. Fig. 1. Frumos, drăguț, gingaș. Zâmbet dulce.Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a privi (pe cineva) cu dragoste; a curta. ♦ (Despre miros) Aromatic, parfumat. ♦ (Despre glas, sunete etc.) Plăcut la auz; melodios. ♦ (Despre lumină) Puțin intens, blând, potolit. ♦ (Despre culori) Estompat, pal. 2. (Despre somn) Liniștit, calm, odihnitor. 3. (Despre gesturi, acțiuni) Ușor, delicat, gingaș. 4. (Despre terenuri) Puțin înclinat, cu pantă redusă, ușor de urcat. 5. (Despre climă și agenți fizici) Moderat, temperat. 6. (Despre ființe) Simpatic, plăcut la înfățișare sau în comportări. ♦ Iubit, drag. 7. (Despre oameni) Blând, omenos, înțelegător. ♦ Care procură mulțumire; agreabil. ♦ (Despre vorbe) Care place, desfată, mângâie. ♦ (Despre gânduri exprimate, versuri etc.) De dragoste; p. ext. searbăd, fad. B. S. n. 1. Ceea ce e plăcut, bun; ceea ce produce plăcere, bucurie. ◊ Loc. adj. De dulce = (în ritualul bisericii creștine; despre mâncăruri) care este permis numai în perioadele dintre posturi; (despre zile sau perioade) în care este îngăduit să se mănânce orice fel de aliment. ◊ Expr. (Fam.) A spune (cuiva ceva) de dulce = a spune (cuiva) lucruri dezagreabile, a reproșa (cuiva ceva), a certa pe cineva. ♦ Perioadă de timp cât este îngăduit credincioșilor creștini să mănânce carne. 2. (Mai ales la pl.) Preparat dulce (A I 1) care se mănâncă. – Lat. dulcis.

DRĂGĂLÁȘ, -Ă, drăgălași, -e, adj. Drăguț, grațios, gingaș (ca înfățișare sau comportare). – Drag + suf. -ălaș.

DRĂGĂLĂȘÉNIE, drăgălășenii, s. f. Gingășie, grație, drăgălășie (în înfățișare sau comportare). ♦ (La pl.) Atitudine plină de atenție, de tandrețe față de cineva; gesturi tandre, dezmierdări. – Drăgălaș + suf. -enie.

DRĂGÚȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit(ă), ibovnic(ă), amant(ă). – Drag + suf. -uț.

SCÉNĂ, scene, s. f. 1. Parte mai ridicată și special amenajată în incinta unei săli de spectacole sau în aer liber, unde se desfășoară reprezentațiile. ◊ Expr. A pune în scenă = a regiza. ♦ Teatru. ◊ Expr. A părăsi scena = a) a părăsi profesiunea de actor; b) a se retrage dintr-o activitate. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieșirea unui personaj. 3. Fig. Loc unde se petrece ceva. 4. Fig. Acțiune capabilă de a impresiona pe cineva, de a-i atrage atenția; întâmplare interesantă. ♦ (Concr.) Compoziție plastică în care sunt de obicei înfățișate mai multe personaje. 5. Fig. Ceartă, ieșire violentă. ◊ Expr. (Fam.) A-i face cuiva o scenă = a aduce cuiva imputări violente (cu amenințări, cu lacrimi etc.). – Din fr. scène, it. scena, lat. scaena.

SCOÁTE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea.Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure.Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă.Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam.Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

RADIÁ1, radiez, vb. I. 1. Intranz. și tranz. (La pers. 3) A emite, a împrăștia raze de lumină, de căldură, unde sonore sau fascicule de particule radial, în toate direcțiile. 2. Intranz. Fig. A avea o înfățișare care reflectă fericire, bucurie etc.; a fi vesel, surâzător, bine dispus, jovial. [Pr.: -di-a] – Din lat. radiare, fr. radier.

TABLÓU, tablouri, s. n. I. 1. Pictură, desen, gravură etc. executate pe o pânză, pe un carton etc.; p. ext. pictură, desen, gravură, fotografie etc. înrămate și așezate (în scop decorativ) pe pereții unei încăperi. ◊ Tablou viu (sau vivant) = grup de persoane care stau nemișcate într-o anumită poziție, pentru a înfățișa sau a evoca o scenă simbolică. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A rămâne tablou = a rămâne surprins, înlemnit. 2. Priveliște de ansamblu din natură, care evocă o reprezentare picturală și impresionează prin frumusețe și pitoresc. 3. Fig. Descriere sau evocare făcută prin cuvinte. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care marchează schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 5. Tabel (1). 6. Grafic compus dintr-o grupare de termeni, de simboluri, de numere (dispuse în șiruri și coloane). II. 1. Placă de marmură, de metal, de lemn pe care sunt montate diferite aparate folosite la acționarea unui sistem tehnic sau la controlul funcționării lui; placa împreună cu aparatura respectivă. ◊ Tablou de bord = tablou pe care sunt fixate aparatele și instrumentele necesare controlului și manevrării unui vehicul. 2. Placă prevăzută cu cârlige de care se agață fisele muncitorilor dintr-o întreprindere, cheile camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu etc. – Din fr. tableau.

TRANSFIGURÁT, -Ă, transfigurați, -te, adj. Schimbat (în mod esențial) la înfățișare, la față (sub influența unei emoții) – V. transfigura.

TRANSFORMÁ, transfórm, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) schimba înfățișarea, a da sau a căpăta alt aspect, altă formă; a (se) schimba, a (se) preface. ♦ Spec. (A-și) schimba caracterul, comportarea, felul de a fi. 2. Tranz. (Mat.) A construi un corespondent, un echivalent al unei figuri date sau al unei valori, schimbând anumite elemente și păstrând altele, potrivit anumitor formule. ♦ A schimba în cantități echivalente o formă de energie în altă formă de energie. 3. Intranz. (La unele jocuri sportive) A obține, prin executarea reușită a unei lovituri (de pedeapsă), unul sau mai multe puncte în avantajul echipei sale. – Din fr. transformer, lat. transformare.

TREÁPĂD s. n. 1. Trap (1). ♦ Alergătură multă încoace și încolo. 2. Zgomot produs de mersul unui cal în trap sau de o persoană care calcă apăsat; tropăit, tropăitură. 3. (În evul mediu, în Țara Românească) Taxă sau amendă percepută de la cei care nu-și plăteau datoriile sau de la cei care nu se înfățișau la procesele în care erau implicați. [Var.: (reg.) treápăt s. n.] – Din trepăda (derivat regresiv).

TRITÓN1, tritoni, s. m. 1. Zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om și cu coadă de pește. 2. Numele mai multor specii de animale amfibii cu înfățișarea unor mormoloci de broască, având de obicei în lungul spatelui o creastă viu colorată (Triturus). [Acc. și: tríton] – Din fr. triton, lat. Triton, -onis.

REÎNTINERÍ, reîntineresc, vb. IV. Intranz. și tranz. A deveni sau a face să devină din nou tânăr, a se simți sau a face să se simtă din nou tânăr, a căpăta sau a face să capete o înfățișare tinerească. – Re1- + întineri.

REPREZENTÁ, reprezínt, vb. I. Tranz. 1. A avea forma sau înfățișarea unui anumit obiect; a realiza (în miniatură) un obiect. ♦ A înfățișa, a evoca ceva prin procedee plastice, grafice sau prin limbaj. 2. A interpreta pe scenă o lucrare dramatică în fața publicului. 3. A acționa în numele unei persoane, al unei colectivități, al unui stat în temeiul împuternicirii primite de la acestea sau de la lege; a avea un împuternicit sau un mandatar. ♦ A fi exponentul unui curent, al unei școli etc., înfățișând, întruchipând aspectele lor caracteristice, esențiale. 4. A constitui, a fi, a însemna. 5. A-și readuce în conștiință imaginea obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior; p. ext. a-și imagina, a-și închipui. 6. A exprima o legătură între mai multe mărimi printr-o relație matematică. – Din fr. représenter, lat. repraesentare.

REPREZENTÁRE, reprezentări, s. f. Acțiunea de a reprezenta și rezultatul ei. 1. înfățișare, redare, reproducere a unui lucru (prin mijloace plastice). ♦ Reprezentare topografică = înscriere pe un plan, pe o hartă etc. a detaliilor de pe teren cu ajutorul semnelor topografice. 2. Imagine senzorială a obiectelor și fenomenelor realității, evocată mintal, în absența acestora, pe baza percepțiilor anterioare. 3. Interpretare pe scenă a unei lucrări dramatice; reprezentație (1). 4. (În sintagma) Cheltuieli de reprezentare = sume prevăzute într-un buget cu scopul de a acoperi cheltuielile rezultate din îndeplinirea funcțiilor oficiale pe care le deține o persoană. – V. reprezenta.

DESCOMPÚNE, descompún, vb. III.1. Tranz. A desface în părțile componente. ♦ Refl. Fig. A se destrăma, a se dezmembra. 2. Refl. (Despre materii și corpuri organice) A se altera, a se strica; a putrezi. 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A-și schimba prin deformare caracterul, înfățișarea morală sau fizică; (despre față, trăsături etc.) a se crispa, a se contracta. [Perf. s. descompusei, part. descompus] – Des1- + compus (după fr. décomposer).

DESCRÍE, descriu, vb. III. Tranz. 1. A prezenta, a înfățișa, a zugrăvi pe cineva sau ceva. 2. A trasa o linie curbă, un arc sau un arc de cerc. 3. A parcurge o traiectorie. – Din fr. décrire (după scrie).

DESCRÍERE, descrieri, s. f. Acțiunea de a descrie și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Scriere sau pasaj dintr-o scriere în care este înfățișat prin enumerarea detaliilor, un aspect, un cadru, o situație etc. – V. descrie.

DESFĂȘURÁ, desfășór, vb. I. 1. Tranz. A face ca un obiect să nu mai fie înfășurat sau ghemuit, a desface, a întinde în toată lungimea sau suprafața. ◊ Refl. Un sul de hârtie se desfășoară.Refl. (Despre unități militare) A trece la o formație de luptă. 2. Refl. și tranz. Fig. (Despre locuri și priveliști din natură) A (se) înfățișa, a (se) arăta treptat (în toată amploarea); a (se) întinde, a (se) așterne până departe. ♦ Refl. (Despre fapte, evenimente etc.) A se petrece, a decurge; a evolua în fazele sale succesive. 3. Tranz. A înfăptui o acțiune de durată, pe etape succesive și pe un plan larg. ◊ Refl. Ce viață trepidantă trebuie să se desfășoare acolo! [Prez. ind. și: desfắșur] – Lat. disfasciolare sau rom. des1- + [în]fășura.

DESFIGURÁ, desfigurez, vb. I. Tranz. A strica fața, forma, înfățișarea firească a cuiva, urâțind-o; a poci, a sluți. – După fr. défigurer.

DIORÁMĂ, diorame, s. f. Tablou de mari dimensiuni (alcătuit din mai multe planuri), care, sub efectul unui joc de lumini (și privit din întuneric), dă spectatorului impresia realității. ♦ Reprezentare spațială a unei porțiuni de peisaj, în care se expun, în muzee, animale împăiate, manechine etc., în scopul înfățișării unui ecosistem. [Pr.: di-o-.Var.: (înv.) diorám s. n.] – Din fr. diorama.

DEDUBLÁT, -Ă, dedublați, -te, adj. Dublu; (despre persoane și manifestările lor) cu două aspecte, cu două înfățișări diferite. – V. dedubla.

HIALÍN, -Ă adj. care are înfățișarea, transparența sticlei; vitros. (< fr. hyalin)

DEZMĂȚÁT, -Ă, dezmățați, -te, adj. Lipsit de rușine, de bună-cuviință; destrăbălat, desfrânat, deșănțat, imoral. ♦ Cu înfățișare dezordonată, neglijentă. – Probabil din dez- + mațe + suf. -at (propriu: „căruia îi atârnă zdrențele ca mațele unei vite spintecate”).

DEZVELÍ, dezvelesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A da la o parte, a îndepărta din jurul cuiva, de pe cineva sau ceva, sau de pe sine o învelitoare; a (se) descoperi. ♦ Tranz. Spec. A despacheta. ♦ Tranz. A da jos acoperișul de pe o casă. ♦ Tranz. A inaugura un monument, o statuie etc. (îndepărtând învelitoarea care le acoperea). 2. Tranz. Fig. A face să apară, a lasa să se vadă; a arăta. ♦ Refl. (Rar) A apărea în față cuiva; a se înfățișa. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) da în vileag; a (se) trăda. 4. Refl. (Despre mugurii și bobocii plantelor; p. ext. despre plante; adesea fig.) A se deschide. – Dez- + [în]veli.

SALVÁ, salvez, vb. I. Tranz. și refl. A scăpa pe cineva sau a izbuti să scape singur dintr-o primejdie, dintr-o încurcătură etc. ◊ Expr. (Tranz.) A salva situația = a reuși să îndrepte o situație grea, neplăcută; a face față unei situații. A salva aparențele = a da unui lucru, unei situații etc. o înfățișare capabilă să ascundă un rău lăuntric. – Din lat., it. salvare.

SĂRĂCĂCIÓS, -OÁSĂ, sărăcăcioși, -oase, adj. 1. Care dovedește sărăcie; de om sărac. ♦ (Despre hrană) În cantitate mică, modest; frugal. ◊ (Despre pământ) Neroditor, nefertil, neproductiv sau puțin fertil. ◊ Fig. Lipsit de conținut, fără amploare, inexpresiv. Stil sărăcăcios. 2. (Rar, despre oameni) Sărac (1); cu înfățișare de om sărac. – Sărac + suf. -ăcios.

SCARABÉU, scarabei, s. m. 1. Insectă din ordinul coleopterelor, cu corpul lat și turtit, de culoare neagră, cu capul și cu picioarele dințate, care se hrănește cu excremente (Scarabeus sacer). 2. Pecete, piatră gravată, bijuterie care înfățișează un scarabeu (1). – Din fr. scarabée, lat. scarabaeus.

SCHELÉTIC, -Ă, scheletici, -ce, adj. (Despre ființe) Cu înfățișare de schelet (1); (prin exagerare) foarte slab, uscat. – Din fr. squelettique.

SERIÓS, -OÁSĂ, serioși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care are un caracter grav, sobru; lipsit de superficialitate; care nu se ține de frivolități, de glume; așezat, ponderat. ◊ Care convinge, care corespunde unui caracter sobru. ♦ Care are o înfățișare gravă, un aer solemn, sever, rigid. ♦ Lipsit de zburdălnicie, de veselie. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Sobru. 2. Care obișnuiește să adâncească lucrurile, care procedează în acțiunile sale cu atenție, cu conștiinciozitate; p. ext. care are o înfățișare, o expresie vădind concentrare, preocupare. 3. Care trebuie privit cu seriozitate; pozitiv, real, adevărat. E lucru foarte serios. ♦ (Despre lucrări, activități etc.) Temeinic, adânc, conștiincios. Studii serioase în specialitate. ♦ Care poate avea urmări grave; primejdios. Boală serioasă. 4. De seamă, important. II. Adv. 1. Fără intenție de glumă sau de farsă; adevărat, drept. 2. Temeinic; stăruitor, hotărât cu tot dinadinsul. III. S. n. (Înv.) Seriozitate. ◊ Loc. adv. Cu (tot) seriosul = cu toată seriozitatea, cu toată convingerea, fără glumă. ◊ Expr. (Și azi) A lua (pe cineva sau ceva) în serios = a acorda unei persoane sau unui lucru toată atenția, a-l socoti vrednic de luat în considerație. [Pr.: -ri-os] – Din fr. sérieux, lat. seriosus.

SFINX, sfincși, s. m. I. Monstru fabulos din mitologia antică (greacă și egipteană), cu corp de leu, cu cap de om și cu aripi de vultur; monument arhitectonic de piatră înfățișând acest animal. ♦ Fig. Personaj enigmatic. II. Nume dat mai multor specii de fluturi mari, care zboară în timpul serii și noaptea. – Din fr., lat. sphinx.

SILÉN, sileni, s. m. Nume dat, în mitologia greacă, satirilor bătrâni; p. ext. persoană în vârstă care, sub o înfățișare grotescă, ascunde o înțelepciune ironică. – Din lat. Silenus, fr. Silène.

SCHÍȚĂ, schițe, s. f. 1. Desen, sculptură, plan arhitectural în care autorul conturează în linii mari și caracteristice un subiect care îl preocupă (și care servește la realizarea formei definitive). ♦ Plan inițial și sumar al unei lucrări; schemă. ♦ Lucrare, operă care cuprinde o privire generală și sumară asupra unui anumit subiect. 2. Specie literară a genului epic, de dimensiuni reduse, care înfățișează un (singur) episod caracteristic din viața unuia sau mai multor personaje. – Din it. schizzo.

SPILCUÍ, spilcuiésc, vb. IV. Refl. (Fam.) A-și îngriji în mod deosebit (și exagerat) înfățișarea și ținuta; a se găti, a se dichisi (excesiv). – Spilcă + suf. -ui.

HÁBITUS s. n. 1. înfățișare, aspect caracteristic al unui individ. 2. aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. 3. înfățișare, aspect al unei plante. (< fr., lat. habitus)

STAT3, staturi, s. n. 1. Faptul de a sta. ♦ Ședere, rămânere, zăbovire. 2. Înălțime a corpului omenesc, statură; p. ext. înfățișare. ◊ Un stat de om = măsură pentru înălțimi (egală cu lungimea obișnuită a unui om). ♦ Trup, corp omenesc. – V. sta.

STATÚRĂ, staturi, s. f. Înălțime a corpului omenesc; stat3 (2). ♦ înfățișare, conformație a corpului; talie, făptură, trup, siluetă. – Din fr. stature, lat. statura.

SUBIECTIVÁ, subiectivez, vb. I. Tranz. A prezenta, a înfățișa ceva în felul sau personal; a imprima un caracter personal unei acțiuni. – Din fr. subjectiver.

CRISTALOÍD, -Ă, cristaloizi, -de, adj., s. m. 1. Adj. Care are înfățișarea unui cristal (2), care seamănă cu un cristal. 2. S. m. Substanță care cristalizează ușor și care, în stare de soluție, poate trece prin membrane vegetale sau animale; substanță cristalizată. [Pl. și: (2, n.) cristaloide] – Din fr. cristalloïde.

CURĂȚÉNIE, curățenii, s. f. 1. Calitatea de a fi curat; starea, înfățișarea unei ființe curate sau a unui lucru curat. 2. Dereticare. 3. Purgativ, laxativ. – Curat + suf. -enie.

GIGANTOZÁUR s. m. reptilă uriașă erbivoră dinozauriană, lungă de aproape 40 m și având înfățișarea unei girafe. (< lat. gigantosaurus)

GENEALÓGIC, -Ă adj. referitor la genealogie. ♦ arbore ~ = tablou reprezentând un arbore al cărui trunchi înfățișează linia directă a unei familii, iar ramurile, linia colaterală. (< fr. généalogique)

FÓRMĂ s. f. 1. înfățișare, aspect exterior; contur. 2. modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ ~ ele conștiinței sociale – ansambluri distincte de reprezentări, idei, concepții determinate social și istoric, care alcătuiesc conștiința socială; ~ logică = structură mintală în conformitate cu principiile gândirii și având drept funcție organizarea conținutului acesteia. ♦ stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, prin antrenament; condiție fizică bună; a fi în ~ = a fi capabil de randament maxim. 3. totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă. 4. fel, chip, mod. ♦ mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 5. dispoziție legală de procedură. ♦ viciu de ~ = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești. 6. aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 7. stare de agregare a corpurilor. 8. tipar, calapod, model. ♦ (poligr.) cutie de oțel în care se toarnă literele; zaț al unei pagini. 9. ~ de relief = neregularitate a suprafeței Pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi; (mat.) fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. (< fr. forme, lat. forma)

FILACTÉRĂ s. f. 1. denumire dată de cei vechi amuletelor, talismanelor pe care le purtau asupra lor. 2. fâșie de pergament pe care se scriau versete biblice, la vechii evrei. 3. inscripție în formă de banderolă (pe monumente). 4. figură heraldică înfățișată ca o foaie cu marginile răsucite. (< fr. phylactère, lat. phylacterium, gr. phylakterion)

FÁCIES s. n. 1. înfățișare, aspect superficial al unui lucru. 2. aspect al feței în timpul unei boli, al unei stări emotive etc. ◊ suprafață a unei formații anatomice. 3. totalitatea caracterelor mineralogice și petrografice ale unei roci. ◊ aspect pe care îl au straturile geologice, determinat de caracterele petrografice și paleontologice. 4. aspectul unei culturi arheologice în formele ei caracteristice. 5. cea mai mică subdiviziune a asociației vegetale caracterizată prin dominația unei specii. (< lat. facies, fr. faciès)

EXTERIÓR, -OÁRĂ I. adj. din afară; extern. ♦ (mat.) unghi ~ = fiecare dintre unghiurile formate de o latură a unui poligon cu prelungirea altei laturi; comerț ~ = relațiile comerciale ale unui stat cu statele străine. II. s. n. 1. partea din afară a unui lucru; fațadă. 2. înfățișare, ținută. (< fr. extérieur, lat. exterior)

EXPRÉSIE s. f. 1. îmbinare de cuvinte, construcție sintactică prin care se exprimă o idee, un sentiment. ♦ grup (fix) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee. 2. manifestare a sentimentelor, ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. 3. înfățișare a feței reflectând o stare sufletească. 4. formulă care exprimă raporturi matematice. (< fr. expression, lat. expressio)

EPISÓD s. n. 1. parte a acțiunii în vechea tragedie greacă, între două intervenții ale corului. ◊ parte dintr-o operă literară circumscrisă la un singur moment, la înfățișarea unei singure situații. 2. diviziune a unei acțiuni dramatice (film serial etc.) 3. (muz.) secțiune mijlocie într-o tonalitate aparte, pe teme proprii, între părțile principale ale unei compoziții mari (sonată, rondo etc.) 4. întâmplare, incident. (< fr. épisode, gr. epeisodion)

EFEBOÍD, -Ă adj. cu înfățișare de adolescent. (< fr. éphéboïde)

EDÍCUL s. n. 1. monument funerar dintr-un mic edificiu în forma unui templu, pe un soclu, care adăpostește statuia celui decedat. ◊ nișă în care se păstrează portretele morților, urnele funerare. 2. chioșc, pavilion, de obicei în parcuri. 3. acoperitoare de protecție a unei lucrări de artă, cu înfățișare de templu în miniatură sau de chioșc. (< fr. édicule, lat. aediculum)

DOCUMENTÁR, -Ă I. adj. care servește la documentare; cu valoare de document. II. s. n. film, scriere care înfățișează fapte reale. (< fr. documentaire)

DISTÍNCȚIE s. f. 1. deosebire, diferență. 2. atitudine aleasă, finețe în înfățișare și eleganță în ținută. 3. semn de deosebită prețuire (titlu, decorații etc.) ce se acordă cuiva. (< fr. distinction, lat. distinctio)

DESCRÍE vb. tr. 1. a înfățișa, a prezenta (ceva) în cuvinte. 2. a trasa o linie curbă. 3. a parcurge o traiectorie. (după fr. décrire)

DESCOMPÚNE vb. I. tr. a (se) desface în elementele componente, a (se) dezmembra. II. refl. 1. (despre substanțe organice) a se strica, a se altera. ◊ (fig.) a se destrăma. 2. (fig.) a decădea moral; a-și deforma caracterul, înfățișarea; (despre față) a se crispa. (după fr. décomposer)

DALMÁTICĂ s. f. 1. tunică albă, tivită cu purpură, purtată de împărații romani. 2. mantie de ceremonie a regilor Franței. 3. veșmânt liturgic catolic, cu mâneci largi, despicat în părți, purtat de diaconi și episcopi. 4. îmbrăcăminte cu care sunt înfățișați îngerii, sub formă de rochie lungă. (< lat. dalmatica, fr. dalmatique)

CONFIGURÁȚIE s. f. 1. formă exterioară a unui lucru; înfățișare, aspect. ◊ totalitatea relațiilor dintre mai multe sisteme sau dintre părțile unui sistem. 2. așezare spațială a constituenților unui atom sau ai unei molecule. 3. (astr.) conjuncție a planetelor. (< fr. configuration, lat. configuratio)

COMPLEXIÚNE s. f. 1. totalitatea trăsăturilor psihofizice care caracterizează o persoană. ◊ (fig.) înfățișare, aspect. 2. simplocă. (< fr. complexion, lat. complexio)

CATIFELÁT, -Ă adj. cu înfățișarea și finețea catifelei; catifelin. ◊ (fig.; despre sunete, voce) plăcut, cald, mângâietor. (după fr. velouté)

APARÉNȚĂ s.f. Ceea ce pare pe din afară ; înfățișare, manifestare exterioară evidentă a lucrurilor. ◊ În aparență = judecând după exterior ; a salva aparențele = a da (unui lucru, unei situații) o înfățișare care să ascundă o defecțiune internă. [Var. (înv.) aparință s.f. / cf. fr. apparence, it. apparenza, lat. t. apparentia].

CARICATURIZÁ vb. tr. a înfățișa pe cineva sau ceva printr-o caricatură. (după fr. caricaturer)

BIOTÓP s.n. Mediu limitat, cu condiții de viață particulare și cu înfățișare proprie, cuprinzând totalitatea organismelor care formează o biocenoză. [Pl. -uri. / < fr. biotope, cf. gr. bios – viață, topos – loc].

CABÁLĂ s.f. 1. Doctrină teozofică iudaică, care, recurgând la o simbolică fantezistă a numerelor și literelor, înfățișa natura ca o emanație a divinității. ♦ (Rar) Practică mistică prin care se pretindea că se poate intra în legătură cu spiritele. V. magie, spiritism. 2. (Fig.) Uneltire, intrigă. [Cf. fr. cabale, germ. Kabale, ebr. qabbalah – tradiție].

CARACTERIZÁ vb. tr. 1. a constitui caracteristica unei ființe sau a unui lucru. 2. a înfățișa, a descrie o ființă, un fenomen în ceea ce are particular, esențial. (< fr. caractériser)

CAPRIFÓRM, -Ă adj. cu înfățișare de capră. (< fr. capriforme)

COMPĂREÁ vb. II. intr. A apărea, a se înfățișa în fața unei instanțe judecătorești. [P.i. compár. / < con- + părea, după fr. comparaître].

DIAGRÁMĂ s.f. 1. Reprezentare grafică care facilitează o demonstrație, care face să se înțeleagă un fenomen, care înfățișează corelația între două mărimi etc. ♦ (la pl.) Semne tipografice speciale cu care se culeg diferite probleme de șah. ♦ Schemă pentru fixarea locurilor în vagoane (la anumite trenuri). 2. Linie trasată de un aparat înregistrator. 3. (Bot.) Diagramă florală = proiecție orizontală a tuturor componentelor unei flori. [Pron. di-a-. / < fr. diagramme, cf. gr. diagramma – desen].

ETOPÉE s.f. (Liv.) Descriere, înfățișare a moravurilor și a sentimentelor oamenilor. ♦ Figură de compoziție constând în zugrăvirea caracterului sau structurii psihice a unui personaj prin scrisori ori printr-o cuvântare, adesea fictive. ♦ Figură de stil constând în personificarea unor lucruri. [Pron. -pe-e, var. etopoezie s.f. / < fr. éthopée, lat. ethopoeia, gr. ethopoiia].

FÍZIC, -Ă adj. 1. Referitor la corpul omului și la activitatea musculară. 2. Referitor la materie, material; concret. ◊ Geografie fizică = ramură a geografiei care studiază natura suprafeței terestre și a mediului geografic. 3. Referitor la metodele fizicii, la fenomenele pe care le studiază fizica. // s.n. înfățișare, aspect exterior al (corpului) unei persoane. [Var. fisic, -ă adj. / < fr. physique, lat. physicus, gr. physikos].

FIZIONOMÍE s.f. 1. Expresie particulară a trăsăturilor feței cuiva; chip, figură. 2. (Fig.) Structură, înfățișare caracteristică (a unei epoci, a unei colectivități de oameni etc.). [Gen. -iei, var. fiziognomie s.f. / < fr. physionomie, it. fisionomia, cf. gr. physis – natură, nomos – lege].

GENEALÓGIC, -Ă adj. Referitor la genealogie. ◊ Arbore genealogic = tablou care reprezintă un arbore al cărui trunchi înfățișează linia directă a unei familii, iar ramurile linia colaterală. [Pron. -ne-a-. / < fr. généalogique].

GEOGRAFÍE s.f. Știință care studiază și descrie înfățișarea scoarței Pământului și fenomenele care se produc la suprafața ei. ◊ Geografie lingvistică = metodă de cercetare a fenomenelor de limbă prin stabilirea pe bază de anchete pe teren a ariilor lor de răspândire. [Gen. -iei, var. gheografie s.f. / cf. fr. géographie, lat. geographia < gr. ge – pământ, graphein – a scrie].

GIGANTOZÁUR s.m. Reptilă gigantică erbivoră din ordinul dinozaurienilor, lungă de aproape 40 m și având înfățișarea unei girafe. [Pron. -za-ur. / cf. lat. sc. gigantosaurus].

IPOSTÁZĂ s.f. 1. (La Platon) Fiecare dintre cele trei substanțe spirituale (individul – unul, intelectul și sufletul) care împreună cu materia constituie lumea inteligibilă. ♦ (În teologia creștină) Fiecare entitate a trinității. 2. (Gram.) Schimbare a categoriei gramaticale. 3. Stare, situație în care se găsește cineva; aspect, înfățișare. [Var. ipostas s.n. / < fr. hypostase, cf. gr. hypostasis – ținere].

MIRACÍDIUM s.m. Larvă a distomului, ciliată, având înfățișarea unor infuzori. [Pron. -di-um. / et. incertă].

MÓRGĂ2 s.f. înfățișare de o seriozitate și o severitate afectate. [< fr. morgue]

PIN-UP GIRL loc.s. Fată cu înfățișare atrăgătoare care apare în fotografii pe coperțile revistelor, la reclame etc. [Pron. pin-ap-gărl. / < engl. pin-up girl].

PORTRETIZÁ vb. I. tr. A reprezenta, a descrie într-o operă literară înfățișarea și calitățile fizice și morale ale cuiva. [< portret + -iza].

PROGNATÍSM s.n. Caracterul, înfățișarea celor prognați; progenie. [< fr. prognathisme].

SCHEMATÍSM s.n. Tendință, fel de a înfățișa o construcție, o operă etc. în liniile cele mai simple, ca o schemă; caracterul schematic a ceva; simplism. [Cf. fr. schématisme, germ. Schematismus].

BLASTOÍD, -Ă I. adj. în formă de mugur. II. s. n. pl. clasă de echinoderme fosile cu înfățișare de muguri calcaroși. (< fr. blastoïde/s/)

SPÉCIE s.f. 1. Subdiviziune a genului care cuprinde ființe cu trăsături și caracteristici comune. ◊ Specie literară = clasă de opere grupate după un criteriu unitar, aparținând genului literar. 2. Soi, fel, varietate, categorie; speță. [Gen. -iei. / < lat. species – fel, înfățișare, cf. it. specie, fr. espèce].

SUBIECTIVÁ vb. I. tr. A înfățișa, a prezenta (ceva) în felul său personal de a privi; a da un caracter personal; subiectiviza. [Pron. -bi-ec-. / cf. fr. subjectiver].

BILDUNGSROMÁN s. n. roman care înfățișează procesul de formare a personalității eroului sub acțiunea educației și a experienței dobândite. (< germ. Bildungsroman)

VELUTÍNĂ s.f. Țesătură fină de lână sau de bumbac, având înfățișarea plușului. [< fr. valoutine].

VOTÍV, -Ă adj. Care are ca obiect o făgăduință, o promisiune; care s-a oferit divinității, spre a împlini o făgăduință solemnă. ◊ Tablou votiv = fragment din pictura unui monument, înfățișând pe ctitori, de obicei cu miniatura monumentului în mâini. [Cf. fr. votif, lat. votivus < votum – promisiune].

ASPÉCT s. n. 1. înfățișare a unei ființe, a unui lucru. 2. categorie gramaticală caracteristică unor limbi, care arată gradul de realizare a acțiunii exprimate de verb. (< fr. aspect, lat. aspectus)

APOCALÍPS s. n. viziune mistică înspăimântătoare a sfârșitului lumii în religia creștină. ◊ scriere care înfățișează alegoric sfârșitul lumii. (< fr. apocalypse, gr. apokalypsis)

APARÉNȚĂ s. f. înfățișare, manifestare exterioară evidentă, uneori înșelătoare. ♦ în ~ = la prima vedere. (< fr. apparence, lat. apparentia)

ANTROPOMORFÍSM s. n. 1. concepție care atribuie divinităților sau lucrurilor și fenomenelor naturii forme, însușiri și sentimente umane. 2. reprezentare a divinităților sub înfățișare omenească. (< fr. anthropomorphisme)

ANIMALIÉR, -Ă I. adj. 1. referitor la animale, la produse de origine animală. 2. (despre opere de artă) care reprezintă animale. II. adj., s. m. (pictor, sculptor) care înfățișează animale. (< fr. animalier)

ANDROÍD, -Ă I. adj. 1. care prezintă caractere masculine. 2. cu înfățișare de bărbat. II. s. m. robot, automat antropomorf. (< fr. androïde)

AMORFÍE s. f. 1. lipsă de formă, de înfățișare precisă. 2. lipsă totală de ordine în aranjarea spațială a atomilor. (< germ. Amorphie)

ALÚRĂ Lü/ s. f. 1. mod de deplasare a unui animal, vehicul. 2. fel de a merge; ținută, aspect; înfățișare. 3. fel de a acționa, de a se purta; ritm în care se desfășoară o întrecere sportivă. 4. poziția vântului față de o navă. 5. unghiul format de drumul urmat de o navă față de direcția vântului. (< fr. allure)

ALÚRĂ s.f. Fel de a se mișca; mers, umblet; înfățișare. ♦ Unghiul format de drumul urmat de o navă față de direcția vântului. ♦ Fel de a acționa, de a se purta; purtare, comportare; (spec.) ritm în care se desfășoară o întrecere sportivă. [Pron. -liu-. / < fr. allure].

ANIMALIÉR, -Ă adj. 1. Referitor la animale, de animal. 2. Care înfățișează, reprezintă animale. [Pron. -li-er. / < fr. animalier].

ANTIUMANÍSM s.n. Curent de gândire reacționar în filozofie și artă, ostil valorilor umane, dezvoltării libere și multilaterale a omului, pe care îl înfățișează ca pe o mașină sau ca pe un animal stăpânit numai de instincte. [< anti- + umanism].

ANTROPOMORFÍSM s.n. 1. Concepție mistică care atribuie divinităților născocite (zei, spirite etc.) sau lucrurilor și fenomenelor naturii forme, însușiri și sentimente umane. 2. (Arte) Reprezentare a divinităților sub înfățișare omenească. [< fr. anthropomorphisme].

ASPÉCT s.n. 1. înfățișare, formă exterioară sub care ni se înfățișează ceva. 2. Categorie gramaticală a unor limbi, cu ajutorul căreia se arată durata sau gradul de realizare a acțiunii verbului. [< fr. aspect, cf. lat. aspectus < aspicere – a privi].

CARACTERIZÁ vb. I. tr. 1. A înfățișa, a descrie o ființă, un lucru etc. în ceea ce are particular, esențial, propriu. 2. A constitui caracteristica unei ființe sau a unui lucru. [< fr. caractériser].

CARICATÚRĂ s.f. 1. Desen care reprezintă o persoană, o situație etc. prin exagerarea intenționată, în scopuri satirice, a anumitor trăsături (negative). ♦ înfățișare ridicolă a unei persoane sau a unui obiect; persoană sau obiect cu astfel de înfățișare. 2. (Fig.) Imitație nereușită, denaturată. [< fr. caricature, cf. it. caricatura].

CARICATURIZÁ vb. I. tr. A înfățișa (pe cineva sau ceva) printr-o caricatură. [Cf. fr. caricaturer].

fățișá, fățișéz, vb. I (înv.) a înfățișa.

caifét, caiféte, s.n. (înv.) 1. înfățișare, mutră, aspect. 2. lux (de haine). 3. rang. 4. port, straie.

ceaúlă s.f. (înv.) înfățișare plăcută.

áer (áere), s. n.1. Văzduh. – 2. Aspect, înfățișare. – Mr., megl. aeru. În mr. și aera (‹ ngr. ἀέρας). Lat. āēr (Pușcariu 43; REW 240; DAR); cf. alb. ajër, it. aria, (ven. aiere, sard. aera, engad. ajer), prov., sp. aire, fr. air, v. sp. aer, port. ar. Sensul 2 este împrumutat din fr. A intrat în conflict cu contribuțiile neol., a căror bază este identică; astfel, aera pare să se întemeieze pe aer, dar reproduce fr. aérer etc. Nu mai menționăm numeroasele der. neol. referitoare la aviație. Der. aera, vb. (a aerisi), din fr.; aereală, s. f. (esență); aerel, s. n. (assa foetida); aeresc, adj. (aerian); aerian, adj.; aerisi, vb.; din ngr. ἀερίζω (Gáldi 138); aeriseală, s. f. (aerisire); aeronaut, s. m.; aeroplan, s. n.; aeros, adj. (aerian, vaporos).

CONCRETIZÁ vb. I. tr. A înfățișa în mod concret. ♦ tr., refl. (Cu privire la idei, planuri etc.) A (se) materializa, a (se) realiza practic. [< fr. concrétiser, cf. it. concretizzare].

CONFIGURÁȚIE s.f. înfățișare, formă exterioară a unui lucru. ♦ Totalitatea relațiilor dintre mai multe sisteme sau dintre părțile unui sistem. [Gen. -iei. / cf. fr. configuration, lat. configuratio].

DESCOMPÚNE vb. III. 1. tr. A desface în elementele componente. 2. refl. A se strica, a se altera; a putrezi. ♦ (Fig.) A se destrăma. 3. refl. (Fig.) A-și deforma caracterul, înfățișarea; (despre față) a se crispa. [P.i. descompún, perf.s. -puséi, part. -pus. / < des- + compune, cf. fr. décomposer].

DESCRÍE vb. III. tr. 1. A înfățișa, a prezenta (ceva) în cuvinte. 2. A trasa o linie curbă. 3. A parcurge o traiectorie. [P.i. descríu, 5 -scrieți, perf.s. -scrisei, part. -scris. / cf. fr. décrire, după scrie].

DOCUMENTÁR, -Ă adj. Bazat pe documente; care servește la documentare. // s.n. Film, scriere care înfățișează fapte reale, cu valoare de document, de documentație. [Cf. fr. documentaire].

apocalíps (-se), s. n. – Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfîrșitul lumii. – Var. apocalipsă, apocalipsis (înv.) Ngr. ἀποϰάλυψις și modern din fr. apocalypse.Der. (din fr.) apocaliptic, adj.

EDÍCUL s.n. 1. Chioșc, pavilion făcut de obicei în parcuri. ♦ Învelitoare, acoperitoare de protecție a unei lucrări de artă, cu înfățișare de templu în miniatură sau de chioșc. 2. Nișă în care se pun portretele morților, urnele funerare. [< fr. édicule].

arătá (-t, -át), vb.1. A indica, a semnala. – 2. A prezenta, a înfățișa. – 3. A părea, a avea aspectul. – 4. A da de înțeles. – 5. (Refl.) A avea viziuni, a crede cineva că vede ceva (se construiește cu dat.). – 6. A expune, a explica. – 7. A explica, a face lecții, a ajuta la pregătirea temelor școlare. – 8. A corecta, a îndrepta; a învăța minte. – Var. (Trans. de S.) areta. Mr. arăt, istr. arǪtu. Lat. rătāre „a fixa, a determina”. Semantismul se explică în lumina unor expresii ca fr. je suis bien fixé sur son compte, care înseamnă je suis bien renseigné. Și a- poate fi lat. sau rom. Etimonul rătus, în forma *arrătāre, fusese indicat de Candrea, Rom., XXXI, 301, și Éléments, 72 și 91, respins de Pușcariu 108, și abandonat de Candrea, în GS, III, 423, care a sugerat lat. *ad reiterāre, redus la *arretrāre și disimilat; dar problema semantică pare insolubilă. Celelalte explicații sînt insuficiente: lat. *arrectāre, de la rectus (Cihac, I, 82; Weigand, Jb, II, 221-3; DAR); se lovește de dificultăți fonetice; lat. *elatāre (Meyer-Lübke, ZRPh., XIX, 574; REW 2837; Pușcariu, Lat. ti, 10), după Pușcariu 108, „wohl am besten passt, obwohl die Sinnesübergang nich ganz klar ist”. Hasdeu 1557 indica lat. *ad reputare, care nu pare posibil. Pascu, Beiträge, 9, presupune un *erettare, de la erectus, care este fără sens; iar Giuglea, Dacor., IV, 379, pleacă de la gr. ρέυος „membru, aspect”, într-o explicație prea forțată. Der. arătanie, s. f. (monstru, stafie); arătare, s. f. (demonstrație; dovadă, probă; stafie); arătător, adj. (indicator); arătător, s. n. (deget cu care se arată; ac de ceas); arătătură, s. f. (indicație; semnal, semn; monstru, stafie); arătos, adj.; arătoșenie, s. f. (frumusețe).

EPISÓD s.n. 1. Parte a acțiunii în vechea tragedie greacă, desfășurată între două intervenții ale corului. ♦ Parte dintr-o operă literară circumscrisă la un singur moment, la înfățișarea unei singure situații. 2. Acțiune secundară legată de acțiunea principală a unui poem, a unui roman etc. ♦ (Muz.) Secțiune mijlocie construită într-o tonalitate aparte, pe teme proprii, intercalată între părțile principale ale unei compoziții mari. 3. Întămplare, incident, fapt accesoriu. [Pl. -oade, -oduri, var. epizod s.n. / < fr. épisode, cf. gr. episodion – ceea ce vine din afară].

închipuiciúne s.f. (înv.) 1. figură, chip, înfățișare. 2. asemănare, analogie, similitudine. 3. simbol, reprezentare, însemn.

închipuitúră s.f. (înv.) 1. chip, înfățișare, figură. 2. exemplu.

EXPRÉSIE s.f. 1. Îmbinare de cuvinte, construcție sintactică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare, ceea ce dorești să spui; exprimare. ♦ Îmbinare (fixă) de cuvinte care exprimă (figurat) o idee. 2. Manifestare, înfățișare a sentimentelor, a ideilor etc. prin intermediul cuvintelor, gesturilor, culorilor, liniilor, sunetelor. ♦ înfățișare a feței, reflectând o stare sufletească. 3. Formulă care exprimă raporturi matematice. [Gen. -iei, var. expresiune s.f. / < fr. expression, lat. expressio].

EXTERIÓR s.n. 1. Partea din afară a unui obiect, a unui lucru; fațadă. 2. Mod de a se prezenta ca înfățișare; înfățișare, ținută. [Pron. -ri-or. / < fr. extérieur].

FÓRMĂ s.f. 1. înfățișare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofică ce desemnează modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament; condiție fizică bună. ◊ A fi în formă = a fi, a se afla în cele mai bune condiții. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă (mai ales de literatură). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 4. Dispoziție legală de procedură. ◊ Viciu de formă = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești. 5. Aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul în care se toarnă o piesă. ♦ (Poligr.) Cutie de oțel în care se toarnă litere; zaț al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].

joimăríță1 s.f. (pop.) 1. ființă mitologică având înfățișarea unei femei urăte și spurcate, cu cap mare și cu părul despletit, cu dinții mari și rânjiți; muma-pădurii, sperietoare, ciuhă. 2. obicei țărănesc legat de ziua de joi (flăcăii controlează fetele dacă au tors lâna și inul până joi; dacă nu, ei percep o taxă în ouă, pentru a nu da foc lânii și inului netors). 3. buhă, bufniță. 4. (fig.) fată bătrână.

HÁBITUS s.n. înfățișare, aspect al unui individ. ♦ Aspectul unui cristal, determinat de predominarea formei celei mai simple pe care o poate lua. ♦ Înfățișarea, aspectul unei plante. [< fr. habitus, cf. lat. habitus – aspect].

UMÓR s.n. Înclinare spre glume care se ascunde sub o înfățișare serioasă, severă, plină de ironie și de neprevăzut. [Var. humor s.n. / < engl., fr. humour, cf. lat. humor – umoare].

IMPRESIONÍSM s.n. 1. Sistem estetic ale cărui principii de creație și de critică sunt bazate pe impresie. 2. Mișcare artistică de la sfârșitul sec. XIX, bazată pe exprimarea impresiilor imediate și manifestând un interes deosebit pentru nuanțe, atmosferă, fluiditatea senzațiilor, lumină; în literatură, unde e confundat uneori cu simbolismul, se caracterizează prin înfățișarea rapidă și pregnantă a unor stări sufletești (impresii, senzații, emoții) trăite nemijlocit de artist. [Pron. -si-o-. / cf. fr. impressionnisme].

IMÚND, -Ă adj. (Liv.) Murdar; oribil, dezgustător la înfățișare. [< lat. immundus, cf. fr. immonde].

INDESCRIPTÍBIL, -Ă adj. Care nu poate fi înfățișat în cuvinte; de nedescris. [Cf. fr. indescriptible].

pâhánie, pâhánii, s.f. (reg.) 1. dihanie, arătare. 2. om urât, pocit, dezgustător la înfățișare.

podobíe, podobíi, s.f. 1. (pop.) melodie după care sunt intonate diverse cântece bisericești la unele sărbători. 2. (înv.) înfățișare, chip, aspect. 3. (înv.) însușire, calitate. 4. (înv.; în loc. adv.) „cu (pre)podobie” = după cum se cuvine, în mod corespunzător.

MACHIÁJ s.n. Operația de grimare a unui actor, făcută în scopul de a-i da înfățișarea cerută de un anumit rol; machiere. [Pron. -chi-aj. / cf. fr. maquillage].

MACHIÁ vb. I. tr., refl. A(-și) da feței o anumită înfățișare cu ajutorul fardurilor; a (se) grima. [Pron. -chi-a, p.i. 3,6 -iază, ger. -iind. / < fr. maquiller].

potróz, potrózuri, s.n. (înv. și reg.) 1. asemănare, potrivire; formă, chip, aspect, înfățișare. 2. fotografie.

MÁSCĂ s.f. 1. Față falsă de carton, de stofă etc. cu care își acoperă cineva figura (pentru a se deghiza). ♦ Figură de lemn cu care actorii antici de tragedie și de comedie își acopereau fața. 2. Persoană mascată. 3. (Fig.) înfățișare, figură falsă; imagine convențională. ♦ înfățișare a feței cauzată de un sentiment puternic; aspectul feței în anumite boli. 4. Machiaj. ♦ Preparat cosmetic care se aplică pe față pentru îngrijirea tenului. 5. Mască mortuară = mulaj în ghips al feței unui mort. 6. Dispozitiv, aparat care acoperă sau protejează corpul sau fața unui om, a unui animal etc.; adăpost individual pe câmpul de luptă. ♦ (La baraje) Ecran de etanșare. ◊ Mască de gaze = aparat aplicat etanș pe față pentru protecția împotriva gazelor de luptă. [Cf. fr. masque, germ. Maske, rus. maska].

prezentuí, prezentuiésc, vb. IV (înv.) a prezenta, a înfățișa, a arăta.

MASCARÓN s.n. Element decorativ care înfățișează un cap fantastic sau grotesc de om sau de animal, folosit la împodobirea cheilor bolților, a capitelurilor etc. [Pl. -oane, (s.m.) -oni. / < fr. mascaron, cf. it. mascherone – mască mare].

pricolicioáică, pricolicioáice, s.f. (reg.) ființă imaginară în care se preface, după moarte, o femeie, luând diferite înfățișări de animale și pricinuind rău oamenilor.

METAMORFOZÁ vb. I. refl. A suferi o metamorfoză. ♦ (Fig.; despre oameni) A-și schimba înfățișarea, caracterul; a se transforma (treptat). [< fr. métamorphoser].

MÍNĂ2 s.f. înfățișare; expresie a feței; fizionomie. [< fr. mine].

MIORÍTIC, -Ă adj. Spațiu mioritic = termen creat de filozoful Lucian Blaga, care consideră sufletul românesc solidar cu un orizont spațial profund, constituit dintr-un plai ce se înfățișează ca un plan ondulat cu alternanțe între deal și vale. [Cf. Miorița – baladă populară].

MODERNIZÁ vb. I. 1. tr. A da un caracter, o înfățișare modernă (cuiva sau la ceva), a înnoi. ♦ A înzestra (o fabrică, o uzină etc.) cu instalații și utilaje moderne. 2. refl. A adopta obiceiurile moderne. [< fr. moderniser].

scaloíță, scaloíțe, s.f. (pop.) scaloian cu înfățișarea unei femei.

OBIÉCT s.n. 1. Lucru; tot ceea ce poate fi perceput prin simțuri; (spec.) tot ceea ce se înfățișează vederii. 2. Tot ceea ce preocupă gândirea, activitatea intelectuală a omului. ♦ Tot ceea ce formează materia unei științe, a unei discipline; disciplină de studiu. 3. Țintă, scop, țel. 4. Complement (direct sau indirect). [Pron. o-biect. / < lat. obiectum, cf. fr. objet].

sembiánță, sembiánțe, s.f. (înv.) înfățișare.

cap (-pete), s. n.1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfățișare. – 3. Minte, inteligență, spirit. – 4. Viață, existență. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avuție. – 7. Șef, căpetenie, conducător. – 8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. – 9. Început, parte inițială. – 1O. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrșește ceva. – 11. Față, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morți; se face de obicei chiar în ziua morții (capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. *capum, forma vulgară de la caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezintă, deci, o fază arhaică, întocmai ca sp. cabeza, față de fr. și it. Cf. căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totuși, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent capetele armatei și capii armatei. Der. capăt, s. n. (parte extremă; sfîrșit, deces, moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morților; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul ă se explică prin labiala precedentă cf. omăt-omeți, făt-feți; capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; căpețel, s. m. (înv., început; capăt, fragment, crîmpei; colac de pomană), dim. al lui capăt cu suf. -el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și DAR, din lat. capĭtĕllum „căpșor”; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugerăm); căpețea (var. căpățea(lă), capețea, căpețeală), s. f. (parte a frîului care trece peste capul și botul calului), der. de la căpețel (cf. cel-cea; purcel-purcea; cățel-cățea etc.), așa cum pe drept a observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și DAR, din lat. capĭtium al cărui rezultat *căpeț s-a format probabil cu suf. -ea); căpetenie, s. f. (căpetenie, șef), de la capete, cu suf. abstract -enie; căpui (var. încăpui) vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți pomana numită cap sau căpețel), cuvînt pe care DAR; Pușcariu, Dacor., I, 595 și Scriban îl derivă de la mag. kapni „a căpăta, a obține”, dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepții din rom. De aceeași proveniență trebuie să fie căpușe, s. f. (mugure, mai ales de viță de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. căpușă, prin intermediul suf. dim. -uș, f. -ușe (ca mănușe, picioruș, etc.). Der. propusă de Pușcariu, Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 și DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl derivă de la caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai puțin convingătoare (din bg., după Pascu, II, 184; de la *cap, postverbal de la capēre, su sensul de „(lucru) care se șterpelește”, după Giuglea, Contributions). Alb. këpušë („căpușă” și „fragă”), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie să provină din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relațiile cu alb., Philippide, II, 703 și Capidan, Meglonoromânii, 59). Der. căpuși (var. încăpușa), vb. (a înmuguri); căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum); căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. și mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru suf. Pușcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *căpușun, cu suf. -un, cf. gărgăun, și cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă); căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii). Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoțoman etc. Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- „sărac” sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotoșman.

PAIÁȚĂ s.f. 1. Actor de circ sau de bâlci care provoacă râsul prin înfățișarea sa caraghioasă, prin ghidușii etc. 2. (Fig.) Caraghios; neserios, măscărici. [Pron. pa-ia-. / cf. rus. paiaț, fr. paillasse, it. Pagliaccio – personaj din teatrul buf italian].

căutá (cáut, căutát), vb.1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix și insistent. – 3. A părea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fața a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grijă de sănătatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A căuta, a urmări, a încerca să obțină ceva. – 10. A încerca. – 11. A se strădui, a face eforturi. – 12. A căuta cu grijă, a se îngriji exagerat de felul în care se exprimă. – 13. (Cu pron. în dat.: a-și căuta de) A-și vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se mărgini la. – 14. (Refl.) A avea căutare, a plăcea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)tă să) – Var. căta.Mr. caftu, căftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat două cuvinte lat. diferite, chiar dacă această confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident că var. căta reprezintă lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar „a afla”, friul., engad. cattar „a obține”, v. prov. catar „a vedea”, sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidență a v. port. și a v. sp., Pușcariu a renunțat ulterior, iar în DAR identifică total pe a căta cu a căuta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeași interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur că ambele cuvinte se confundă astăzi în toate accepțiile lor. În privința semantismului cuvîntului rom., evoluția la „a privi” este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezultă și faptul că reducerea lui pt este veche. De la „a privi” s-a trecut firesc la sensul de „a căuta”, propriu și sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cată boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explică perfect fonetismul și semantismul lui a căta, formă foarte împămîntenită în graiul popular și care se menține în numeroase regiuni, în ciuda faptului că literatura preferă forma a căuta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a căuta. Identitatea de sens i-a determinat pe mulți autori să considere că această ultimă formă ca var. fonetică de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al cărui rezultat pare destul de șocant. Din această cauză s-a încercat să se explice căuta și mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt și pe noțiunea de cautus, ușor diferite după diverșii cercetători (de la cautus, după V. Burlă, Studii filologice, 93 și Candrea-Dens., 295; de la *cautāre, după Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; și Pascu, I, 60; de la *cavitāre, după Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Pușcariu, 325; DAR. Cf. observațiile împotriva etimonului *cavitāre la Candrea-Dens., 295 și la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul *cavitāre „a îngriji”, de la cavitum, forma populară a lui cautum, este posibil fără a fi convingător. Rezultat său fonetic este incert (cf. laudavilăudai; pavimentumpămînt; civitatemcetate; ovemoaie; etc.). Pe de altă parte, nici *cautare nici *cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate accepțiile lui căuta; astfel încît nu pare probabilă explicația pe care o propune DAR, de la căta, prin intermediul unei reduceri de la căuta. Astfel stînd lucrurile, par posibile două soluții. Dacă se admite etimonul incert *cavitāre, forma dublă căta și căuta corespunde la două etimoane diferite, cu o totală confuzie ulterioară a semantismului. Dacă se face abstracție de *cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu să explicăm ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal căta, ca în prov. și sp. pe cînd de la *captāre, prin intermediul unei pronunțări defectuoase *cabtāre, s-ar fi ajuns la căuta, ca în cazul lui presbyterpreut. Dovadă a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondență a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. căutătoare, s. f. (Trans., oglindă); căutător, adj. (care caută); căutător, s. m. (ghicitor, prezicător; pețitor, mijlocitor, mai ales cel care este însărcinat cu verificarea situației economice a pretendentului); căutătură, s. f. (privire, uitătură); căutare, s. f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; gardă; administrație; obiectiv, pretenție; înfățișare, aspect; succes, acceptare).

străflocát, -ă, adj. 1. (înv. și reg.; despre păr) ciufulit. 2. (reg.; în forma: stroflocit; despre oameni) cu părul ciufulit. 3. (substantivat, f. art.; reg.) femeie nepieptănată, cu părul ciufulit. 4. (fig.; substantivat, f. art.; reg.) moartea (înfățișată ca o femeie cu părul ciufulit).

PASTÉL s.n. 1. Creion de pictură, moale, colorat, făcut din culori pulverizate amestecate cu talc și cu gumă arabică. ♦ Desen, pictură reprezentând un peisaj din natură, executat cu astfel de creioane, cu acuarelă sau cu ulei. 2. (Lit.) Poezie descriptivă cu fond liric, în care este înfățișat un peisaj din natură. 3. Lucrare muzicală lirică, amintind de un pastel (2) sau compusă pe cuvintele acestuia. // adj. (Culoare) delicată, pală. [Pl. -luri, -le. / cf. fr. pastel, it. pastello < pasta – pastă].

PASTORÁL, -Ă adj. 1. De păstor; (p. ext.) câmpenesc, rustic. 2. (Lit.) Care înfățișează idilic viața păstorilor, a țăranilor; bucolic. [Cf. fr. pastoral, lat. pastoralis].

PEISÁJ s.n. 1. Colț din natură care formează un tot estetic; priveliște. ♦ Tablou, desen, fotografie, care înfățișează un colț din natură. 2. Compoziție literară sau muzicală care cuprinde o descriere a naturii. 3. (Fig.) Aspect al societății, al literaturii etc. [Var. peisagiu s.n. / < fr. paysage].

PERFÍD, -Ă adj. Înclinat să facă rău, ascunzându-și intențiile sub o înfățișare binevoitoare; viclean, fățarnic, prefăcut, ipocrit. [Cf. fr. perfide, lat. perfidus].

PICTÚRĂ s.f. 1. Arta de a înfățișa peisaje din natură, ființe, obiecte etc. în culori. 2. Tablou, portret. 3. Totalitatea operelor pictorilor dintr-o țară sau dintr-o epocă. [< lat. pictura].

PICTÁ vb. I. tr. A zugrăvi, a înfățișa în culori, pe pânză, pe zid etc. o ființă, un peisaj etc. [Cf. lat. pictum < pingere].

POLARITÁTE s.f. 1. Proprietate a unui corp sau a unei părți dintr-un corp de a avea în două puncte ale sale sarcini electrice sau magnetice de nume diferite. ♦ (Fil.) Formă a contradicției în care laturile contrare se exclud și totodată se condiționează reciproc. 2. (Biol.) Calitate a unui organism vegetal sau animal de a prezenta două extremități cu înfățișare și funcțiuni diferite. [Cf. fr. polarité].

șeruí, șeruiésc, vb. IV (înv.) 1. a zugrăvi, a picta; a desena. 2. a înfățișa în scris.

șeruitúră, șeruitúri, s.f. (înv.) 1. pictură, tablou. 2. chip, înfățișare, aspect.

POPORANÍSM s.n. Curent social-politic de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX care considera masa țărănească drept elementul de bază al dezvoltării sociale. ♦ Curent literar care înfățișa cu precădere țărănimea. [< poporan + -ism, după rus. narodnicestvo].

PORTRÉT s.n. 1. Desen, pictură, fotografie etc. care înfățișează chipul unei persoane. ♦ Portret-robot = portret care întrunește trăsăturile unui criminal căutat, alcătuit după semnalmentele furnizate de mai mulți informatori, decupându-se părți din diferite fotografii ale altor oameni; (p. ext.) schemă umană, imagine-tip. 2. înfățișare a aspectului fizic și moral al unui personaj, într-o operă literară. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. portrait].

PREZENTÁ vb. I. 1. refl., tr. A apărea sau a face să apară în fața cuiva, a (se) înfățișa. 2. tr., refl. A se recomanda. 3. tr. A înfățișa publicului sinteza unei activități, rezultatul unor cercetări, un program artistic sau muzical etc. 4. tr. (Mil.) A prezenta arma = a mânui arma după anumite prescripții pentru a da onorul sau în cadrul unei ceremonii. [P.i. prezínt, 3,6 prezintă. / < fr. pésenter, cf. lat. praesentare].

PREZENTÁBIL, -Ă adj. Cu înfățișare atrăgătoare, plăcută, îngrijită. [Cf. fr. présentable].

PREZENTÁRE s.f. Acțiunea de a prezenta și rezultatul ei; recomandare; prezentație. ♦ Scurtă expunere în care este înfățișat un personaj, o lucrare etc. [< prezenta].

PROFILÁ vb. I. 1. tr., refl. A (se) înfățișa în profil; a (se) reliefa. 2. tr. A organiza într-un anumit fel (o instituție, o întreprindere etc.). 3. tr. A lamina o bară metalică dându-i un profil uniform în lungime. [< fr. profiler].

PROFILÁRE s.f. Acțiunea de a (se) profila și rezultatul ei; reliefare, înfățișare. [< profila].

REBARBATÍV, -Ă adj. Respingător, urât, aspru (la înfățișare). ♦ (Fig.) Cuvânt rebarbativ = cuvânt cu aspect urât, complet străin pentru o limbă. [< fr. rébarbatif].

tocmitúră, tocmitúri, s.f. (înv.) înfățișare, alcătuire.

REPREZENTÁRE s.f. 1. Acțiunea de a reprezenta și rezultatul ei. ♦ Reproducere, înfățișare a unui lucru (cu mijloace plastice). ♦ Reprezentare topografică = înscrierea pe un plan, pe o hartă a detaliilor de planimetrie și de nivelment; cheltuieli de reprezentare = sume prevăzute într-un buget pentru acoperirea cheltuielilor rezultate din îndeplinirea funcțiilor oficiale pe care le deține o persoană. 2. Prezentare pe scenă a unei piese de teatru; reprezentație. 3. Reproducere în conștiința omului a obiectelor și a fenomenelor care au acționat anterior asupra simțurilor sale; imagine senzorială concretă a fenomenelor lumii exterioare. [< reprezenta, cf. fr. représentation].

REPREZENTÁ vb. I. tr. 1. A înfățișa, a reda. ♦ A da o reprezentație teatrală, a juca o piesă de teatru. 2. A fi reprezentantul, delegatul cuiva, (spec.) al unui stat. 3. A constitui, a fi, a însemna. 4. A-și readuce în conștiință imaginea obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior; (p. ext.) a-și imagina. 5. (Mat.) A exprima o legătură între mai multe mărimi. [P.i. reprezínt. / cf. fr. représenter, lat. repraesentare].

REPREZENTÁȚIE s.f. înfățișare, prezentare, jucare a unei piese de teatru, a unei opere pe scenă; spectacol. [Gen. -iei, var. reprezentațiune s.f. / cf. fr. représentation, it. representazione].

SCHEMATIZÁ vb. I. tr. A înfățișa, a prezenta (ceva) schematic; a da un caracter schematic. [Cf. fr. schématiser, germ. schematisieren].

SFINX s.m. I. Animal fabulos din mitologia greacă și egipteană, cu cap de femeie, corp de leu și aripi de vultur; statuie înfățișând acest animal. ♦ (Fig.) Personaj enigmatic, om greu de înțeles. II. Fluture mare care zboară în timpul serii și noaptea. [Pl. -ncși, -nxi. / < fr., lat., gr. sphinx].

SILFÍDĂ s.f. 1. Silfă, înfățișată cu un corp zvelt și cu aripi străvezii. ♦ (Fig.) Femeie zveltă, grațioasă. 2. (La pl.) Familie de insecte coleoptere cu numeroase specii, care au mirosul foarte dezvoltat și se hrănesc cu cadavre; (la sg.) insectă din această familie. [< fr. sylphide(s)].

ȘÁRJĂ s.f. I. Încărcătură normală a unui cuptor metalurgic, care se prelucrează pentru a se obține un metal cu o anumită compoziție. ♦ Cantitatea de metal lichid obținută într-un cuptor înalt dintr-o încărcătură normală. ♦ Procesul de încărcare, prelucrare și scoatere a materialului dintr-un cuptor metalurgic. ♦ Cantitate totală de material lemnos destinată a fi uscată printr-o singură operație de uscare. II. Atac impetuos, avântat, dat de o trupă de cavalerie. ♦ (Sport) Atac plin de elan asupra adversarului. III. Atac violent prin scris și prin caricaturi (în presă, în teatru etc.). ♦ Interpretare, înfățișare exagerată a unui personaj, a unei idei etc. [< fr. charge].

ȘARJÁ vb. I. 1. tr. (Mil.) A ataca puternic, cu avânt (mai ales călare, cu sabia sau cu lancea). 2. intr. A înfățișa ceva într-o formă caricaturală; a exagera. [P.i. 3,6 -jează, ger. -jând. / < fr. charger].

TIRS s.n. 1. Toiag lung cu care era înfățișat zeul Bachus, împodobit cu frunze de iederă și de viță de vie și în vârf cu un con de pin. 2. (Bot.) Inflorescență în formă de con de brad. [Pl. -suri. / < fr. thyrse, lat. thyrsus, gr. thyrsos].

TOPOGRAFÍE s.f. 1. Știință care se ocupă cu tehnica măsurătorilor și a calculelor unor porțiuni mici ale suprafeței pământului văzute în plan orizontal, precum și cu tehnica reprezentării grafice a acestora. 2. înfățișare, dispoziție, așezare a unui loc, a unui oraș etc.; descriere amănunțită a acestei înfățișări. [Gen. -iei. / < fr. topographie, cf. gr. topos – loc, graphein – a scrie].

TRANSFIGURÁ vb. I. tr., refl. A(-și) schimba expresia, înfățișarea, starea de spirit. ♦ tr. A da (unui lucru, unei situații) altă înfățișare, alt aspect; (p. ext.) a denatura. [< fr. transfigurer, cf. lat. transfigurare].

TRANSFORMÁ vb. I. tr., refl. A(-și) schimba forma, înfățișarea, a da sau a lua o altă formă; a (se) preface, a (se) schimba. ♦ (Mat.) A construi un corespondent al unei figuri date sau al unei valori, schimbând anumite elemente și păstrând altele. [P.i. transfórm. / < fr. transformer, cf. lat. transformare].

TRAVESTÍ s.n. Apariția pe scenă a unui personaj sub înfățișarea altuia; interpretarea unui rol masculin de către o femeie sau a unui rol feminin de către un bărbat. [Var. travestiu s.n. / < fr. travesti].

TRIDÉNT s.n. (Mit.) Furcă cu trei dinți cu care era înfățișat de obicei zeul Neptun. [Pl. -te, -turi. / < lat. tridens, cf. fr. trident].

TRITÓN1 s.m. 1. Zeitate marină greacă închipuită cu bust de om și cu coadă de pește; (p. ext.) statuie reprezentând această zeitate. 2. Batracian având înfățișarea unui mormoloc de broască; salamandră de apă. ♦ Gen de moluște marine gasteropode. [< lat., fr. triton].

TROFÉU s.n. 1. Armura unui dușman învins așezată pe un trunchi de copac, ca semn al victoriei; (p. ext.) monument de piatră sau de marmură purtând armele unui dușman învins și ridicat pentru a comemora o victorie. ♦ Sculptură sau pictură înfățișând un asemenea monument. 2. Pradă de război luată de la inamic. ♦ Victorie, biruință. ♦ Ofranda adusă unei divinități, provenind din prada de război. 3. Coarnele unui cerb vânat. [Pron. -feu, pl. -ee, -euri. / < fr. trophée, cf. it. trofeo < lat. tropaeum, gr. tropaion].

TRUCÁ vb. I. 1. tr. A interveni asupra a ceva modificându-i sau alterându-i aspectul, caracterele particulare, funcționarea etc., mai ales pentru a-i înșela pe alții. 2. tr. A modifica temporar aspectul, înfățișarea pentru a crea o anumită aparență în teatru, cinema etc. 3. intr. A folosi trucuri (1); a contraface. [< fr. truquer].

TURNÚRĂ s.f. I. 1. înfățișare, aspect (exterior) sub care se prezintă lucrurile, faptele. ♦ Întorsătură. 2. Fel în care sunt așezate cuvintele într-o frază. II. Perniță sau bucată de stofă purtată odinioară de femei la spate sub rochie, mai jos de talie. [< fr. tournure].

UNIFÓRM, -Ă adj. Care are permanent aceeași formă, aceeași înfățișare. ♦ (Despre mișcare) Care nu are variații de nici un fel; constant. [< fr. uniforme, cf. lat. uniformis < unus – unul, forma – formă].

UMÍL, -Ă adj. 1. (Despre oameni) Care are sentimentul, conștiința lipsei sale de valoare, a inferiorității lui; smerit, modest. 2. (Fig.) Cu o înfățișare neîngrijită, urâtă. ♦ Neînsemnat; simplu, modest. ♦ Sărac, sărăcăcios. [< lat. humilis, cf. it. umile].

descríe (-íu, -ís), vb. – A prezenta, a înfățișa, a zugrăvi. Traducere a fr. décrire, prin intermediul vb. scrie.Der. descriere, s. f.; descripți(un)e, s. f.; descriptiv, adj.; indescriptibil, adj., din fr.

fáță (fețe), s. f.1. Chip. – 2. Figură. – 3. Persoană, individ. – 4. Aspect, înfățișare. – 5. Frunte, parte superioară. – 6. Suprafață, parte superioară. – 7. Cuvertură (husă; învelitoare; cuvertură de pat; față de masă; față de pernă). – 8. La țesături partea de pe față. – 9. Avers. – 10. Pagină a unei file. – 11. Loc expus la soare, solariu. 12. Loc expus la vînt. – Față de.Față’n față.De față.În față.Pe față.Mr., megl. față, istr. fǫte. Lat. făcia în loc de făcies (Diez, I, 166; Pușcariu 589; Candrea-Dens., 565; REW 3130; Philippide, II, 641; DAR); cf. alb. fakje, it. faccia, prov. facha, fr. face, sp. faz, haz, port. face, ngr. φάτσα. Sensul de „persoană” ar putea fi un calc după gr. πρόσωπον (Sandfeld 37). Der. făța, vb. (Trans., a se coace farfuriile la foc); fățoaie, s. f. (Maram., față de masă); fățos, adj. (frumos); feție, s. f. (solariu, loc însorit); fățare, s. f. (față de masă; suprafața ariei; înv., ipocrizie), cu suf. -are (după DAR, ultimul sens s-ar explica printr-unul intermediar, de „mască”); fățări, vb. (înv., a se dovedi părtinitor și nedrept; înv., a disimula); fățărie, s. f. (înv., părtinire; înv., ipocrizie), ambele cuvinte ce par de origine cultă (sec. XVII), fără circulație populară; fățarnic, adj. (înv., părtinitor; ipocrit); fățărnicie, s. f. (ipocrizie); fățărnicește, adv. (în mod ipocrit); fățărnici, vb. (înv., a se arăta părtinitor; înv., a disimula); fățiș, adv. (înv., de față; în mod public; în mod deschis, sincer); înfățișa (var. fățișa), vb. (a prezenta; a expune, a explica, a reprezenta; a compărea; refl., a se arăta); (în)fățișat, adv. (de față; în mod public); înfățișetor, adj. (care prezintă; care reprezintă); înfăța, vb. (a pune sau a schimba fața de pernă sau fața de masă); desfăța, vb. (a scoate fața de pernă sau de masă); fățui, vb. (a egala, a netezi; a peria, a pili, a cizela; a pălmui), pentru al cărui ultim sens cf. fr. taloche „drișcă, fățuitoare” și „palmă, lovitură”; fățuitor, s. m. (fățuitoare); fățuitoare, s. f. (perie, drișcă); feți, vb. (a tăia lemnul în formă pătrată). Der. neol. fațadă, din fr. façade încrucișat cu față; fațetă, s. f. (aspect), din fr. facette, cu aceeași încrucișare. Cf. sb. faca „față”, pol. dial. și rut. facka „palmă” (Candrea, Elemente, 407; după Berneker 277, din ven. fazza), rut. facernyi „ipocrit” (Candrea, Elemente, 407; Miklosich, Wander., 14).

figúră (figúri), s. f.1. Chip, față, obraz. – 2. Imagine plastică. – 3. Persoană, tip. – Mr. figură. Fr. figure, în mr. din it. figura, cf. ngr. φιγούρα, alb. figurë.Der. figura, vb. (a fi prezent, a lua parte); figurant, s. m. (persoană care participă la o piesă de teatru fără a rosti replici); figurat, adj. (metaforic); figurină, s. f. (statuetă); configura, vb. (a lua o anumită formă); configurație, s. f. (înfățișare); desfigura, vb. (a strica forma); prefigura, vb. (a reprezenta dinainte); prefigurație, s. f. (acțiunea de a prefigura).

OFERÍ vb. tr. 1. a dărui. 2. a face o ofertă. ◊ a propune un preț. 3. (fig.) a înfățișa, a prezenta. (< lat. offerre, it. offerire)

PAIÁȚĂ s. f. 1. actor de circ sau de bâlci care provoacă râsul prin înfățișarea sa caraghioasă, prin ghidușii etc. ◊ (depr.) om neserios, măscărici. 2. păpușă îmbrăcată în paiață (1). (< rus. paiaț, fr. paillasse, germ. Paiazze)

PARABÁZĂ s. f. parte a comediei antice grecești, la începutul piesei, în care autorul își exprima, prin glasul corifeului, propriile păreri și sentimente în legătură cu faptele înfățișate. (< fr. parabase, germ. Parabase)

PASTÉL1 I. s. n. 1. creion colorat, moale, pentru desen, din pigmenți pulverizați amestecați cu talc și gumă arabică. ◊ desen cu astfel de creioane. 2. poezie descriptivă cu fond liric, în care este înfățișat un peisaj (1). 3. lucrare muzicală lirică, amintind de un pastel (2) sau compusă pe cuvintele acestuia. II. adj. inv. (despre culori, desene) în tonuri pale; delicat. (< fr. pastel, it. pastello)

PATROMÓRF, -Ă adj. (biol.; despre generații) cu înfățișare paternă. (< fr. patromorphe)

PEISÁJ s. n. 1. colț din natură care formează un ansamblu estetic; priveliște. 2. gen de pictură sau grafică având ca obiect reprezentarea priveliștilor din natură; tablou, desen, fotografie care înfățișează un peisaj (1). ◊ (geogr.) mediu care se diferențiază printr-o grupare proprie a elementelor componente (relief, climă, ape, sol, vegetație, faună etc.) 3. compoziție literară sau muzicală care cuprinde o descriere a naturii. 4. aspect al societății, al literaturii etc. (< fr. paysage)

PERFÍD, -Ă adj. s. m. f. (om) care sub o înfățișare binevoitoare ascunde răutate, viclenie; fățarnic, prefăcut, ipocrit. (< fr. perfide)

PIN-UP GIRL [Pron.: pin-ap-gărl] s. f. fată cu înfățișare atrăgătoare, care apare în fotografii pe coperțile revistelor, la reclame. (< engl. pin-up girl)

POLARITÁTE s. f. 1. proprietate a unui corp, a unei părți dintr-un corp de a avea în două puncte ale sale sarcini electrice sau magnetice de nume diferite. 2. (fil.) formă a contradicției în care laturile contrare se exclud și totodată se condiționează reciproc. ◊ puncte care definesc relația dintre doi termeni de opoziție, dar care se presupun reciproc. 3. (biol.) calitate a unui organism de a prezenta două extremități cu înfățișare și funcții diferite. (< fr. polarité)

POLIȚIST I. s. m. agent, funcționar de poliție (1). II. adj. 2. de poliție, polițienesc. 2. care își exercită puterea cu sprijinul poliției. ♦ roman (sau film) ~ = roman (sau film) în care sunt înfățișate fapte criminale; polisier. (< germ. Polizist)

PORTRÉT s. n. 1. desen, pictură, fotografie etc. care înfățișează chipul unei persoane. ♦ ~-robot = portret care întrunește trăsăturile unui criminal căutat, după semnalmentele furnizate de mai mulți informatori. 2. înfățișare a aspectului fizic și moral al unui personaj într-o operă literară. (< fr. portrait)

PREZENTÁ vb. I. tr., refl. 1. a apărea, a face să apară în fața cuiva, a (se) înfățișa. 2. a (se) recomanda. II. tr. 1. a avea, a constitui un anumit aspect, o înfățișare etc. 2. a înfățișa publicului sinteza unei activități, rezultatul unor cercetări, un program artistic sau muzical etc. 3. (mil.) a ~ arma = a mânui arma pentru a da onorul. (< fr. présenter, lat. praesentare)

PREZENTÁBIL, -Ă adj. cu înfățișare atrăgătoare, plăcută, îngrijită. (< fr. présentable)

PREZENTÁRE s. f. acțiunea de a prezenta; recomandare; prezentație (1). ◊ scurtă expunere în care este înfățișat un personaj, o lucrare etc. (< prezenta)

PROFILÁ vb. I. tr., refl. 1. a (se) înfățișa în profil; a (se) reliefa, a (se) contura. 2. a face să iasă, a ieși în evidență. 3. a (se) specializa într-un anumit domeniu. II. tr. 1. a organiza într-un anumit fel (o instituție, o întreprindere etc.). 2. a lamina o bară metalică dându-i un profil uniform în lungime. ◊ a fasona un obiect, un material pentru a-i da un anumit profil. (< fr. profiler)

REPREZENTÁ vb. I. tr. 1. a înfățișa, a reda. ◊ a da o reprezentație teatrală, a juca o piesă de teatru. 2. a fi reprezentantul, delegatul cuiva. 3. a constitui, a fi, a însemna. 4. (mat.) a exprima o legătură între mai multe mărimi. II. refl. a-și readuce în conștiință imaginea obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior; (p.ext.) a-și imagina. (< fr. représenter, lat. repraesentare)

REPREZENTÁRE s. f. 1. acțiunea de a reprezenta. 2. înfățișare, redare (cu mijloace plastice), reproducere. ♦ cheltuieli de ~ = sume prevăzute într-un buget pentru acoperirea cheltuielilor rezultate din îndeplinirea funcțiilor oficiale pe care le deține o persoană. 3. reprezentație. 4. imagine senzorială a obiectelor sau fenomenelor lumii exterioare, evocată în conștiință în absența acestora; proces psihic care realizează această evocare. (< reprezenta)

SCARABÉU s. m. 1. insectă coleopteră coprofagă, cu corpul turtit, acoperit cu o carapace cornoasă, neagră și cu antenele dințate. 2. pecete, piatră grafată, bijuterie, amuletă înfățișând o asemenea insectă, simbol al reînvierii la vechii egipteni. (< lat. scarabaeus, fr. scarabée)

SCÉNĂ s. f. 1. parte mai ridicată a unei săli de teatru, unde joacă actorii. 2. teatru; arta dramatică. ♦ a părăsi ă = a) a se retrage din teatru; b) a se retrage dintr-o activitate; a pune în ~ = a organiza felul în care se va reprezenta o piesă de teatru. ◊ decorurile pentru a reprezenta locul unde se petrece acțiunea unei piese sau a unui film. 3. subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieșirea unui personaj; succesiune de cadre dintr-un film care înfățișează o acțiune distinctă. ◊ scurtă etapă în desfășurarea unei opere literare în care se consumă o singură întâmplare, într-un cadru neschimbat. 4. loc unde se petrece o acțiune, o activitate. 5. acțiune, fapt, eveniment care poate impresiona pe cineva. 6. ceartă, ieșire violentă, scandal. ♦ a-i face cuiva ~ (sau ĕ) = a aduce cuiva reproșuri cu vorbe violente, amenințări, plâns. (< fr. scène, it. scena, lat. scaena)

SCHEMATÍSM s. n. tendință, fel de a înfățișa o construcție, o operă etc. în liniile cele mai simple, ca o schemă. (< fr. schématisme, lat. schematismus)

SCHEMATIZÁ vb. tr. a înfățișa, a prezenta (ceva) schematic; a da un caracter schematic. (< fr. schématiser)

SCHIȚÁ vb. I. tr. 1. a desena ceva schematic; a face o schiță. ◊ (fig.) a expune în mod sumar; a contura. 2. a executa în mod vag (un gest, o mișcare etc.). 3. a fixa punctele principale ale unui plan, a proiecta în linii mari; a concepe. II. refl. a apărea, a se înfățișa, a reieși în linii incipiente și generale. (< it. schizzare)

SILFÍDĂ s. f. 1. (mit. germ.) silfă, înfățișată cu un corp zvelt și aripi străvezii. 2. (fig.) femeie zveltă, grațioasă. 3. (pl.) familie de insecte coleoptere cu numeroase specii, ale căror larve se hrănesc cu cadavre sau cu leguminoase. (< fr. sylphide/s/)

SUBIECTIVÁ vb. tr. a înfățișa, a prezenta (ceva) în felul său personal; a da un caracter personal. (< fr. subjectiver)

ȘARJÁ vb. I. tr. a efectua o șarjă (I, 1). II. intr. a înfățișa (ceva) într-o formă caricaturală, exagerată. (< fr. charger)

ȘÁRJĂ s. f. I. 1. atac impetuos (cu arme albe) al cavaleriei. ◊ (fig.) atac (violent). 2. (sport) atac plin de elan asupra adversarului. II. 1. înfățișare caricaturală a unui personaj, a unei idei etc. 2. lucrare, creație în care se caricaturizează. III. 1. încărcătură normală a unui furnal, care se prelucrează pentru a se obține un metal cu o anumită compoziție; cantitatea de metal lichid din această încărcătură. ◊ proces de încărcare, prelucrare și scoatere a materialului din cuptorul metalurgic. 2. cantitate totală de material lemnos destinată a fi uscată. (< fr. charge)

TEOMÓRF, -Ă adj. cu înfățișare de zeu. (< engl. theomorphic, gr. theomorphos)

TOPOGRAFÍE s. f. 1. ramură a geodeziei, tehnica măsurătorilor și a calculelor unor porțiuni mici ale suprafeței terestre văzute în plan orizontal, precum și tehnica reprezentării grafice a acestora. 2. relief, configurație a unui teren, a unui organism anatomic etc. 3. înfățișare, așezare a unui loc, a unui oraș etc. ◊ descriere amănunțită a acestei înfățișări. 4. figură de compoziție, constând în descrierea cadrului de desfășurare a unei scene (un templu, peisaj). (< fr. topographie)

TRANSFIGURÁ vb. I. tr., refl. a(-și) schimba expresia, înfățișarea, forma, conținutul, caracterul. II. tr. a da (unui lucru, unei situații) altă înfățișare, alt aspect. (< fr. transfigurer, lat. transfigurare)

TRANSFORMÁ vb. tr., refl. a(-și) schimba forma, înfățișarea; a da, a lua o altă formă; a (se) preface, a (se) schimba. ◊ (mat.) a construi un corespondent al unei figuri date sau al unei valori schimbând anumite elemente și păstrând altele. (< fr. transformer, lat. transformare)

TRAVESTÍ1 s. n. 1. apariția pe scenă a unui personaj sub înfățișarea altuia; interpretare a unui rol masculin de către o femeie sau invers. 2. (fig.) deghizare, mască. (< fr. travesti)

TRIDÉNT s. n. 1. (mit.) furcă cu trei dinți cu care era înfățișat zeul Poseidon (Neptun). 2. obiect marinăresc în formă de furcă cu trei brațe. (< fr. trident, lat. tridens)

TRITÓN1 s. m. 1. zeitate marină greacă cu bust de om și coadă de pește. 2. batracian având înfățișarea unui mormoloc de broască; salamandră de apă. 3. moluscă gasteropodă marină, cu o cochilie conică, lungă. (< lat., fr. triton, germ. Triton)

TURNÚRĂ s. f. I. 1. înfățișare, aspect (exterior) sub care se prezintă lucrurile, faptele. ◊ întorsătură. 2. fel în care sunt așezate cuvintele într-o frază. II. perniță sau bucată de stofă purtată odinioară de femei la spate sub rochie, mai jos de talie. (< fr. tournure)

UMÍL, -Ă adj. 1. care are sentimentul, conștiința lipsei sale de valoare, a inferiorității lui; smerit, modest. 2. (fig.) cu o înfățișare neîngrijită, urâtă. ◊ neînsemnat; simplu, modest. ◊ sărac, sărăcăcios. (< lat. humilis)

UMÓR s. n. 1. înclinare spre glume și ironii care se ascunde sub o înfățișare serioasă; (p. ext.) voie bună, haz. ♦ ~ negru = umor care își trage forța comică din fapte tragice, macabre. 2. categorie estetică aparținând comicului, a cărei esență constă în evidențierea îngăduitoare a nepotrivirii și a absurdității unor situații considerate normale. (< fr., engl. humour, lat. humor)

UNIFÓRM, -Ă I. adj. care are permanent și pe toată întinderea aceeași formă, înfățișare. ◊ (și adv.) (în mod) constant. II. s. f. îmbrăcăminte-tip menită să distingă pe membrii anumitor instituții (elevi, militari etc.). (< fr. uniforme, lat. uniformis)

VELUTÍNĂ s. f. țesătură fină de lână sau de bumbac, având înfățișarea plușului. (< fr. veloutine)

VOTÍV, -Ă adj. consacrat divinității, spre a împlini o făgăduință solemnă. ◊ tablou ~ = fragment din pictura unui monument înfățișând pe ctitori, de obicei cu miniatura monumentului în mâini, oferind-o divinității. (< fr. votif, lat. votivus)

MIRACÍDIUM s. m. larvă a distomului, ciliată, având înfățișarea unor infuzori.

ipostás (-suri), s. n. – Stare, situație; aspect, înfățișare. Gr. ὑπόστασις (sec. XVIII). Este dublet al lui hipostază, s. f., din fr., care l-a înlocuit complet (DAR; Gáldi 202).

obráz (obráji), s. m.1. Individ, persoană. – 2. Față, figură. – 3. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței. – 4. Rang, categorie. – 5. Importanță, considerație, influență. – 6. Îndrăzneală, cutezanță, vioiciune. – 7. Aplomb, nerușire, impertinență. – Var. (1, pl.) obraze. Megl. ubraz. Sl. obrazu (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 222; Conev 88), cf. bg., sb., cr. obraz. De uz general (ALR, I, 22). – Der. obrază, s. f. (ochelari de cal); obrăzar, s. n. (mască; văl cu care se acoperă fața morților); obraznic, adj. (insolent, impertinent, nerușinat), cu suf. -nic (Bogrea, Dacor., III, 416; Spitzer, Dacor., IV, 563-8) sau din sl. obraziniku (Graur, Rom., LIII, 384); obrăznici, vb. (a certa, a dojeni; refl., a se face obraznic); obrăznicie, s. f. (insolență, aroganță, impertinență, prostie); obrăznicesc, adj. (impertinent); obrăznicește, adv. (în mod nerușinat); obrăzui (var. obrăzi), vb. (înv., a înfățișa), cf. sl. obraziti „a forma”; neobrăzare, s. f. (nerușinare); neobrăzat, adj. (nerușinat); preobrăzi (var. probăzi, (îm)probozi, pobrozi), vb. (a certa, a dojeni), înv. și Mold.; (Pre)obrajenie (var. Pobre(a)jeni, Bobre(a)jeni), s. f. (Schimbarea la față), din sl. preobrazenije „schimbarea la față”; obrazovanie, s. f. (înv., orînduire), din rus. obrazovanije, sec. XIX.

pricolíci (pricolíci), s. m. – Strigoi, duh rău care ia înfățișarea de lup. – Var. tricolici, pricolic. Origine necunoscută. Aparține unei mitologii populare foarte răspîndite, cf. germ. Werwolf, fr. loup-garou, care ajunge pentru a convinge că în ultima parte a cuvîntului trebuie să vedem ngr. λύϰος „lup”. Prima parte rămîne nesigură; gr. θρίξ „păr” (Scriban) este improbabilă fonetic și dificilă semantic; πρίϰός „amar, trist” convine fonetic, dar nu și în privința sensului. Legătura cu rom. vîrcolac (Tiktin) nu este sigură. Din rom. provine mag. pirkorics (Edelspacher 24).

săbáș (-șe), s. n. – (Trans., Olt.) Purtare, aspect, înfățișare. Mag. szabás (Candrea; Gáldi, Dict., 156).

schímă (-me), s. f.1. Formă, figură. – 2. Gest, grimasă, mină. – 3. înfățișare, aspect, aparență. – 4. Nălucă, stafie, duh rău, drăgaică. – 5. Ținută, îmbrăcăminte, veșmînt. – Var. înv. shimă, Mold. (sensul 4) știmà. Mgr. σχῆμα (Cihac, II, 696; Roesler 675; Gáldi 248). Este dubletul lui schemă, s. f., din fr. schéma, der. schematic, adj., din fr. schématique; schematism, s. n., din germ. Schematismus, cu var. Trans.; șematism, s. n. (schemă); schematiza, vb., din fr. schématiser. Der. schimnic (var. schivnic și der.), s. m. (eremit, pustnic, anahoret), din sl. skimĭnikŭskima „rasă călugărească” (Cihac, II, 331; Conev 109); schimnică, s. f. (pustnică); schimnici, vb. (a trăi ca un schimnic); schimnicie, s. f. (viață de anahoret); schimnicesc, adj. (de schimnic); schimonosi (var. Mold. schimosi), vb. (a deforma, a desfigura; a imita, a parodia), cu suf. expresiv -si, poate atașat direct la ngr. ἄσχημω, aorist ἀσχημώνω „a se purta urît” (Murnu 50; după Rosetti, Studii ling., 30, schimosi este ngr. άσϰημίζω); schimonoseală (var. schimonositură), s. f. (imitație, parodie, reproducere proastă; avort, monstru; strîmbătură, grimasă); șteamătă, s. f. (fantasmă, viziune, arătare), în Trans., și Bucov., probabil din pl. gr. σϰήματα (Pușcariu, Dacor., V, 411), cf. știmă și așteamăt; scheamătă, s. f. (Trans., trăsătură, umbră), var. a cuvîntului anterior (glosată greșit de Scriban: „rest, fragment”). Relația acestor cuvinte din umbră cu sb. štimati „a crede” (Iordan, RF, II, 272), pare îndoielnică.

únde adv.1. Dinspre, în partea aceea, în locul acela: cortul unde el ședea (Negruzzi). – 2. Cînd: unde o cunoscu, căzu la pămînt (Dosoftei). – 3. Unde: unde am avut răgaz de scris? (Rebreanu). – 4. Pentru că: unde erau frați (Ispirescu). – Vulg. une, Trans. inde. Megl. iunde, istr. (dende). Lat. undĕ (Pușcariu 1812; REW 9062), cf. it., port. onde, prov. on, cat. hon, v. sp. ond. Sensul adv. a trecut ușor la înlocuirea pron. relativ în cazurile prepoziționale: în ex. 1 se poate spune și cortul în care el ședea. Această extensiune, care pare incorectă, apare adesea în limbajul vulgar din Munt., cf. toate fetele unde se înfățișase îl refuzase (Fundescu). – Comp. undeva, adv. (într-o anumită parte), der. vulg. undevași(lea). Cf. oareunde, oriunde.

jandarm, jandarmi s. m. 1. (glum.) soție, nevastă. 2. femeie cu înfățișare masculină și comportament autoritar.

a avea înfățișări expr. (stud.) a avea examen

ÁER1 s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei. ◊ Aer lichid = aer în stare lichidă, folosit în industrie. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A pluti în aer, se spune despre ceva care nu se sprijină pe realitate. ♦ Climă, climat. 3. înfățișare, aspect, expresie, fizionomie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

Godzila s. (iron.) bărbat înalt și masiv, cu înfățișare înfricoșătoare.

înfățișare, înfățișări s. f. (stud.) examen.

ALCMENA (în mitologia greacă), soția lui Amfitrion și mama lui Herakles, pe care l-a zămislit sedusă de Zeus, ascuns sub înfățișarea soțului ei.

încălța, încalț v. t. 1. a prinde / a aresta un infractor. 2. a condamna la închisoare. 3. a convinge (pe cineva) să accepte realitățile așa cum îi sunt înfățișate, împiedicîndu-l să vadă adevăratul lor aspect; a înșela. 4. a da cuiva o sarcină de serviciu neplăcută. 5. a recruta.

BALÁUR (cuv. autohton) s. m. 1. Șarpe neveninos, lung de 2 m, de culoare galbenă, răspîndit în Dobrogea și în S Moldovei (Elaphe quatuorlineata). 2. Personaj monstruos din poveștile fantastice și din eposul eroic folcloric, înfățișat ca un șarpe uriaș, înaripat, cu corpul acoperit de solzi, avînd mai multe capete, pe care varsă foc.

lănțar, lănțari s. m. (deț.) 1. deținut recalcitrant sau deosebit de periculos pus în lanțuri. 2. deținut care are lanțuri la picioare în momentul transferului dintr-o închisoare în alta sau al înfățișării în fața instanței.

BOIÉR (‹ sl.) s. m. (În ev. med. în Țările Române) Stăpîn de moșii exploatate prin munca țărănimii dependente, beneficiind de anumite privilegii. Din sec. 18, b. se împărțeau în boieri mari sau veliți (din rîndul cărora se alegeau dregătorii și membrii sfatului domnesc), ai căror urmași se numeau neamuri, și boieri mici, ai căror urmași se numeau mazili. V. feudal, moșier. ♦ Epitet dat unei persoane cu înfățișare, atitudine etc. aristocratică.

ALÚRĂ s. f. Fel de a se mișca; (rar) înfățișare. ♦ Ritm (în care se desfășoară o întrecere sportivă). – Fr. allure.

ANIMALIÉR, -Ă, animalieri, -e, adj. 1. Care se referă la animale, de animal. 2. (Despre opere de artă) Care reprezintă animale; (despre artiști) care înfățișează animale în operele lor. [Pr.: -li-er] – Fr. animalier.

APARÉNȚĂ, aparențe, s. f. înfățișare exterioară, vizibilă și adeseori înșelătoare a unui lucru, a unei ființe sau a unui fenomen. ◊ Loc. adv. În aparență = judecând după exterior, la prima vedere. ◊ Expr. A salva aparențele = a da unui lucru, unei situații etc. o înfățișare care să ascundă un rău lăuntric. – Fr. apparence (lat. lit. apparentia).

APOCALÍPS s. n. Scriere cu caracter profetic care face parte din Noul Testament și în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii; viziune fantastică a sfârșitului lumii, în concepția religiei creștine. ◊ Loc. adj. De apocalips = apocaliptic. [Var.: apocalípsă s. f.] – Fr. apocalypse (lat. lit. apocalypsis).

ARĂTÁ, arắt, vb. I. 1. Tranz. A expune ceva intenționat privirilor cuiva; a da la iveală, a lăsa să se vadă. ◊ Expr. (Refl.) A se arăta doctorului = a se lăsa examinat de medic. 2. Intranz. și tranz. A indica printr-un gest persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. ◊ Expr. (Tranz.) A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară; a goni. A arăta (pe cineva) cu degetul = a semnala (pe cineva) batjocurii publice. ♦ Tranz. A indica o măsură, o direcție etc. Steaua cea polară i-arată a lui cale (EMINESCU). ♦ Tranz. A marca ora. Ceasornicul arată ora șase. 3. Tranz. A da o explicație, a face o expunere (pentru a lămuri, a dovedi, a convinge). ◊ Expr. (Fam.) Îți arăt eu! = te învăț eu minte!. 4. Tranz. și refl. A (se) manifesta, a (se) exterioriza (prin vorbe, gesturi, atitudini). ♦ Tranz. A da dovadă de...; a dovedi. În împrejurarea asta au arătat înțelepciune (SADOVEANU). ♦ Intranz. A părea (după înfățișare). Straiele astea pocite fac să arăți așa de sfrijit (CREANGĂ). ◊ Expr. A arăta bine (sau rău) = a avea o înfățișare sănătoasă (sau bolnăvicioasă). ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună.Expr. Pe (sau după) cât se arată = după cum pare, pe cât se poate vedea. 5. Refl. A apărea, a se ivi (pe neașteptate). O dungă de soare s-arată (COȘBUC). – Lat. *arrectare.

ARĂTÁRE, arătări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) arăta și rezultatul ei; indicare, precizare. ♦ (Înv.) Dovadă, mărturie. ♦ (Rar) Aspect, înfățișare. 2. (Concr.) Monstru; stafie, fantomă. ♦ Halucinație.

ARBORESCÉNT, -Ă, arborescenți, -te, adj. Care are înfățișarea unui arbore. – Fr. arborescent (lat. lit. arborescens, -ntis).

RUDRA (în mitologia hindusă), zeu indian al furtunii. Spre deosebire de lați zei care trăiesc în Est, el sălășluiește în Nord. Poate lua o înfățișare care inspira groaza, și atunci culoarea sa era roșiatică, sau un zeu prietenos strălucind ca Soarele. Ca stăpân al animalelor, apare sub înfățișarea unui taur. În hinduismul timpuriu este identificat cu Șiva.

RUSTEM-PAȘA (c. 1500-1561), mare vizir și istoric otoman, de origine bosniac. Cronica sa, „Istoria dinastiei Osmane”, înfățișează istoria otomană de la începutul sec. 13 până în 1561. Cuprinde informații referitoare la istoria Țărilor Române.

*fórmă f., pl. e (lat. forma, fr. forme; pol. rus. forma. V. frumos). Figură, înfățișare, chip, făptură: m´aŭ plăzmuit Dumnezeŭ în formă (Dos.), furma omuluĭ (biblia 1688). Contur, lineamente: forma uneĭ țărĭ, uneĭ haĭne. înfățișare, aparență: a judeca după formă. Mod de a te purta, de a proceda conform unor regule [!], unuĭ uz: a lucra după forme, a păzi formele. Modu de execuțiune, modu de a lucra: a ținea [!] la formă maĭ mult de cît la fond. Tipar, model, calup, izvod după care execuțĭ un lucru: formă de lemn pentru cacĭulĭ [!], forme de tinichea pentru cozonacĭ. Gram. Aspectu cuvintelor: formă de genitiv, formă pasivă. Constituțiune: forma de guvernament [!] a Româniiĭ e monarhia constituțională. În tipografie, cadru în care se strîng paginile culese. În formă, formal, după lege, pozitiv, precis. De formă, numaĭ ca să împlineștĭ o formalitate, dar fără să împlineștĭ fondu: parlamentele îs de formă expresiunea voințeĭ poporuluĭ, dar de fapt nu. În (orĭ supt [!]) formă de, avînd forma de: apa cade în (orĭ supt) formă de ploaĭe. De forma (urmat de un gen.) saŭ de formă (urmat de un adj.), de aspectu: pălărie de forma cilindruluĭ saŭ de formă cilindrică. Jur. Vițiŭ de formă, defect de procedură, neîmplinirea uneĭ formalitățĭ.

mutră de-împins vagoane expr. (d. oameni) urât; grosolan, necioplit; cu o înfățișare neplăcută.

nașparliu, nașparlii s. m., s. f., adj. 1. (individ) ciudat, cu toane; zăpăcit. 2. (individ) urât, cu înfățișare neplăcută. 3. (individ) rău, afurisit.

ASPÉCT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta al unei ființe sau al unui lucru; înfățișare. ◊ Expr. Sub aspectul... = din punctul de vedere..., sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică anumitor limbi, care arată durata sau stadiul de realizare a acțiunii unui verb. – Fr. aspect (lat. lit. aspectus).

AȘEZÁ, așéz, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) pune pe un scaun, pe pământ etc. pentru a ședea. ◊ Expr. (Refl.) A se așeza la masă = a lua loc la masă pentru a mânca. A se așeza în pat = a se întinde în pat; a se culca. ♦ Refl. A poposi. Pe când oastea se așază, iată soarele apune (EMINESCU). ♦ Refl. (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva pentru a se odihni. ♦ Refl. A se depune. S-așază bruma peste vii (EMINESCU). ♦ Refl. (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. 2. Refl. Fig. A se potoli, a se liniști. 3. Refl. Fig. A se produce cu putere, a se manifesta cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată până la înserat (SADOVEANU). ♦ Expr. A se așeza la lucru = a se apuca de treabă. 4. Refl. A se stabili într-o localitate, într-un loc. Am venit să mă așez aici, la București (CARAGIALE). 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună; a căpătui. ♦ A instala pe cineva într-o funcție. ◊ Expr. (Înv.) A așeza (pe cineva) în scaun (sau la domnie) = a întrona (pe cineva). II. Tranz. 1. A potrivi; a face, a dura. 2. (Rar) A înfățișa un fapt istoric într-o anumită lumină. Să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul (ARHIVA R). 3. (Înv.) A dispune, a decreta, a hotărî; a institui, a statornici, a fixa. III. 1. Tranz. și refl. A (se) pune într-o anumită ordine; a (se) rândui, a (se) aranja. 2. Intranz. (Pop.) A pune la cale; a proiecta, a plănui. – Lat. *assediare.

AVÉRS s. n. sg. (În opoziție cu revers) Fața unei monede sau a unei medalii, înfățișând chipul emițătorului, stema țării etc. – Fr. avers.

BALDACHÍN, baldachinuri, s. n. 1. Acoperământ decorativ, împodobit cu perdele și așezat deasupra unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p. ext. lucrare de arhitectură cu această înfățișare. ♦ (Rar, impr.) Lectică. 2. Acoperământ mobil care se poartă deasupra capului unui demnitar de rang superior al bisericii, la anumite solemnități. [Pl. și baldachine.Var.: (înv.) baldahin s. n.] – Fr. baldaquin.

BĂTRẤN, -Ă, bătrâni, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1 Înaintat în vârstă, care trăiește de mulți ani. ♦ (Despre fața sau înfățișarea cuiva) Care și-a pierdut frăgezimea, care trădează bătrânețea. 2. De demult, vechi. Bătrânul București. II. S. m. și f. 1. Persoană în vârstă înaintată; (la m.) moș, moșneag; (la f.) babă. ◊ Loc. adj. și adv. Din bătrâni = din vremea veche, din moși-strămoși. 2. (Fam., la sg. m.) Tată; (la sg. f.) mamă; (la pl. m.) părinți. – Lat. betranus (= veteranus).

BĂTRÂNICIÓS, -OÁSĂ, bătrânicioși, -oase, adj. Îmbătrânit înainte de vreme; cu apucături, cu înfățișare etc. de bătrân. – Din bătrân + suf. -ic-ios.

BOI2, boiuri, s. n. (Pop.) Trup, statură; făptură. ♦ înfățișare, fizionomie. – Tc. boy.

BOLNĂVICIÓS, -OÁSĂ, bolnăvicioși, -oase, adj. 1. Care contractează ușor o boală, care are sănătatea șubredă. ♦ (Ca) de bolnav. înfățișare bolnăvicioasă. 2. Fig. Anormal, exagerat. – Din bolnav + suf. -ic-ios.

BOSUMFLÁ, bosúmflu, vb. I. Refl. A-și arăta supărarea printr-o înfățișare posomorâtă; a se îmbufna. – Din buză + umfla.

a-și scoate nasul la iveală expr. a apărea, a se înfățișa.

CATASTROFISM (‹ fr.) s. n. Teorie potrivit căreia în istoria Pămîntului, după lungi perioade de repaus, ar interveni revoluții explozive (cataclisme) ce schimbă radical înfățișarea planetei, distrugînd și lumea organică. Explicit formulat (1812), de paleontologul francez, G. Cuvier, c. a fost dezvoltat de alți naturaliști (A.M. D’Orbigny, L. Élie de Beaumont ș.a.), care au stabilit chiar și numărul cataclismelor, urmate de „acte de creație” a speciilor. V. evoluționism (1).

CAVALERII DANUBIENI (în mitologia geto-dacilor), divinități în prov. romane dunărene înfățișate sub forma unor călăreți, care poartă în vârful suliței balaurul dacic. Constituie, probabil, o dedublare a Cavalerului Trac.

ABSTRÁCT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊ Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism. 3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 4. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

CERBER (KERBEROS) (în mitologia greacă), monstru fabulos, înfățișat ca un cîine cu trei (sau o sută) de capete și coadă de șarpe. Fratele Hidrei din Lerna și al Gorgonelor. Paznic al porților Infernului, permitea spiritelor numai Intrarea, nu și ieșirea de aici. A fost păcălit doar de Orfeu și de Kerakles.

varză I. s. f. pl. verze (peior.) 1. pălărie de damă. 2. coafură nonconformistă, cu părul înfoiat și dat cu fixativ. 3. carte sau caiet deteriorat / zdrențuit. 4. harababură, încurcătură, încâlceală. 5. automobil cu un grad mare de uzură. II. adj. invar. 1. stricat, deteriorat. 2. (adol.) care arată rău (la înfățișare). 3. (adol.d. lucruri) de o calitate inferioară; execrabil. 4. obosit, epuizat. 5. (tox.) năucit de o supradoză de narcotice; drogat. II. interj. (stud.) am picat examenul!

CARACTERIZÁ, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica cuiva sau a ceva. Modestia care-l caracteriza nu i-a permis să primească (GHICA). 2. A înfățișa, a face să reiasă trăsăturile caracteristice ale unei persoane, ale unui lucru sau ale unui fenomen. – Fr. caractériser.

CARICATÚRĂ, caricaturi, s. f. 1. Desen satiric în care se ridiculizează o persoană, o situație etc. prin exagerarea intenționată a caracterelor negative. ♦ înfățișare ridicolă a unei persoane sau a unui obiect; persoană sau obiect având această înfățișare. 2. Imitație nereușită, care denaturează originalul. – Fr. caricature.

CARICATURIZÁ, caricaturizez, vb. I. Tranz. A înfățișa pe cineva sau ceva printr-o caricatură. – Fr. caricaturiser.

CATIFELÁT, -Ă, catifelați, -te, adj. Care are înfățișarea și finețea plăcută la pipăit a catifelei. ♦ Fig. (Despre sunete sau voce) Plăcut, cald, mângâietor. – Din catifele (pl. lui catifea) + suf. -at.

CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsești pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumânarea) = a căuta prilej de ceartă cu orice preț. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnești privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obții ceva, a urmări ceva. Du-te de caută nouă piei de bivol (ISPIRESCU). ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, e interzis să te afli sau să vii (undeva).** Refl. (Despre mărfuri) A avea trecere, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a-și vedea de ocupațiile sale, fără a se amesteca în treburile altora. A-și căuta de drum (sau de cale) = a-și continua drumul, a-și vedea de treburile sale. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. Pe mine căutați să nu mă smintiți (CREANGĂ). 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui (ISPIRESCU). 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună (SADOVEANU). III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a examina o pasăre pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie (DELAVRANCEA). 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic (CREANGĂ). 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Var.: cătá vb. I] – Lat. *cautare.

CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Din căuta + suf. -(ă)tură.

ZUGRĂVÍ, zugrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi pereții unei clădiri cu un strat de var amestecat cu humă (și diverși coloranți), uneori și cu desene care imită tapetul. 2. Tranz. (Rar) A picta. ♦ A desena; p. ext. a scrie. 3. Refl. și tranz. Fig. A (se) profila, a (se) contura; a (se) proiecta, a (se) reflecta. ♦ Refl. (Despre stări psihice) A se imprima, a se întipări pe figura cuiva. 4. Tranz. Fig. A înfățișa prin cuvinte, a descrie, a prezenta. – Din zugrav.

ZÂMBÍ, zâmbesc, vb. IV. Intranz. 1. A schița o ușoară mișcare a buzelor, însoțită de înseninarea feței, pentru a exprima bucurie sau satisfacție; a surâde. 2. Fig. A avea o înfățișare plăcută; a străluci, a scânteia. 3. Fig. A fi (cuiva) favorabil. ♦ A conveni cuiva, a găsi aprobare la cineva. Propunerea aceasta zâmbi bătrânului (NEGRUZZI). – Slav (v. sl. zonbŭ „dinte”; bg. zăbja se).

CEVÁ pron. nehot. I. 1. Un lucru oarecare; oarece. Am pomenit ceva despre „lelița” Anica (SADOVEANU). ◊ Expr. A fi (sau a ajunge etc.) ceva de speriat = a) a căpăta o înfățișare atât de neobișnuită (în rău) încât provoacă spaimă; b) se spune despre cineva sau ceva care iese din comun (în bine sau în rău). Așa ceva = un lucru ca acesta. Încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise până atunci de așa ceva (ISPIRESCU). E ceva de el (sau de capul lui) = are (unele) calități. 2. Un lucru (cât de) mic, o cantitate, o parte (cât de) neînsemnată, (cât de) puțin. Toderică îi pofti întâi să guste ceva (NEGRUZZI). 3. Lucru important, valoros, mult. Vreau să cunosc ceva, când voi ieși de la dumneata (CREANGĂ). II. (Cu valoare de adj. nehot.) 1. Oarecare, oarecât, câtva. De-acum înainte mai aveți și ceva treabă de făcut (CREANGĂ). 2. (Fam.) Foarte bun, foarte frumos. ◊ Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun sau mai rău, mai urât etc. III. (Cu valoare de adv.) Întrucâtva, puțin, cât mai (sau cât de) puțin. Începură, de la o vreme, parcă a cunoaște ceva locul (SBIERA). ♦ (Repetat) Cât de cât, măcar, (foarte) puțin. Ceva-ceva să-l fi contrariat, apoi striga (GHICA). – Din ce + va.

CHÉIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal servind la deschiderea sau închiderea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează personaje sau fapte reale, camuflate cu ajutorul ficțiunii, a simbolurilor. Poziție cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. ♦ Sistem convențional de cifrare și de descifrare a corespondenței secrete. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a fixa numele notelor și gradul de înălțime al sunetelor corespunzătoare. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale strâmtă între doi pereți înalți de stâncă. Cheile Turzii. 6. (În expr.) Cheie de boltă = piatră din mijlocul unei bolți, care susține toate celelalte pietre; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă. – Lat. clavis.

fácies s.n. 1 Aspect caracteristic al feței în cursul unei boli, al unei stări emotive etc. ◊ Facies cadaveric (sau hipocratic) = aspect particular al feței întâlnit în bolile cu evoluție gravă. ♦ Ext. Fizionomie. ♦ Suprafață a unei formații anatomice. 2 (geol.) Totalitatea particularităților petrografice și paleontologice ale unei roci sau ale unor depozite de roci care sunt determinate de condițiile fizico-geografice de depunere a acestora. Facies continental. Facies marin.Facies lagunar v. lagunar. 3 (arheol.) Aspect caracteristic, particular al unei culturi arheologice. 4 (biol.) Cea mai mică subdiviziune a asociației vegetale caracterizată prin dominația unei specii. 5 înfățișare, aspect superficial al unui lucru. • sil. -ci-es. pl. -uri. / <lat. facĭes, -ei, fr. faciès.

fantómă s.f. 1 Ființă ireală pe care cred sau pretind că o văd unii oameni cu imaginația tulburată ori pe care o creează fantezia scriitorului; fantasmă (1), nălucă, stafie, strigoi. ◊ Compar. Oaspe al tulburării păcii care... se furișează prin Europa ca o fantomă îngrozitoare (EMIN.). ♦ Apariție imaterială a unei persoane defuncte. Un mormânt se dezvălește O fantomă-ncoronată din el iese (ALEX.). ♦ Restr. Ființă reală cu înfățișare de fantomă. A slăbit foarte mult. Nu mai era el, ci fantoma lui. 2 Fig. Ceea ce are o existență incertă, fictivă; ceea ce nu există în realitate; plăsmuire, minciună. Lucrătorii vor ca, în fața demonstrațiunii adevărului, să piară fantoma și declamațiunea (EMIN.). 3 Fig. Persoană sau lucru care nu este decât în aparență ceea ce ar fi trebuit să fie. ◊ (polit.; adj.) Guvern-fantomă = a) nume dat fiecăruia dintre guvernele democratice din timpul celui de al Doilea Război Mondial, alcătuite în exil de oamenii politici refugiați în urma ocupației germane; b) guvern care nu-și exercită prerogativele, în perioade de criză internă, sau guvern paralel, lipsit de putere reală, alcătuit de opoziție. 4 Fig. Idee, amintire de care nu se poate desprinde, sentiment obsesiv. Fantomele trecutului său îl bântuie mereu. 5 (med.) Membru fantomă = membru amputat pe care pacientul continuă să-l perceapă ca și cum l-ar mai avea, ca urmare a persistenței conștiinței integrității corpului. • pl. -e și (înv.) fantom s.n. / <fr. fantôme.

LOOK, lookuri, s. n. înfățișare, aspect, imagine. [Pr.: luc] – Cuv. engl.

îmbrobodi, îmbrobodesc v. t. a convinge pe cineva să accepte realitatea așa cum îi este înfățișată, împiedicându-l să vadă adevăratul ei aspect; a înșela

look, lookuri s. n. (pub.) imagine, înfățișare, aspect

făptúră s.f. 1 Ființă (1), vietate. Ciudată făptură omenească mai ești! (D. ZAMF.). 2 Trup; ext. înfățișare fizică, aspect exterior, statură. Frumos odor e Fulga! și naltă-i făptura! (ALECS.). 3 Natură, fire; lume. Aduna lumea de pe lume în pustiul condrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său (CR.). • pl. -i. / lat. factūra. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

bacĭ m., pl. tot așa (rudă cu badea și bădia, care se reduc la vsl. bratŭ, frate, de unde vin formele familiare: sîrb. bató, frate, tată, rut. bátĭo, tată, rus. bátĕa, bátĭka, tată, părinte, preut, ceh. vechĭ bátia, „frate, rudă, tovarăș”, moravic „unchi”). Din aceste forme Românu a făcut bacĭ, bade, bădie și bitu. De la rom. bacĭ vine ngr. Epir básios, alb. baț, frate mai mare; bg. bacó, nene, bg. sîrb. bač, văcar, bačija, brînzărie, stînă; pol. bacza, ceh. bača, vătav; ung. bács, nene, bácsa, bacĭ. Nene, bădie (Ban. ș.a.). Șefu cĭobanilor (un om maĭ bătrîn care face cașu ș.a.). Fig. Iron. Orășean cu înfățișare de șef de cĭobanĭ: ce caută acest bacĭ în bibliotecă? – V. scutar.

ILUMINÍSM (‹ fr., lat.) s. n. Curent filozofic și religios, apărut în sec. 18-19 în țările Europei, Americii de Nord și de Sud, reprezentând emanciparea culturală a noii clase burgheze în ascensiune. Inspirat din neoplatonism, mistica renană (Meister Eckhart, Tauler), alchimie și Cabală, și-a aflat deplina expresie în sec. 18. Reprezentanții săi, influențați de teozoful Jakob Boeme (Emanuel Swedenborg, William Blake, Louis Claude de Saint-Martin) înfățișează raporturile dintre Dumnezeu și om dintr-o perspectivă dualistă, făcând distincția între o lume spirituală interioară și lumea vizibilă exterioară, precum și între spirit și literă, cea din urmă fiind veșnic supusă erorii și multiplicității. Trecerea de la materialitatea literei către spiritualitate se poate face fie printr-o interpretare adecvată a semnelor exterioare, fie folosind capacitățile „imaginației creatoare”, căci, spun iluminiștii, omul descoperă înlăuntrul său propriu-i infern și propriu-i paradis. Influențe ale i. se întâlnesc în romantism și, într-o mai mică măsură, la Baudelaire, Nerval, Henri Corbin și C.G. Jung. Bazat pe încrederea deplină în capacitatea rațiunii de a explica lumea și de a rezolva problemele sociale și politice, i. a promovat o analiză critică a oricărei forme de autoritarism, în special a absolutismului monarhic. Concepția despre lume a i. a fost sintetizată în „Enciclopedia franceză” (1751-1780). Către sfârșitul sec. 18, ideile i. au pătruns în Țările Române prin opera de culturalizare întreprinsă de unii clerici și cărturari (Iacov Stamati, Chesarie Râmniceanul), prin creația literară a unor scriitori (Văcăreștii, C. Conachi, D. Golescu) și îndeosebi prin mișcarea culturală și ideologică a Școlii Ardelene. Se mai numește luminism.

HAST DU DIE SORGE NIE GEKANNT? (germ.) n-ai cunoscut grija niciodată? – Goethe, „Faust”, II, 5. Grija, înfățișată sub chipul unei bătrâne, îi arată lui Faust că este ominprezentă, nimeni neputându-se feri de ea.

*aparénță f., pl. e (lat. apparentia, fr. apparence). înfățișare, calitatea de a fi aparent (distins): om cu aparență, om fără aparență. înfățișare falsă, părere, irealitate: toate acestea-s numaĭ aparențe. A salva aparențele, a acoperi față de lume ceĭa ce nu vreĭ să apară. În aparență, după cum se pare, după înfățișare: lucru ușor în aparență, dar greŭ în realitate.

gáșper m. (d. Gaspar Gașpar, unu din ceĭ treĭ craĭ de la răsărit, înfățișat ca Harap, saŭ d. carintianu gaschper, om zdrențăros, tot din Gaspar. Bern. 1, 284). Iron. Țigan, Faraon. – Și gașpar. Fem Gáșperiță (uzitat și ca epicen, ca și baragladină).

CONFIGURÁȚIE (‹ fr., lat.) s. f. înfățișare, formă exterioară a unui lucru. ♦ Mod de dispunere și organizare a elementelor și conexiunilor în cadrul unui sistem. C. presupune stabilirea unor invarianți ai raporturilor dintre componentele sistemului. ♦ (CHIM.) Mod de aranjare a liganzilor (substituienților) în jurul unui element de chiralitate moleculară (carbon asimetric, axă de chiralitate etc.). Pentru stabilirea c. se folosește fie un etalon simplu de c. definită, față de care se stabilesc înrudirile configurative, fie un etalon intern (de ex. un atom chiral din aceeași moleculă, pentru care se admite o anumită c., configurația celorlalți rezultînd în raport cu a acestuia). În stabilirea ordinii liganzilor se consideră prioritățile după numerele atomice descrescătoare ale atomilor direct legați de elementul de chiralitate.

arădúc și rădúc, -dus, a -dúce v. tr. (lat. ad-redúcere. V. reduc). Vechĭ. Reproduc, reprezent [!], înfățișez, închipuĭ. V. intr. Semăn, am asemănare, aduc cu.

arắt, a arătá v. tr. (din maĭ vechĭu arét, areată, să arete, uzitat și azĭ în Trans., d. lat. ad-rectare d. árrĭgo, -ígere, -éctum, a ridica. V. direct.Arăt, arățĭ, arată, – să arate și să arăte). Îndrept ochiĭ cuĭva spre ceva, indic: a arăta drumu, ceasornicu arată ceasu. Demonstrez: a arăta periculu. Scot, daŭ la iveală: a arăta pașaportu. Fac să vadă că am putere (de ex., răzbunîndu-mă, pedepsind) lasă, că-ĭ arăt eŭ! Vechĭ. Mustru. V. intr. Am înfățișare, par: arățĭ foarte bine (la față), arățĭ rău (eștĭ bolnav). V. refl. Apar, mă ivesc: luna se arată. Mă revelez: după zăzboĭ mulțĭ vitejĭ s' arată (Prov.).

arătáre f. Acțiunea de a arăta saŭ de a se arăta, înfățișare. Vedenie, nălucă, monstru, fantazmă. V. stahie, știmă, vîlvă.

*aspéct n., pl. e (lat. aspectus. V. pro-, re- și su-spect, spectru). Față, înfățișare. Fig. Modu de a se prezenta: această întreprindere se prezentă [!] supt un aspect politic.

astáŭ, astătút, a astá v. intr. (lat. astare. V. staŭ). L. V. (numaĭ la Dos.). Staŭ, apar, mă prezent [!]. Asist. V. tr. Aduc la înfățișareAstătînd, maĭ rar astînd.

TACIT (Publius Cornelius Tacitus) (c. 55-120), istoric și om politic roman. Scriitor rafinat, maestru al construcției dramatice, a fost unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai istoriografiei romane. Dintre numeroasele sale lucrări, cele mai importante sunt „Istoriile” (în 12 cărți) și „Analele” (în 8 cărți, păstrate fragmentar), în care înfățișează evenimentele din prima parte a Imperiului, de la moartea lui Augustus până la căderea lui Nero și de la acesta până la moartea lui Domițian (14-96) de pe pozițiile aristocrației senatoriale, deși își afirma de la bun început obiectivitatea, susținând că scrie „fără ură și părtinire” (sine ira et studio). Alte opere: „Despre viața și moravurile lui Iulius Agricola”, „Germania”, „Dialog despre oratori”.

boĭ n., pl. urĭ (turc. boĭ, statură, fir, iță; ngr. bói, alb. bg. sîrb. boĭ). Rar. Statură, talie, corp. Vechĭ. Figură, înfățișare. Fir, iță.

chip n., pl. urĭ (und. kép dial. kíp, id., de unde și vsl. kipŭ. V. capiște). Imagine, figură: un chip de om. înfățișare, față, aspect: frumos la chip. Formă, aspect: în chip de pasăre. Mod, fel: nu știŭ în ce chip să încep. Nu e chip, e imposibil. După chipu și asemănarea luĭ Dumnezeŭ, în forma luĭ Dumnezeŭ. Chip cĭoplit, statuă. A încerca fel și chip, a încerca toate mijloacele, a face tot posibilu. Chip saŭ chipurile, după cum se vede, după cum se pare, par´că, în formă: a venit chip (chipurile) să mă viziteze, (supt pretext de vizită) dar, în realitate, ca să mă spioneze.

cĭocóĭ m., pl. tot așa (d. cĭoc [ca moț față de Moțoĭ, nume de familie] cu înț. de „moț” [ca și în cĭocîrlan], nume care s´a dat întîĭ păsăriĭ moțate, apoĭ pîndaruluĭ, valetuluĭ, lacheuluĭ, vătăjeluluĭ, perceptoruluĭ, funcționaruluĭ, arendașuluĭ, și, în sfîrșit, boĭeruluĭ. Tot așa, fr. hobereau, „erete” și „nobil rural”. Cp. și cu curcan și stigleț, care înseamnă și un fel de soldațĭ. V. cĭoclu). Trans. Criș. (și cĭocloĭ. Cp. cu țîrloĭ). Cĭocîrlan. Mold. Munt. Fig. Vechĭ. Fecĭor de casă, valet orĭ lacheŭ (V. camerier). Lingușitor, curtizan [!]. Perceptor, mumbașir, arendaș, funcționar: cĭocoĭ gulerat. Azĭ. Iron saŭ fam. Moșier, boĭer, mare proprietar („cĭocoĭ” zic Turciĭ din Dobr. cĭobanilor Ardelenĭ și Bulgariĭ moșierilor din România). Fig. Om cu înfățișare boĭerească saŭ cu pretențiunĭ de boĭer: da de cînd te-aĭ făcut așa de cĭocoĭ de nu maĭ poțĭ umbla pe jos? Epitet ironic adresat de liberalĭ, socialiștĭ și alte felurĭ de democrațĭ conservatorilor. (La 1821-48, boĭeriĭ „ruginițĭ” ĭ-aŭ taxat pe liberalĭ de „cĭocoĭ”, adică „parvenițĭ”. Liberaliĭ adresaŭ și eĭ acest cuvînt boĭerilor, dar cu înțelesu de „vampirĭ”, și, la 1907, fiind încă partid de stînga (pe cînd astăzĭ îs de dreapta), aŭ răsculat țăraniĭ contra „cĭocoilor”, și apoĭ tot eĭ aŭ trebuit să-ĭ potolească cu tunu. Astăzĭ în sfîrșit, Româniĭ liberațĭ taxează de „cĭocoĭ” pe ceĭ din vechĭu regat, maĭ ales pe liberalĭ! V. boĭer, camerier, cĭofligar.

Actaeon, vînător vestit, fiul lui Aristaeus și al Autonoëi. Odată, pe cînd se afla în pădure la vînătoare, a zărit-o pe Artemis care se îmbăia în apa unui rîu, împreună cu nimfele ei. Mînioasă, zeița l-a transformat în cerb. Sub această înfățișare, nefericitul vînător a fost sfîșiat de către proprii săi cîini pe muntele Cithaeron.

Adrastus 1. Fiul lui Talaus, regele Argosului. Izgonit din Argos de către vărul său Amphiaraus, Adrastus s-a refugiat la curtea lui Polybus, regele Sicyonului, căruia i-a urmat la tron. Ulterior, împăcîndu-se cu Amphiaraus, s-a reîntors în palatul său din Argos. Un oracol îi prezisese lui Adrastus că-și va mărita fetele cu un leu și cu un mistreț. La curtea sa au poposit într-o zi doi surghiuniți: Tydeus din Calydon și Polynices din Thebae. Pe scuturile lor era înfățișat chipul unui leu și al unui mistreț. Văzînd în acest semn împlinirea oracolului, Adrastus și-a măritat cele două fiice, pe Deiphyle și pe Argia, cu Tydeus și cu Polynices. Mai tîrziu, pentru a veni în sprijinul acestuia din urmă, gonit din Thebae de către fratele său Eteocles, Adrastus a organizat o expediție împotriva cetății Thebae, expediție cunoscută sub numele de Cei șapte împotriva Tebei. La această expediție au mai participat: Polynices, Tydeus, Amphiaraus, Capaneus, Hippomedon și Parthenopaeus. Toți au murit în luptă în afară de Adrastus, care a scăpat reușind să fugă datorită calului său, Arion, pe care-l primise în dar de la Heracles. După zece ani, Adrastus i-a adunat pe fiii celor căzuți în fața cetății Thebae și a organizat o nouă expediție. Epigonii – acesta era numele tinerilor eroi – au fost mai norocoși: ei au cîștigat războiul și au distrus cetatea Thebae din temelii. Victoria repurtată a costat însă viața lui Aegialeus, fiul lui Adrastus. Întors învingător, nefericitul părinte se stinge de durerea pricinuită de moartea fiului său. 2. Fiul regelui frigian Gordius. Din greșeală el și-a omorît propriul frate și a fost silit să se refugieze la curtea lui Croesus. Acolo însă îl ucide, din nou fără să vrea, la o vînătoare, și pe fiul acestuia, Atys. Cuprins de desperare [!], Adrastus își pune atunci capăt zilelor.

RÂȘCA, com. în jud. Suceava, situată în zona de contact a Subcarpaților Neamțului cu prelungirile NE ale m-ților Stănișoarei, pe cursul superior al râului Râșca; 5.245 loc. (2005). Expl. și prelucr. lemnului (cherestea). În satul R. se află mănăstirea cu același nume (de călugări), cu biserica Sf. Nicolae, ctitorie din 1540-1542 a domnului Petru Rareș, cu fresce executate în 1551-1552 de pictorul grec Stamatello Cotronas. În interior se păstrează un valoros tablou votiv înfățișându-l pe ctitor cu familia lui. Chiliile actuale datează din 1821-1842. iar pridvorul bisericii a fost adăugat în perioada 1611-1617. Ansamblul monahal a fost renovat în 1972 și 1991. În 1844, la această mănăstire a fost trimis în surghiun de către domnul Mihail Sturdza, timp de șase luni, Mihail Kogălniceanu. Biserica Sf. Gheorghe (1790, renovată în 1898 și 1925), în satul Buda.

Alcinous, fiul lui Nausithous, rege al Phaeaciei pe vremea cînd Odysseus, în drum spre casă, a naufragiat pe coasta insulei Scheria. Descoperit pe țărm de Nausicaa, fiica lui Alcinous, Odysseus a fost bine primit și găzduit în palatul acestuia. În cursul unui ospăț, Odysseus povestește toate peripețiile prin care a trecut. La sfîrșit, Alcinous îi oferă o corabie cu care să se poată întoarce în Ithaca. În ciclul argonauților, Alcinous împreună cu soția sa Arete sînt înfățișați ca protectori ai Medeei și ai lui Iason împotriva urmăritorilor acestora.

Amor (sau Cupido), zeul dragostei, la romani. Era fiul zeiței Venus cu Mercur (Iupiter sau Mars). Era înfățișat ca un copil frumos, purtînd un arc și o tolbă plină cu săgeți. Corespundea în mitologia greacă zeului Eros (v. și Eros).

Amphitryon (sau Amphitruo), fiul lui Alcaeus și soțul Alcmenei (v. și Alcmene). În timp ce Amphitryon era plecat să lupte cu teleboenii, Zeus, împrumutîndu-i înfățișarea, s-a unit cu Alcmene. În aceeași noapte s-a reîntors și Amphitryon. Din dubla unire cu Zeus și cu soțul ei, Alcmene a născut doi fii: pe Heracles și pe Iphicles. La intervenția lui Zeus, Amphitryon a iertat-o pe Alcmene. Pentru a-și recunoaște însă fiul adevărat, și îmboldit de Hera, se spunea că ar fi introdus în încăperea în care se aflau copiii doi șerpi. La vederea lor Iphicles s-a tras înapoi îngrozit. Heracles în schimb, deși în vîrstă de numai 10 luni, i-a sugrumat, dovedindu-și prin aceasta originea divină. La început Amphitryon l-a crescut pe Heracles în casa sa. Mai tîrziu temîndu-se de forța eroului, a căutat să-l îndepărteze, trimițîndu-l la țară să-i păzească cirezile de vite. Amphitryon a murit luptînd alături de Heracles împotriva lui Erginus, regele din Orchomenus.

Anna Perenna, veche divinitate romană. Anna, fiica lui Belus și sora lui Dido, s-a refugiat după moartea acesteia din urmă (v. și Dido) în Italia, unde a fost găzduită de Aeneas. Răscolind amintirile și trecutul eroului, sosirea ei nu e însă privită cu ochi buni de Lavinia, soția lui Aeneas, care hotărăște s-o piardă. Dido i se înfățișează Annei în vis și-i dezvăluie uneltirile Laviniei. Înspăimîntată, Anna părăsește în miez de noapte palatul lui Aeneas și se aruncă în apele rîului Numicius. Transformîndu-se în nimfă, ea devine nemuritoare, luînd numele de Anna Perenna.

Aphrodite, una dintre cele mai mari divinități ale lumii grecești, împrumutată ulterior și de romani și asimilată cu Venus (v. și Venus). Aphrodite era zeița dragostei și a frumuseții. Cu privire la nașterea ei existau două versiuni: după una, era fiica lui Zeus și a Dionei, după cea de-a doua s-ar fi născut din spuma mării. Căsătorită cu Hephaestus, a fost iubită de Ares, zeul războiului (v. și Ares), de Dionysus, Hermes și Poseidon, dintre zei, iar dintre muritori de Anchises și Adonis (v. și Adonis). A avut mai mulți copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros și pe Harmonia, cu muritorul Anchises (v. și Anchises) pe Aeneas etc. În legătură cu farmecul și cu puterea Aphroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este acela al infidelității ei față de Hephaestus care, descoperind legătura ei cu Ares, a chemat toți zeii Olympului drept martori, surprinzîndu-i împreună pe cei doi. Un alt episod, celebru de data aceasta, este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeița vrajbei, și revendicat în egală măsură de Hera, Athena și Aphrodite, să fie acordat de un muritor, Paris, aceleia pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat înaintea lui Paris (v. și Paris) pe muntele Ida și au început să-și laude farmecele, promițîndu-i fiecare cîte un dar. Cucerit de frumusețea Aphroditei și de darul făgăduit de ea – acela de a o lua de soție pe cea mai frumoasă muritoare, pe Helena – Paris i-a dat ei mărul. Alegerea Aphroditei și răpirea Helenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera și Athena, au sprijinit tabăra adversă, Aphrodite i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris și pe Aeneas. Ea a fost chiar rănită în luptă de către Diomedes. Dacă n-a putut împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorește Aphroditei, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt zeița era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei (v. Venus). Aphrodite avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cyprus și Cythera.

Apollo, una dintre cele mai mari divinități ale mitologiei grecești. Era fiul lui Zeus și al lui Leto. Pentru că Hera, din gelozie, îi refuzase Letonei un loc unde să poată naște, Poseidon a scos la iveală, din valurile mării, insula Delos (v. și Asteria). Acolo, după nouă zile și nouă nopți de chinuri, Leto a adus pe lume doi gemeni: pe Apollo și pe Artemis. Crescînd miraculos de repede, la numai cîteva zile după naștere Apollo, al cărui arc și ale cărui săgeți deveniseră temute, a plecat la Delphi, unde a ucis șarpele Python, odinioară pus de Hera s-o urmărească pe Leto și care ulterior devenise spaima întregului ținut. După aceea Apollo a înființat acolo propriul său oracol, instaurînd totodată și Jocurile Pitice. (Tot de la acest fapt provenea și denumirea purtată de zeu, aceea de Pythius). Un alt episod care i se atribuia era cel al uciderii ciclopilor: fiul lui Apollo, Asclepius, inițiat de centaurul Chiron în tainele medicinei, nu s-a mai mulțumit să vindece, ci a început să-i și învie pe cei morți. Acest fapt a atras asupra sa mînia lui Zeus, care l-a omorît cu trăsnetul său (v. și Asclepius). Îndurerat de pierderea lui și neputînd să se răzbune pe Zeus, Apollo i-a pedepsit pentru moartea fiului său pe ciclopi, ucigîndu-i, la rîndul său, cu săgețile lui. Singura vină a acestora era faptul că făuriseră trăsnetul lui Zeus. Drept pedeapsă pentru actul lui necugetat, Apollo a fost osîndit de Zeus să slujească timp de un an, ca sclav, pe un muritor. El și-a ispășit pedeapsa păzind turmele lui Admetus (v. și Admetus). Apollo a iubit numeroase nimfe și muritoare, printre care pe Daphne, Cyrene, Marpessa, Cassandra, și uneori chiar tineri ca Hyacinthus și Cyparissus (v. numirile respective). Zeul era înfățișat ca un tînăr frumos și înalt, cu o statură zveltă și impunătoare. Atributele lui erau multiple: inițial, Apollo era considerat ca o divinitate temută, răzbunătoare care, justificat sau nu, răspîndea molimi sau pedepsea cu săgeți aducătoare de moarte pe oricine-i stătea împotrivă. Era socotit totodată zeu vindecător, priceput la arta lecuirii, și tatăl lui Asclepius. Avea darul profeției, de care erau legate numeroasele lui oracole. Dintre acestea, cel mai vestit era cel de la Delphi. Se spunea că, îndrăgostit fiind de Cassandra, fiica lui Priamus, Apollo ar fi inițiat-o și pe ea în această taină (v. și Cassandra). Mai tîrziu, el a devenit zeul muzicii, al poeziei și al artelor frumoase. Era înfățișat, în această calitate, înconjurat de muze, pe muntele Parnassus. Apollo era zeul invocat de călătorii, de cei care navigau pe mare, care proteja orașele și noile construcții. Se spunea că împreună cu Alcathous ar fi ajutat la reconstruirea cetății Megara, care fusese distrusă (v. și Alcathous). În sfîrșit, Apollo era considerat ca zeu al luminii (de aici și epitetul de Phoebus) și era identificat adesea cu însuși Soarele. Era serbat în numeroase centre ale lumii grecești: la Delphi, Delos, Claros, Patara etc. Avînd, așa cum s-a arătat, un rol preponderent în mitologia greacă, Apollo a fost împrumutat de timpuriu și de alte neamuri. Era, de pildă, onorat de vechii etrusci și mai tîrziu a fost adoptat și de romani. În cinstea lui s-au instituit la Roma Ludi Apollinares, și tot acolo, pe vremea împăratului Augustus, i se aduceau onoruri deosebite.

Arachne, tînără din Lydia, fiica lui Idmon din Colophon, vestită pentru măiestria cu care-și țesea pînzele. Sfidînd-o cu îndemînarea ei pe zeița Athena, patroana țesătoarelor și a torcătoarelor, se spunea că zeița însăși ar fi coborît din Olympus pentru a-i vedea pînzele. Între cele două începe o întrecere: Athena înfățișează pe pînzele ei chipurile celor doisprezece zei ai Olympului și scene care zugrăvesc pedepsele la care au fost supuși muritorii ce au încercat să se răzvrătească împotriva ordinii divine. Arachne țese, la rîndu-i. minunate pînze pe care sînt zugrăvite scene de iubire dintre zei și muritoare. Înfuriată, zeița îi sfîșie pînzele. Atunci, de desperare, Arachne se spînzură. Athena n-o lasă însă să moară ci, cuprinsă în ultima clipă de milă, o transformă într-un păianjen, sortit de atunci să-și țeasă pînza la infinit.

Artemis, în mitologia greacă, zeița vînătorii, asimilată de timpuriu de către romani cu Diana, o veche divinitate de origine italică (v. și Diana). Artemis, soră geamănă cu Apollo (în legătură cu nașterea ei, v. Apollo), era fiica lui Zeus și a Letonei. La început a avut aceleași atribute cu fratele ei: era o divinitate răzbunătoare, care semăna molimi și moarte printre muritori. Artemis își secondează fratele în numeroase acțiuni: îl însoțește în exil atunci cînd Apollo ispășește omorîrea Pythonului, e alături de el în războiul troian, participă împreună la uciderea copiilor Niobei etc. Cînd Apollo ajunge să fie identificat cu Helios (Soarele), Artemis e identificată și ea cu Selene (Luna). Mai tîrziu, Artemis capătă atribute de zeitate binefăcătoare: ea era, de pildă, considerată protectoare a cîmpurilor, a animalelor și a vindecărilor miraculoase. În calitatea sa de zeiță a vînătorii era înfățișată ca o fecioară sălbatică, singuratică și care cutreiera pădurile însoțită de o haită de cîini, dăruiți de Pan, ucigînd animalele cu arcul și cu săgețile ei făurite de Hephaestus. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți cei care încercau să se apropie de ea (v. Actaeon și Orion) sau, dacă la rîndu-i încerca să se apropie de vreun muritor, dragostea ei era rece și stranie (v. Endymion).

Asteria, fiica titanului Cocus și a Phoebei și soră cu Leto. S-a căsătorit cu Perses și a avut, la rîndu-i, o fiică, Hecate. Ca să scape de urmărirea lui Zeus, care se îndrăgostise de ea, Asteria, luînd înfățișarea unei prepelițe, s-a aruncat în mare. A fost metamorfozată într-o insulă, numită inițial Ortygia și devenită ulterior insula Delos, singurul colț de uscat din lume care i-a oferit ospitalitate Letonei atunci cînd trebuia să-i nască pe Apollo și pe Artemis (v. și Apollo).

Battus 1. Cioban care l-a surprins pe Hermes mînînd către munți animalele furate din cirezile lui Apollo. În schimbul legămîntului de a nu-i da în vileag hoția, Hermes i-a dăruit o juncă. Mai apoi, vrînd să-i pună credința la încercare, zeul s-a întors din drum și, sub altă înfățișare, prefăcîndu-se a fi păgubașul, i-a făgăduit răsplată îndoită dacă-i ajută să găsească hoțul. Călcîndu-și legămîntul, Battus a fost transformat de Hermes într-o stîncă. 2. Întemeietor mitic al coloniei Cyrene, situată pe coasta de nord a Africii.

Baucis, țărancă din Phrygia de condiție umilă, căsătorită cu Philemon, alături de care a trăit toată viața în cea mai armonioasă înțelegere. Odată, pe cînd Zeus și Hermes cutreierau ținutul sub chipul și înfățișarea a doi călători, ei le-au dat găzduire în modestul lor bordei. Drept mulțumire zeii le-au transformat locuința într-un templu măreț și le-au făgăduit să le îndeplinească orice dorință. Cum Philemon și Baucis au cerut să nu se despartă niciodată, voia le-a fost îndeplinită. După ce au trăit pînă la adînci bătrîneți, au murit în aceeași zi și au fost transformați, după moarte, în doi copaci, așezați unul lîngă altul, la intrarea templului.

RICCI, familie de pictori italieni. 1. Sebastiano R. (1659-1734). Arta lui a reprezentat o sinteză a influențele lui Annibale Carracci, Caravaggio și Correggio și a exercitat la rându-i o puternică influență asupra picturii din N Italiei și din Anglia (unde R. a lucrat între 1712 și 1716), introducând acolo primele principii ale „compoziției grandioase” pe care o va dezvolta pictura academică din cea de-a doua jumătate a sec. 18. 2. Marco R. (1676-1730). Nepotul lui R. (1). Autor al unor peisaje și al unor compoziții înfățișând aventuri de vânătoare, atacuri ale briganzilor, scene de luptă, în maniera lui Salvatore Rosa („Peisaje din Valea râului Piave”). A lucrat câțiva ani în Anglia, unde repertoriului său obișnuit a adăugat imagini și portrete din cartierele londoneze sărace.

Caeneus, unul dintre lapiți. Caeneus a fost întîi o femeie, pe nume Caenis, îndrăgită de către Poseidon. La cererea ei, zeul a metamorfozat-o în bărbat. Sub noua înfățișare și sub numele de Caeneus a participat la lupta împotriva centaurilor, precum și la expediția argonauților, distingîndu-se prin forță și curaj.

Cephalus, fiul lui Deion, regele Thessaliei, și al Diomedei și soțul lui Procris, fiica lui Erechtheus, regele cetății Athenae. De numele lui Cephalus sînt legate mai multe legende. Una dintre ele vorbește despre dragostea dintre Cephalus și Eos. Se spunea că zeița l-ar fi răpit și l-ar fi dus pe Cephalus în Syria (v. și Eos). Acolo i-a dăruit un fiu, pe Phaëthon (care trece însă de cele mai multe ori drept fiul Soarelui). După o altă legendă, credincios lui Procris, Cephalus a respins iubirea lui Eos, care se îndrăgostise de el. Mînioasă, zeița îl îndeamnă să pună la încercare fidelitatea soției lui. Travestit în negustor, Cephalus poposește la casa lui Procris care-și știa soțul plecat la vînătoare. Copleșind-o cu daruri bogate, el reușește în cele din urmă să-i cucerească dragostea. Dîndu-și apoi în vileag înșelăciunea, Cephalus i se arată lui Procris sub adevărata lui înfățișare. Mînioasă și rușinată, Procris fuge în munți. Cuprins de remușcări, Cephalus pleacă la rîndu-i pe urmele ei, o găsește și o readuce acasă, unde trăiesc din nou în bună înțelegere. De la o vreme însă Procris devine și ea geloasă. Îndelungile absențe ale soțului ei, dus mereu la vînătoare prin codri, o pun pe gînduri. Bănuielile ei sînt sporite de cuvintele unui bătrîn servitor, care-i spune că în mijlocul pădurii, într-o poiană, Cephalus invocă adesea numele unei femei. Pentru a se încredința de vinovăția lui, Procris îl urmărește și se ascunde într-un tufiș. Auzind un foșnet și crezînd că e o fiară, Cephalus slobozește o săgeată. El avea niște săgeți care nu-și greșeau niciodată ținta. Rănită de moarte, Procris își dă sufletul în brațele lui Cephalus care, înainte de a-i închide ochii pentru totdeauna, o asigură că dragostea lui a fost neclintită și-i spulberă toate bănuielile: în poiana din pădure, el o invoca pe Eos (Aurora) ca să-l răcorească și să-l mîngîie cu adierile ei.

Cerberus, temutul cîine care străjuia la porțile Hadesului. Născut din gigantul Typhon, el era frate cu hidra din Lerna și cu leul din Nemea. Cerberus era înfățișat ca un monstru înfricoșător, după unii cu trei, după alții cu o sută de capete. Avea coadă de șarpe, iar în jurul gîtului i se încolăceau de asemenea șerpi. Cerberus avea însărcinarea să nu-i lase să intre în Hades decît pe morți și să nu mai lase pe nimeni să iasă de acolo. Singurul care a reușit să-l învingă și să-l supună a fost Heracles (v. și Heracles). Se spunea că mai tîrziu Cerberus a fost vrăjit, și el, de cîntecul lui Orpheus.

Charon, personaj subpămîntean, fiul lui Erebus și al lui Nyx. Era înfățișat ca un bătrîn zdrențăros, care trecea cu luntrea sa sufletele morților de cealaltă parte a Acheronului. Primea drept plată un obol, care se punea în acest scop – după datină – în gura celui mort.

Chimaera, animal fabulos, fiica lui Typhon și a Echidnei. Himera sălășluia în Lycia și avea înfățișarea unui monstru cu trei capete care vărsau flăcări. Semăna cu un leu și cu un șarpe în același timp. Himera a fost ucisă de Bellerophon la porunca regelui Iobates (v. și Bellerophon(tes)).

REPREZENTÁRE (‹ reprezenta) s. f. 1. Acțiunea de a reprezenta. 2. înfățișare. redare, reproducere. 3. Interpretare pe scenă a unei lucrări dramatice; reprezentație. 4. (PSIH.) Imagine senzorială (vizuală, auditivă etc.) a unor obiecte sau fenomene din realitate, evocată mintal în absența acestora; proces psihic care realizează această evocare. R. intervine în procesul memoriei, când se reproduce imaginea unor obiecte percepute anterior, sau în procesul imaginației, când se creează, pe baza elementelor date de experiența anterioară, imaginea unor obiecte necunoscute sau inexistente. R. constituie o formă de reflectare senzorială, aparținând primei trepte a cunoașterii, la gândirea abstractă. În psihologia cognitivă, reprezentările sunt cunoștințe comune, aparținând nespecialiștilor, asupra unei probleme. 5. (MAT.) Transcriere simbolică a unei proprietăți matematice, figurare geometrică a unei funcții etc. ◊ R. parametrică = exprimarea coordonatelor carteziene ale unui punct curent al unei curbe (suprafețe) ca funcție de un parametru (doi parametri independenți). ◊ R. proporțională = schemă care caută să asigure că fiecare facțiune (partid) este reprezentată în adunarea aleasă (comisie) proporțional cu mărimea sa pentru a-și impune politica.

Circe, celebră magiciană din insula Aeaea (pomenită în ciclul argonauților și în Odiseea). Circe era fiica lui Helius și a lui Perse și soră cu Aeetes, regele din Colchis și deținătorul Lînei de Aur. Pe drumul de întoarcere, argonauții au făcut un popas pe insula Aeaea. Ei au fost găzduiți de Circe, care i-a purificat pe Iason și pe Medea de păcatul săvîrșit prin omorîrea lui Absyrtus (v. și Absyrtus). Odysseus, la rîndul lui, întorcîndu-se din țara lestrigonilor, ajunge și el pe insula Aeaea, la Circe. Tovarășii lui, atinși de bagheta ei vrăjită, sînt prefăcuți cu toții într-o turmă de porci. Cu ajutorul lui Hermes, Odysseus învinge puterea magică a Circei și o silește să le redea înfățișarea lor de oameni. Eroul e însă cucerit, la rîndul lui, de farmecele Circei, alături de care rămîne un an încheiat. Cu Odysseus Circe are un fiu numit, după unii, Telegonus, după alții, Latinus.

Cronus, cel mai tînăr dintre titani, fiul lui Uranus și al lui Gaea. Cu ajutorul mamei sale și-a mutilat tatăl și i-a luat locul, devenind stăpînul lumii. S-a căsătorit cu sora sa Rhea și, fiindcă i se prezisese că va fi detronat de către unul dintre fiii săi, și-a devorat pe rînd copiii de îndată ce se nășteau. Astfel s-au născut și au fost devorați succesiv Demeter, Hades, Hera, Hestia și Poseidon. Văzîndu-se deposedată rînd pe rînd de toți copiii ei, Rhea a recurs la un șiretlic. A fugit în insula Creta, unde într-ascuns, l-a născut pe Zeus, punîndu-l astfel la adăpost de furia tatălui său. I-a dat în schimb acestuia să înghită în locul noului născut o piatră înfășurată în scutece. Crescînd mare, Zeus, cu ajutorul lui Gaea și al lui Metis, l-a făcut pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți. Aliați cu Zeus, ei au declarat război tatălui lor. În ajutorul acestuia au sărit însă frații săi, titanii. Războiul a durat zece ani și s-a sfîrșit cu victoria lui Zeus și a olimpienilor. Cronus și titanii au fost puși pe vecie în lanțuri. După o altă legendă, Cronus s-ar fi împăcat cu Zeus, și ar fi domnit pe pămînt printre oameni, ca un rege bun și înțelept. Tîrziu, în epoca de fier, cînd se spunea că oamenii ar fi devenit răi, el i-a părăsit pentru a se urca din nou la ceruri. În afara copiilor născuți cu Rhea, Cronus a mai avut, cu Philyra, un copil cu înfățișare de om și de cal în același timp, pe nume Chiron.

Dionysus, în mitologia greacă, zeul vinului și al viței de vie, denumit (la romani) și Bacchus. Era de asemenea poreclit Bromius, Liber, Lyaeus etc. Dionysus era una dintre cele mai importante divinități cunoscute în vechime și al cărei cult era răspîndit în întreaga lume. El era fiul lui Zeus cu muritoarea Semele, fiica regelui Cadmus și a Harmoniei. Făcea deci parte din cea de-a doua generație de olimpieni. Se spunea că, îndemnată de Hera, Semele l-a rugat pe Zeus să i se arate în toată forța și splendoarea sa zeiască. Zeus îi împlinește ruga: el i se înfățișează ca un nor de foc. Neputînd suporta însă strălucirea acestei priveliști, Semele cade fulgerată și naște, înainte de vreme. Zeus ia copilul și-l adăpostește în propria lui coapsă de unde, la termenul stabilit, se naște viu și nevătămat Dionysus. (De aceea se spunea că Dionysus era zeul „care s-a născut de două ori”). Ca să-și pună la adăpost copilul de gelozia Herei, Zeus îl încredințează regelui Athamas și soției acestuia, Ino, ca să-l crească. În casa lor Dionysus trăiește travestit în haine femeiești pentru a nu fi recunoscut. Hera îi dă totuși de urmă și, drept răzbunare, le ia mințile lui Ino și lui Athamas. Atunci Zeus îl trimite pr Dionysus departe, la Nysa, și-l dă în grija nimfelor de acolo ca să-l crească (v. și Hyades). Cînd s-a făcut mare, Dionysus a început să cutreiere întreaga lume: Aegyptus, Syria, Phrygia, Thracia și, în sfîrșit, India, răspîndind peste tot în drum cultul lui. Pe cei care i-au stat împotrivă i-a pedepsit aspru, fie luîndu-le mințile (ca, de pildă, regelui Lycurgus, lui Pentheus, Agave etc.), fie metamorfozîndu-i în rechini (ca, de exemplu, pe pirații care voiau să-l vîndă ca sclav în drum spre Naxos). În sfîrșit, Dionysus a coborît în Infern ca să caute acolo umbra mamei lui și să-i redea viața. Hades s-a învoit să i-o dea și Dionysus a dus-o pe Semele cu sine în Olympus. El a mai participat la lupta zeilor cu giganții și se spunea că l-ar fi ucis pe Eurytus cu o lovitură de tirs. Este de asemenea cunoscut episodul dragostei dintre Ariadne și zeu, după ce aceasta fusese părăsită de către Theseus (v. și Ariadne). Cultul lui Dionysus era răspîndit în întreaga lume veche. La serbările date în cinstea lui (dionysia sau bacchanalia) participa toată lumea dar, mai ales, femeile. Atunci zeul era sărbătorit în cîntece și dansuri, adesea cu caracter orgiastic. Dionysus era închipuit însoțit de un cortegiu alcătuit din bacchante, sileni, satiri etc. Misterele lui Dionysus s-au celebrat în Italia pînă tîrziu în epoca imperială.

Dioscuri, se numeau cei doi frați, Castor și Pollux, fiii lui Zeus (Dios), născuți din unirea acestuia cu Leda. Ei le aveau drept surori pe Helena și pe Clytaemnestra. Cum Leda era însă soția muritorului Tyndareus, regele Lacedaemonului, copiii ei purtau și numele de tindarizi. Pentru că Leda se împreunase în aceeași noapte și cu Zeus – care luase înfățișarea unei lebede – și cu bărbatul ei, cele două perechi de gemeni care au ieșit din ouăle născute de ea au fost atribuite atît lui Zeus, cît și lui Tyndareus, în felul următor: Helena și Pollux – născuți cu Zeus, iar Castor și Clytaemnestra – cu Tyndareus. Cei doi frați, Castor și Pollux, unul muritor iar celălalt părtaș la nemurire datorită părintelui lui divin, erau simbolul vitejiei și al dragostei frățești. Au participat amîndoi la vînătoarea mistrețului din Calydon (v. și Meleager), la expediția argonauților, au organizat ei înșiși o expediție împotriva Atticii ca s-o elibereze pe sora lor Helena, răpită de către Theseus, au luptat alături de Iason în Iolcus etc. Într-o bună zi însă Castor e ucis într-o luptă pe care cei doi o dădeau – ca de obicei luptînd alături – împotriva lui Idas și a lui Lynceus. Rănit și el, Pollux e învăluit într-un nor de către Zeus și ridicat la ceruri. El nu vrea însă să se bucure de nemurirea pe care i-o oferă tatăl său, dacă fratele lui trebuie să rămînă printre cei morți, în Infern. Împlinindu-i ruga, Zeus îi împarte nemurirea cu Castor. În felul acesta cei doi frați rămîn și după moarte nedespărțiți, petrecînd alături, o zi din două, printre zeii nemuritori. După o altă legendă, Castor și Pollux au fost transformați după moarte de Zeus într-o constelație, a Gemenilor.

Dryope, fiica unică a regelui Dryops. A fost iubită de zeul Apollo, – care s-a unit cu ea luînd înfățișarea unei broaște țestoase, – și a avut un fiu, pe Amphissus.

SĂLACEA-ROȘIORI, câmpie în NV României, reprezentând compartimentul de SV al C. Someșului, situată la SE de C. Ierului, de care se detașează printr-o denivelare de 20-35 m. Se extinde sub forma unei fâșii înguste de 2-5 km, pe o distanță de c. 40 km, având înfățișarea unui șes înalt (150-180 m alt.), slab fragmentat, cu soluri fertile, propice culturilor de cereale, de plante tehnice și de nutreț.

Elpenor, unul dintre însoțitorii lui Odysseus. A fost preschimbat de Circe în porc. Recăpătîndu-și înfățișarea lui de om, s-a îmbătat de bucurie în ajunul plecării lui Odysseus și s-a culcat pe acoperișul palatului lui Circe. Cînd și-a adunat tovarășii, Odysseus l-a strigat și pe Elpenor care, amețit de băutură, a sărit de pe acoperiș și a murit pe loc. Mai tîrziu, cînd Odysseus a coborît în Infern el s-a întîlnit acolo cu umbra lui Elpenor.

Empusa, spectru monstruos care lua adesea înfățișarea unei femei frumoase. Se hrănea cu carne de om și făcea parte din ceata infernală a zeiței Hecate.

Eros, în mitologia greacă, zeul iubirii. Era fiul lui Hermes (Ares sau Zeus) și al Aphroditei, și frate cu Anteros (v. și Anteros). Sub înfățișarea unui copil frumos, uneori înaripat, se ascundea un zeu temut. Cu săgețile lui care nu greșeau niciodată ținta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atît printre zei, cît și în rîndul muritorilor. Însăși Aphrodite se ferea de fiul ei cel capricios și necruțător. Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus etc. Cel mai cunoscut îl constituie însă dragostea dintre Eros (denumit și Amor) și Psyche (v. Psyche).

SAVINIO, Alberto (pseud. lui Andrea de Chirico) (1891-1952), muzician, pictor, scriitor și designer italian. Frate cu Giorgio de Chirico. La 15 ani a compus opera „Carmela”. Picturile sale cu personaje având înfățișarea unor manechine fără chip, aparțin suprarealismului („Apariția”). Romane și piese de teatru („Hermafroditul”, „Căpitanul Ulise”); eseuri. Muzică, decoruri și costume de scenă.

Fama întruchipa „zvonul public” și era considerată de cei vechi drept o divinitate, înfățișată ca un monstru zburător, cu nenumărați ochi, urechi și guri. Sălășluia într-un palat de bronz, cu mii de porți de unde intrau și ieșeau, amplificîndu-se, tot felul de vorbe, sosite de pretutindeni.

Fauni, genii cîmpenești sau ale pădurilor, care-și trăgeau numele de la zeul Faunus. Faunii aveau înfățișarea unor oameni cu coarne, copite și coadă de țap. Erau identificați cu satirii din mitologia greacă (v. și Satyri).

Fides, divinitate romană care simboliza respectarea cuvîntului dat, a jurămîntului făcut, încrederea, cinstea și buna-credință. Era înfățișată ca o femeie foarte bătrînă, cu părul alb.

Ganymedes, tînăr de o frumusețe fără seamăn, originar din Phrygia. Era fiul lui Tros și frate cu Assaracus, cu Cleopatra și cu Ilus. Se spunea că, orbit de frumusețea lui neobișnuită, părintele zeilor s-ar fi îndrăgostit de el. Odată, pe cînd se afla pe munte unde păștea oile tatălui său, Ganymedes a fost răpit de către Zeus, care luase înfățișarea unui vultur, și dus în Olympus. Acolo el a devenit paharnicul zeilor, luînd locul zeiței Hebe care le turnase pînă atunci nectarul în cupe.

Gorgones, (Euryale, Stheno și Medusa) cele trei fiice monstruoase ale lui Phoreys și Ceto. Dintre ele, primele două erau nemuritoare. Medusa – considerată prin excelență „gorgonă” – era muritoare. Sălașul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea Grădinii Hesperidelor. Ele aveau o înfățișare înspăimîntătoare: în jurul capetelor li se încolăceau zeci de șerpi, privirile lor de foc împietreau pe oricine le-ar fi întîlnit; aveau brațe de bronz și aripi de aur, cu ajutorul cărora se înălțau în văzduh. Perseus a reușit să ucidă Medusa în timp ce dormea (v. Perseus). Cînd i-a tăiat capul, din gîtul ei retezat au ieșit cei doi fii pe care i-i dăruise Poseidon, singurul dintre zei care avusese curajul să se împreune cu ea: Chrysaor și calul înaripat Pegasus. Mai tîrziu, zeița Athena și-a împodobit egida cu chipul Medusei, a cărei simplă vedere transforma pe orice muritor în stană de piatră. Sîngele ei, adunat de Perseus, putea fi folosit cînd ca o otravă ucigătoare, cînd ca un leac tămăduitor.

Harpyae, genii înaripate din generația preolimpienilor, fiicele lui Thaumas și ale oceanidei Electra (într-o altă variantă, ale lui Gaea). Erau considerate, în general, trei la număr: Aëllo, Celaeno și Ocypete și aveau înfățișarea unor păsări de pradă cu capete de femei. Din unirea uneia dintre ele cu Zephyrus, s-au născut Xanthus și Balius – caii lui Achilles – precum și caii dioscurilor. Harpiile erau supranumite „răpitoarele”, deoarece se credea că răpeau copiii și sufletele morților. Din porunca Herei ele au spurcat bucatele ce se aflau în fața nefericitului rege Phineus. Acesta a cerut ajutorul boreazilor (Zetes și Calais), care le-au biruit și le-au pus pe fugă. Harpiile intervin și în legenda regelui Pandareos, răpindu-i fetele (v. și Pandareos).

Helena (sau Helene), „cea mai frumoasă dintre muritoare”, era fiica lui Zeus și a Ledei. Ea s-a născut dintr-un ou, rezultat din împreunarea lui Zeus – care luase înfățișarea unei lebede – cu Leda, soția regelui Tyndareus (v. și Leda). Despre frumusețea Helenei s-a dus vestea de timpuriu. Încă copilă fiind, ea a fost răpită de către Theseus, ajutat de prietenul lui, Pirithous (v. și Theseus), și dusă în Attica. Eroul a lăsat-o acolo în paza mamei lui, Aethra, și a plecat în Infern pe urmele Persephonei. În lipsa lui, Helena este găsită de frații ei, Castor și Pollux, care porniseră s-o caute, și este dusă, împreună cu Aethra, din nou acasă. Tyndareus, tatăl ei pămîntesc, o căsătorește cu Menelaus, cu care Helena are o fiică, Hermione. Sosirea lui Paris în casa lui Menelaus are drept rezultat răpirea Helenei, pe care, în urma judecății făcute de Paris pe muntele Ida, zeița Aphrodite i-o promisese acestuia în dar (v. și Aphrodite). Helena îl însoțește pe Paris la Troia și acest fapt are drept rezultat războiul troian, în care grecii se bat zece ani încheiați. După moartea lui Paris, căzut în luptă, Helena se căsătorește cu unul dintre frații lui, Deiphobus, pentru ca, în cele din urmă, să se împace cu Menelaus și să redevină soția lui. Cei doi rătăcesc însă opt ani pe mare, pînă să ajungă în sfîrșit acasă, la Sparta. După o altă versiune, Helena s-ar fi căsătorit după moarte cu Achilles, alături de care ar fi trăit o viață veșnică, plină de desfătări, pe o insulă albă, aflată departe, la capătul lumii.

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut maui mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles.Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene.A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămață îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înașță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea urăp a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

Hera, fiica lui Cronus și a Rheei, a fost și ea înghițită, imediat după naștere, împreună cu ceilalți frați ai ei, de către Cronus (v. și Cronus). În timpul luptei dintre Zeus și Cronus, Hera a fost încredințată zeiței Tethys și lui Oceanus, care au crescut-o. Mai tîrziu, ea s-a căsătorit cu fratele ei Zeus, devenind „soția legitimă” a stăpînului lumii. În această calitate ea era considerată drept protectoarea căminului, a căsătoriei și, în general, a femeilor măritate. Cu Zeus, Hera a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hephaestus și Hithyia. Împărțind tronul, dar nu și puterea marelui ei stăpîn, Hera e adesea înfățișată ca o soție geloasă și nesăbuit de violentă, care ușor se simte jignită și nu pregetă să se răzbune crunt pentru toate infidelitățile săvîrșite de soțul ei. Adeseori mînia ei se vădește capricioasă și nejustificată. Jignirea adusă de judecata lui Paris frumuseții ei, de pildă, a contribuit în cea mai mare măsură la declanșarea războiului troian (v. Paris), iar pe Tiresias l-a lipsit de vedere pentru simplul fapt că a îndrăznit să-și exprime o părere care nu a fost pe placul ei (v. Tiresias). Hera urmărește și pedepsește în egală măsură atît pe muritoarele iubite de părintele zeilor, ca de pildă pe Io, pe Semele sau pe Callisto, cît și pe copiii acestora: Heracles, Dionysus etc, (v. numirile respective). Rareori îi sprijină pe muritori, ca, de pildă, pe Achilles, Menelaus, argonauți etc. În mitologia romană Hera era identificată cu Iuno (v. și Iuno).

SAMOTHRACE (SAMOTHRÁKI), ins. grecească, în NE M. Egee; 179 km2. Relief muntos cu alt. max. de 1.600 m (vf. Korifi din m-ții Fengári). Creșterea ovinelor și caprinelor. Pescuit. Plantații de măslini. Izv. cu ape minerale sulfuroase. Turism. oRAȘ Pr.: Samothráki. Colonizată de ionieni în sec. 8 î. Hr. Ocupată de Imp. Roman în sec. 2 î. Hr., iar în 395 a intrat sub controlul Imp. Roman de Răsărit. Stăpânită de turci între 1456 și 1912, când a intrat în componența Greciei. Vizitată de apostolul Pavel. În 1863, pe această ins. a fost descoperită renumita statuie care înfățișează pe Nike – zeița victoriei – datând din sec. 2 î. Hr., aflată astăzi în Muzeul Luvru din Paris. Ruinele unui vechi sanctuar (sec. 6-4 î. Hr.), vestit pentru misterele ce se celebrau aici în legătură cu cultul Cabirilor.

OCHTERVELT, Jacob (c. 1638-c. 1710), pictor olandez. Autor al unor tablouri înfățișând scene de vânătoare sau interioare ale unor case elegante, cu o remarcabilă abilitate în redarea materialelor (stofă, catifea, mătase, sticlă, porțelan etc.).

ORWELL [o:wél], George (pseud. lui Eric Arthur Blair) (1903-1950), scriitor englez. Romane care denunță teroarea regimurilor totalitare, înfățișate într-un univers grotesc, monstruos sau terifiant, pledând pentru libertatea spiritului și demnitatea umană (alegoria „Ferma animalelor” – cunoscută și într-o ecranizare celebră, utopia politică negativă „1984”) ori evocând experiența personală, alături de republicani, din timpul Războiului Civil din Spania („Omagiu Cataloniei”) și violența hitlerismului („O gură de aer”). Remarcabile eseuri („Frontiera dintre artă și propagandă”). Memorialistică („Zile birmane”, „Fără un ban la Paris și Londra”).

ODOBLEJA, Ștefan (1902-1978, n. sat Izvoru Aneștilor, jud. Mehedinți), medic și on de știință român. Autor al primei variante a concepției cibernetice generalizate, încercând să explice fenomenele din natură și, în particular, cele din cadrul biologiei și psihologiei cu ajutorul conexiunii inverse (legii reversibilității). În lucrarea „Psihologia consonantistă”. apărută în 1938, la Lugoj, în lb. franceză (trad. în lb. română, 1982), sesizează și pune în evidență, prin intermediul conexiunii inverse, fenomenul adaptării organismelor vii la condițiile de mediu. Lucrări în care a înfățișat experimentele sale asupra modului cum sunt transmise sunetele în organismul uman („La phonoscopie, nouvelle m ethode d’exploration clinique”, „Fonoscopia și semilogia clinică”). M. post-mortem al Acad. (1990).

Ianus, una dintre cele mai vechi divinități din mitologia romană. La origine, Ianus a fost un rege care a domnit în Latium în epoca de aur. După moarte a fost divinizat. Ca zeu protector al Romei i se atribuia un miracol care a salvat cetatea de o invazie a sabinilor: în timp ce dușmanii se pregăteau să treacă peste zidurile Capitoliului, Ianus a făcut să țîșnească în fața lor un șuvoi fierbinte, care i-a silit să se retragă. În amintirea acestui fapt persista la Roma obiceiul de a lăsa în timp de război porțile templului lui Ianus deschise, pentru a-i da posibilitate zeului să vină în ajutorul romanilor. În timp de pace ele se închideau. Ianus era înfățișat cu două fețe opuse: una privea înainte, cealaltă, înapoi.

Io, fiica lui Inachus, regele din Argos. A fost iubită de Zeus, care, pentru a o feri apoi de gelozia Herei, a metamorfozat-o într-o vacă. Bănuitoare, Hera îi cere însă soțului ei să-i dăruiască ei frumosul animal și Zeus, neavînd încotro, se supune. De acum începe pentru nefericita Io un șir întreg de suferințe. Hera îl pune pe Argus, înspăimîntătorul monstru cu o sută de capete, s-o păzească. La porunca lui Zeus insă Hermes îl ucide pe Argus (v. și Argus 1). Atunci Hera poruncește unui tăun uriaș s-o chinuiască. Înnebunită, Io cutreieră lumea gonind cu desperare [!] ca să scape de împunsăturile lui: ea străbate Grecia, traversează marea (care de atunci se numește Marea Ionică), apoi Bosforul, cutreieră Asia și ajunge, în sfîrșit, în Aegyptus, unde aduce pe lume un copil, pe Epaphus, fructul dragostei ei cu Zeus. În cele din urmă Io își recapătă înfățișarea omenească și domnește alături de fiul ei peste Aegyptus. Printre urmașii săi, și ai dinastiei pe care a întemeiat-o acolo, se numărau și danaidele. După moarte Io a fost transformată într-o constelație.

Ixion, rege al lapiților și fiul lui Phlegyas. S-a căsătorit cu Dia, fiica regelui Deioneus, și a avut un fiu, pe nume Pirithous. Ixion îi făgăduise socrului său daruri însemnate, dar după căsătorie n-a mai vrut să-și țină făgăduiala. Mai mult, ca să scape de el, l-a omorît, aruncîndu-l într-o groapă cu jeratic. Sperjurul și crima săvîrșită asupra unei rude atît de apropiate constituia o fărădelege cumplită. Nimeni nu îndrăznea să-l purifice pe Ixion, așa cum cerea obiceiul. Singur Zeus s-a încumetat s-o facă. Dar Ixion, drept recunoștință, dovedindu-se din nou nelegiuit, a căutat s-o necinstească pe Hera. În locul acesteia însă Zeus a pus un nour, avînd chipul și înfățișarea ei. Ixion s-a unit cu norul și din această împreunare s-au născut niște ființe monstruoase, centaurii (v. și Centauri). Drept pedeapsă, părintele zeilor l-a prăvălit pe Ixion în Infern, unde i-a fost sortit să se zbată veșnic, legat de o roată de foc.

Lamia, femeie fantomă, cu înfățișare de monstru. Era spaima mamelor, cărora se spunea că le fura copiii.

PANFILOV, Gleb (n. 1934), regizor rus de film. Pelicule înfățișând momente de viață cotidiană, în care se împletesc umorul, tandrețea, tristețea și drama („Prin foc nu se trece”, „Începutul”, „Cer cuvântul”, „Tema”, „Valentina, Valentina”, „Mama”).

PEȘTERA NEAGRĂ (DE LA BARSA), peșteră în partea centrală a m-ților Bihor, în bazinul depresionar numit Groapa de la Barsa, la 1.100 m alt. Lungimea galeriilor: 1.879 m. Este constituită dintr-un sistem de galerii active (cu apă) și săși mari, dispuse pe c. 100 m diferență de nivel care, împreună, au înfățișarea literei K. Prezintă formațiuni stalagmitice și depuneri de tip „piele de leopard” pe pereți. În 1974 s-a realizat joncțiunea naturală cu Peștera de la Zăpodie, care a format o rețea subterană de galerii cu o lungime totală de 12.100 m. În această peșteră trăiește viermele Troglochaetus beranecki. Greu accesibilă.

Leda (sau Lede), fiica lui Thestius și soția lui Tyndareus, regele Lacedaemonului. A fost iubită de Zeus care, pentru a se uni cu ea, a luat înfățișarea unei lebede. Din ouăle născute de Leda au ieșit două perechi de gemeni, atribuiți atît părintelui zeilor cît și soțului ei: Helena și Pollux erau considerați drept copiii lui Zeus, iar Castor și Clytaemnestra copiii lui Tyndareus (v. și Dioscuri).

POLIMORFÍSM (‹ fr. {i}) s. n. 1. Proprietate a unor substanțe de a se putea prezenta în două (dimorfism) sau mai multe forme cristaline distincte (ex. p. carbonatului de calciu, care apare sub formă de aragonit sau de calcit). 2. (BIOL.) Proprietate a unor specii de a se prezenta sub mai multe aspecte morfologice. ♦ Variabilitate pronunțată în cadrul unei specii care cuprinde numeroase rase (ex. fluturele Vanessa urticae, planta Gentiana cruciata etc.). ◊ P. genetic = alcătuire a unei populații din același habitat din mai multe tulpini de indivizi, deosebite între ele morfologic și și prin zestrea lor ereditară. ◊ P. sezonier = schimbare a înfățișării unui individ în cursul anului, în funcție de anotimp (de obicei manifestată prin dimorfism, respectiv aspectul de iarnă și cel de vară).

ROCHESTER [rótʃistə] 1. Oraș în Marea Britanie (Anglia), la 45 km SE de Londra, port în estuarul râului Medway; 127,7 mii loc. (2001). Aeroport. Rafinărie de petrol. Ind. aluminiului, a constr. de mașini (avioane, mașini agricole), mat. de constr. (ciment), hârtiei și alim. Centru turistic. Catedrala romanică Saint Andrew, construită în anii 604-605, distrusă parțial de danezi, reconstruită în 1082 de episcopul Gundulf și amplificată în sec. 14-15 (în stil gotic); ruinele unui castel fortificat, construit în 1088 de William II; Donjon (sec. 12), castelul Guildhall (1687). Muzeu, spitalul Charity (1579), Școala de matematică (1707). Vechi oraș roman (Dubrobricae), a fost un activ centru episcopal în anul 604. Menționat documentar în 1189. 2. Oraș în NE S.U.A. (New York), port pe țărmul de S al lacului Ontario, la gura de vărsare a râului Genesee, la 114 km ENE de Buffallo; 217,1 mii loc. (2002). Aeroport. Construcții de aparate optice (camere video, copiatoare, lentile) și fotografice (aici se află Compania Eastman-Kodak și corporația Xerox), de instrumente de precizie și control, de mașini-unelte, subansamble auto, utilaje textile, radioreceptoare, echipament electric, echipament pentru stomatologie ș.a. Ind. chimică (filme fotografice), pielăriei și încălțămintei, textilă și alim. (prelucr. fructelor, în special a merelor). Centru de cercetări nucleare. Institut Tehnologic (1829), Universitate (1850). Muzeu internațional de fotografie, amenajat în casa lui George Eastman; Galerie de Artă; Teatru; orchestră simfonică; Planetarium; Festivalul liliacului (anula, în luna mai). Parcul Monroe (2.000 ha). Grădină zoologică. În 1789, Allen Ebenzer a construit pe râul Genesee o moară de cereale pentru indienii seneca din această zonă. În 1811, omul de afaceri, colonelul Nathaniel Rochester a cumpărat moara și a ridicat apoi mai multe construcții, devenind (în 1812) așezare permanentă cu numele R., care s-a dezvoltat rapid după construirea canalului Erie (1817-1825) și a hidrocentralei de pe râul Genesee. Declarat oraș în 1834. Centrul orașului (down town), printr-un plan de sistematizare, a căpătat o nouă înfățișare (1960-1980).

Mestra, fiica lui Erysichthon. Pentru a-i aduce mîncare, ca să satisfacă foamea veșnic nepotolită a tatălui ei, Mestra obișnuia să se vîndă ca sclavă. Apoi, datorită darului pe care-l avea de a-și schimba ori de cîte ori voia chipul și înfățișarea, fugea de la stăpînul ei și se vindea din nou, altuia.

SALTÎKOV-ȘCEDIN, Mihail Evgrafovici (pseud. lui M.E. Nepanov) (1826-1889), scriitor rus. Proză satirică, pesimistă, demascând corupția, ignoranța și birocrația administrației țariste („Schițe din gubernie”, „Istoria unui oraș”, „Cuvântări bine intenționate”, „Povești”) sau înfățișând procesul de destrămare a nobilimii ruse („Domnii Golovliov”); pagini autobiografice („Din trecutul Poșehoniei”).

Morpheus, zeul viselor și unul dintre cei o mie de fii ai lui Hypnus. Li se înfățișa oamenilor în timpul somnului.

Narcissus, fiul regelui Cephisus și al nimfei Liriope. Narcissus era un tînăr frumos, care, deși iubit de multe fete tinere și de nimfe (v. și Echo), disprețuia dragostea. Drept pedeapsă Nemesis l-a făcut să se uite odată într-o fîntînă și, văzîndu-și chipul în apă, să se îndrăgostească de propria-i înfățișare. Cucerit de imaginea tînărului frumos pe care-l vedea, dar pe care nu-l putea ajunge, Narcissus s-a stins în cele din urmă de durere. Pe locul unde a murit nefericitul tînăr a răsărit o floare – narcisa.

Ocnus 1. Fiul rîului Tiber. L-a ajutat pe Aeneas în luptă împotriva lui Turnus. 2. Damnat, înfățișat ca un om sortit să împletească veșnic în Infern o funie al cărei capăt era fără încetare ros de o măgăriță. Simboliza strădania irosită zadarnic.

Orestes, fiul lui Agamemnon și al Clytaemnestrei și frate ci Iphigenia, Chrysothemis și Electra (v. și numirile respective). Pentru a-l feri de mînia lui Aegisthus, după moartea tatălui lor Agamemnon, Electra își ascunde fratele, pe Orestes, trimițîndu-l la curtea regelui Strophius în Phocis. Acolo Orestes e crescut alături de fiul regelui, Pylades, de care-l va lega mai tîrziu o trainică prietenie. Cînd atinge vîrsta bărbăției, Orestes se înapoiază acasă pentru a răzbuna, la îndemnul Electrei, moartea tatălui său. El îi ucide pe Aegisthus și pe Clytaemnestra, dar în urma acestei crime e chinuit de erinii și-și pierde mințile. Ca să se purifice de păcatul care apasă asupra lui, se duce la Delphi, unde este purificat de însuși Apollo, după care se înfățișează înaintea unui tribunal atenian. Iertat de zei și de muritori pentru fapta sa, Orestes, vindecat, e trimis de Apollo în Tauris ca să aducă de acolo statuia lui Artemis. În templul acesteia el o întîlnește pe Iphigenia, devenită între timp slujitoarea zeiței (v. și Iphigenia). Cei doi frați care s-au regăsit se înapoiază în patrie întovărășiți de Pylades și ducînd cu ei prețioasa statuie. Întors în Argolida, Orestes se căsătorește cu Hermione – după ce-l ucide mai întîi pe Pyrrhus, soțul acesteia – alături de care trăiește pînă la adînci bătrînețe. Cu Hermione, Orestes a avut un fiu, Tisamenus.

SINIAVSKI, Andrei Donatovici (1925-1997), scriitor și critic literar rus. Stabilit la Paris (1973). A publicat în Occident scrierile sale, într-o manieră grotesco-satirică privind fenomenele sociale și psihologice ale statului totalitar („”Judecata continuă„, ”Preferații„). Pentru publicarea în Occident, S. a fost condamnat (1966), împreună cu scriitorul rus Iuli M. Daniel (1925-1988). În cartea de memorii (”O voce în cor„), înfățișează viața sa trăită în lagăr timp de șase ani. A mai publicat un roman autobiografic (”Noapte bună„) și eseul ”Plimbări cu Pușkin„. Redactor la revistei ”Sintaksis„, apărut la Paris (din 1978).

Pallas1 1. Denumire purtată de zeița Athena. 2. Fiica zeului Triton, despre care se spunea că ar fi copilărit împreună cu Athena. Omorînd-o din greșeală, zeița neconsolată a închipuit după înfățișarea ei o statuie, numită Palladium. După o altă versiune, statuia ar fi înfățișat-o pe însăși Athena (v. și Palladium).

Pan, fiul lui Hermes și al Dryopei, socotit drept protector al turmelor și al păstorilor. Își avea reședința în Arcadia și era considerat drept inventatorul unui instrument de suflat numit syrinx (naiul). Pan avea o înfățișare ciudată, jumătate de om și jumătate de animal; avea coarne, barbă și copite de țap, iar trupul îi era acoperit de păr. Trăia în desișul codrilor, în umbra cărora pîndea nimfele, și adeseori îl întovărășea pe zeul Dionysus, din cortegiul căruia făcea parte. În mitologia romană, Pan era identificat cu Faunus și cu Lupercus.

Penelope, fiica lui Icarius (v. și Icarius 2) și soția lui Odysseus, regele Ithacăi. Curînd după ce Penelope i-a dăruit un fiu, pe Telemachus, Odysseus a fost nevoit să plece la războiul troian. În timpul absenței sale îndelungate, Penelope – spre deosebire de celelalte soții ale grecilor – a rămas credincioasă timp de douăzeci de ani amintirii soțului ei. Aflată singură în Ithaca, în palatul lui Odysseus, împreună cu fiul ei, ea e asaltată de numeroși pețitori. În fața refuzului ei constant, aceștia îi împînzesc casa și, puși pe petreceri și pe ospețe, urmăresc s-o ruineze. Ca să scape de insistențele și de amenințările lor, Penelope e nevoită, în cele din urmă, să recurgă la un vicleșug: ea le făgăduiește că atunci cînd va isprăvi de țesut o pînză la care lucrează, se va hotărî să se căsătorească cu unul dintre ei. Pentru a amîna cît mai mult termenul, desface însă noaptea tot ceea ce lucrează ziua. E descoperită în cele din urmă și constrînsă să se decidă, dar o salvează sosirea lui Odysseus (v. și Odysseus). După ce-i ucide pe pețitori, Odysseus se înfățișează Penelopei, alături de care va trăi fericit tot restul vieții. După o altă versiune, după moartea lui Odysseus, Penelope s-ar fi căsătorit cu Telegonus, fiul eroului cu Circe.

LEGENDA SF. GERARD, scriere hagiografică în care este înfățișată viața lui Gerard, primul episcop de Cenad (1030-1046). Cuprinde informații cu caracter social și politic privitoare la societatea contemporană lui din Banat.

LÉGER [ləʒé], Fernard (1881-1955), pictor și decorator francez. Unul dintre promotorii cubismului. Influențat de Matisse. Desenul și efectele ritmice, realizate prin articularea planurilor viu colorate, au un rol preponderent în creația sa („Femeia în albastru”, „Două femei”, „Nunta”, „Parisul prin fereastră”, „Scara”). Obsedat de prezența tehnicii în viața cotidiană, a dat formelor un aspect metalic, iar figurii umane înfățișarea unui robot („Fumătorii”, „Partida de cărți”), compozițiile sale devenind arhitecturale, monumentale („Marele dejun”, „Lectura”). Vitralii, tapiserii, mozaic, ceramică policromă într-o viziune monumentală. Realizator al filmului „Baletul mecanic”; decoruri de teatru.

Poseidon, zeul mării, fiul lui Cronus și al lui Rhea. Ca și ceilalți frați ai săi, cînd s-a născut, Poseidon a fost înghițit de către tatăl său și apoi dat afară (v. și Cronus). Mai tîrziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Cînd, în urma victoriei, s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit cerul, lui Hades Lumea subpămînteană, iar lui Poseidon Împărăția apelor. El sălășluia în fundul mării împreună cu soția sa, nereida Amphitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin și purtat de un car tras de cai înaripați, spinteca valurile. Poseidon stîrnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniștite, el scotea insule la iveală sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască răuri sau să se-nchege lacuri. O dată, de mult, el a încercat împreună cu Hera și cu Athena să-l pună în lanțuri pe Zeus, dar încercarea a dat greș. De atunci Poseidon a fost mereu alături de preaputernicul său frate care cîrmuia destinele lumii. Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între Poseidon și Athena atunci cînd a fost să-și împartă între ei pămîntul Atticei (v. Athena). Un alt episod îl înfățișează pe zeul mării lucrînd cot la cot cu Apollo, ca să înalțe zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa (v. Laomedon) a atras mînia lui Poseidon asupra troienilor. Această mînie, și faptul că Odysseus i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polyphemus, l-a determinat pe puternicul zeu să-l urmărească pe erou cu răzbunarea sa, nimicindu-i rînd pe rînd corăbiile și aruncîndu-l de pe un țărm pe altul. Cu zeițele sau cu muritoarele de rînd Poseidon a avut numeroși fii și fiice, majoritatea înfățișați ca niște ființe monstruoase sau a căror forță era de temut. Printre aceștia se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus – regele lestrigonilor, Triton etc.

Priapus, zeul fecundității și al rodirii grădinilor și a livezilor, păzitorul viilor și al pomilor fructiferi, era fiul lui Dionysus și al Aphroditei. Originar din Lampsaeus, cultul său a fost introdus de timpuriu în Grecia. El era înfățișat ca făcînd parte din cortegiul lui Dionysus, alături de satiri.

Rhadamanthus, erou cretan, fiul lui Zeus și al Europei și frate cu Minos și cu Sarpedon. Era vestit pentru înțelepciunea și spiritul său de dreptate. Datorită acestui fapt, după moarte, Rhadamanthus a devenit, alături de Minos și de Aeacus, unul dintre cei trei judecători din Hades, înaintea cărora se înfățișau sufletele morților spre a li se cîntări faptele.

Romulus, în mitologia romană, urmașul lui Aeneas și întemeietorul cetății Romei. Era fiul vestalei Rea Silvia și al zeului Mars și frate geamăn cu Remus. (Pentru împrejurările nașterii lor, v. Amulius). Cruțați de la moarte de către slujitorii unchiului lor, care primiseră porunca să-i ucidă, cei doi copii sînt abandonați într-un coș pe apa rîului Tiber. Purtați de valuri, ei sînt aruncați pe un mal, unde-i găsește o lupoaică. Ea îi hrănește cu laptele ei în sălbăticie, pînă în ziua cînd trece prin partea locului un păstor, pe nume Faustulus. Acesta, minunîndu-se de ciudata întîmplare, ia cu sine copiii și-i duce la el acasă, unde soția sa îi crește pînă se fac mari, alături de copiii ei (v. și Acca La(u)rentia). Cînd ajung la vîrsta bărbăției, Romulus și Remus în fruntea cetelor lor atacă și pradă împrejurimile. O dată, în timp ce prădau turmele regelui Amulius, Remus este prins și dus la palatul acestuia. Bătrînul Faustulus îi dezvăluie atunci lui Romulus taina nașterii lor minunate și-l trimite pe urmele fratelui său. Romulus atacă cetatea, îl eliberează pe Remus și, ucigîndu-l pe Amulius, îl întronează din nou pe bunicul său, Numitor. Cei doi frați hotărăsc după aceea să întemeieze o nouă cetate. Pentru a vedea cui îi este soarta mai favorabilă, ei se urcă pe două coline apropiate – Remus pe Aventinus și Romulus pe Palatinus – și de acolo scrutează zarea: lui Remus i se înfățișează șase vulturi, iar lui Romulus doisprezece, fapt care arată că lui au hotărît zeii să-i încredințeze soarta noii cetăți. În timp ce acesta din urmă trage cu plugul brazda care avea să delimiteze așezarea viitoarei Rome, Remus îl ia în derîdere. Acest fapt îi atrage moartea (v. și Remus). Rămas singur, Romulus domnește asupra noii cetăți. Un episod legat de domnia sa este răpirea sabinelor – dintr-un neam vecin Romei – cu care romanii se căsătoresc, sporindu-și neamul. Romulus a cîrmuit îndelung cetatea Romei – peste treizeci de ani – și a dispărut, se spunea, în mod misterios, în urma unei furtuni. Dispariția aceasta, precum și amintirea frumoasă lăsată de el supușilor săi i-a făcut pe aceștia să-l divinizeze după moarte, dîndu-i numele de Quirinus.

Satyri, genii cîmpenești sau ale pădurilor, legate de cultul lui Dionysus. Se mai numeau și sileni, iar în mitologia romană fauni. Satirii erau reprezentați fie cu coarne, copite și coadă de țap, în rest avînd înfățișare omenească, fie jumătate oameni și jumătate(a de jos a trupului de) cai.

Scylla 1. Fiica lui Nisus, regele Megarei. Cînd Minos a venit cu război împotriva lui Nisus, Scylla și-a trădat tatăl (tăindu-i din cap firul de aur care-l făcea de neînvins) de dragul frumosului străin și în schimbul făgăduielii acestuia că o va lua în căsătorie. Scîrbit de trădarea ei, Minos însă a ucis-o. 2. Întruchipare monstruoasă, cu înfățișare de femeie și cu partea de jos a corpului formată din mai mulți cîini, zămislită de Phorcys și de Ceto (după o versiune, după o alta de către Typhon și Echidna). Înainte de a deveni temutul monstru marin care nimicea corăbiile și-i înghițea pe corăbierii care se aventurau în strîmtoarea Messinei, Scylla fusese o fecioară iubită de Glaucus. Trezind gelozia și mînia Circei, ea a fost metamorfozată de puternica vrăjitoare într-un monstru marin, care străjuia alături de Charybdis trecătoarea îngustă ce despărțea Italia de Sicilia. Scylla a fost ucisă de Heracles, drept pedeapsă pentru că a furat o parte din boii lui Geryon, cînd eroul îi mîna spre casă (v. și Heracles).

Selene, la greci, zeița și personificarea Lunii din mitologia romană, identificată mai tîrziu cu Artemis (v. și Artemis). Selene era înfățișată ca o femeie strălucitor de frumoasă, purtată printre nouri într-un car de argint. Un episod cunoscut legat de numele ei era cel al dragostei sale pentru Endymion (v. și Endymion).

Semele, fiica lui Cadmus și a Harmoniei. A fost iubită de către Zeus, cu care a avut un fiu, pe Dionysus. Trezind gelozia Herei, Semele a fost sfătuită în mod perfid de către aceasta să-i ceară lui Zeus să i se înfățișeze în toată splendoarea sa zeiască. Stăpînul zeilor i-a îndeplinit ruga dar, la vederea lui, Semele a căzut fulgerată și a murit (v. și Dionysus). Mai tîrziu ea a fost luată din Infern de către fiul ei și dusă în Olympus.

MAFDET (în mitologia egipteană), zeița puterii punitive, având înfățișarea unei feline; reprezentată uneori cu o unealtă de execuție. Ca dușman al șerpilor veninoși, îi ajută pe cei răposați în drumul subpământean întunecat.

Sirenes, nimfe ale mării, înfățișate cu trup de păsări și chip de femei, care locuiau într-una din insulele Mării Mediterane. Ele aveau – se spunea – un glas atît de melodios, încît vrăjeau cu cîntecele lor pe toți corăbierii care se abăteau prin apropierea insulei lor și-i făceau să-și zdrobească navele de stînci. Cînd argonauții au trecut prin dreptul sirenelor, ei erau cît pe ce să le cadă victime de n-ar fi fost Orpheus, care – cu cîntecele sale minunate, întrecîndu-le în măiestrie – i-a determinat să nu-și plece urechea la chemările lor. Mai tîrziu, cînd s-a abătut prin partea locului, Odysseus, îndemnat de Circe, le-a poruncit corăbierilor săi să-și astupe urechile cu ceară și să vîslească din toate puterile prin locurile acelea. El singur a stat să asculte cîntecele sirenelor, dar nu le-a putut urma chemarea, căci era legat de catarg, așa cum le ceruse mai înainte tovarășilor săi. Și, fiindcă sirenelor le era sortit să trăiască numai pînă în ziua în care un muritor avea să treacă teafăr dincolo de ele, se spunea că – Odysseus scăpînd – acestea au fost metamorfozate în stînci.

Sphinx (sau Sphinga), ființă monstruoasă, zămislită din unirea Echidnei cu Typhon (sau, după o altă versiune, cu Orthros), și trimisă de Hera să-i pedepsească pe tebani, al căror rege, Laius, își atrăsese asupră-și mînia zeiței. Sfinxul avea chip de femeie, aripi de pasăre, trup de cîine, coadă de șarpe și gheare de leu. Obișnuia să le pună tebanilor cîte o întrebare și, cum nu puteau răspunde, îi ucidea. Fiindcă devenise spaima ținutului, regele Creon a făgăduit coroana și mîna surorii sale, Iocasta, aceluia care avea să scape țara de urgia sfinxului. Cînd s-a înfățișat Oedipus (v. și Oedipus), Sfinxul l-a pus să dezlege următoarea enigmă: „Cine merge dimineața în patru picioare, la amiază în două și seara în trei?” Oedipus a izbutit să dea răspunsul cuvenit: el a ghicit că era vorba de om, care în copilărie, adică în zorii vieții, merge de-a bușilea, slujindu-se de mîini și de picioare, la amiază, adică în floarea vîrstei, merge în două picioare, iar seara, adică la bătrînețe, se sprijină și într-un baston. De îndată ce a auzit răspunsul lui Oedipus, Sfinxul s-a sinucis, aruncîndu-se din înaltul unei stînci.

Tages, în mitologia romană, ființă miraculoasă născută dintr-o brazdă de pămînt care a luat forma și înfățișarea unui copil. Tages se trăgea din Iupiter. În timpul scurtei sale șederi printre muritori, se spunea că i-ar fi inițiat pe etrusci în arta prorocirilor.

Thersites, fiul lui Agrius și unul dintre grecii care au participat la războiul troian. Thersites era vestit pentru caracterul său laș și pentru înfățișarea sa hidoasă. Cînd Achilles plîngea, copleșit de durerea de a fi ucis-o pe Penthesilea, frumoasa regină a amazoanelor, Thersites și-a bătut joc de slăbiciunea eroului, fapt care i-a atras moartea: el a fost ucis de către Achilles.

Theseus, erou legendar, originar din Attica, vestit pentru faptele sale de vitejie. Theseus s-a născut din unirea lui Aegeus, regele cetății Athenae (după o altă versiune, a zeului Poseidon însuși), cu Aethra, fiica regelui Pittheus. Imediat după nașterea copilului, temîndu-se de uneltirile celor care-i rîvneau tronul, Aegeus i-a lăsat pe Theseus și pe Aethra la Troezen și s-a înapoiat singur la Athenae. Înainte de a pleca, el i-a poruncit însă Aethrei să-i ascundă lui Theseus originea sa pînă în ziua în care, crescînd mare, se va dovedi vrednic urmaș al tatălui său. În acest scop el a ascuns sub o stîncă uriașă o pereche de sandale și o sabie, pe care Theseus urma să le scoată de acolo atunci cînd avea să pornească în lume, în căutarea tatălui său. La vîrsta de șaisprezece ani, înzestrat cu o forță neobișnuită, Theseus a izbutit să urnească piatra și să scoată la iveală darurile făcute de Aegeus. Atunci Aethra îi mărturisește cine îi este părinte și-și trimite fiul să-și caute tatăl la Athenae. Pe drum, Theseus înfruntă nenumărate primejdii. El se luptă cu numeroși monștri, fiare sălbatice sau tîlhari, pe care-i învinge pe rînd, ucigîndu-i, ca de pildă: Sinis, Sciron, Cercyon, Damastes etc. (v. și numirile respective). Ajuns la Athenae, Theseus poposește, fără să-și dezvăluie identitatea, la curtea tatălui său. Îl află însă pe acesta subjugat cu totul de farmecele Medeei. La porunca ei, eroul ucide taurul de la Marathon. Apoi, după victorie, se înfățișează lui Aegeus arătîndu-i sabia lăsată odinioară de către acesta Aethrei. Părintele își recunoaște astfel fiul, pe care-l declară urmașul său de drept la tronul cetății Athenae. Faptul acesta atrage însă asupra lui Theseus ura verilor săi, fiii lui Pallas (v. și Pallas2 5.), care au, și ei, pretenții la tron. Theseus îi provoacă la luptă și-i învinge. După victorie, el cere și reușește să fie trimis în Creta, alături de ceilalți tineri care alcătuiau tributul datorat lui Minos (v. și Minos). Închis în faimosul labirint, din care o dată intrat nimeni nu mai ajungea să vadă lumina zilei, Theseus izbutește să iasă din nou afară, datorită ajutorului dat de Ariadne, fiica regelui, care se îndrăgostise de el. Ea îi dăruise la intrare un ghem pe care, pe măsură ce înainta în coridoarele întortocheate ale labirintului, Theseus l-a depănat. Cînd a fost să facă calea-ntoarsă, eroul s-a călăuzit după firul lăsat în urmă și a izbutit să iasă teafăr afară. După ce ucide Minotaurul, Theseus fuge, luînd-o cu sine și pe Ariadne, căreia îi făgăduise s-o ia în căsătorie. O părăsește însă, nu mult după aceea, pe drumul de întoarcere, în insula Naxos (v. și Ariadne). Ajunge victorios la Athenae, dar bucuria victoriei este umbrită de moartea tatălui său (v. Aegeus). Theseus rămîne acum singur moștenitor al tronului și stăpîn al întregii Attice. Cîrmuiește îndelung și domnia sa e marcată de o serie de reforme și de o fericită prosperitate atît pe plan intern cît și extern. Un eveniment impostant care urmează este războiul împotriva amazoanelor. Cu prilejul unei vizite făcute acestora, în regatul lor, Theseus o răpește pe una dintre ele, pe nume Antiope. Amazoanele invadează atunci Attica, dar sînt învinse în cele din urmă de către erou și silite să se retragă. Antiope moare cu această ocazie, luptînd alături de Theseus, cu care între timp avusese și un fiu, pe Hippolytus. După moartea Antiopei eroul se căsătorește cu Phaedra, cu care mai are doi copii: pe Acamas și pe Demophon (v. și Phaedra). O serie de alte episoade importante din viața eroului sînt legate de prietenia sa cu eroul lapit Pirithous. Împreună cu acesta Theseus o răpește pe Helena, fiica lui Tyndareus (v. și Helena), pe care, dorind s-o ia de soție, o aduce în Attica. O lasă însă acasă, în grija mamei lui. Aethra, și pleacă din nou cu Pirithous, pentru a-i găsi și acestuia o soție. De data aceasta expediția e mult mai primejdioasă: cei doi coboară în Infern cu gîndul s-o răpească pe Persephone. Mîniat de îndrăzneala lor necugetată, Hades îi oprește însă acolo prizonieri pentru totdeauna. Și poate că Theseus ar fi împărtășit veșnic soarta nefericită a prietenului său, rămas în Infern și țintuit în Jilțul Uitării, dacă n-ar fi trecut pe acolo Heracles. Acesta l-a luat pe erou cu sine și l-a readus înapoi pe pămînt. În lipsa lui Theseus însă, Helena fusese răpită de dioscuri, bătrîna mamă a eroului dusă în robie, și el însuși, deposedat de tron de către nobilii nemulțumiți de conducerea sa, fusese înlocuit cu Menestheus. Theseus se retrage atunci la Scyros, la curtea regelui Lycomedes. Acolo moare, bătrîn și uitat (ucis – după o versiune – de însăși mîna regelui) (v. și Lycomedes).

Triton 1. Divinitate marină, fiul lui Poseidon și al Amphitritei. Lăcașul lui Triton se afla în fundul mării, printre ale cărei valuri înspumate zeul trecea adesea, dezlănțuind furtuni. 2. Denumire purtată de însoțitorii lui Poseidon. Tritonii alcătuiau cortegiul zeului mării și erau niște ființe fantastice cu înfățișări de oameni și cu partea de jos a trupului terminată în coadă de pește.

LOKI (în mitologia scandinavă), zeul focului, în același timp distrugător și creator. Dispune de forța metamorfozelor nelimitate; are înfățișare atractivă și este inventiv, dar trufaș, fără stăpânire de sine, cultivând perfidia, păcatul, răul universal, dar și căldura marilor pasiuni. L. este unul dintre cei mai enigmatici și contradictorii zei din panteonul universal; poate fi identificat, pe de-o parte, cu Satana, iar pe de alta, cu omuș obișnuit, parcurgând o ascensiune de la primitivism la civilizație.

MACROSCOPÍE (‹ fr.; {s} macro- + gr. skopein „a examina”) s. f. Examinare cu ochiul liber, cu o lupă sau cu un aparat optic a suprafeței pieselor, a structurii metalografice a metalelor și aliajelor, a structurii superficiale a hârtiei și a cartoanelor, precum și a înfățișării plantelor și animalelor.

MAGÍE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Ansamblu de procedee, formule sau rituri, mai mult sau mai puțin secrete, prin care se utilizează forțe misterioase pentru obținerea unor rezultate contrare celor posibile prin tehnici obișnuite. M. implică o credință într-o continuitate confuză între cosmos și psihismul uman, ca și cum ar fi traversate de același curent de forțe. Etnologii disting: m. albă = m. bună, obișnuită, care manevrează realitatea prin procedee precum forța sonoră a rostirii, forța creatoare a imaginii etc., servind interesului comunității sau persoanei pentru alungarea spiritelor rele, vindecarea victimelor vrăjilor etc.; m. neagră = m. rea, care invocă demonii spre a cauza moartea sau nenorocirea unei persoane. Tradițional, evoluția gândirii omenești este înfățișată în ordinea: m.-religie-știință, m. fiind interpretată ca o formă primitivă de religie și ca o pseudoștiință. M. a jucat un rol important în religiile primitive, dar nu este cu totul exclusă în timpurile moderne; anumite fenomene atribuite m. sunt de netăgăduit; încă neexplicate de știință, ele țin de competența cunoașterii esoterice. 2. Fig. Putere de atracție deosebită; farmec, încântare, seducție (ex. m. muzicii).

EROS 1. (În mitologia greacă) Zeul iubirii. Fiul Ariadnei, înfățișat ca un copil frumos, uneori înaripat, cu tolbă și arc. La romani se numea Amor sau Cupidon. 2. Mic asteroid de formă alungită neregulată, descoperit în 1898 de astronomul german G. Witt. Se poate apropia de Pământ până la c. 17 mil. km; a servit la determinarea precisă a paralaxei solare.

ESCHIL (AISCHYLOS) (c. 525-456 î. Hr.), poet tragic grec. A luptat la Maraton și Salamina. Supranumit „părintele tragediei grecești” pentru că i-a adus modificări profunde, introducând cel de-al doilea personaj și dialogul. Tregediile sale (90), dintre care numai șapte s-au păstrat integral („Rugătoarele”, „Perșii”, „Cei șapte contra Tebei”, „Prometeu înlănțuit”, trilogia „Orestia”, „Agamemnon”, „Choeforele”, „Eumenidele”), impresionează prin violența conflictelor, măreția eroică a personajelor, stilul viguros și intensitatea lirică. Geniu auster și religios, patriot înflăcărat, E. a înfățișat omul în luptă cu destinul implacabil.

ESENIN, Serghei Aleksandrovici (1895-1925), poet rus. Primele încercări poetice le publică în 1913 („Mesteacănul”). De factură naturistă, primele volume de versuri („Pagyseuesa” și „Cheile Mariei”) atestă aderența poetului la valorile tradiționale ale satului rus, înfățișat cu mijloace artistice vădind bogăția resurselor expresive ale limbii. Ulterior, evoluează contradictoriu, oscilând între refuzul valorilor citadine („Cântec despre pâine”) și dorința de a aborda prefacerile din viața satului rus („Anna Sneghina”), considerându-se totuși „poetul Rusiei care se duce” și al izbei. Într-un moment de depresiune sufletească, poetul se sinucide. Poezia lui exprimă tristețea neostoită a oamenilor, dragostea și mila față de toate ființele lumii, E. fiind un remarcabil înnoitor al limbajului poetic, creator al unui univers în care se îngemănează muzicalitatea și expresivitatea folclorului rus cu complexitatea trăirilor individuale.

FARRÈRE [farér], Claude (pseud. lui Fréderic Charles Bargone) (1876-1957), scriitor francez. Romane înfățișând viața francezilor din Indochina și de evocare a Războiului Ruso-Japonez; romane de moravuri („Civilizații”, „Bătălia”, „Verișoarele”).

înfățișáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a saŭ de a te înfățișa. Aspect, față, formă. Comparațiune, prezentare la judecată.

înfățișéz v. tr. (d. fățiș, față). Supun vederiĭ cuĭva, prezent [!]. Reprezent [!]: acest tabloŭ îl înfățișează pe Mihaĭ Viteazu. V. refl. Mă prezent, compar: înfățișez la judecată. Mă prezent, apar: munțiĭ ni se înfățișaŭ. – În nord și Ban. -oșez.

DIONISIE ECLEZIARHUL (c. 1759-1820, n. Pietrari, jud. Vâlcea), călugăr, caligraf și cronicar din Țara Românească. Autorul unui „Hrohograf” care înfățișează istoria Țării Românești între 1764 și 1815.

GORKI, Maxim (pseud. lui Aleksei Maksimovici Peșkov) (1868-1936), Scriitor rus. Debut cu nuvela romantică „Makar Ciudra”, apoi proze realiste inspirate din universul celor năpăstuiți („Malva”, „Konovalov”). Romane caracterologice, dezvoltând teze de inspirație socialistă („Foma Gordeev”, „Cei trei”, „Mama”); piese de teatru înfățișând lumea declasaților („Azilul de noapte”), contradicțiile sociale ale epocii („Micii burghezi”, „Vilegiaturiștii”). Arestat, scrie în închisoare piesa „Dușmanii”, consacrată luptei muncitorimii. După eliberare, călătorește în S.U.A. și Italia; publică primele volume ale trilogiei autobiografice („Copilăria mea” și „La stăpâni”). După 1917, se întoarce în Rusia, dar părăsește din nou țara și se stabilește, inițial, în Germania, apoi în Italia, unde va publica ultimul volum al trilogiei („Universitățile mele”). După 1929, revenit în U.R.S.S., reia vechile teme și, acceptând realitățile totalitarismului stalinist, publică piesa „Egor Bulîciov și alții”, romanul „Viața lui Klim Samghin”.

GORGONE (în mitologia greacă), cele trei fiice (Euryale, Stheno și Meduza) ale zeului marin Forcis. Aveau înfățișări înspăimântătoare, privirea lor prefăcând pe orice privitor în stană de piatră. Meduza, singura muritoare dintre G., a fost ucisă de Perseu.

EGLÓGĂ (‹ fr., lat.) s. f. Specie lirică apropiată ca structură și conținut de poezia bucolică și pastorală. Cultivată inițial în Grecia și Roma antică (Horațiu, Vergiliu); din epoca Renașterii până la începutul sec. 19. a devenit o narațiune sau un dialog în versuri înfățișând scene din viața de la țară (Ronsard, Spenser).

LARSSON, Carl Olof (1853-1919), pictor, grafician și ilustrator suedez. Acuarelist. A înfățișat căminul, viața de familie („Familia mea”, „La pian”). Portrete ale unor contemporani („A. Strindberg”, „Selma Lagerlöf”).

mojicán, -că adj. Fam. Mare mojic, om de o înfățișare saŭ de o purtare foarte vulgară.

MĂNĂSTIREA HUMORULUI, com. în jud. Suceava, pe râul Humor; 3.655 loc. (2000). Centru de țesături populare. Muzeu de artă medievală. În satul M.H. se află mănăstirea Humor (de maici), întemeiată în jurul anului 1415 de vornicul Ivan (Oană), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, zidită în 1530, prin strădania logofătului Teodor Bubuiog, cu picturi murale interioare și pe fațade executate în 1535 de Toma zugravul din Suceava. Tabloul votiv înfățișează pe Teodor Bubuiog cu soția Anastasia și pe Petru Rareș cu familia. Turn-clopotniță (1641). Mănăstirea Humor a fost desființată în 1786 (rămânând în funcțiune biserica de mir) și reînființată în 1990. Biserica, renovată în mai multe rânduri (ultima în 1971-1972) este declarată monument UNESCO.

MĂSLÍN (‹ măslină) s. m. Arbore fructifer, mediteranean, din familia oleaceelor, înalt de 10-20 m, cu frunze persistente (verzi tot timpul anului), lanceolate, pieloase, lucitoare și flori albe, grupate în panicule axilare (Olea europaea); m. este cultivat pentru lemnul și fructele sale. Anticii îl considerau simbol al păcii, iar cel ce avea de făcut o propunere de împăcare sau o rugăminte se înfățișa cu o ramură de m.

MENTOR (în „Odiseea”), prieten credincios al lui Ulise, căruia acesta, plecând la război împotriva Troiei, i-a încredințat administrarea casei și a bunurilor sale, precum și educația fiului său, Telemah. Zeița Atena ia de mai multe ori înfățișarea lui, pentru a-l sfătui și încuraja pe Telemah.

MERA, com. în jud. Vrancea, situată în Subcarpații Vrancei, pe râul Milcov; 4.035 loc. (2000). Expl. lemnului. Pomicultură. Viticultură. Centru de prelucr. artistică a lemnului. Muzeu în satul Vulcăneasa. În satul M., menționat documentar în 1688, se află mănăstirea cu același nume (întemeiată în 1683-1685), cu o biserică de lemn, ctitorită de Dimitrie Cantemir. În 1705, Antioh Cantemir a sprijinit construirea bisericii de cărămidă, cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, terminată în 1735 prin strădania arhimandritului Mitrofan Calerghi. Tablou votiv înfățișând familia Cantemir. Ansamblul monahal a fost restaurat în anii 1974-1976.

METAMORFÓZĂ (‹ fr.; {s} gr. metamorphosis „transformare”) s. f. 1. (ZOOL.) Ansamblu de transformări succesive și comportamentale în dezvoltarea individuală a unor animale (viermi, insecte artropode, moluște, batracieni etc.) de la ieșirea din ou și până la stadiul de adult. 2. (BOT.) Transformare morfologică și funcțională a unor organe ale plantelor (ex. a frunzei în bractee, sepale, petale etc.). 3. Transformare, schimbare a înfățișării sau, fig. a caracterului, a comportării cuiva. ♦ (MITOL.) Transformare, prefacere a unei ființe umane, a unei zeități, prin mijloace supranaturale, în plantă, în animal sau în lucru neînsuflețit.

*ofér, a -í, v. tr. (lat. óf-fero, of-férre. – El oféră, eĭ oféră; să ofere. V. sufer. Prezent [!], întind, daŭ cu plăcere: a oferi cuĭva un pahar de ceaĭ. Pun la dispozițiune: a oferi cuĭva o cameră, patriiĭ brațu. Arăt, înfățișez, expun vederiĭ: veteranu îșĭ oferi cicatricile [!], satu oferă o frumoasă priveliște. V. refl. Mă pun la dispozițiune: mă ofer să te conduc. – Nu se zice m´ofer, s´ofer, s´ofere, ci numaĭ mă ofer, se oferă, să ofere.

3) par, părút, a -păreá v. intr. (lat. parére, it. parére, pv. parer, vfr. paroir, nfr. paraitre, sp. pv. parecer. V. a-, com- și dis-par, par´că). Am aeru, înfățișarea, aspectu, aparența de: tu parĭ fericit, el părea mîndru. Îmĭ pare v. impers. saŭ mi se pare v. impers. refl. Mi se arată, îmĭ închipuĭ că, cred că, presupun că, am impresiunea că: el îmĭ pare (saŭ el mi se pare) fericit, îmĭ pare că (saŭ mi se pare că) doarme, îmĭ pare că (saŭ mi se pare că saŭ par´că) zbor. A-țĭ părea bine saŭ răŭ, a te bucura saŭ a te întrista, a regreta: îmĭ pare bine (saŭ răŭ) c´a fost și el.

MUMA-PĂDURII, personaj din basmele populare românești. Simbol al forțelor negative ale naturii, este dușmana eroilor pozitivi. Trăiește singuratică în inima pădurii, are o înfățișare grotescă, este plină de răutate și mărginită. Totdeauna este învinsă de forțele binelui.

NᾹBIGHAH, an (an-Nabighah adh-Dhubyānῑ) (?-c. 600), poet arab. Poeme care respectă stilul liricii de Curte, dar ating tonalități tragice, înfățișând luptele dintre emiratele Hira (vasal persanilor) și Ghassan (vasal bizantinilor).

NEGRUZZI 1. Costache (Constantin) N. (1808-1868, n. Trifești, jud. Iași), scriitor român. Acad. (1867). A susținut promovarea unei limbi literare întemeiate pe resurse populare, fiind printre primii români care au relevat importanța și valoarea folclorului. Prezident (primar) al Eforiei Iașilor (1840-1843) și director (1840-1842), împreună cu Alecsandri și Kogălniceanu, al Teatrului Național din Iași. Nuvele melodramatice înfățișând pitorescul epocii („Zoe”, „O alergare de cai”); proză epistolară („Negru pe alb”), folosind tiparul „fiziologiei” („Fiziologia provințialului”, „Lumânărică”) și al anecdotei („Istoria unei plăcinte” sau valorizând proverbul („Păcală și Tândală”), creionând cu umor tipologii morale. Capodoperă a genului, nuvela sa istorică „Alexandru Lăpușneanul” evocă în atitudini romantice, dar cu o rigoare clasică și și cu exactă intuiție psihologică și socială, conflictul dintre boieri și domn. Versuri de factură eroică („Aprodul Purice”), adaptări dramatice („Muza de la Burdujăni”, „Doi țărani și cinci cârlani”). Traduceri din V. Hugo și Pușkin. 2. Iacob N. (1842-1932, n. Iași), scriitor român. Fiul lui N. (1). Acad. (1881), prof. univ. la Iași. Președinte al Acad. Române (1910-1913 și 1923-1926). Deputat (1870-1910). Unul dintre întemeietorii „Junimii”, redactor (din 1867) și director (1885-1895) la „Convorbiri literare”. A abordat majoritatea genurilor literare remarcându-se prin schița de moravuri („Cópii de pe natură”). Cunoscut mai ales prin memorialistică („Amintiri din <Junimea>”). Traduceri din Schiller.

NEUHAUSER [nóihauzər], familie de pictori germani din Transilvania. Mai importanți: 1. Franz Adam N. cel Bătrân (1734-1785, n. Viena). Stabilit la Sibiu. A lucrat portrete și miniaturi. 2. Franz N. cel Tânăr (1763-1836, n. Viena). Fiul lui N. (1). Peisagist, portretist și litograf, preocupat de redarea amănuntului și înclinat spre prezentarea idilică a naturii. 3. Joseph N. (1765-1815, n. Viena). Fiul lui N. (1). Scene de gen înfățișând petreceri la curțile nobiliare. 4. Gottfried N. (1772-1836). Fiul lui N. (1). Desene de arhitectură. 5. Johann N. (1774-1815). Fiul lui N. (1). Peisagist. Gravuri.

plátnic, -ă adj. (d. plată; sîrb. pol. platnik). Care plătește, plătitor. Solvabil: a fi bun platnic. Responsabil (Vechĭ). Plătibil (Vechĭ): înscris platnic către înfățișător.

NUVÉLĂ (‹ fr., it.) s. f. Specie epică, cultivată îndeosebi în literatura modernă, înfățișând, într-un cadru mai restrâns în raport cu romanul, un episod semnificativ din viața unuia sau a mai multor personaje. A apărut în Evul Mediu, în literatura italiană, căpătând strălucire prin creația lui Boccaccio. Din sec. 19 specia s-a dezvoltat, în special prin adâncirea observației și a analizei psihologice, dar și prin varietatea tematică. Au scris n. scriitori ca P. Merimée, G. de Maupassant, Cehov, Turgheniev, M. Twain, Th. Mann, St. Zweig, G. Grass, iar în literatura română, C. Negruzzi, Al. Odobescu, I. Slavici, I.L. Caragiale, L. Rebreanu, M. Eliade, M. Preda, D.R. Popescu, Șt. Bănulescu, F. Neagu ș.a.

ONIROS (în mitologia greacă), zeu care personifică somnul cu vise sau visele din timpul somnului. Grecii credeau în funcția oraculară a viselor, pe care le împărțeau în trei categorii: prin revelație (când zeii apar fățiș în visele oamenilor, anunțându-le viitorul); prin contemplare (când experimente viitoare au loc în vis) și aluzive (asupra viitorului, înfățișat în forme simbolice).

PANDORA (în mitologia greacă), prima femeie modelată din lut, la porunca lui Zeus, de către Hefaistos și Atena. Se căsătorește cu Epimeteus, fratele lui Prometeu (care o respinsese). Ca dar de nuntă, Zeus i-a dat vestita „cutie a P.” în care erau închise toate relele omenești (ura, durerea, bolile, moartea etc.). Coborâtă pe pământ a deschis, din curiozitate, cutia și toate relele s-au răspândit printre oameni pe fundul acesteia rămânând doar speranța. Relele eliberate printre oameni erau pedeapsa lui Zeus împotriva beneficiarilor răpirii focului de către Prometeu din Olimp și al aducerii lui pe Pământ. Mitul P., ca și mitul biblic al „păcatului originar”, urmărește să explice originea răului pe Pământ. Cutia ei simbolizează acele daruri care ascund nenorociri sub o înfățișare ademenitoare.

PETROVIĆ, Aleksandr (1929-1994), cineastă iugoslav. Inițial filme documentare și de ficțiune. Reprezentant principal al „valului” negru iugoslav din anii '60, înfățișând mizeria umană, dramele marginalizaților („Doi”, „Zile”, „Am întâlnit țigani fericiți”, „Portret de grup cu doamnă”, „Migrație”).

PEUTINGER [póitiŋər], Konrad (1465-1547), umanist german. Sindic al orașului Augsburg (1493). A descoperit și publicat o copie a unei hărți otomane întocmită de un călugăr din Colmar (Franța) în 1265, înfățișând principalele localități și drumuri din Imp. Roman în sec. 3-4 („Tabula Peutingeriana”).

PLANETÁRIU (‹ fr. {i}) s. m. (ASTR.) Construcție în formă de cupolă, în interiorul căreia este înfățișată, cu ajutorul unui aparat de proiecție special, bolta cerească cu stelele și constelațiile, precum și deplasarea aparentă a a acestora, a planetelor, a Soarelui și a Lunii. Primul p. modern a fost proiectat (1913) de inginerul german W. Bauersfeld și construit de C. Zeiss (1925) la Jena (Germania).

2) prezént, a v. tr. (lat. praesentare). Întind, ofer: a prezenta cuĭva pîne [!] și sare. înfățișez, introduc: a prezenta un amic într´o societate. înfățișez, ofer, arăt, am: natura prezenta un aspect încîntător. Arăt, expun: a prezenta tablourile și faptele în ordine. Întorc spre, arăt amenințînd: a prezenta cuĭva baĭoneta. Ofer, suscit: chestiunea prezentă [!] dificultățĭ. V. refl. Apar, vin, mă arăt: mă prezent la post, la apel. Apar, ĭes la iveală: o mulțime de dificultățĭ se prezentaŭ. A prezenta armele, a le ținea [!] vertical înaintea corpuluĭ în semn de onoare unuĭ șef orĭ drapeluluĭ. A se prezenta bine saŭ răŭ, a avea o aparență care inspiră încredere saŭ nu.

privéliște f. (d. priveală, privesc, și -iște ca´n vsl. sîrb. prozorište, rus. žrĭelišče, spectacul [!]. Cp. cu izbeliște). Aspect, înfățișare: o priveliște încîntătoare de pe munte. – La Dos. prăviriște (d. prăvire, după lat. spectaculum), spectacul, teatru. În vest privelíște.

POLOVRAGI 1. Peșteră în Carpații Meridionali, în SV m-ilor Căpățânii, la 670 m alt., la ieșirea Oltețului din chei, în amonte de com. Polovragi. Lungime a galeriilor: 9.100 m. Numeroase stalactite și stalagmite. Oviectiv turistic; cunoscută și sub numele de Peștera lui Pahomie. 2. Com. în jud. Gorj, situată în depresiunea omonimă din Subcarpații Vâlcii, pe cursurile superioare ale râurilor Olteț și Târâia; 3.022 loc. (2003). Zăcăminte de grafit. Centru etnografic și folcloric. Arborete de castan comestibil (din care 10 ha ocrotite ca rezervație naturală). Localitate cu potențial climateric, cu topoclimat de adăpost, cu aer curat, lipsit de praf și alergeni. În perimetrul satului P. au fost descoperite vestigiile unei cetăți dacice de tip dava (sec. 2-1 î. Hr.), cu două niveluri de locuire, cuprinzând un turn de pază și resturi de tambururi din piatră provenite de la un sanctuar. De aici au fost recuperate unelte și arme din fier, ceramică dacică cenușie, monede, o placă din bronz cu imaginea Cavalerilor danubieni. În satul P. se află o mănăstire de maici, ctitorie din anii 1504-1505 a fraților Radul (comis) și Pătru (spătar). Biserica mănăstirii, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (atestată documentar la 6 iul. 1648, într-un hrisov emis de Matei Basarab), a fost rezidită în anii 1643-1647 (pe locul bisericii de lemn) prin strădania boierului Danciul Barbu Pârâianu (ambasador al lui Matei Basarab la Istanbul) și restaurată în anii 1690-1693 prin grija lui Constantin Brâncoveanu. Biserica păstrează picturi murale interioare executate în stil brâncovenesc (1702-1703, sfințite la 11 sept. 1703) de zugravii Constantinos, Andrei, Gheorghe, Istrate și Hranite. Dintre picturi se remarcă reprezentarea muntelui Athos, unică în pictura românească veche, precum și tablourile votive din pronaos care îi înfățișează pe domnul Constantin Brâncoveanu cu soția sa și mitropolitul Teodosie al Țării Românești. Biserica bolniței, cu hramul sf. Nicolae, zidită în stil bizantin (1731-1732), păstrează picturi murale interioare din 1738. Bibliotecă cu peste 3.000 de volume, între care unele cărți rare („Îndreptarea legii”, 1652, „Evangheliarul de la București”, 1682, „Apostolul”, 1683 ș.a.) și unele manuscrise de muzică psaltică („Evloghionul” de Anton Pann, 1846, „Anastasimatarul” lui Gherontie, 1863 ș.a.). Colecție de icoane pe sticlă și pe lemn din sec. 18-19.

POPEȘTI 1. Com. în jud. Argeș, situată în C. Găvanu-Burdea, pe cursul superior al râului Teleorman; 2.451 loc. (2003). Expl. de petrol. Biserica Sf. Nicolae (1836-1843), în satul Palanga. 2. Com. în jud. Bihor, situată în zona Dealurilor Barcăului, pe râul Bistra; 8.522 loc. (2003). Stație finală de c. f. (în satul P.). Expl. de lignit (în satele Cuzap, Varviz, Vărzari, Voivozi) și de șisturi și nisipuri bituminoase (în satul Budoi). Satul P. apare menționat documentar în 1435. 3. Com. în jud. Iași, situată în zona de contact a Câmpiei Jijiei cu Pod. Central Moldovenesc; 4.193 loc. (2003). În satul P., menționat documentar în 1476, se află o biserică de zid cu hramul Sfinții Voievozi (1776, reparată în 1937 și 1947), una de lemn cu hramul Sfânta Treime (1700, cu pridvor adăugat în 1920 și tencuită la interior în 1947) și conacul „Cantacuzino-Pașcanu” (începutul sec. 18, cu transformări ulterioare care i-au dat o înfățișare neoclasică); bisericile Sfinții Voievozi (1785) și Sf. Nicolae (1857), în satul Doroșcani; bisericile Sfinții Împărați Constantin și Elena (1833) și Sf. Dumitru (1835), în satele Hărpășești și Obrejeni. 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în NE Piemontului Oltețului, pe râul Luncavăț; 3.285 loc. (2003). Biserica de lemn cu dublu hram – Buna-Vestire și Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1757), în satul Urși. 5. Com. în jud. Vrancea, situată în zona de contact a Subcarpaților Vrancei cu Câmpia Râmnicului, la poalele de SE ale Dealului Deleanu; 3.084 loc. (2003). Centru viticol. 6. Sat care aparține orașului Mihăilești, jud. Giurgiu, pe terit. căruia au fost descoperite urmele unei așezări fortificate geto-dacice (sec. 2-1 î. Hr.), identificată ipotetic cu Argedava – important centru politic și reșed. unei căpetenii geto-dacice.

PROTEU (în mitologia greacă), divinitate marină de origine egipteană. Înzestrat de Poseidon, tatăl său, cu darul profeției și capacitatea de a lua mereu alte înfățișări, de care se folosea atunci când voia să se sustragă întrebărilor puse de muritori. Locuia în insula Pharos din Egipt. Simbol al prefacerii neîncetate a materiei.

IBN TUFAYL (Muhammad ibn ’Abd al-Malik ibn Muhammad ibn Muhammad ibn Tufayl al-Qaysi, latinizat Abubacer) (c. 1105-1185), filozof și medic arab din Spania. Romanul său filozofic „Cel viu, fiul celui treaz” (titlu inspirat de Avicenna) înfățișează evoluția unui om care, trăind pe o insulă nelocuită, învață singur meșteșugurile și științele.

HUREZ, complex monastic situat în satul Romanii de Jos (subordonat orașului Horezu), jud. Vâlcea, principala ctitorie a domnului Constantin Brâncoveanu. Cuprinde mai multe clădiri (Casa Domnească, paraclisul cu hramul Nașterea Domnului, chiliile cu două niveluri), construite în anii 1690-1697, înconjurate de un zid de incintă, biserica mănăstirii cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena, bolnița cu biserica Adormirea Maicii Domnului (ctitorie din 1696-1699 a Mariei Brâncoveanu) și schiturile Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sf. Ștefan. Biserica principală a mănăstirii H., Sfinții Împărați Constantin și Elena, a fost construită în anii 1690-1693 de meșteri conduși de Manea (vătaful zidarilor), Istrate (lemnarul) și Caragea Vucașin (pietrarul), ale căror portrete apar pictate în pridvor. În interior, biserica păstrează picturi murale originale executate în anii 1693-1704 de zugravul Constantinos (grec de origine), ajutat de Ioan, Andrei, Stan, Neagoe și Ioachim. Amplu tablou votiv (în pronaos), cu o galerie de portrete înfățișându-l pe Constantin Brâncoveanu împreună cu familia sa. Complexul monahal a fost reparat și restaurat în mai multe rânduri (1827, 1872, 1907-1912, 1954-1964, 1970-1975 și în 1994, 1996, 1997, cu sprijinul Băncii Naționale a României). În timpul lui Constantin Brâncoveanu, mănăstirea H. a funcționat ca un important centru de cultură, având o mare bibliotecă și o renumită școală de zugravi. Tot aici, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a sanctificat pe Constantin Brâncoveanu, pe fiii săi (Constantin, Ștefan, Radu, Matei), precum și pe sfetnicul său Ianache; figurează în sinaxar la 16 aug.

HOMER (probabil între sec. 10 și 8 î. Hr.), cel mai mare poet epic antic grec. I se atribuie poemele „Iliada” și „Odiseea”. Capodopere ale literaturii antice, ele sintetizează o materie epică bogată, centrată în principal pe legenda Războiului troian și pe aventurile lui Ulise de la plecarea sa din Troia până la întoarcerea în Itaca. Legenda îl înfățișează ca pe un bătrân orb, care rătăcea din oraș în oraș, recitându-și versurile. Discuția în jurul paternității acestor două poeme a dat naștere controversei homerice.

HIPPIAS din Milet (sec. 5 î. Hr.), filozof grec. Sofist. H. a fost înfățișat de Platon în trei dialoguri: „Protagoras”, „Hippias Minor” și „Hippias Maior”. Opera lui H. s-a pierdut aproape în întregime.

HIAWATHA [haiəuóθə] (sec. 16), șef amerindian din tribul onodaga din America de Nord, care ar fi înființat, în c. 1570, Confederația triburilor irocheze. Legenda îl înfățișează ca pe o figură magică cu rol important în civilizarea poporului său.

HIALÍN, -Ă (‹ fr. {i}; {s} gr. hyalos „sticlă”) adj. Care are înfățișarea, transparența sticlei. ◊ Țesut h. = substanță omogenă, clară, fără structură. În mod normal există în cartilaje, corpul vitros, glanda tiroidă, iar în unele tumori apare prin degenerarea țesutului conjunctiv. ♦ (GEOL.) (Despre elementele componente ale rocilor magmatice) Care se prezintă sub formă sticloasă, datorită răcirii rapide a topiturii din care s-au format.

HESPERÓRNIS (‹ fr. {i}; {s} gr. hepseros „de seară, de apus” + ornis „pasăre”) subst. Pasăre acvatică fosilă, cu talia și înfățișarea unui cufundar, bună înotătoare, dar cu aptitudini de zbor mai reduse. A trăit în Cretacicul superior și a fost descoperită în depozitele de cretă din Kansas (S.U.A.).

HERONDAS (c. sec. 3 î. Hr.), poet grec. Unul dintre creatorii genului „mimilor”, mici scenete înfățișând, cu vervă și fantezie, scene din viața cotidiană („Mijlocitoarea”, „Geloasa”, „Cizmarul”).

HARUNOBU, Suzuki (c. 1725-1770), pictor și xilogravor japonez din școala Ukiyo-e. Lucrări cu un colorit delicat, înfățișând îndeosebi copii actori, femei cu siluete zvelte și grațioase („Tânără femeie cântând din flaut”, „Femeie pe punte”, „Fată dezvelind lăstari de bambus de sub zăpadă”, „Îndrăgostiți sub ninsoare”, „Plimbare pe malul râului”, „Plimbare în ploaie”, „Femeie în luptă cu vântul”, ciclul „Opt vederi de interior”). A contribuit la perfecționarea tehnicii stampei în mai multe culori, mărind numărul clișeelor în lemn de la trei la șapte-opt pentru fiecare culoare.

HARPII (în mitologia greacă), divinități răufăcătoare. Fiicele lui Thaumas și ale oceanidei Electra, trei la număr (Aelo, Celeno și Ocipete). Înfățișate ca monștri feminini înaripați sau ca păsări de pradă cu cap de femeie. La Homer, apar ca personificări ale vârtejurilor și uraganelor. ♦ Fig. (La sg.) Femeie hrăpăreață, arțăgoasă și rea.

HARDY [há:di], Thomas (1840-1928), scriitor englez. Nuvele („Micile ironii ale vieții”) și romane cu atmosferă pesimistă și fatalistă, înfățișând cel mai adesea oameni înfrânți de destin („Departe de lumea dezlănțuită”, „Întoarcerea băștinașului”, „Primarul din Casterbridge”, „Tess d’Uberville”, „Jude neștiutul”), cu tendință simbolico-filozofică, remarcabile prin adâncimea analizei psihologice. Poeme în care lirismul se îmbină cu măreția epică („Poeme din Wessex”, „Poezii despre trecut și prezent”). Drama în versuri „Suveranii”.

PUNK [pank] (‹ cuv. engl.) subst. Denumire a unei forme de subcultură a tineretului, în special cel din mediile mărginașe din marile orașe, apărută în Marea Britanie la sfârșitul anilor '70 și caracterizată prin înfățișări și comportamente șocante (părul vopsit în culori stridente, tunsori ciudate, extravagante etc.), muzică agresivă, caracteristică. A reprezentat o consecință a lipsei de perspectivă și a depresiei. ♦ Mișcare muzicală cristalizată în anii 1976-1977 în Marea Britanie (Sex Pistols, Clash, Jam, Damned), marginală, dar rezistând mai mult timp în S.U.A., având în centru spiritul iconoclast și rebel. Reconstruire a unei versiuni moderne a rock-ului, brutală și sălbatică, bazată pe acorduri simple și ritm ambalat.

rebegésc (mă) v. refl. (ung. rebegni și remegni, a te teme, a tremura). Fam. Amorțesc de frig, înțepenesc, mă îngurzesc: ce te-aĭ rebegit așa? Fig. Îmĭ ĭaŭ o înfățișare păcătoasă, sărăcăcĭoasă. – În nord ribe- și răbi-, în sud și răbe-: răbegit de frig (VR. 1920, 10, 517).

șoprón, șoproane, (șopru), s.n. – Construcție de lemn pentru protejarea furajelor împotriva ploii și zăpezii; oboroc. „Patru stâlpi de lemn lungi de 7 m., legați atât în partea de sus, cât și jos, cu bare de lemn în formă de pătrat, cu latura de circa 3,5 m. (...) Pentru ca fânul să nu se depoziteze pe pământ, la circa 50 cm. de pământ sunt așezate lese împletite din nuiele de alun. (...) Acoperișul are forma unei piramide” (idem). Construcții de acest tip au fost înregistrate în Olanda, având absolut aceiași structură și înfățișare precum cele maramureșene (Paul Petrescu). – Din germ. Schoppen (DER, DEX).

om, oameni, s.m. – 1. Bărbat (însurat). 2. Soț. 3. Capul familiei (în societatea patriarhală). 4. (top.) Vârful Omul (1931 m.), situat la sud de Bistrița Aurie, la granița dintre Bistrița-Năsăud și Suceava, „amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homorod” (Filipașcu 1940); cf. Vf. Omul, din M-ții Bucegi, Omul de Piatră, din M-ții Făgăraș, cu sensul de „om sacru” (Vulcănescu, 1985). Numele topic provine fie de la sensul (3) „cap, vârf„, fie de la prezența unor stânci având configurații umanoide, de unde încărcătura mitologică, reminiscență a practicilor de adorare a pietrelor (Scurtu 1966). 5. (mit. loc.) Omul Nopții (Omul de Miază-Noapte, Omul Pădurii, Omul cel Sălbatic, Omul Vântului, Feciorul Pădurii, Fercheșul Pădurii). „înfățișat uneori ca un antropoid cu un singur ochi sau cu un singur picior, care merge sărind ca iepurele, când mare, când mic, Omul Nopții o urmărește pe Fata Pădurii, o prinde, o omoară, rupând-o în două și o consumă în fața ciobanului-victimă” (Eretescu 2007: 11). Un personaj mitologic oarecum similar există în legendele abhaze (din Caucaz) pe numele Abnauayuh „omul pădureț” (Kernbach 1989). – Lat. homo „om”.

închipuí, închipuiesc, vb. tranz. – A transforma, a face, a întocmi; a reprezenta printr-o icoană: „Vin meșteri și mă cioplesc, / Icoane mă-nchipuiesc” (Bilțiu 1996: 224). – Din în- + chip „față, înfățișare” + -ui.

Crăciún, s.n. – 1. Sărbătoare religioasă de factură creștină, care aniversează nașterea lui Iisus Hristos (25 decembrie). La origine, sărbătoarea aniversa nașterea lui Mithra. 2. Personaj mitic înfățișat ca un moș bun. – Probabil din lat. creatio, -onis „naștere” (MDA); Probabil cuvânt autohton (Brâncuși 1983).

*unifórm, -ă adj. (lat. uniformis, d. unus, unu, și forma, formă. V. di-form). De o singură formă saŭ înfățișare, neschimbat: case uniforme, aspect uniform, vĭață uniformă. S. f. Haĭnă uniformă purtată de militarĭ, elevĭ saŭ funcționarĭ: uniformă de cavalerie, de liceŭ, de la căile ferate. Adv. În mod uniform.

mínă1 (înfățișare) s. f., g.-d. art. mínei

înfățișá (a ~) vb., ind. prez. 3 înfățișeáză, 1 pl. înfățișắm; conj. prez. 3 înfățișéze; ger. înfățișấnd

înfățișáre s. f., g.-d. art. înfățișắrii; pl. înfățișắri

sărăcăcĭós, -oásă adj. Cu înfățișare săracă: haĭnă, casă sărăcăcĭoasă.

*zoomorfízm n. (d. zoomorf). înfățișare de animal: zoomorfizmu zeilor Egiptenilor.

REMBRANDT, Harmenszoon van Rijin (1606-1669), pictor și gravor olandez. Născut la Leyda, a luat aici primele lecții de pictură și gravură; în jurul lui 1631 s-a stabilit la Amsterdam, unde profesorii săi i-au deschis orizontul spre arta italiană și spre clarobscurul lui Caravaggio. Începuturilor de la Leyda, reprezentate de lucrări de mici dimensiuni înfățișând scene de interior de inspirație biblică, portrete de bătrâni, autoportrete și nuduri, lucrate în contraste cromatice energice, le urmează, după ce s-a mutat la Amsterdam, o apropiere evidentă de viziunea și tehnicile barocului. Dramatismul compozițiilor sale va deveni tot mai intens, iar temelor biblice – de inspirație protestantă – li se vor alătura cele ale vieții de fiecare zi, pătrunse de aceeași reculegere gravă și de dorința de a surprinde viața interioară a personajelor. Opera sa constituie momentul de culme al clarobscurului, dar și al reprezentării pline de strălucire a efectelor de lumină – deopotrivă în compozițiile cu mai multe personaje și în peisaje – într-o viziune despre care s-a spus că e „a gloriei aurului și umbrei”. Gravura în acvaforte (finisată cu acul) a atins la el o inegalabilă perfecțiune, constituind un model pentru gravorii epocilor de mai târziu. Cele aproape 60 de autoportrete dezvăluie una dintre cele mai dramatice autobiografii din istoria artei universale, așa cum celelalte picturi, cele 300 de gravuri și peste 1.000 de desene constituie o profundă meditație asupra destinului uman.

REPIN, Ilia Efimovici (1844-1930), pictor rus. Prof. de istoria picturii la Academia de Artă din Sankt-Petersburg. Unul dintre ctitorii picturii ruse moderne. Reprezentant al peredvijnicilor. A înfățișat aspecte din viața poporului rus („Ivan cel Groaznic și fiul său Ivan”, „Zaporojenii scriind o scrisoare sultanului Mahomed al IV-lea”, „Edecarii de pe Volga”, „Procesiune religioasă în gubernia Kursk”). Strălucit portretist („Musorgski”, „Tretiakov”, „V.V Stasov”, „Lev Tolstoi”). Opera sa se caracterizează printr-o viziune monumentală, dinamism, cromatică caldă și strălucitoare, pensulație largă. Lucrări teoretice („Apropiere depărtată”).

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

REYMONT [réimont], Władysław Stanisław (1867-1925), scriitor polonez. Romane de factură socială repudiind civilizația industrială („Pământul făgăduinței”). Capodopera sa, „Țăranii”, un roman epopeic, înfățișează un larg tablou al satului în succesiunea anotimpurilor, cu mulțimea de evenimente și personaje. Narațiuni autobiografice („Comedianta”, „Frământări”), evocări istorice (trilogia „Anul 1794”, „Ultima dietă a republicii”, „Insurecția”). Premiul Nobel pentru literatură (1924).

àer n. 1. fluid gazos și transparent care formează atmosfera: să respir un aer mai liber, mai curat GR. AL. 2. aerul feței, fizionomie, înfățișare: smeritul cotoiu cu un aer de sfânt GR. AL.; 3. (galicism) arie, melodie: ca robul ce cântă amar în robie un aer duios BOL. [Lat. AËR: vorba adevărat populară e văzduh; sensul 3 după fr. air].

aievea adv. pe față, invederat, în realitate: să se încredințeze de sunt aievea cele ce-i se înfățișa ISP. [Slav. IAVE, cu a protetic, ca în aidoma].

RICHIER [riʃié], Germaine (1904-1959), sculptor francez. A pornit de la o viziune de factură clasicizantă, evoluând spre o tematică în care erau cuprinse animale ce, prin tradiție, menesc răul – lilieci, broaște râioase, păianjeni. A abordat apoi o sculptură – folosind cu predilecție bronzul – reprezentând făpturi umane cu înfățișare grotescă sau tragică, apropiindu-se astfel programatic de expresionism.

ROBERT [robér], Hubert (1733-1808), pictor, grafician, decorator și proiectant de grădini francez. Precursor al romantismului. Supranumit „Pictorul ruinelor”, peisajele sale („Pont du Gard”) înfățișează lumea antichităților din Italia și din Franța și se caracterizează prin rigoarea perspectivei și dozajul subtil al luminii („Portul Ripetta din Roma”). Preocupări în amenajarea parcurilor (Versailles, Compiègne, Rambouillet).

arătà v. 1. a face să se vază: mi-a arătat casele; 2. a se ivi, a apare: ca să nu s’arate mai țanțoși PANN; 3. a avea aerul sau înfățișarea: arată rău. [Origină necunoscută].

arătare f. 1. înfățișare sau dare pe față; 2. vedenie, nălucă: ivindu-se pe munte o 'naltă arătare AL.

ROMANTÍSM (‹ fr. {i}) s. n. 1. Atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de evocare a lumii în aspectele ei fenomenale, concrete, opunând faptul individual și istoric tipurilor eterne și abstracte ale clasicismului, prin afirmarea primatului factorului emoțional asupra celui rațional, al imaginației asupra observației, prin exacerbarea sensibilității (religiozitate, melancolie, sentimentul naturii), a subiectivității și a spontaneității, prin tendința evaziunii în vis, în exotic, în trecut. 2. Mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19. R. a influențat nu numai arta și literatura, ci și filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, economia politică etc. R. se conturează în fiecare țară ca o mișcare cu conținut și finalitate specifică. Reprezentanții lui se adresează cu precădere tradiției, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului național. Literatura romantică și-a găsit izvoare și expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socialismul utopic, în idealismul kantian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecticii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrâurire considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. târziu, metafizica voluntaristă a lui Schopenhauer și individualismul nietzschean, ca și existențialismul lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacție împinsă până la revoltă față de canoanele tematice și formale ale clasicismului, r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic și al academismului, a domniei raționalismului rece și a ordinii stereotipizate, pentru ieșirea din convențional și abstract, pentru lărgirea nelimitată a universului de probleme, de atitudini, de reprezentări și de imagini ale omului și artei; el a proclamat primatul subiectivității, ideea afirmării originalității, spontaneității și sincerității emoționale, a liberei inspirații personale; a promovat fantezia și sentimentul, cultul eului, individual și național, și libertatea de expresie ca principii și condiții fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregirii arte moderne. Pregătit și anunțat de preromantism, s-a manifestat în momente diferite ale evoluției fiecărei literaturi naționale. R. introduce în literatură noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, pitorescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) și favorizează apariția unor noi specii în cadrul genurilor tradiționale, ca și fuzionarea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a infuzat lirism genului epic și dramatic, a încurajat amestecul de tragic și comic, de sublim și grotesc, a desființat regula celor trei unități, s-a arătat deschis la inovațiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură și a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). În privința mijloacelor de expresie, a preferat comparației metafora, vocabulei nobile cuvântul comun, populat, încărcat de valori afective, aluzia, sugestia, verbul energic și elocvent. Subordonând expresia necesității de a comunica „stări sufletești”, romanticii au înlesnit diversificarea stilurilor individuale în funcție de natura mișcărilor psihice și a emoțiilor trăite, cultivând, potrivit temperamentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă, încărcată de imagini și antiteze. În proză, el manifestă predilecție pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acțiunea captivantă iar în dramă pentru conflictele violente, eroii antagonici, lovitura de teatru și tirada retorică. Printre reprezentanții cei mai de seamă ai r., în diferite literaturi, se remarcă: frații Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoffmann, Uhland (Germania); Coleridge, Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gérard de Nerval (Franța); Manzoni, Leopardi (Italia); Pușkin, Lermontov (Rusia); Mickiewicz, Słowacki (Polonia); Petöfi (Ungaria); Espronceda (Spania) ș.a. În România r. cunoaște trei etape principale: prima, între 1830 și 1840, caracterizată prin explorarea concomitentă a unor motive preromantice și romantice (poezia ruinelor, a nopții, a visului, a meditației), cu influențe lamartiniene (Heliade Rădulescu, V. Cârlova); a doua definește momentul pașoptist, cu predominanța liricii militante, patriotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filonului folcloric (Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureșanu, Russo ș.a.); a treia, postpașoptistă, cu inflexiuni elegiace, pesimiste și critice. R. românesc culminează în creația lui Eminescu, unul dintre cei mai mari scriitori romantici europeni. Succesiv (fenomenul e caracteristic și altor literaturi), atitudinea romantică, în diferite ipostaze și parțial, reapare și în epocile ulterioare (Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuță, Delavrancea, Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Al. Philippide, E. Botta). În artele plastice, r. este caracterizat cu predilecție pentru exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice și patetice, al temelor istorice și al legendelor medievale, al peisajului furtunos sau cu ruine, evocatoare de frământare și mister, ca și prin colțurile de natură care stârnesc emoțiile intime, duioșia, melancolia și meditația solitară etc., prin cultivarea urâtului și grotescului care modifică idealul clasic al frumuseții echilibrate și armonioase. Actul de naștere al r. în pictură pare să fie compoziția „Ciumații din Jaffa” (1840) a lui A.J. Gros. Tendințele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sunt înfățișate cu o crudă și violentă veridicitate, într-o cromatică vie și expresivă. R. se definește ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Géricault („Pluta Meduzei”) și Delacroix, Decamps, Fromentin, Gustave Doré, David Casper Friedrich ș.a. În sculptură întâlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude și Aug. Préault. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal și, în unele aspecte ale operei sale din tinerețe, Nicolae Grigorescu. În muzica r. a fost prevestit de Școala de la Mannheim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart) și, în special, de creația lui Beethoven. Expresia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms și piesele instrumentale ale lui Schumann și Chopin, atingând patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi și Wagner și prin lucrări programatice de vaste proporții ca „Simfonia Fantastică” de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schiller, Goethe, Byron, Pușkin, frumusețile naturii, inspiră pe compozitori, le stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia și orchestrația devin mai subtile și mai nuanțate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paganini, Listz) și dirijorală spectaculoasă. Datorită lui Listz apare genul nou al poemului simfonic. Este valorificat folclorul muzical, se cristalizează școlile muzicale naționale, apar critica și publicistica muzicală. Unii militează pentru revoluționarea limbajului muzical (Schumann, Berlioz, Listz, Wagner), alții preferă să rămână credincioși tradițiilor (Brahms, Reger). Prin Franck, Saint-Saëns, Fauré, Bruckner, r. își trăiește epilogul (postromantism) care s-a prelungit până către mijlocul sec. 20.

ROMẤN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec.7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr.sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

aspect m. 1. formă exterioară, înfățișare; 2. fețe diferite sub cari se prezintă un lucru, o afacere.

bătăios a. 1. cui îi place a se bate sau a se certa; 2. fig. strașnic (în bine sau în rău): vin bătăios; femeie bătăioasă, frumoasă și cu înfățișarea bărbătească.

RONETTI-ROMAN, M. (1852-1908, n. Roman), scriitor român. Drama psihologică „Manasse” înfățișează triumful dragostei și al mentalității emancipate asupra prejudecăților rasiale; poemul romantic „Radu”.

boiu n. statură, înfățișare: boiul lui arată a fi ceva deosebit ISP. Turc. BOY].

caifet n. 1. înfățișare: am cu caifet de hoț ? Fil.; 2. lux (de haine); ce cai, trăsuri, ce caifet! 3. rang (mai mult ironic): cu ce ne ținem caifetul Al. [Turc. KYIAFET, fizionomie, exterior].

Cenușăreasă f. 1. eroină din basme care ascunde sub o înfățișare respingătoare și neroadă, cele mai înalte însușiri ale inimii și ale minții; 2. fig. femeie murdară și proastă.

chip n. 1. imagine, figură: un chip de marmură frumos EM.; chip cioplit, idol, statuă; 2. înfățișare, față: frumoasă la chip și la făptură; 3. formă: în chip de pasăre; 4. mod, mijloc: în ce chip? nu e chip. [Ung. KÉP]. ║ (și pl. chipurile) adv. pro formă, adică (mai mult ironic): a venit, chip, să-mi spuie.

cocuță f. 1. copil de fașă, prunc; 2. păpușă ce înfățișează un copil mic. [V. cocă].

comedie f. 1. piesă de teatru în care se înfățișează într’un mod hazliu vițiile, ciudățeniile și apucăturile ridicule ale societății: comedie de caracter, de intrigă, de moravuri; 2. locul unde se joacă comedia: petrece foarte bine la comedie. [Termen luat din cultul lui Dionysos: comedia era la început cântarea procesiunii dionysiace, procesiune grotescă și grosolană, cu care sătenii serbau sfârșitul culesului viilor celebrând pe zeu și batjocorind pe trecători].

imagine f. 1. chip, reprezentare prin pictură, sculptură, etc.; 2. mică stampă înfățișând un subiect religios sau altul; 3. asemănare: acest copil e imaginea tatălui său; 4. reprezentarea unui obiect în oglindă, hrană; 5. reprezentarea în spirit, idee; 6. metaforă ce redă o idee cu mai multă vioiciune prin sensibilizarea ei: dicțiune plină de imagini.

înfățișà v. l. a pune în față, a prezenta; 2. a pune în vedere, a reprezenta; 3. a compare, a veni înaintea unui tribunal. [V. fățiș].

înfățișare f. 1. (re)prezentațiune; 2. comparițiune; 3. aparență, aspect.

înfățoșà v. Mold. V. înfățișà: s’a înfățoșat cu o cană mare de lut CR. [Din fățos = fățiș].

lanternă f. felinar: lanternă magică, instrument de optică (inventat la 1645 de iezuitul Kircher), cu ajutorul căruia se înfățișează în mare, pe un zid sau pe o pânză albă, imaginea figurilor depinse în mic pe o lamă de sticlă.

marțial a. răsboinic: înfățișare marțială. curte marțială, tribunal militar în timp de răsboiu; lege marțială, care autorizează în unele cazuri întrebuințarea forței, armate.

meschin a. 1. sgârcit, calic; om meschin; 2. de înfățișare sărăcăcioasă (= fr. mesquin).

oferì v. 1. a da din bunăvoință sau din recunoștință: a oferi un dar; 2. a arăta vederii, a înfățișa minții: acest peisaj oferă un tablou încântător; 3. a pune la dispozițiune: a oferi o cameră; 4. a se propune, a se prezenta: m’ofer a vă servi.

șovălc! int. indică un mers șovăitor: un ciocârlan șchiop șovălc, șovălc! se înfățișează înaintea sfintei CR.

părea v. a avea înfățișarea, aparența: a părea îmbătrânit. V. pare.

prezentà v. 1. a înfățișa, a oferi: a prezenta un buchet; 2. a introduce: a prezenta într´un cerc; 3. a întoarce către: a prezenta pieptul său inamicului; a prezenta armele, a ținea pușca drept înainte, în semn de onoare; 4. a arăta: a prezenta un aspect frumos; 5. fig. a expune: a prezenta faptele în ordine; 6. a apare înaintea cuiva: mi s’a prezentat ieri; 7. a se oferi: s´au prezentat mulți.

Calvar(iu) n. 1. numit și Golgota, munte aproape de Ierusalim, pe vârful căruia Isus fu răstignit; 2. ridicătură înfățișând Calvariul. V. Vocabular.

rebarbativ a. aspru și respingător (la înfățișare).

rigă m. 1. od. rege: cu trufie riga ungur către țară ’naintează GR. AL.; 2. carte de joc ce înfățișează un rege: rigă de cupă. [Gr. mod.].

sărăcăcios a. cu înfățișare săracă: haină, casă sărăcăcioasă.

Secu n. mănăstire de călugări în jud. Neamțu, zidită la 1560 sub Al. Lăpușneanu; ocolită de munți, ea are înfățișarea unei cetățui. Lupte între Eteriști și Turci (1821).

ÁER1 s. n. 1. Amestec de gaze care alcătuiesc straturile inferioare ale atmosferei și care este absolut necesar vietăților aerobe. ◊ Aer lichid = lichid obținut prin răcirea aerului până sub temperatura de -183°C la presiune normală și folosit pentru separarea elementelor sale componente. Aer comprimat = aer la presiuni mai mari decât presiunea atmosferică, obținut cu compresoarele. Aer condiționat = sistem de ventilație a aerului din încăperi în scopul păstrării proprietăților fizice normale ale acestuia. ◊ Loc. adv. La (sau în) aer (liber) = într-un loc neacoperit, afară. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer curat. 2. Văzduh, atmosferă. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne că se pregătește ceva (în ascuns). A fi (sau a rămâne) în aer = a se afla într-o situație critică, a nu avea nicio perspectivă. 3. înfățișare, aspect, expresie. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să...) = a da impresia că... A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate; a se îngâmfa, a se făli. [Pl.: (în expr.) aere] – Lat. aer, aeris (și cu înțelesurile fr. air).

ZUGRĂVÍ, zugrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi pereții unei clădiri sau ai unei încăperi cu o soluție apoasă de var amestecată cu humă (și cu diverși coloranți), uneori și cu desene care imită tapetul. 2. Tranz. (Rar) A picta. ♦ A desena. ♦ A scrie (caligrafic). 3. Refl. și tranz. Fig. A (se) profila, a (se) contura; a (se) proiecta, a (se) reflecta. ♦ Refl. (Despre stări psihice) A se imprima, a se reflecta, a se exterioriza pe figura cuiva. 4. Tranz. Fig. A înfățișa prin cuvinte, a reda, a descrie, a prezenta. – Din zugrav.

ALEGORIZÁ, alegorizez, vb. I. Tranz. A înfățișa ceva prin alegorii. – Din fr. allégoriser.

VARIÁ2, variez, vb. I. 1. Intranz. A fi felurit, diferit, deosebit (după locuri, împrejurări, situații); a nu semăna, a nu avea aceeași înfățișare, structură, compoziție etc. cu altceva. 2. Tranz. A da o formă diferită, a schimba. 3. Intranz. și tranz. (Mat.) A(-și) schimba valoarea. [Pr.: -ri-a] – Din fr. varier, lat. variare.

ALÚRĂ, aluri, s. f. 1. Fel de a se mișca; mers, umblet; înfățișare, ținută. 2. Mod de deplasare a unui animal. 3. Ritm în care se desfășoară o acțiune individuală sau colectivă în întrecerile sportive. 4. Mod în care se desfășoară un eveniment, o întâmplare etc. [Pr.: alüră] – Din fr. allure.

VEDÉRE, (I 4, II) vederi, s. f. I. 1. Faptul de a (se) vedea; percepere a imaginilor cu ajutorul văzului; vedenie. ◊ Loc. adv. La vedere = în văzul tuturor, în public, deschis. Din vedere = a) (numai) privind; (numai) după înfățișare, fară a-l fi cunoscut personal; b) la repezeală. ◊ Loc. prep. În vederea... = în scopul..., pentru... ◊ Expr. A avea pe cineva în vedere = a se interesa de aproape de cineva, a avea grijă (de cineva), a ține în evidență pentru un anumit scop. A avea ceva în vedere = a avea o intenție, a-și face un plan, a urmări realizarea unui scop. A pune (cuiva ceva) în vedere = a face cunoscut, a comunica cuiva o hotărâre; a avertiza. A trece cu vederea = a nu ține seamă, a nu lua în seamă; a scuza cuiva o greșeală; a omite. (Reg.) La bună vedere! formulă de salut la despărțire. ♦ (Pop.) Întâlnire (pusă la cale de părinți sau de pețitori) între două persoane de sex opus, pentru mijlocirea unei căsătorii. 2. Simțul văzului; ochii. ◊ Expr. A avea vederea scurtă sau a fi scurt de vedere = a fi miop. 3. înfățișare, chip, aspect. 4. Priveliște, peisaj. ♦ Fotografie înfățișând un peisaj; carte poștală ilustrată. II. (Mai ales la pl.) Părere, idee, concepție, convingere. – V. vedea.

VÍLĂ, vile, s. f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (în Evul Mediu) Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

VIÓI, VIOÁIE, vioi, vioaie, adj. 1. Care este plin de viață, de vigoare; iute în mișcări, sprinten; zglobiu, zburdalnic. ♦ (Despre ochi; p. ext. despre privire, înfățișare) Radios, luminos, viu. ♦ Ager, isteț. 2. Aprins, înflăcărat, intens. ♦ (Despre sunete, melodii etc.) Cu ritm accelerat; săltăreț; vesel. [Pr.: vi-o-] – Viu + suf. -oi.

VOTÍV, -Ă, votivi, -e, adj. (Despre inscripții) Care exprimă o făgăduință solemnă (față de divinitate); hărăzit, închinat divinității. ◊ Tablou votiv = fragment dintr-o pictură murală (bisericească) înfățișând pe ctitori, de obicei cu miniatura bisericii în mâini. – Din fr. votif, lat. votivus.

ANIMALIÉR, -Ă, animalieri, -e, adj. 1. Care se referă la animale, de animal. 2. (Despre opere de artă) Care reprezintă animale; (despre plasticieni) care înfățișează animale în operele lor. [Pr.: -li-er] – Din fr. animalier.

VÚLTUR, vulturi, s. m. 1. Numele mai multor păsări răpitoare de zi, mari, cu ciocul lung, ascuțit și coroiat, cu aripi lungi și cu picioare puternice, cu gheare tari, care se hrănesc cu animale vii și cu stârvuri; vultan. ◊ Ochi (sau privire) de vultur = privire foarte ageră, pătrunzătoare. ◊ Compuse: vultur-bărbos sau vultur-cu-barbă, vultur-negru = vultur impunător, cu spatele brun-cenușiu, aripile negre, pântecele și pieptul galben-ruginiu; zăgan (Gypaetus barbatus); vultur-pleșuv = vultur cu gâtul gros, cu penele de culoare brun-închis, cea mai mare pasăre răpitoare din Europa (Aegypius monachus); vultur-pescar = specie de vultur, de culoare brun-închis pe partea dorsală și albă pe partea ventrală, care se hrănește cu pește (Pandion heliaetus). ♦ Fig. Bărbat viteaz, curajos, măreț, falnic. 2. Stindard al legiunilor romane, înfățișând de obicei un vultur (1); figură simbolică reprezentând un vultur, pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări. 3. (Art.) Constelație boreală, situată la sud de constelația Lebedei și vizibilă vara. [Acc. și: vultúr] – Lat. vultur, -uris.

UNIFÓRM, -Ă, uniformi, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Adesea adverbial) Care are permanent și pe toată întinderea sau durata aceeași formă, aceeași înfățișare, aceeași intensitate, aceeași viteză, aceeași desfășurare etc.; care este la fel, constant, lipsit de variații. 2. S. f. îmbrăcăminte croită după un anumit model și purtată în mod obligatoriu de membrii unor instituții (armată, școală etc.). – Din fr. uniforme, lat. uniformis, -e.

ANTROPOMORFÍSM s. n. Concepție care atribuie însușiri omenești unor lucruri, ființe sau procese din natură. ♦ Reprezentare a zeilor și a divinității sub înfățișare omenească. – Din fr. anthropomorphisme.

ANULÁR, -Ă, anulari, -e, adj. (Rar) De forma unui inel, care se înfățișează ca un inel. – Din fr. annulaire.

URÂCIÚNE, urâciuni, s. f. 1. Ființă cu înfățișare respingătoare; monstru, pocitanie, pocitură. 2. (înv. și reg.) Urâțenie (1). [Var.: uriciúne s.f] – Urî + suf. -ciune.

URẤT, -Ă, (I) urâți, -te, adj., (II) adv., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are o înfățișare neplăcută, care este lipsit de frumusețe, de armonie; p. ext. pocit, hâd, hidos. 2. Care displace, care provoacă repulsie din punct de vedere moral. ♦ (Despre comportare, fapte) Contrar moralei, dreptății, bunei-cuviințe; necuviincios; imoral; reprobabil. ♦ Neplăcut; grav. 3. (Despre vreme) Posomorât, ploios, friguros. II. Adv. într-un mod neplăcut, nepotrivit; imoral, ◊ Expr. A se uita urât la cineva = a privi cu dușmănie pe cineva. III. S. n. 1. Stare sufletească apăsătoare provocată de teamă, de singurătate, de lipsă de ocupație, de viață banală etc.; plictiseală; indispoziție. ◊ Loc. prep. De urâtul cuiva (sau a ceva) = din cauza plictiselii sau aversiunii (provocate de cineva sau de ceva). ◊ Expr. A-i fi (cuiva) urât = a) a se teme (în singurătate); b) a se plictisi. A-și face de urât = a se distra, a-și alunga plictiseala. A ține cuiva de urât = a sta în compania cuiva (pentru a nu se plictisi). 2. Dezgust, aversiune față de cineva sau de ceva. – V. urî.

APARÉNȚĂ, aparențe, s. f. înfățișare exterioară (și adesea neconformă cu realitatea) a cuiva sau a ceva. ◊ Loc. adv. În aparență = după exterior, la prima vedere. ◊ Expr. A salva aparențele = a reuși să dea unui lucru, unei situații etc. o înfățișare care să ascundă o realitate neplăcută. – Din fr. apparence, lat. apparentia.

APĂREÁ, apár, vb. II. Intranz. 1. A se arăta în fața cuiva, a deveni vizibil cuiva, a se ivi; a lua naștere. ♦ A se arăta (cuiva) sub o anumită înfățișare, a lua (pentru cineva) un anumit aspect. 2. (Despre publicații) A ieși de sub tipar. [Var.: apáre vb. III] – Din lat. apparere (după părea).

APOCALÍPS s. n. Parte din Noul Testament în care este înfățișat în chip alegoric sfârșitul lumii. ♦ P. ext. Scriere religioasă cuprinzând prorociri despre sfârșitul lumii. ♦ Sfârșitul lumii în religia creștină. [Var.: apocalipsă s. f.] – Din fr. apocalypse, lat. apocalypsis.

URIÁȘ, -Ă, uriași, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Personaj fabulos din basme cu înfățișare omenească, de dimensiuni gigantice. 2. S. m. și f. Persoană foarte înaltă și robustă. ♦ Fig. Personalitate cu merite excepționale într-un anumit domeniu; titan, gigant; colos. 3. Adj. De proporții enorme, cu mult peste medie; enorm, colosal, gigantic. [Pr.: -ri-aș] – Din magh. óriás.

ARĂTÁ, arắt, vb. I. 1. Tranz. A expune ceva intenționat privirilor cuiva; a da la iveală, a lăsa să se vadă. ◊ Expr. (Refl.) A se arăta doctorului = a se duce să fie exa­minat de un medic. 2. Tranz. A indica (printr-un gest) persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. ◊ Expr. A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară dintr-un loc. A arăta (pe cineva) cu degetul: a acuza, a supune oprobriului public. ♦ A indi­ca o măsură, o direcție etc. ♦ A indica ora, minutele și secundele. 3. Tranz. A da o explicație, a explica, a face o expunere (pentru a lămuri, a dovedi, a convinge). ◊ Expr. (Fam.) Îți arăt eu ție ! se spune pentru a amenința pe cineva. 4. Tranz. și refl. A (se) manifesta, a (se) exterioriza (prin vorbe, gesturi, atitudini). ♦ Tranz. A da dovadă de...; a dovedi. ♦ Intranz. A părea (după înfățișare); a avea o anumită înfățișare. ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună. 5. Refl. A apărea, a se ivi (pe neașteptate). – Lat. *arrectare.

ARĂTÓS, -OÁSĂ, arătoși, -oase, adj. Care are o înfățișare frumoasă sau impunătoare. – Arăta + suf. -os.

ÁRBORE, arbori, s. m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ◊ Compuse: arbore-de-cacao = plantă lemnoasă specifică zonei tro­picale, cultivată pentru semințele ei comestibile (Theobroma cacao); arbore-de-cafea = plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Africii și Asiei, cultivată pentru semințele ei comestibile (Coffea arabica); arbore-de-cauciuc = plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cau­ciucul natural (Hevea brasiliensis); arbore-de-pâine = plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și foarte groasă, al cărei fruct sferic, cu gust de pâine, se consumă fiert sau copt (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ originar din Extre­mul Orient, înalt și foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. ** Arbore genealogic = reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri) înfățișând filiația și gradul de înrudire ale membrilor unei familii (aristocratice). 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. (Mar.; în sintagma) Arbore mic = trinchet. 4. (Rar) Catarg. [Var.: árbor s. m.] – Lat. arbor, -is.

ARBORESCÉNT, -Ă, arborescenți, -te, adj. Care are înfățișarea unui arbore (1); care este ramificat asemenea crengilor unui arbore. – Din fr. arborescent, lat. arborescens, -ntis.

TABLÓU, tablouri, s. n. I. 1. Pictură, desen, gravură etc. executate pe suport de lemn, pânză, carton; p. ext. pictură, desen, gravură, fotografie etc. înrămate și așezate (în scop decorativ) pe pereții unei încăperi. ◊ Tablou viu (sau vivant) = grup de persoane care stau nemișcate într-o anumită poziție, pentru a înfățișa sau a evoca o scenă simbolică. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A rămâne tablou = a rămâne surprins, înlemnit. 2. Priveliște din natură, care impresionează prin frumusețe și pitoresc. 3. Fig. Descriere sau evocare făcută prin cuvinte. 4. Diviziune a unei piese de teatru sau subdiviziune a unui act, care marchează schimbarea decorului, trecerea timpului etc. 5. Tabel (1). 6. Grafic compus dintr-o grupare de termeni, de simboluri, de numere (dispuse în șiruri și coloane) II. 1. Placă de marmură, de metal, de lemn pe care sunt montate diferite aparate folosite la acționarea unui sistem tehnic sau la controlul funcționării lui; placa împreună cu aparatura respectivă. ◊ Tablou de bord = tablou pe care sunt fixate aparatele și instrumentele necesare controlului și manevrării unui vehicul. 2. Placă prevăzută cu cârlige de care se agață fișele muncitorilor dintr-o întreprindere, cheile camerelor dintr-un hotel sau dintr-un sanatoriu etc. – Din fr. tableau.

TAPISERÍE1, (1, 2) tapiserii, s. f. 1. Țesătură decorativă din lână sau din mătase înfățișând subiecte diverse sau teme alegorice, lucrată manual sau la război și folosită mai ales la împodobirea pereților sau a unor mobile. 2. Lucru de mână cusut pe o canava cu lână, cu mătase, cu fir. ♦ Tehnica și arta executării unor asemenea țesături. 3. Meseria tapiserului. – Din fr. tapisserie.

AVÉRS s. n. (În opoziție cu revers) Fața unei monede sau a unei medalii, înfățișând chipul emițătorului, stema țării etc. – Din fr. avers.

BALDACHÍN, baldachine, s. n. 1. Acoperământ decorativ, împodobit cu perdele, așezat deasupra unui tron, a unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p. ext. lucrare de arhitectură cu această înfățișare. 2. Acoperământ de pânză care se purta deasupra unui demnitar laic sau al bisericii la anumite procesiuni. [Pl. și: baldachinuri.Var.: (înv.) baldahin s. n.] – Din fr. baldaquin.

TIRS, tirsuri, s. n. 1. Toiag simbolic, împodobit cu viță-de-vie și având în vârf un con de pin, cu care era înfățișat zeul Dionysos și cei care îl însoțeau. 2. Inflorescență în formă de con de brad. – Din fr. thyrse.

BĂTRẤN, -Ă, bătrâni, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. Care trăiește de mulți ani, care este înaintat în vârstă. ◊ Fată bătrână = fată rămasă nemăritată după vremea măritișului. ♦ (Despre fața sau înfățișarea cuiva) Care și-a pierdut frăgezimea, care trădează bătrânețe. 2. Care există de mult timp, de demult. II. S. m. și f. 1. Persoană în vârstă înaintată. ◊ Loc. adj. și adv. Din bătrâni = din vremea veche, din moși-strămoși. 2. (Fam., la m. sg.) Tată; (la f. sg.) mamă; (la m. pl.) părinți. – Lat. betranus (= veteranus).

BĂTRÂNICIÓS, -OÁSĂ, bătrânicioși, -oase, adj. Îmbătrânit înainte de vreme; cu apucături, cu înfățișare etc. de bătrân. – Bătrân + suf. -icios.

TRANSFIGURÁ, transfigurez, vb. I. Tranz. și refl. A(-și) schimba (în mod esențial) expresia feței, înfățișarea, starea de spirit; p. ext. a (se) transforma. – Din fr. transfigurer, lat. transfigurare.

TRANSFIGURÁT, -Ă, transfigurați, -te, adj. Schimbat (în mod esențial) la înfățișare, la față (sub influența unei emoții) – V. transfigura.

TRANSFORMÁ, transform, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) schimba înfățișarea, a da sau a căpăta alt aspect, altă formă; a (se) schimba, a (se) preface, ♦ Spec. (A-și) schimba caracterul, comportarea, felul de a fi. 2. Tranz. (Mat.) A construi un corespondent, un echivalent al unei figuri date sau al unei valori, schimbând unele elemente și păstrând altele, potrivit anumitor formule. ♦ A schimba în cantități echivalente o formă de energie în altă formă de energie. 3. Intranz. (La unele jocuri sportive) A obține, prin executarea reușită a unei lovituri (de pedeapsă), unul sau mai multe puncte în avantajul echipei sale. – Din fr. transformer, lat. transformare.

TREÁPĂD s. n. 1. (Pop.) Trap (1) ♦ Alergătură multă încoace și încolo. 2. Zgomot produs de mersul unui cal în trap sau de o persoană care calcă apăsat; tropăit, tropăitură. 3. (în Evul Mediu, în Țara Românească) Taxă sau amendă percepută de la cei care nu-și plăteau datoriile sau de la cei care nu se înfățișau la procesele în care erau implicați. [Var.: (reg.) treápăt s. n.] – Din trepăda (derivat regresiv).

TRITÓN1, tritoni, s. m. 1. Zeitate marină greacă, închipuită cu bust de om și cu coadă de pește. 2. Numele mai multor specii de animale amfibii cu înfățișarea unor mormoloci de broască, având de obicei în lungul spatelui o creastă viu colorată (Triturus). [Acc. și: tríton] – Din fr. triton, lat. Triton, -onis.

BOI2, boiuri, s. n. (Pop.) Trup, statură, înfățișare, fizionomie. – Din tc. boy.

ȘARJÁ, șarjez, vb. I. 1. Intranz. A înfățișa ceva într-o formă caricaturală; a exagera. 2. Tranz. (Despre trupe de cavalerie) A ataca cu violență (călare, cu sabia sau cu lancea). – Din fr. charger.

OBRÁZ, (1) obraji, s. m., (2, 3, 4) obraze, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței; pielea care acoperă aceste părți. ◊ Expr. Să-ți fie rușine obrazului! sau să-ți fie în obraz!, se spune cuiva care a făcut ceva necuviincios. A-i plesni (sau a-i crăpa) cuiva obrazul de rușine = a-i fi cuiva foarte rușine. A fi gros de obraz = a fi fără rușine, îndrăzneț. (A fi) fără (de) obraz = (a fi) nerușinat, necuviincios. A avea obraz subțire = a fi bine-crescut, a avea purtări frumoase. Obrazul subțire cu cheltuială se ține = pentru a putea face față unor pretenții mari trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 2. (Înv.) S. n. Partea anterioară a capului omenesc; față, figură, chip. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa, a o scoate) cu obraz curat = a ieși cu bine, onorabil dintr-o situație dificilă. A-i spune sau a-i zice cuiva (un lucru) de la obraz = a-i spune cuiva (un lucru) fără înconjur, direct, fără menajamente. A orbi sau a prosti (pe cineva) de la obraz = a-i spune (cuiva) minciuni vădite, a căuta să înșeli (pe cineva) în chip grosolan. A-și scoate obrazul în lume = a apărea în societate, a se arăta printre oameni. A face (cuiva) pe obraz = a se purta cu cineva după cum merită, a se răzbuna pe cineva. A (nu) da obraz = a (nu) da ochi cu cineva, a (nu) se înfățișa la cineva. A-și pune obrazul (pentru cineva) = a garanta (pentru cineva) cu cinstea, cu autoritatea, cu reputația proprie. A da (cuiva) obraz = a îngădui (cuiva) prea multe; a da (cuiva) nas. Cu ce obraz? = cu ce îndrăzneală? A (nu) (mai) avea obraz (să...) = a (nu) (mai) avea îndrăzneală (să...). ♦ Fig. Valoare morală a unei persoane; cinste, reputație; renume; demnitate. 3. S. n. (Înv.; adesea urmat de determinări adjectivale) Persoană, ins. ◊ Obraz subțire = persoană fină, pretențioasă, care trăiește în lux. 4. S. n. (Înv.; de obicei la sg.) Rang, condiție, stare socială. [Pl. și: (2, 3) obrazuri] – Din sl. obrazŭ.

OBRĂZUÍ, obrăzuinesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A reprezenta, a înfățișa pe cineva sau ceva; a schița. – Obraz + suf. -ui.

OBSIDIÁN, obsidiane, s. n. Rocă vulcanică de culoare neagră sau brună- cenușie, cu înfățișarea sticlei topite, care a fost folosită în epoca de piatră pentru confecționarea armelor și a uneltelor. [Pr.: -di-an] – Din fr. obsidiane, obsidienne, lat. obsidiana [petra].

SALVÁ, salvez, vb. I. Tranz. și refl. A scăpa pe cineva sau a reuși să scape singur dintr-o primejdie, dintr-o încurcătură etc. ◊ Expr. (Tranz.) A salva situația = a reuși să îndrepte o situație grea, neplăcută; a face față unei situații. A salva aparențele = a da unui lucru, unei situații etc. o înfățișare capabilă să ascundă un rău lăuntric. – Din lat., it. salvare.

SĂRĂCĂCIÓS, -OÁSĂ, sărăcăcioși, -oase, adj. 1. Care dovedește sărăcie; de om sărac. ♦ (Despre hrană) în cantitate mică, modest; frugal. ◊ (Despre pământ) Neroditor, nefertil, neproductiv sau puțin fertil. ◊ Fig. Lipsit de conținut, fără amploare, inexpresiv. Stil sărăcăcios. 2. (Rar, despre oameni) Sărac (1); cu înfățișare de om sărac. – Sărac + suf. -ăcios.

SCARABÉU, scarabei, s. m. 1. Insectă din ordinul coleopterelor, cu corpul lat și turtit, de culoare neagră, cu capul și cu picioarele dințate, care se hrănește cu excremente (Scarabeus sacer). 2. Pecete, piatră gravată, bijuterie care înfățișează un scarabeu (1). – Din fr. scarabée, lat. scarabaeus.

SCÉNĂ, scene, s. f. 1. Parte mai ridicată și special amenajată în incinta unei săli de spectacole sau în aer liber, unde se desfășoară reprezentațiile. ◊ Expr. A pune în scenă = a regiza. ♦ Teatru. ◊ Expr. A părăsi scena = a) a părăsi profesia de actor; b) a se retrage dintr-o activitate. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, marcată prin intrarea sau ieșirea unui personaj. 3. Fig. Loc unde se petrece ceva. 4. Fig. Acțiune capabilă de a impresiona pe cineva, de a-i atrage atenția; întâmplare interesantă. ♦ (Concr.) Compoziție plastică în dare sunt de obicei înfățișate mai multe personaje. 5. Fig. Ceartă, ieșire violentă. ◊ Expr. (Fam.) A-i face cuiva o scenă = a aduce cuiva imputări violente (cu amenințări, cu lacrimi etc.). – Din fr. scène, it. scena, lat. scaena.

SCHELÉTIC, -Ă, scheletici, -ce, adj. (Despre ființe) Cu înfățișare de schelet (1); (prin exagerare) foarte slab, uscat. – Din fr. squelettique.

SCHÍȚĂ, schițe, s. f. 1. Desen, sculptură, plan arhitectural în care autorul conturează în linii mari și caracteristice un subiect care îl preocupă (și care servește la realizarea formei definitive). ♦ Plan inițial și sumar al unei lucrări; schemă. ♦ Lucrare, operă care cuprinde o privire generală și sumară asupra unui anumit subiect. 2. Specie literară a genului epic, de dimensiuni reduse, care înfățișează un (singur) episod caracteristic din viața unuia sau mai multor personaje. – Din it. schizzo.

SCOÁTE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea.Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure.Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă.Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam.Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

CARACTERIZÁ, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica cuiva sau a ceva. Îl caracterizează modestia. 2. A descrie, a înfățișa, a face să reiasă trăsăturile caracteristice ale unei persoane, ale unui lucru sau ale unui fenomen. – Din fr. caractériser.

CARICATÚRĂ, caricaturi, s. f. 1. Reprezentare, mai ales cu mijloacele graficii, a unei persoane sau a unei situații prin exagerarea unor trăsături, îndeosebi negative, cu o intenție satirică sau umoristică. ♦ înfățișare ridicolă a unei persoane sau a unui obiect; persoană sau obiect cu această înfățișare. 2. Imitație nereușită, care denaturează originalul. – Din fr. caricature.

CARICATURIZÁ, caricaturizez, vb. I. Tranz. A înfățișa pe cineva sau ceva printr-o caricatură. – Caricatură + suf. -iza. Cf. fr. caricaturer.

SERIÓS, -OÁSĂ, serioși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. Care are un caracter grav, sobru; lipsit de superficialitate; care nu se ține de frivolități, de glume; așezat, ponderat. Care convinge, care corespunde unui caracter sobru. ♦ Care are o înfățișare gravă, un aer solemn, sever, rigid. ♦ Lipsit de zburdălnicie, de veselie. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Sobru. 2. Care obișnuiește să adâncească lucrurile, care procedează în acțiunile sale cu atenție, cu conștiinciozitate; p. ext. care are o înfățișare, o expresie vădind concentrare, preocupare. 3. Care trebuie privit cu seriozitate; pozitiv, real, adevărat. E lucru foarte serios. ♦ (Despre lucrări, activități etc.) Temeinic, adânc, conștiincios. Studii serioase în specialitate. ♦ Care poate avea urmări grave; primejdios. Boală serioasă. 4. De seamă, important. II. Adv. 1. Fără intenție de glumă sau de farsă; adevărat, drept. 2. Temeinic; stăruitor, hotărât cu tot dinadinsul. III. S. n. (Rar) Seriozitate. ◊ Loc. adv. Cu (tot) seriosul = cu toată seriozitatea, cu toată convingerea, fără glumă. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau ceva) în serios = a acorda unei persoane sau unui lucru toată atenția, a-l socoti vrednic de luat în considerație. [Pr.: -ri-os] – Din fr. sérieux, lat. seriosus.

SFINX, sfincși, s. m. I. (în mitologia greacă) Personaj feminin malefic (leoaică înaripată cu cap și tors de femeie) care, stând la marginea drumurilor, le cerea trecătorilor să dezlege o enigmă sau o ghicitoare, ucigându-i pe cei care nu știau răspunsul; (în Egiptul Antic) monstru fabulos, cu corp de leu și cap de om, care întruchipa puterea regală; monument arhitectonic de piatră înfățișând acest animal. ♦ Fig. Personaj enigmatic. II. Nume dat mai multor specii de fluturi mari, care zboară în timpul serii și noaptea. – Din fr., lat. sphinx.

SILEN, sileni, s. m. (în mitologia greacă) Nume dat satirilor bătrâni; p. ext. persoană în vârstă care, sub o înfățișare grotescă, ascunde o înțelepciune ironică. – Din lat. Silenus, fr. Silene.

SILUÉTĂ, siluete, s. f. 1. Imagine, înfățișare reală (și oarecum neclară în amănuntele ei) a unei ființe, a unui lucru etc., de obicei proiectate (ca o umbră) pe un fond mai luminos; p. ext. ființă sau lucru astfel proiectate. ♦ Personaj abia schițat într-o operă literară. 2. Talie zveltă și bine proporționată a unei persoane; corp zvelt, suplu, bine proporționat al unei persoane; p. gener. talie; corp. **. Expr. (Fam.) A face siluetă = a deveni zvelt; a slăbi. 3. Desen unicolor, de obicei negru, lucrat în creion, în tuș sau decupat din hârtie, pânză etc. reprezentând contururile unei ființe sau ale unui lucru pe un fond de altă culoare. 4. Desen special de carton sau de placaj (reprezentând o siluetă (1) de om) pe care simt fixate țintele la tir. [Pr.: -lu-e-] – Din fr. silhouette.

CĂUTÁ, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -că-u-.Var.: (pop.) cătá vb. I] – Lat. *cautare.

CĂUTĂTÚRĂ, căutături, s. f. Felul cum privește cineva, expresie a ochilor; p. ext. expresie a feței, înfățișare, mină. [Pr.: că-u-.Var.: (pop.) cătătúră s. f.] – Căuta + suf. -ătură.

CÂNEPÍU, -ÍE, cânepii, adj. Care are înfățișarea fuiorului de cânepă; de culoarea seminței de cânepă, cenușiu-închis. – Cânepă + suf. -iu.

CHÉIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare, soluție. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu (sau de) cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

IVEÁLĂ s. f. Ivire. ◊ Expr. A ieși la iveală = a apărea, a se înfățișa; a se descoperi. A scoate (sau a da) la iveală = a da pe față, a face cunoscut, evident; a face să fie văzut; a tipări. – Ivi + suf. -eală.

SPILCUÍ, spilcuiesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A-și îngriji în mod deosebit (și exagerat) înfățișarea și ținuta; a se găti, a se dichisi (excesiv). – Spilcă + suf. -ui.

CHIP, chipuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Față, obraz, figură. Un chip oval. ♦ Expresie a feței; fizionomie. Un chip trist. 2. Înfățișarea sau aspectul unei ființe. Avea chip omenesc.Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu... ♦ Persoană; ființă. A văzut acolo multe chipuri. 3. Imagine, înfățișare a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. 4. (Rel.) Proprietate ontologică, fixând structura arhetipală imprimată omului la creație; imaginea în care se reflectă ființa personală a lui Dumnezeu. ◊ Chip cioplit = idol. II. S. n. 1. Fel, mod, gen. Scrie într-un chip original.Loc. adj. Fel și chip de... = tot felul de... ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. 2. (Rar) Modalitate, posibilitate. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = oricum. În (sau cu) niciun chip = nicidecum. ◊ Expr. Nu e chip să... = nu se poate, imposibil să... A nu avea (niciun) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să...). (Pop.) A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace, o soluție. 3. (Reg.) Încercare (de a găsi o soluție). 4. (În expr.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., având intenția să... Cu chip că... = sub pretext că..., sub aparența că... III. Adv. (La pl. art.; fam.) Vorba vine, cică. ♦ La drept vorbind, nu-i vorbă; ba chiar. – Din magh. kép.

STAT3, (2) staturi, s. n. 1. Faptul de a sta. ♦ Ședere, rămânere, zăbovire. 2. înălțime a corpului omenesc, statură; p. ext. înfățișare. ◊ Un stat de om = măsură pentru înălțimi (egală cu lungimea obișnuită a unui om). ♦ Trup, corp omenesc. – V. sta.

STATÚRĂ, staturi, s. f. Înălțime a corpului unui om; stat3 (2). ♦ înfățișare, conformație a corpului; talie, făptură, trup, siluetă. – Din fr. stature, lat. statura.

CITÁȚIE, citații, s. f. 1. Invitație oficială scrisă, prin care o persoană este chemată să se înfățișeze la o anumită dată înaintea unei instanțe judecătorești sau a unei autorități; citare; p. ext. (concr.) hârtie oficială care cuprinde această invitație. 2. (Înv.) Citat. [Var.: (înv.) citațiúne s. f.] – Din fr. citation, lat. citatio, -onis.

OFERÍ, ofér, vb. IV. Tranz. 1. A propune cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.) să primească un lucru necerut; a da în dar, a pune la dispoziție. ♦ Refl. A se declara dispus să facă un serviciu, a se pune la dispoziția cuiva. 2. A propune spre cumpărare o marfă, un bun etc. ♦ A propune un preț pentru o marfă, pentru un bun etc. 3. Fig. A înfățișa, a arăta, a etala, a prezenta ceva. – Din it. offerire.

SUBIECTIVÁ, subiectivez, vb. I. Tranz. A prezenta, a înfățișa ceva în felul său personal; a imprima un caracter personal unei acțiuni. – Din fr. subjectiver.

CONCRETIZÁ, concretizez, vb. I. Tranz. A înfățișa în mod concret. ♦ Tranz. și refl. A (se) materializa, a (se) realiza în mod practic. – Din fr. concrétiser.

CONCRETIZÁRE, concretizări, s. f. Acțiunea de a (se) concretiza și rezultatul ei; înfățișare, prezentare concretă; materializare. ♦ Operație mintală, opusă abstractizării, constând în legarea generalului de experiența senzorială. – V. concretiza.

CONFIGURÁȚIE, configurații, s. f. Formă exterioară a unui lucru; înfățișare. ♦ Totalitatea relațiilor dintre părțile unui sistem sau dintre mai multe sisteme din aceeași categorie. – Din fr. configuration, lat. configuratio.

RADIÁ1, radiez, vb. I. 1. Intranz. și tranz. (La pers. 3) A emite, a împrăștia raze de lumină, de căldură, unde sonore sau fascicule de particule radial, în toate direcțiile. 2. Intranz. Fig. A avea o înfățișare care reflectă fericire, bucurie etc.; a fi vesel, surâzător, bine dispus, jovial. [Pr.: -di-a] – Din lat. radiare, fr. radier.

CRISTALOÍD, -Ă, cristaloizi, -de, adj., s. m. 1. Adj. Care are înfățișarea unui cristal (2), care seamănă cu un cristal. 2. S. m. (Înv.) Substanță care cristalizează ușor și care, în stare de soluție, poate trece prin membrane vegetale sau animale; substanță cristalizată. [Pl. și: (n.) cristaloide] – Din fr. cristalloïde.

IPOSTÁZĂ, ipostaze, s. f. Stare, situație în care se găsește cineva sau ceva; aspect, înfățișare, chip. [Var.: (înv.) ipostás s. n.] – Din fr. hypostase.

CURĂȚÉNIE, curățenii s. f. 1. Calitatea de a fi curat; starea, înfățișarea unei ființe curate sau a unui lucru curat. 2. Înlăturare a murdăriei, a prafului, a gunoiului și punerea lucrurilor în ordine într-o locuință; dereticare. 3. Purgativ, laxativ. – Curat + suf. -enie.

DÁMĂ, dame, s. f. I. 1. (Înv.) Doamnă, cucoană. ◊ Loc. adj. De damă = femeiesc. 2. (Depr.) Femeie de moravuri ușoare; prostituată. II. 1. (La jocul de cărți) Fiecare dintre cele patru cărți pe care este înfățișată figura unei femei. 2. (La jocul de șah) Regină. 3. (La pl.) Joc alcătuit din puluri albe și negre, care se mută după anumite reguli pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. III. Scobitură în bordura unei ambarcațiuni, care sprijină manșonul vâslei. – Din fr. dame, it. dama.

REÎNTINERÍ, reîntineresc, vb. IV. Intranz. și tranz. A deveni sau a face să devină din nou tânăr, a se simți sau a face să se simtă din nou tânăr, a căpăta sau a face să capete o înfățișare tinerească. – Pref. re- + întineri.

DEDUBLÁT, -Ă, dedublați, -te, adj. Dublu; (despre persoane și manifestările lor) cu două aspecte, cu două înfățișări diferite. – V. dedubla.

REPREZENTÁ, reprezínt, vb. I. Tranz. 1. A avea forma sau înfățișarea unui anumit obiect; a realiza (în miniatură) un obiect. ♦ A înfățișa, a evoca ceva prin procedee plastice, grafice sau prin limbaj. 2. A interpreta pe scenă o lucrare dramatică în fața publicului. 3. A acționa în numele unei persoane, al unei colectivități, al unui stat în temeiul împuternicirii primite de la acestea sau de la lege; a avea un împuternicit sau un mandatar. ♦ A fi exponentul unui curent, al unei școli etc., înfățișând, întruchipând aspectele lor caracteristice, esențiale. 4. A constitui, a fi, a însemna. 5. A-și readuce în conștiință imaginea obiectelor sau a fenomenelor percepute anterior; p. ext. a-și imagina, a-și închipui. 6. A exprima o legătură între mai multe mărimi printr-o relație matematică. – Din fr. représenter, lat. repraesentare.

REPREZENTÁRE, reprezentări, s. f. Acțiunea de a reprezenta și rezultatul ei. 1. înfățișare, redare, reproducere a unui lucru (prin mijloace plastice). ♦ Reprezentare topografică = înscriere pe un plan, pe o hartă etc. a detaliilor de pe teren cu ajutorul semnelor topografice. 2. Imagine senzorială a obiectelor și fenomenelor realității, evocată mintal, în absența acestora, pe baza percepțiilor anterioare. 3. Interpretare pe scenă a unei lucrări dramatice; reprezentație (1). 4. (în sintagma) Cheltuieli de reprezentare = sume prevăzute într-un buget cu scopul de a acoperi cheltuielile rezultate din îndeplinirea funcțiilor oficiale pe care le deține o persoană. – V. reprezenta.

DESCHÍDE, deschíd, vb. III. 1. Tranz. A da la o parte, a împinge în lături o ușă, o fereastră, un capac etc. care închide ceva. ◊ Expr. A(-i) deschide (cuiva) porțile = a(-i) da (cuiva) acces (la ceva), a-i acorda (cuiva) liberă trecere. ♦ A descoperi deschizătura de acces într-o încăpere sau într-un spațiu, dând la o parte ușa sau capacul care o închide. ◊ Expr. A-și deschide sufletul (sau inima) = a face destăinuiri, a spune tot ce are pe suflet; a se confesa. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva pofta de mâncare = a provoca cuiva (sau a căpăta) poftă de mâncare. ♦ A descuia. ♦ Refl. (Despre ferestre și uși) A lăsa liber accesul sau vederea în... sau spre..., a da spre... ♦ A îndepărta terenurile sterile situate deasupra unui zăcământ, în vederea exploatării lui. 2. Tranz. A desface, a face să nu mai fie împreunat sau strâns. ◊ Expr. A deschide gura = a) a îndepărta buzele și fălcile una de alta pentru a sorbi, a mânca sau a vorbi; b) a vorbi. A deschide cuiva gura = a face, a obliga pe cineva să vorbească. A deschide ochii = a) a ridica pleoapele, descoperind ochii; p. ext. a se deștepta din somn; b) a se naște. A deschide (sau, refl., a i se deschide) cuiva ochii = a face pe cineva (sau a ajunge) să-și dea seama de ceva. A(-și) deschide ochii (bine) = a fi foarte atent la ceva; a înțelege bine ceva. A deschide ochii mari = a se mira tare de ceva. A deschide mâna = a desface degetele strânse în pumn; fig. a fi darnic. A deschide brațele = a întinde brațele în lături pentru a îmbrățișa pe cineva; fig. a primi pe cineva cu bucurie. 3. Tranz. A desface, a dezlipi un plic, a scoate din plic, a despături o scrisoare (pentru a lua cunoștință de conținut). ♦ A întoarce coperta (împreună cu una sau mai multe file ale) unei cărți, a unui caiet, a desface o carte sau un caiet la o anumită pagină. ♦ A face o incizie sau o intervenție chirurgicală într-o rană, într-un organ al corpului. 4. Refl. (Despre pământ sau formații ale lui; p. anal. despre valuri) A se despica, a se crăpa. ♦ (Despre găuri sau crăpături) A se forma. ♦ (Despre răni) A începe să sângereze sau să supureze; a înceta să mai fie închis. ♦ (Despre flori) A-și desface petalele. ♦ (Despre peisaje, priveliști) A se înfățișa vederii, a se desfășura. 5. Tranz. (Adesea fig.) A săpa, a tăia, a croi un drum, o șosea, o cărare. ◊ Expr. A deschide cuiva carieră = a face cuiva posibilă o carieră bună. 6. Tranz. A porni o acțiune (juridică); a începe. ◊ Expr. A deschide vorba despre ceva = a începe, a aborda un subiect. ♦ A face prima mișcare într-o partidă de șah. ♦ A pasa mingea unui coechipier pentru ca acesta să întreprindă o acțiune ofensivă. 7. Tranz. A face să ia naștere, să funcționeze, a înființa, a organiza o școală, o instituție etc. 8. Tranz. (În expr.) A deschide o paranteză = a pune primul dintre cele două semne care formează o paranteză; fig. a face o digresiune în cursul unei expuneri. 9. Refl. (Despre culori sau obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai apropiată de alb. ♦ Tranz. și refl. Fig. A da sau a căpăta o înfățișare luminoasă, prietenoasă. 10. Refl. (Despre vocale) A trece din seria vocalelor închise în seria vocalelor deschise. [Prez. ind. și: (reg.) deschiz; perf. s. deschisei, part. deschis.Var.: (pop.) deșchíde vb. III] – Lat. discludere.

DESCRÍE, descriu, vb. III. Tranz. 1. A prezenta, a înfățișa, a zugrăvi (prin cuvinte) pe cineva sau ceva. 2. A trasa o linie curbă, un arc sau un arc de cerc. 3. A parcurge o traiectorie. – Din fr. décrire (după scrie).

DESCRÍERE, descrieri, s. f. Acțiunea de a descrie și rezultatul ei. ♦ (Concr.) Scriere sau pasaj dintr-o scriere în care este înfățișat prin enumerarea detaliilor, un aspect, un cadru, o situație etc. – V. descrie.

DESFĂȘURÁ, desfășór, vb. I. I. Tranz. A face ca un obiect să nu mai fie înfășurat sau ghemuit, a desface, a întinde în toată lungimea sau suprafața. ◊ Refl. Un sul de hârtie se desfășoară.Refl. (Despre unități militare) A trece de la o formație de marș la dispozitivul de luptă. 2. Refl. și tranz. Fig. (Despre locuri și priveliști din natură) A (se) înfățișa, a (se) arăta treptat (în toată amploarea); a (se) întinde, a (se) așterne până departe. ♦ Refl. (Despre fapte, evenimente etc.) A se petrece, a decurge; a evolua în fazele sale succesive. 3. Tranz. A înfăptui o acțiune de durată, pe etape succesive și pe un plan larg. ◊ Refl. Ce viață trepidantă trebuie să se desfășoare acolo! [Prez. ind. și: desfắșur] – Pref. des- + [în]fășura.

DESFIGURÁ, desfigurez, vb. I. Tranz. A strica, a urâți fața, forma, înfățișarea firească a cuiva, urâțind-o; a poci, a sluți. – După fr. défigurer.

DEZMĂȚÁT, -Ă, dezmățați, -te, adj. Lipsit de rușine, de bună-cuviință; destrăbălat, desfrânat, deșănțat, imoral. ♦ Cu înfățișare dezordonată, neglijentă. – Pref. dez- + maț + suf. -at (propriu: „căruia îi atârnă zdrențele ca mațele unei vite spintecate”).

DEZVELÍ, dezvelesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A îndepărta o învelitoare de pe sine sau de pe altcineva ori ceva; a (se) descoperi. ♦ Tranz. Spec. A despacheta. ♦ Tranz. A da jos acoperișul de pe o casă. ♦ Tranz. A inaugura un monument, o statuie etc. (îndepărtând învelitoarea care le acoperă). 2. Tranz. Fig. A face să apară, a lăsa să se vadă; a arăta. ♦ Refl. (Rar) A apărea în fața cuiva; a se înfățișa. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) da în vileag; a (se) trăda. 4. Refl. (Despre mugurii și bobocii plantelor; p. ext. despre plante) A se deschide. – Pref. dez- + [în]veli.

PÁJURĂ, pajuri, s. f. 1. Pasăre răpitoare mai mică decât vulturul, dar mult mai puternică și mai iute în mișcări decât acesta, cu cioc puternic și tăios, cu gheare lungi și ascuțite, care trăiește în regiunile de munte (Aquila chrysaëtos); acvilă (1), aceră. ♦ (în mitologia populară) Pasăre uriașă, cu înfățișări variate, de obicei fioroase, înzestrată cu puteri miraculoase. 2. Figură simbolică reprezentând o pajură (1) sau vultur (cu unul ori două capete, de obicei cu aripile întinse), care servește ca semn convențional distinctiv pe stemele, steagurile, pecețile sau monedele unor țări; p. ext. stemă, emblemă având o asemenea figură. [Var.: (înv.) pájeră, pájoră s. f.] - Din ucr. pažera „ființă lacomă, nesățioasă”.

DISIMULÁT, -Ă, disimulați, -te, adj. Care ascunde (sub un aspect înșelător) adevărata înfățișare a lucrurilor, a situațiilor etc. ♦ (Despre oameni și firea lor) Închis, ascuns; fals, ipocrit. – V. disimula.

DISTÍNCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență. A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări. 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.: distincțiúne s. f.] – Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.

PARABÁZĂ, parabaze, s. f. Secvență a comediei antice grecești, situată de obicei în prima parte a piesei, în care actorul își exprimă (prin intermediul corifeului) propriile păreri în legătură cu realitățile înfățișate. – Din fr. parabase, germ. Parabase.

JOIMĂRÍȚĂ, joimărițe, s. f. Ființă imaginară cu înfățișare de femeie respingătoare, despre care se credea în popor că pedepsește, în noaptea care precedă Joia Mare, pe fetele și femeile tinere leneșe la tors sau la dărăcit. ♦ Fig (Pop.) Femeie foarte urâtă. – Joi + mare + suf. -iță.

DRĂGĂLÁȘ, -Ă, drăgălași, -e, adj. Drăguț, grațios, gingaș (ca înfățișare sau comportare). – Drag + suf. -ălaș.

DRĂGĂLĂȘÉNIE, (2) drăgălășenii, s. f. 1. Gingășie, grație, drăgălășie (în înfățișare sau comportare). 2. Atitudine plină de atenție, de tandrețe față de cineva; gest tandru, dezmierdare. – Drăgălaș + suf. -enie.

DRĂGÚȚ, -Ă, drăguți, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Drăgălaș, frumușel, grațios (ca înfățișare sau comportare); iubit, drag. ◊ Expr. A fi sau a se arăta, (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi amabil, binevoitor (cu cineva). ♦ (Substantivat, fam.). Termen alintător cu care te adresezi unei persoane iubite sau folosit când vorbești despre o asemenea persoană. 2. S. m. și f. (Pop.) Iubit, ibovnic, amant. – Drag + suf. -uț.

LĂIÉȚ, -IÁȚĂ, lăieți, -e, s. m. și f., adj. (Țigan nomad) care face parte dintr-o laie; p. ext. (om) cu înfățișare neîngrijită, cu părul lung și nepieptănat. – Laie + suf. -eț.

DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată Trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău; drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală; minte, inteligență; umor, spirit. ◊ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊ Expr. Sărac cu duhul = prost; naiv; simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură; temperament. ◊ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică; specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl. duhŭ.

DÚLCE, (A) dulci, adj., (B 2) dulciuri, s.n,, (B 1) s. n. A. Adj. I. 1. Care are gustul caracteristic mierii sau zahărului. ♦ Care a fost îndulcit (cu miere, cu zahăr etc.). 2. (Despre lapte) Proaspăt; nefermentat. ♦ (Despre brânzeturi) Care nu a fost sărat sau care a fost puțin sărat. 3. (Despre fructe) Care este produs de un pom fructifer altoit, având gustul dulce (A I 1). 4. (Despre apă) De râu, de izvor, de fântână. II. Fig. 1. Frumos, drăguț, gingaș. Zâmbet dulce.Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a privi (pe cineva) cu dragoste; a curta. ♦ (Despre miros) Aromatic, parfumat. ♦ (Despre glas, sunete etc.) Plăcut la auz; melodios. ♦ (Despre lumină) Puțin intens, blând, potolit. ♦ (Despre culori) Estompat, pal. 2. (Despre somn) Liniștit, calm, odihnitor. 3. (Despre gesturi, acțiuni) Ușor, delicat, gingaș. 4. (Despre terenuri) Puțin înclinat, cu pantă redusă, ușor de urcat. 5. (Despre climă și agenți fizici) Moderat, temperat. 6. (Despre ființe) Simpatic, plăcut la înfățișare sau în comportări. ♦ Iubit, drag. 7. (Despre oameni) Blând, omenos, înțelegător. ♦ Care procură mulțumire; agreabil. ♦ (Despre vorbe) Care place, desfată, mângâie. ♦ (Despre gânduri exprimate, versuri etc.) De dragoste; p. ext. searbăd, fad. B. S. n. 1. Ceea ce e plăcut, bun; ceea ce produce plăcere, bucurie. ◊ Loc. adj. De dulce = (în ritualul Bisericii creștine; despre mâncăruri) care este permis numai în perioadele dintre posturi; (despre zile sau perioade) în care este îngăduit să se mănânce orice fel de aliment. ◊ Expr. (Fam.) A spune (cuiva ceva) de dulce = a spune (cuiva) lucruri dezagreabile, a reproșa (cuiva ceva), a certa pe cineva. ♦ Perioadă de timp cât este îngăduit credincioșilor creștini să mănânce carne. 2. (Mai ales la pl.) Preparat dulce (A I 1), comestibil; desert. – Lat. dulcis.

LEMURIÁN, lemurieni, s. m. (La pl.) Subordin de mamifere primate, asemănătoare la înfățișare cu maimuțele; (și la sg.) animal care, face parte din acest subordin. ◊ (Adjectival) Mamifer lemurian. [Pr.: -ri-an] – Din fr. lémurien.

LEPĂDÁ, lépăd, vb. I. (Pop.) I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mână; a arunca. ♦ A arunca un obiect nefolositor sau fără valoare, renunțând la el. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă; a avea preț, valoare. 2. Tranz. A dărui, a da cuiva ceva de mică valoare. 3. Tranz. A-și dezbrăca un veșmânt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se mai preface, a se arăta sub adevărata înfățișare morală. A-și lepăda potcoavele = a muri. ♦ (Despre animale) A-și schimba părul, pielea, penele; a năpârli. 4. Intranz. (Despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. 4 Tranz. (Despre pești) A depune icrele. II. Fig. 1. Tranz. A lăsa ceva sau pe cineva undeva; a îndepărta, a alunga. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bunăvoie), a renunța la... ♦ Refl. A se lăsa de... 3. Refl. A rupe orice legătură cu cineva. ♦ A nu recunoaște ceva; a tăgădui. [Prez. ind. și: leăpăd.Var.: (reg.) lăpădá vb. I] – Probabil lat. lapidare „a arunca cu pietre”.

ECUSÓN, ecusoane, s. n. 1. Ornament sculptat, pictat etc., de obicei în formă de scut, pe care sunt înfățișate inscripții, elemente heraldice etc. 2. Plăcuță de metal, de plastic etc., având imprimate unele date despre persoana care o poartă, ca legitimație, la locul de muncă, la conferințe, congrese etc. – Din fr. écusson.

LIPÍCI, (1, 3) lipiciuri, s. n. (2) lipici, s. m. 1. S. n. Materie, substanță care servește la lipit (hârtia); clei. 2. S. m. Nume dat mai multor plante erbacee care secretă o substanță lipicioasă. 3. S. n. Fig. (Pop. și fam.) Ceea ce atrage, încântă sau seduce în înfățișarea sau felul de a fi al cuiva; farmec. ◊ Loc. adj. și adv. Cu lipici = încântător, atrăgător, fermecător, seducător. ◊ Loc. vb. A avea lipici = a atrage, a fermeca, a seduce pe cineva (prin înfățișare sau fel de a fi). ◊ Expr. (Rar) A prinde lipici de cineva = a se îndrăgosti de cineva. – Lipi + suf. -ici.

LIPICIÓS, -OÁSĂ, lipicioși, -oase, adj. 1. Care se lipește, care se prinde ușor de ceva sau de cineva; cleios, năclăit. 2. (Pop.; despre boli) Molipsitor, contagios. 3. (Despre oameni sau despre chipul, înfățișarea lor) Atrăgător, seducător. – Lipi + suf. -icios.

LITERARIZÁT, -Ă, literarizați, -te, adj. (Despre cuvinte, construcții, texte etc.) Căruia i s-a dat o înfățișare literară. – V. literariza.

LUÁ, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-1 ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ♦ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenția de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva)pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (în expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos), A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcațiuni) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziuă bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele etc.) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau ia capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (în imprecații). Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua pe cineva cu măgulele sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a pomi să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a pomi. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a pomi în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a pomi la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a pomi în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a pomi în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a pomi undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără niciun țel (de disperare, de durere etc.); a ajunge la disperare. [Pr.: lu-a.Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia)Lat. levare.

IÁZMĂ, iezme, s. f. (Pop.) Arătare urâtă și rea, nălucă, vedenie, ♦ Fig. Persoană slabă, cu înfățișare respingătoare. – Et. nec.

LÚNĂ, (I 3, II) luni, s. f. I. 1. Astru, satelit al Pământului, care se învârtește în jurul acestuia și pe care îl luminează în timpul nopții. ◊ Lună nouă = momentul în care Luna este în conjuncție cu Soarele, când se vede o mică porțiune din suprafața sa iluminată de acesta; înfățișarea Lunii în acest moment; crai-nou. Lună plină = momentul în care Luna este în opoziție cu Soarele și i se vede întregul disc iluminat de Soare; Luna văzută în întregime. ◊ Expr. A trăi în lună sau a fi căzut din lună = a nu ști ce se petrece în jurul lui, a nu fi în temă, a fi rupt de realitate, lipsit de simț practic. A apuca luna cu dinții sau a prinde (sau a atinge) luna cu mâna = a obține un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil. A promite (și) luna de pe cer = a promite lucruri pe care nu le poate realiza. A cere (și) luna de pe cer = a cere foarte mult, a cere imposibilul. Câte-n lună și-n stele (sau în soare) = tot ce se poate închipui, de toate. A da cu barda (sau a împușca) în lună sau a fi un împușcă-n lună = a fi nesocotit. A-i răsări (cuiva) luna în cap = a cheli. ♦ (Adjectival) Foarte curat, strălucitor. ◊ (Adverbial) Parchet lustruit lună. 2. Lumină reflectată de Lună (I 1). ◊ Loc. adv. La (sau pe) lună = la (sau pe) lumina Lunii. 3. Satelit al unei planete. II. 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluții a Lunii (I 1) în jurul Pământului. Lună calendaristică = fiecare dintre intervalele de timp, apropiate de perioada de revoluție a Lunii (I 1), în care e divizat anul calendaristic. Lună siderală = perioadă de revenire a Lunii în dreptul aceleiași stele fixe. Lună sinodică = lunație. Lună solară = interval de timp egal cu a douăsprezecea parte din anul solar. 2. (Astron.) Interval de timp egal cu fiecare dintre cele 12 diviziuni ale anului calendaristic, cu o durată de 28 până la 31 de zile. ◊ Lună de miere = prima perioadă dintr-o căsătorie considerată a fi cea mai plăcută. ◊ Loc. adv. Pe lună = lunar (1). Cu luna = (închiriat sau angajat) cu plată lunară. Cu lunile sau luni de-a rândul, luni întregi, luni de zile = timp de mai multe luni (până într-un an). – Lat. luna.

PÁRCĂ2, parce, n. pr. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele trei surori, zeițe ale sorții din mitologia romană, reprezentate sub înfățișarea unor femei bătrâne. – Din lat. Parca, fr. Parque.

IÉLE s. f. pl. (Mai ales art.) Ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb, care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele. – Din ele (pl. f. al lui el).

EXPRÉSIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin fizionomie, gesturi. ♦ înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, pe figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiúne s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

EXTERIÓR, -OÁRĂ, exteriori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care este în afară, care este din afară, aflat dincolo de o limită; extern. ◊ Comerț exterior = totalitatea importurilor și exporturilor unei țări. 2. S. n. Partea din afară a unui lucru; fațadă. ♦ Mod de a se prezenta al unei persoane ca fizionomie, îmbrăcăminte, comportare etc.; ținută, înfățișare, aspect, alură. [Pr.: -ri-or] – Din fr. extérieur, lat. exterior.

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf= a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) (sau ca să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una ca asta)?! Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură.Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

IMÁGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imágină s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).

FÁȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale, formată din oasele faciale, maxilarul superior și inferior, acoperite de mușchii faciali; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea, a zări) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-l prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a Pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

FÁUN, fauni, s. m. Zeu al fecundității din mitologia romană; (sens curent) divinitate romană campestră, protectoare a câmpiilor, pădurilor și turmelor, înfățișată ca un bărbat cu coarne și cu picioare de țap. – Din lat. faunus.

FĂPTÚRĂ, făpturi, s. f. 1. Ființă, vietate, creatură. ♦ Trup; p. ext. înfățișare fizică, aspect exterior, statură. 2. Natură, fire; lume, univers. – Lat. factura.

PERFÍD, -Ă, perfizi, -de, adj. (Despre oameni) Care, sub o înfățișare binevoitoare sau indiferentă, ascunde răutate, viclenie, necinste; care vatămă pe cel care îi acordă încredere. ♦ (Despre manifestările oamenilor, fenomene, lucruri) Care este vătămător, periculos, fără să pară astfel. – Din fr. perfide.

IMPOZÁNT, -Ă, impozanți, -te, adj. Care impune respect sau admirație prin înfățișare, ținută, comportare; impunător, mândru. – Din fr. imposant.

FIGURÁ, figurez, vb. I. 1. Intranz. A fi prezent undeva, a lua parte la ceva. ♦ A se afla înregistrat, înscris pe o listă etc. 2. Tranz. (Rar) A înfățișa ceva (în artele plastice). 3. Tranz. (înv.; construit cu dativul) A-și închipui, a-și imagina. – Din fr. figurer.

IMÚND, -Ă, imunzi, -de, adj. (Livr.; adesea fig.) Foarte murdar; dezgustător la înfățișare. – Din fr. immonde, lat. immundus.

FIGÚRĂ, figuri, s. f. 1. înfățișare a feței, a obrazului cuiva; chip, față, obraz. ◊ Expr. A face figură bună (sau rea) = a face o impresie bună (sau rea) celor din jur. (Fam.) A face (cuiva) figura = a face (cuiva) o farsă sau o surpriză neplăcută. A face figură de... = a avea aerul de..., a fi considerat (sau a ține să fie considerat) drept... 2. Imagine plastică a unei ființe sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. ◊ Figură geometrică = reprezentare plană ori în spațiu a unor suprafețe, corpuri, drepte, segmente, unghiuri sau a altor elemente geometrice. ♦ (La jocul de cărți) Carte care reprezintă diverse personaje (valet, damă etc.). ♦ (La șah) Fiecare dintre piesele de joc, având forme caracteristice. ♦ Grămadă de nisip, de pietriș etc., care a fost clădită în formă de corp geometric regulat, pentru a i se putea calcula mai ușor volumul. 3. Persoană; (în special) persoană purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tip, personalitate. 4. (În sintagmele) Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se modifică înțelesul propriu al unui cuvânt sau se asociază cuvintele în așa fel încât sensurile vechi să se îmbogățească, pentru a da mai multă forță imaginii sau expunerii prezentate. Figură etimologică = construcție sintactică în care se alătură două cuvinte înrudite etimologic (de obicei un verb și un substantiv) sau apropiate din punct de vedere semantic. „Și-a trăit traiul” reprezintă o figură etimologică. (Log.) Figură silogistică = formă de silogism specificată de poziția termenului mediu în premise. 5. Poziție sau ansamblu de poziții și de mișcări la dans, la balet, la scrimă, la patinaj etc. – Din fr. figure, lat. figura.

PERSONIFICÁT, -Ă, personificați, -te, adj. 1. (Despre lucruri, animale sau fenomene din natură) Care este reprezentat sub înfățișarea sau cu însușirile unei persoane (1). 2. Care exemplifică (prin persoana sa) o calitate, un anumit caracter, un defect pe care îl posedă în cel mai înalt grad. – V. personifica.

PICÁNT, -Ă, picanți, -te, adj. 1. (Despre mâncăruri, băuturi sau despre gustul lor) Condimentat (de obicei iute, usturător etc.). 2. Fig. (Despre glume, anecdote etc.) (Ușor) indecent, obscen, piperat. 3. Fig. (Despre persoane și despre înfățișarea lor) Nostim, atrăgător, seducător. – Din fr. piquant.

PICĂTÚRĂ, picături, s. f. 1. Părticică sferică desprinsă dintr-o masă de lichid, formată prin condensarea unui gaz etc.; pic1, strop; p. ext. cantitate mică dintr-un lichid. ◊ Loc. adv. Printre picături = din când în când, câteodată; p. ext. în timpul liber, pe apucate. Picătură cu picătură = puțin câte puțin, încetul cu încetul; până la epuizare. ♦ Expr. A semăna (cu cineva) ca două picături (de apă) = a avea exact aceeași înfățișare cu altă persoană, a fi leit. Până la ultima picătură de sânge = până la moarte, până la ultima suflare. ♦ P. gener. Cantitate neînsemnată din ceva; fărâmă. 2. (La pl.) Substanță medicamentoasă lichidă care se administrează bolnavului sub formă de picături (1). – Pica1 + suf. -ătură.

PICTÁ, pictez, vb. I. Tranz. 1. A reprezenta o imagine, un model etc. pe pânză, pe carton, pe sticlă etc., cu ajutorul pensulei și al culorilor; a zugrăvi. ♦ Absol. A se ocupa cu pictura (1), a practica pictura. ♦ A acoperi sau a împodobi cu picturi (2) un obiect, un material. ♦ Refl. (Fam. și depr.; despre femei) A se farda (exagerat). 2. Fig. A caracteriza (sugestiv), a înfățișa (plastic) prin cuvinte, într-o operă literară, ființe, situații, întâmplări; a descrie, a zugrăvi. – Din pictor și pictură (derivat regresiv).

ÍNDICE, (1, 2, 3, 4) indici, s. m., (5) indice, s. n. 1. S. m. Număr, literă sau simbol literal așezat la dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) față de un număr sau de o literă, cărora le precizează valoarea sau înțelesul. ♦ Cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituții care arată nivelul de producție cantitativ și calitativ ce trebuie realizat. 2. S. m. Fapt, indicație care, sub forma unui număr, a unei formule sau a unei expresii, înfățișează aspectul unui fenomen, al unei acțiuni, al unei situații etc. ◊ (Fiz.) Indice de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și cele de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv. (Biol.) Indice antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc. 3. S. m. Semn convențional cu care se notează un domeniu de cunoștințe sau o anumită problemă într-un sistem de clasificare după conținut a publicațiilor. Indice de clasificare zecimală. 4. S. m. Ac mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. 5. S. n. Index (1). – Din it., fr. indice, lat. index, -dicis.

INDISCERNÁBIL, -Ă, indiscernabili, -e, adj. (Rar) Care nu se poate discerne de un lucru de același fel; care nu poate fi înfățișat precis. – Din fr. indiscernable.

FIZIOGNOMONÍE s. f. Tendință de a determina caracterul omului după înfățișarea lui fizică, îndeosebi după fizionomia lui. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physiognomonie.

FIZIONOMÍE, fizionomii, s. f. 1. Totalitatea trăsăturilor feței cuiva care determină expresia ei particulară; chip. ◊ Joc de fizionomie = mimică. 2. Fig. Caracter distinctiv, înfățișare particulară (a unei epoci, a unei colectivități umane etc.). [Pr.: -zi-o-] – Din fr. physionomie.

PLANETÁRIU, planetarii, s. n. Construcție specială, în formă de cupola, pe care se înfățișează, cu un aparat de proiecție special, aspectul bolții cerești cu stelele și constelațiile, precum și deplasarea aparentă a acestora, a planetelor, a Soarelui și a Lunii etc. – Din fr. planétarium.

FLASHBACK, flashbackuri, s. n. (Cin.) Inserție care înfățișează o scurtă acțiune secundară plasată în trecut. ♦ Secvență retrospectivă intercalată într-o operă literară. [Pr.: fléșbec] – Din engl. flash-back.

FLORÁL, -Ă, florali, -e, adj. Care ține de floare, privitor la floare. ♦ Care înfățișează o floare; în formă de floare. – Din fr. floral.

FÓRMĂ, forme, s. f. 1. (Fil.; în corelație cu conținut) Categorie care desemnează structura internă și externă a unui conținut, modul de organizare a elementelor din care se compune un obiect sau un proces. ◊ Forme ale conștiinței sociale = forme distincte ale vieții spirituale ale societății, care se deosebesc prin obiectul lor specific, prin funcția lor socială specifică și prin modul specific de reflectare a existenței sociale (filosofia, morala, arta, știința etc.). ♦ Normă morală care trebuie respectată. ♦ (Geom., Fiz., Tehn.) Aspectul unei figuri în care nu se ține seamă de mărimea ei. 2. înfățișare, aspect (exterior), contur, siluetă. ◊ Expr. A fi în formă = a fi, a se găsi în cele mai bune condiții (fizice și intelectuale). ♦ (Sport) Stare de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament, disciplină, viață sportivă etc. 3. (Geogr.; în sintagma) Formă de relief = denivelare a suprafeței pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi. 4. Totalitatea mijloacelor de exprimare a conținutului unei opere artistice. ♦ Totalitatea mijloacelor de expresie (melodie, ritm, armonie etc.) care redau conținutul unei compoziții muzicale; structura unei compoziții muzicale. 5. Fel, chip, mod. 6. Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. ◊ Formă de guvernământ = mod de organizare și de funcționare a conducerii statului. 7. Dispoziție de procedură (care poate atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești). ◊ Loc. adv. De (sau, rar, pentru) formă = de ochii lumii, pentru a salva aparențele; formal (1). 8. (Lingv.) Învelișul sonor al unui cuvânt prin care se exprimă sensul, valoarea sau funcția gramaticală a acestuia. 9. Vas, tipar, model care servește pentru a da unor materiale o anumită înfățișare, un anumit aspect exterior. ♦ (Tehn.) Piesă prevăzută cu o cavitate de o anumită configurație în care se toarnă un material și care reprezintă negativul obiectului obținut prin turnare. ♦ (Tipogr.) Pagină de zaț completată de jur împrejur cu material de albitură și închisă într-o ramă metalică, gata pentru a fi introdusă în mașina de tipar. – Din fr. forme, lat. forma.

POCÍ, pocesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A(-și) schimba în rău înfățișarea sau forma; a (se) urâți, a (se) strâmba, a (se) schimonosi. 2. Tranz. (în superstiții) A desfigura, a sluți; spec. a deochea. 3. Tranz. (Rar) A meni cuiva ceva rău, a cobi. – Din potcă.

FRANC3, -Ă, franci, -ce, adj. (Despre oameni) Care are un caracter sincer, loial, cinstit; care spune pe față, deschis, ceea ce gândește; (despre înfățișarea sau manifestările cuiva) care trădează un astfel de caracter. ♦ (Despre acțiuni) Loial, cinstit. [Var.: franș, -ă adj.] – Din fr. franc.

FRÉSCĂ, fresce, s. f. 1. Tehnică de a picta cu culori dizolvate în apă de var pe un zid cu tencuiala încă udă. ♦ Pictură murală decorativă, de dimensiuni mari, realizată prin această tehnică. 2. Fig. Operă literară de dimensiuni mari, care înfățișează tabloul de ansamblu al unei epoci, al unei societăți etc. – Din fr. fresque.

FREȘ adj. (Fam.; despre oameni) Care nu este obosit, vioi; p. restr. (despre înfățișarea lor) care exprimă prospețime, sănătate, tinerețe. – Din fr. fraîche.

FRÚNZĂ, frunze, s. f. 1. Organ vegetal al plantei, care îi servește la respirație, la transpirație și la asimilație, format, de obicei, dintr-o foaie verde (limb) prinsă de tulpină printr-o codiță (pețiol). ◊ Loc. adv. Ca frunza și ca iarba = numeros. ◊ Expr. A tăia frunză la câini = a nu avea nicio ocupație serioasă, a pierde vremea fară treabă; a trândăvi. 2. Compus: frunză-de-potcă = plantă erbacee cu frunze de un verde strălucitor și cu flori verzui (Chenopodium murale). 3. (În sintagma) Frunze de ferigă = boală a tomatelor, provocată de un virus și manifestată prin îngustarea foliolelor, care devin aproape filiforme, luând înfățișarea frunzelor de ferigă. – Lat. frondia (< frons, -ndis).

FUMUÍ, pers. 3 fumuiește, vb. IV. Intranz. impers. (Rar) A se înfățișa cu un aspect tulbure, ca de fum. – Fum + suf. -ui.

POPORANÍSM s. n. 1. Curent social-politic de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care considera țărănimea drept elementul de bază pentru dezvoltarea socială și pentru crearea culturii naționale. ♦ Curent literar care își propunea să înfățișeze realist țărănimea. 2. (Rar) Dragoste, atașament față de popor. – Poporan + suf. -istn.

PORTRÉT, portrete, s. n. 1. Pictură, desen, sculptură, fotografie etc. care înfățișează figura unei persoane. Portret-robot = desen al figurii unei persoane realizat pe baza relatărilor victimei sau ale martorilor. Portret-vorbit = procedeu de identificare criminalistică bazat pe descrierea semnalmentelor infractorului de către victimă sau de către martori. 2. Prezentare fizică și morală a unui personaj într-o operă literară; operă literară cu un asemenea conținut. [Pl. și: (înv.) portreturi] – Din fr. portrait.

POSOMORÎ́, posomorăsc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni sau despre fața, privirea lor) A se întuneca, a se întrista. ♦ Tranz. Vestea l-a posomorât. ♦ A lua o înfățișare severă; a se încrunta. ♦ Fig. (Despre cer) A se înnora; p. ext. (despre timp) a deveni neguros, întunecat, închis, ploios. 2. Tranz. A da o notă de tristețe; a înnegura. [Var.: (reg.) posomorí vb. IV] – Et. nec.

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții cotidiene. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. ◊ Gen proxim = gen (5) care este cel mai apropiat de noțiunea de definit. – Din lat. genus, -eris.

PREFÁCE, prefác, vb. III. Tranz. și refl. 1. A da sau a lua o formă nouă, un conținut nou; a (se) transforma, a (se) modifica, a (se) schimba, a (se) preschimba. 2. Tranz. A repara, a reface un obiect, schimbându-i (parțial sau total) aspectul, înfățișarea. 3. Refl. A încerca (prin atitudine, comportare) să dea o impresie falsă, pentru a induce în eroare; a simula. – Pre2 + face (după sl. prĕtvoriti).

PRESTÁNȚĂ s. f. Ținută, înfățișare, atitudine impunătoare, demnă. – Din fr. prestance.

PREZENTÁ, prezínt, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face cunoscut celor de față, spunând numele, ocupația etc.; a face cunoștință (cu cineva); a (se) recomanda. ♦ Refl. A deveni prezent în memorie, a apărea în memorie ♦ Tranz. A înfățișa (publicului) un spectacol, aspectele unei activități, rezultatul unor cercetări etc. 2. Refl. A apărea, a se înfățișa într-un anumit loc sau în fața cuiva pentru a răspunde unei anumite obligații sau pentru a oferi ori a solicita ceva. ♦ Refl. și tranz. Spec. A (se) înfățișa la un examen, la un concurs, la alegeri etc. 3. Tranz. A pune înainte, a înmâna, a oferi, a da. ◊ Expr. A prezenta arma = a da onorul cu arma. 4. Tranz. (Despre lucruri supuse unei examinări) A avea o anumită însușire, caracteristică. ♦ Refl. A avea aparența de..., a se înfățișa ca... – Din fr. présenter, lat. praesentare.

PREZENTÁBIL, -Ă, prezentabili, -e, adj. Care are o înfățișare plăcută, atrăgătoare, îngrijită. – Din fr. présentable.

PREZENTÁT, -Ă, prezentați, -te, adj. 1. Care este cunoscut celor de față prin nume, ocupție, grad de rudenie etc. 2. (Despre spectacole, activități, cercetări etc.) Care este înfățișat publicului, specialiștilor etc. 3. Care este înfățișat ca..., având aparența de... – V. prezenta.

PRICOLÍCI, pricolici, s. m. (În supersitiții) Duh rău în care se presupune că se transformă unii oameni (mai ales după moarte) și care ia înfățișarea unor animale. ♦ P. gener. Strigoi. ♦ Epitet dat unui copil neastâmpărat. – Et. nec.

PRIMENÍ, primenesc, vb. IV. Refl. și tranz. 1. A(-și) schimba rufăria, lenjeria purtată, murdară cu alta curată; p. ext. a (se) îmbrăca frumos, a (se) găti. 2. Fig. A înlocui sau a fi înlocuit (parțial ori total) cu altceva (nou), a (se) reînnoi; a-și schimba sau a face să-și schimbe (în bine) înfățișarea, forma, conținutul; a (se) modifica, a (se) preface; a (se) regenera. ♦ Tranz. A împrospăta aerul (dintr-o incintă). [Var.: (reg.) premeni vb. IV] – Din sl. prĕmĕniți.

PRIVÉLIȘTE, priveliști, s. f. 1, Tablou, aspect din natură; peisaj, priveală. 2. Aspect, fapt etc. (interesant, neobișnuit etc.) care se înfățișează înaintea ochilor. 3. (Înv.) Faptul de a privi. ◊ Loc. adv. În priveliște = în văzul tuturor, la vedere, în public. – Priveală + suf. -iste.

PROFÍL, profiluri, s. n. 1. Contur, aspect al feței cuiva, privită dintr-o parte. ◊ Loc. adv. Din (sau în) profil = dintr-o parte. ♦ Fig. Portret, figură. 2. înfățișare, aspect, formă. ♦ Caracter predominant al cuiva sau a ceva. ♦ Contur al unui lucru, al unei forme de relief etc. -0- Profil geologic = reprezentare grafică a structurii geologice a unei porțiimi din scoarța terestră. ◊ Profil morfologic = reprezentare grafică în plan vertical, la o anumită scară, a reliefului unei regiuni. 3. Conturul unei secțiuni plane a unui obiect, a unui edificiu, a unui corp geometric. ♦ Conturul aparent al unui obiect, rezultat dintr-o proiecție ortogonală pe un plan. 4. Desen care reprezintă o secțiune verticală făcută într-o construcție sau în sol, pentru a indica distribuția sau structura acestora. ◊ Plan de profil = plan perpendicular pe două plane de proiecție și pe linia de pământ. ♦ Dispozitiv sau ansamblu de piese folosit pentru a indica, într-un plan vertical, limitele până la care trebuie să se întindă o lucrare. 5. Piesă decorativă, în relief, folosită la ornamentarea unei clădiri, la consolidări aparente, la îmbunătățirea acusticii unei săli etc. 6. Obiectivul de bază al producției unei întreprinderi, al activității unei instituții, căruia îi corespunde un anumit mod de organizare. – Din fr. profil.

GORGÓNĂ, gorgone, s. f. Monstru din mitologia greacă, cu înfățișare de femeie cu șerpi în loc de păr, a cărei privire împietrea orice ființă. ♦ Ornament arhitectural reprezentând capul unui astfel de monstru. – Din lat. Gorgona, fr. Gorgones.

GRANÍTIC, -Ă, granitici, -ce, adj. Care este format din granit, care are înfățișarea (și tăria) granitului. – Din fr. granitique.

HÁINĂ, haine, s. f. 1. (La pl.) Termen generic pentru obiectele de îmbrăcăminte (în special) bărbătești. ◊ Un rând de haine = un costum bărbătesc complet, alcătuit din pantaloni, sacou (și vestă). ♦ (La sg.) Îmbrăcăminte bărbătească pentru partea de sus a corpului; sacou. ♦ Veșmânt lung și larg care acoperă tot trupul. ♦ Palton. ◊ Expr. A(-și) da și haina de pe el = a face sau a fi dispus să facă orice sacrificiu (pentru a obține ceea ce dorește). 2. (Biol.; în sintagma) Haină de nuntă = înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor pești, batracieni sau păsări în perioada împerecherii. – Din bg. halina, sb. háljina.

NÁMILĂ, namile, s. f. Ființă sau lucru foarte mare; matahală, colos. ♦ Ființă fantastică de proporții foarte mari și cu înfățișare îngrozitoare. – Et. nec.

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte mediană proeminentă a feței, situată între frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în fața, sub ochii cuiva. (în legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) Pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-)și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-)și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-)și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) mus tarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-1 privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-1 să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide (cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = a avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

NATÚRĂ, naturi, s.f 1. Lumea materială; univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din Univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzând vegetația, formele de relief, clima. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect fenomenele lumii înconjurătoare, lumea anorganică și organică; științele naturale. Natură moartă = gen al picturii și graficii care înfățișează subiecte neînsuflețite (flori, obiecte ceramice etc.) grupate sau aranjate într-un anumit decor; natură statică. ◊ Loc. adj. și adv. După natură = având ca model obiectele din realitate. ◊ În natură = a) (loc. adv.) în realitate, aievea, în persoană; b) (loc. adj. și adv.) în obiecte, în produse (nu în bani). 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă Universul; Universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă după anumite legi. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezultă din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; fel propriu de a fi al cuiva; fire, temperament. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică; calitate. ◊ Loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să..., potrivit să... ◊ Expr. Este în natura lucrurilor = este firesc, e de la sine înțeles. – Din fr. nature, lat., it. natura, germ. Natur.

NĂLUCÍ, nălucesc, vb. IV. 1. Refl. A i se părea cuiva că vede, că aude ceva; a i se năzări; p. ext. a-și închipui, a-și imagina. 2. Intranz. A se înfățișa, a apărea, a se ivi, vag sau fugitiv, vederii. ♦ A apărea în gând, a-i trece prin minte. 3. Tranz. (Rar) A uimi, a fermeca, a încânta (prin frumusețe, strălucire etc.). – Cf. luci.

NEÎNCHIPUÍT, -Ă, neînchipuiți, -te, adj. Care (prin înfățișarea sa neobișnuită, prin caracterul aparte) întrece puterea de închipuire, care nu poate fi închipuit; inimaginabil. ◊ De neînchipuit = a) (loc. adj.) care întrece puterea închipuirii, care nu poate fi închipuit; b) (loc. adv.) foarte, grozav de..., extrem de... ♦ (Adverbial) Extrem de..., foarte. – Pref. ne- + închipuit.

MAIESTUÓS, -OÁSĂ, maiestuoși, -oase, adj. 1. Care impune prin prestanță, prin demnitate deosebită sau prin caracterul solemn, ceremonios. ♦ (Adverbial) Cu gravitate, cu importanță. 2. Care impune prin măreția înfățișării, prin grandoarea proporțiilor; impunător. ♦ (Adverbial) Cu măreție, în mod grandios. [Pr.: -tu-os.Var.: maiestós, -oásă, majestós, -oásă adj.] – Din it. maestoso, fr. majestueux.

NÓRDIC, -Ă, nordici, -ce, adj. Care este situat în (sau la, spre) nord, care provine (sau este originar) din nord; care aparține nordului. ♦ (Substantivat) Persoană care face parte dintr-o populație care trăiește în regiunile de nord ale globului ori ale Europei sau care are înfățișare ori însușiri specifice omului de la nord. – Din fr. nordique, germ. nordisch, it. nordico.

NUDITÁTE, nudități, s. f. 1. Starea, înfățișarea unei persoane nude; goliciune. 2. Lipsă de podoabe; simplitate. ♦ Fig. Ceea ce se prezintă fără artificii, fără rezerve, fără ascunzișuri, direct. – Din fr. nudité.

OGLÍNDĂ, oglinzi, s. f. 1. Obiect cu o suprafață netedă și lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o față cu un strat metalic și având proprietatea de a reflecta razele de lumină și de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor. 2. P. anal. (De obicei urmat de determinări) Suprafață netedă și lucioasă (în special a unei ape), care are proprietatea de a reflecta lumina. 3. Fig. Ceea ce înfățișează, reprezintă, simbolizează ceva; icoană, imagine, tablou. 4. (În sintagma) Oglinda laptelui (sau ugerului) = porțiune de piele, netedă și lucioasă, la femelele bovinelor și ale altor animale, în dreptul perineului și al feselor, în care sensul firelor de păr este îndreptat de jos în sus. 5. (Geol.; în sintagmele) Oglindă de falie (sau de fricțiune, de alunecare) = suprafață lustruită în roci, care ia naștere prin frecarea acestora sub acțiunea mișcărilor tectonice. – Din oglindi (derivat regresiv).

OGLINDÍ, oglindesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) reflecta, a (se) proiecta pe o suprafață lucioasă sau într-o oglindă. ♦ Refl. (Despre oameni) A se privi în oglindă; a se admira (privindu-se în oglindă). ♦ Refl. Fig. (Despre stări, fenomene, acțiuni etc.) A apărea ca un reflex al anumitor împrejurări; a se răsfrânge. ♦ tranz. A înfățișa, a reprezenta. [Var.: (înv. și reg.) oglindá vb. I.] – Din sl. oglendati.

NUVÉLĂ, nuvele, s. f. 1. Specie literară a genului epic, mai amplă și mai complexă decât schița, mai scurtă și mai simplă decât romanul, care înfățișează un episod semnificativ din viața unuia sau mai multor personaje (prezentate în mediul lor social). 2. (Înv.) Noutate (3). [Var.: (rar) novélă s. f.] – Din fr. nouvelle, it. novella.

MANECHÍN, manechine, s. n. 1. Figură de lemn, de ceară, de material plastic etc., care înfățișează corpul omenesc sau o parte a lui și este folosită ca model în pictură și sculptură, ca suport pentru a proba ori a expune o haină etc. ♦ Fig. Epitet dat unui om care execută servil și mecanic ceea ce i se cere; om lipsit de personalitate, ușor de condus și influențabil. 2. Persoană angajată de un (mare) atelier de croitorie, de o casă de mode etc. pentru a îmbrăca diverse obiecte vestimentare, cu scopul de a le prezenta public; model. – Din fr. mannequin.

ÎMBĂTRÂNÍ, îmbătrânesc, vb. IV. Intranz. 1. A deveni bătrân. ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să devină bătrân (provocându-i supărări, griji etc.). ♦ Tranz. fact. A face pe cineva să pară mai bătrân decât este în realitate, a-i da înfățișare bătrânicioasă. 2. (Despre materiale) A-și schimba în mod lent structura și proprietățile caracteristice (prin degradare); a se învechi. – În + bătrân.

ÎMBĂTRÂNÍT, -Ă, îmbătrâniți, -te, adj. Care a devenit bătrân; cu înfățișare de bătrân. – V. îmbătrâni.

ÎMBRĂCÁ, îmbrác, vb. I. Refl. și tranz. 1. A(-și) acoperi corpul cu veșminte. ♦ Refl. A purta haine de un anumit fel, de o anumită calitate etc. 2. A-și procura sau a procura cuiva hainele trebuincioase. 3. A (se) acoperi, a (se) înveli. ♦ Tranz. A înfăța perna sau plapuma. Tranz. A înveli cu hârtie, cu material plastic etc. coperțile unei cărți, ale unui caiet etc. ♦ Tranz. A fereca icoane, bijuterii etc. în aur sau în argint. ♦ Tranz. Fig. A învălui, a ascunde (adevărata înfățișare, adevăratul aspect etc.). – Lat. *imbracare (< braca „pantaloni”).

MARÍN, -Ă, marini, -e, adj. Care ține de mare2, care trăiește sau crește în mare2, care este produs de acțiunea unei mări2; caracteristic mării2, de mare2. ♦ (Și substantivat, f.) (Pictură) care înfățișează un peisaj de mare2. ♦ Privitor la navigația pe mare2; maritim. Hărți marine. – Din fr. marin.

ÎMPĂIÁ, împăiez, vb. I. Tranz. A umple cu paie pielea jupuită de pe un animal, spre a-i da acestuia înfățișarea naturală. [Pr.: -pă-ia] – În + paie (după fr. empailler).

ÎMPĂIÁT, -Ă, împăiați, -te, adj. (Despre animale) A cărui piele jupuită a fost umplută cu paie pentru a-i da înfățișarea naturală. [Pr.: -pă-iat] – V. împăia.

MÁSCĂ, măști, s. f. 1. Bucată de stofă, de mătase, de dantelă, de carton etc. (înfățișând o față omenească sau figura unui animal) cu care își acoperă cineva fața sau o parte a ei (pentru a nu fi recunoscut), lăsând numai ochii descoperiți; obrăzar. ◊ Mască mortuară = mulaj în ghips al feței unei persoane, făcut îndată după deces. ◊ Expr. A-și scoate (sau a-și arunca, a-și lepăda etc.) masca sau a ridica (sau a lua, a smulge, a rupe) masca (cuiva) = a (se) arăta sub adevăratul aspect, a(-și) da pe față firea sau intențiile ascunse, a (se) dezvălui minciuna, înșelătoria (cuiva), a apărea sau a face să apară în adevărata lumină; a (se) demasca. ♦ Persoană mascată. ♦ Fig. înfățișare falsă. ♦ Expresie neobișnuită a feței (provocată de o emoție, de un sentiment puternic etc.). 2. Machiaj; p. ext. preparat cosmetic care se aplică pe față pentru întreținerea tenului. ♦ Fizionomia unui actor machiat. 3. Dispozitiv care acoperă parțial sau total o persoană, un animal, un obiect pentru a le proteja, a le ascunde vederii etc. 4. Lucrare menită să sustragă vederii inamicului un obiectiv militar; adăpost individual săpat de fiecare soldat pe câmpul de luptă. – Din fr. masque, germ. Maske.

MATAHÁLĂ, matahale, s. f. 1. Ființă sau lucru de proporții exagerate (cu contururi vagi, greu de identificat); namilă, colos. 2. Ființă fantastică de mărime enormă și cu înfățișare îngrozitoare; p. ext. arătare, nălucă. 3. Sperietoare, momâie (mare). [Var.: mătăhálă s. f.] – Et. nec.

ÎNCĂRCÁT2, -Ă, încărcați, -te, adj. 1. (Despre un vehicul, un agregat de prelucrare etc.) Umplut, plin cu ceva. ♦ (Despre oameni sau animale) Care poartă o încărcătură. ♦ (Despre o gură de foc) Cu proiectilul introdus în armă. 2. (Despre plante) Plin de fructe sau de flori. 3. Fig. Exagerat, mărit (în scopul de a înșela). 4. (În sintagmele) Aer încărcat = aer viciat, greu de respirat. Atmosferă încărcată = a) atmosferă plină de electricitate, premergătoare unei furtuni; b) fig. stare de încordare, de tensiune. Stomac încărcat = stomac balonat din cauza mâncării excesive. Limbă încărcată = limbă cu înfățișare specifică unei indigestii. 5. (Despre acumulatoare electrice) în care s-a acumulat energie; (despre condensatoare electrice) ale cărei armături au sarcină electrică. 6. Fig. (Despre stil) Exagerat, bombastic. – V. încărca.

ÎNCRUNTÁT, -Ă, încruntați, -te, adj. 1. Care are pe frunte sau între sprâncene cute de nemulțumire, de mânie, de îngrijorare etc.; p. ext. care are înfățișarea sau privirea aspră, posomorâtă; crunt, cruntat. 2. (Înv.) Însângerat. – V. încrunta.

ÎNCRUNTĂTÚRĂ, încruntături, s. f. 1. Faptul de a (se) încrunta; înfățișare încruntată (1); cută pe frunte, între sprâncene. 2. (Înv.) Urmă, pată de sânge. – încrunta + suf. -ătură.

ÎNDREPTÁ, îndrépt, vb. I. I. 1. Tranz. A face drept ceea ce era îndoit sau strâmb. ♦ Refl. (Despre oameni) A lua o ținută dreaptă. 2. Tranz. și refl. A (se) schimba din rău în bine; a (se) îmbunătăți, a (se) ameliora. ♦ Refl. (Despre oameni) A se întrema după o boală; a căpăta o înfățișare bună. 3. Refl. și tranz. A(-și) corecta purtările. II. 1. Refl. A porni într-o anumită direcție. ♦ Tranz. îndreaptă mașina spre oraș. ◊ (Expr.) A-și îndrepta pașii = a merge spre... 2. Tranz. A arăta cuiva drumul bun; a îndruma, a conduce în direcția potrivită. ◊ Expr. A îndrepta pașii cuiva = a) a face pe cineva să meargă spre...; b) a călăuzi, a conduce (în viață). A(-și) îndrepta ochii (sau privirile) asupra cuiva (sau a ceva) = a se uita la cineva sau la ceva. A(-și) îndrepta gândul asupra cuiva (sau a ceva) = a i se duce gândul la cineva sau la ceva. ♦ A ținti cu o armă de foc asupra cuiva sau a ceva. [Prez. ind. și: îndreptéz] – în + drept.

ÎNFĂȚIȘÁ, înfățișez, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) prezenta; a (se) arăta. ♦ Tranz. A descrie ceva sau pe cineva cu ajutorul cuvintelor, al culorilor etc.; a zugrăvi, a reprezenta. 2. Refl. A-și imagina, a-și închipui. [Var.: (reg.) înfățoșá vb. I] – În + fățiș.

ÎNFĂȚIȘÁRE, înfățișări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) înfățișa și rezultatul ei; prezentare, descriere, zugrăvire. ♦ (Jur.) Prezentare a unei persoane citate în fața unei autorități judiciare, a unui organ de jurisdicție sau de urmărire penală; dezbatere în fața unei instanțe. ♦ Termen de judecată. 2. (Concr.) Aspect sub care se prezintă un lucru sau o ființă; configurație. [Var.: (reg.) înfățoșáre s. f.] – V. înfățișa.

ÎNFĂȚOȘÁ vb. I v. înfățișa.

ÎNFĂȚOȘÁRE s. f. v. înfățișare.

ÎNFIINȚÁ, înființez, vb. I. 1. Tranz. A face să ia ființă; a crea, a întemeia, a fonda, a alcătui. 2. Refl. (Despre oameni) A se prezenta, a se înfățișa undeva (pe neașteptate). – În + ființă.

ÎNTINERÍ, întineresc, vb. IV. Intranz. A redeveni tânăr (ca vitalitate, aspect etc.); a căpăta (din nou) un aspect de tinerețe, de prospețime, de vitalitate. ♦ Tranz. A da o înfățișare (mai) tânără; a da vitalitate, prospețime, strălucire. ♦ Tranz. și refl. A (se) declara mai tânăr decât este în realitate. – În + tânăr.

ÎNTORSĂTÚRĂ, întorsături, s. f. 1. Cotitură, curbă (a unui drum, a unei ape); întorsură (1), cot (I 2). ◊ Fig. Schimbare esențială în mersul, în dezvoltarea unei întâmplări; curs nou, înfățișare nouă. 2. Fig. (Rar) Întorsură (2). 3. Fig. Fel de a așeza cuvintele, propozițiile într-o frază. – Întors2 + suf. -ătură.

ÎNTRUCHIPÁ, întruchipez, vb. I. Tranz. 1. A înfățișa în forme concrete, a reprezenta. ♦ Refl. A-și găsi o expresie concretă în cineva sau în ceva, a lua formă concretă, a se realiza. 2. A întocmi; a forma, a alcătui. – Întru + chip sau într-un chip.

ÎNȚELÉPT, -EÁPTĂ, înțelepți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este înzestrat cu înțelepciune, care are mintea clară; cuminte, deștept. ♦ (Substantivat) Gânditor (antic), învățat, savant. ♦ (Despre înfățișarea, acțiunile sau manifestările cuiva) Care exprimă înțelepciune; izvorât din înțelepciune. 2. Prevăzător, chibzuit, stăpânit. – Lat. intellectus.

METAMORFOZÁ, metamorfozez, vb. I. 1. Refl. (Despre unele animale inferioare) A se dezvolta prin metamorfoză. 2. Refl. și tranz. A căpăta sau a face să capete altă figură, altă înfățișare; fig. a(-și) schimba caracterul, firea, comportarea. ♦ (Mitol.) A (se) preface în plantă, în animal sau într-un lucru neînsuflețit. – Din fr. métamorphoser.

METAMORFÓZĂ, metamorfoze, s. f. 1. Totalitatea transformărilor biologice pe care le suferă unele animale inferioare în cursul dezvoltării lor de la ieșirea din ou până la faza de adult. 2. Transformare morfologică și funcțională a unor organe ale plantelor. 3. Transformare, schimbare a înfățișării sau, fig., a caracterului, a felului de a fi al unei persoane; p. gener. transformare a unei ființe, a unui obiect etc. 4. (Mitol.) Transformare a unei ființe umane în animal, în plantă sau într-un lucru neînsuflețit. – Din fr. métamorphose.

ADUCÉRE, aduceri, s. f. Acțiunea de a aduce. 1. Transportare de la oarecare distanță pînă undeva, sau pînă la cineva. Aducerea lemnelor din pădure.Mandat de aducere = ordin scris al unui judecător de instrucție, prin care acesta cere să i se înfățișeze o persoană necesară justiției. 2. (Împreună cu un substantiv abstract introdus prin prep. «la» exprimă acțiunea corespunzătoare sensului; acestuia) v. aduce (4). Aducerea la îndeplinire a sarcinilor. 3. (În expr.) Aducere-aminte = amintire. v. aminte.

ÁER1 S. n. 1. Amestec gazos și transparent care înconjură pâmîntul (și care este absolut necesar pentru întreținerea vieții animale și vegetale). V. atmosferă. Aerul avea o limpezime de izvor. SADOVEANU, N. F. 26. I Cu fața scăldată în aerul acela îmbătător de primăvară... tinărul Vîrlan se simțea ca renăscut. BUJOR, S. 167. Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ F i g. Noaptea inundasă pămîntul cu aerul ei cel negru. EMINESCU, N. 22. ◊ Aer lichid = aer în stare lichidă (obținut prin scăderea tem¬peraturii și mărirea presiunii), întrebuințat în laboratoare pentru menținerea unei temperaturi foarte joase sau ca exploziv. Aerul lichid se păstrează în vase cu pereți dubli.Aer comprimat v. comprimat. Aer condiționat v. condiționat.* Climă, climat. A schimba aerul. Aerul de munte nu i-a priit. ◊ Acest aer sănătos și parfumat îi reda vieții toată puterea și tinerețea pe care el credea c-a pierdut-o. VLAHUȚĂ, O. A. I 95. ◊ L o c. adv. La aer sau în aer liber = într-un loc neacoperit, afară. A ieși la aer. A merge la aer. ◊ Spectacole... în aer liber. SAHIA, N. 67. ◊ E x p r. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Spațiul care înconjură pămîntul; văzduh, atmosferă. Cîteva fluiere străpungeau aerul. PAS, L. I 146. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a haosului văi Un mîndru chip se-ncheagă. EMINESCU, O. I 171. ◊ Ex p r. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne sau indicii că se pregătește ceva (în ascuns). Nu se întîmplase încă nimic, dar se simțea ceva în aer. DUMITRIU, B. F. 115. A arunca (ceva) în aer v. arunca. 3. înfățișare exterioară, aspect, expresie, fizionomie. Doamna Vorvoreanu se uită ta soră-sa și o urî o clipă pentru aerul ei rătăcit, cu șuvițe nepieptănate de păr cărunt. DUMITRIU, B. F. 46. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. A. III 34. Roșeața îi acoperi fața, și, luînd un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic. BOLINTINEANU, O. 425. ◊ E x p r. A avea aerul că... (sau să... ) = a da impresia că... Iubite prietene, zise... beizade... te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de la Ieși. SADOVEANU, Z. C. 186. A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate, a vrea să pară important, a face pe grozavul. Pentru a-și da aere față de lumea de la celelalte mese, domnul Marinică îi spunea... neamțului... Herr Frederic. PAS, Z. I 308. Ceata lui Ghiță începu să-și dea aere de ostași grozavi. BUJOR, S. 172. – Formă gramaticală; pl. (în expr.) aere.

MÍNĂ2 s. f. Expresie a feței; fizionomie, chip, înfățișare. ◊ Expr. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău), a părea sănătos (sau bolnav). – Din fr. mine.

AGREÁ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, a primi cu plăcere, a simpatiza. Era înfățișat ca un marinar simpatic, amabil, galant, care trebuia să fie agreat de public. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 178, 6/1. ♦ (În limbajul diplomatic, mai ales la diateza pasivă) A da consimțămîntul, a accepta. Miniștrii plenipotențiari trebuie să fie agreați de guvernul statului unde urmează să-și exercite plenipotența. – Pronunțat: -gre-a.

ALARMÁ, alarmez, vb. I. Refl. A se neliniști, a se speria, a se lăsa cuprins de panică (față de amenințarea unei primejdii). În fond, a urmat el... nu trebuie să se alarmeze nimeni. SADOVEANU; N. F. 175. ◊ T r a n z. Închipuirea lui îi înfățișează primejdii, tablouri fioroase, al căror aspect îi alarmează conștiința. VLAHUTĂ, O. A. III 137.

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta, de a se desfășura al cuiva sau a ceva; cale, procedeu, metodă. ◊ Mod de viață (de trai) = fel de a concepe și a trăi viața; conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale diferitelor grupuri sociale, în funcție de nivelul de trai, de tradiții, obiceiuri și mentalități. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum se desfășoară acțiunea, cum este starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum ori în ce măsură se desfășoară sau apare la un moment dat o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție subordonată care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. 3. Sistemul raporturilor dintre sunetele muzicale, care determină dependența sunetelor instabile de cele stabile. Mod major și minor.Din lat. modus, it. modo.