Am găsit 30 de definiții care conțin toate cuvintele heraldica sau forme flexionare ale acestora:

HERÁLDIC, -Ă, heraldici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, orașelor etc. 2. Adj. Care aparține heraldicii (1), privitor la heraldică. – Din fr. héraldique.


HERALDÍST, heraldiști, s. m. Specialist în heraldică. – Din fr. héraldiste.

DRAGÓN2, dragoni, s. m. I. 1. Monstru fabulos, închipuit cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. 2. Specie de șopârlă care trăiește pe copaci în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (Draco volans). 3. Reprezentare heraldică având profilul unui chip omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, dispusă într-un șir lung de stele terminat cu un fel de cap; (pop.) Balaurul. II. Soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât și pedestru. – Din fr. dragon.

HERALDÍST s. m. specialist în heraldică. (< fr. héraldiste)

HERÁLDIC, -Ă I. adj. referitor la heraldică. II. s.f. disciplină auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc. (< fr. héraldique)

FILACTÉRĂ s. f. 1. denumire dată de cei vechi amuletelor, talismanelor pe care le purtau asupra lor. 2. fâșie de pergament pe care se scriau versete biblice, la vechii evrei. 3. inscripție în formă de banderolă (pe monumente). 4. figură heraldică înfățișată ca o foaie cu marginile răsucite. (< fr. phylactère, lat. phylacterium, gr. phylakterion)

DRAGÓN1 s. m. I. 1. animal imaginat cu cap și aripi de vultur, gheare de leu, trup și coadă de șarpe. 2. reprezentare heraldică a unui chip omenesc cu barba din șerpi încolăciți. 3. șopârlă tropicală, pe copaci, care are de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii ca niște aripi. 4. pește marin care, în timpul zilei, stă îngropat în nisip, noaptea fiind foarte activ; drac-de-mare. 5. ambarcație cu două vele de suprafață mare; velă triunghiulară suplimentară. II. cavalerist astfel echipat încât să poată lupta și pe jos. (< fr. dragon)

FASCIÁT, -Ă adj. (Herald.; despre scuturi) Împărțit orizontal în șase fascii (4) [în DN] din două smalțuri alternate (culoare și metal). [Pron. -ci-at. / cf. fr. fascié].

FÁSCIE s.f. 1. (Ist.) Mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul unei securi, purtat în Roma antică de lictorii care însoțeau pe dictatori, consuli etc. 2. Fașină. 3. Strat de țesut conjunctiv situat sub piele sau între mușchi. 4. (Herald.) Figură orizontală având lățimea ceva mai puțin de 1/3 din lățimea scutului. [Gen. -iei. / < lat. fascis].

BLAZONÁ vb. tr. a reprezenta, a descrie în termeni heraldici elementele componente ale unui blazon, ale unei steme. (< fr. blasonner)

SMALT s.n. Sticlă colorată în albastru de oxidul de cobalt. ♦ Nume dat culorilor folosite în heraldică. [< fr. smalt].

árhón s. m. – (Înv.) Boier. – Var. arhonda. Ngr. ἄρχων, gen. ἄρχοντας (Gáldi 154). Sec. XVIII. S-a aflat în concurență cu neol. arhonte, s. m., arhontat, s. n. (arhontat), din fr. Astăzi ieșit din uz, a fost titlu de politețe în epoca fanarioților, ca chir.Der. arhonie, s. f. (noblețe); arhondar, s. m. (călugăr care răspundea de primirea călătorilor), din ngr. ἀρχοντάρης (sec. XVIII); arhondăreasă, s. f. (călugăriță care răspundea de primirea călătorilor); arhondaric, s. n. (salon destinat călătorilor, în mănăstiri), din ngr. ἀρχον-ταρίϰι; arhondărie, s. f. (salon de primire în mănăstiri); arhondologie, s. f. (heraldică), din ngr. ἀρχοντολογία; arhondologiu, s. n. (carte a boierilor).

HERÁLDIC, -Ă adj. Referitor la heraldică, la blazoane. [Cf. fr. héraldique].

HERÁLDICĂ s.f. Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul blazoanelor. [Gen. -cii. / < fr. héraldique].

HERALDÍST s.m. Specializat în heraldică. [< fr. héraldiste].

cartiér (cartiére), s. n.1. Parte a unui oraș care formează o unitate organică. – 2. Parte din comandamentul unei mari unități. – 3. A patra parte din stema heraldică. – Var. (înv.) cvartir, cortel. Fr. quartier.Der. încartirui (var. încarti(e)ra, încvartira, Bucov., încortela), vb. (a încarzama), format pe baza germ. einquartieren.

cîmp (-puri), s. n.1. Șes, cîmpie. – 2. Teren lucrat, ogor, lan; activități proprii agriculturii. – 3. Fond, teren, teatru, scenariu în care se desfășoară o acțiune sau în care se situează o acțiune sau în care se situează un obiect. – 4. Fond. – 5. În heraldică, sferă, domeniu. – 6. Regiune, porțiune, suprafață. – 7. Frîu. – Var. cîmp (pl. cîmpi). Mr. cîmpu, megl. cǫmp. Lat. campus (Pușcariu 361; Candrea-Dens., 338; REW 1563; DAR); cf. it., sp., port. campo, prov., cat. camp, fr. champ. Pl. cîmpi se folosește aproape exclusiv în expresiile a bate cîmpii, a lua cîmpii. Der. cîmpean, adj. (țărănesc, campestru); cîmpeancă, s. f. (țărancă); cîmpenesc, adj. (țărănesc, rustic); cîmpenește, adv. (în mod rustic); campestru, adj. (campestru), din it. campestro; cîmpină, s. f. (ogor); cîmpos, adj. (neted, plan). După Candrea, Elementele, 403, din rom. provin rut. kempa, kympyna „insuliță”.

SMALT s. n. 1. sticlă colorată în albastru de oxidul de cobalt. 2. nume dat culorilor folosite în heraldică. (< fr. smalt, it. smalto)

HAGI-MOSCO, Emanoil (1882-1976, n. București), istoric și publicist român. Fondator (1970) al Comisiei de heraldică, genealogie și sigilografie. Contribuții în domeniul heraldicii românești („Steme boierești române, 90 de steme în culori”, „Boierii lui Mihai Viteazul”, „București. Amintirile unui oraș”).

*heráldic și er-, -ă adj. (d. herald). Relativ la blazon: știința heraldică. S. f. Știința heraldică.

heraldíst și er-, -ă s. (d. herald). Persoană care se ocupă de știința heraldică, de blazoane.

MOISIL 1. Constantin I.M. (1876-1958, n. Năsăud), istoric român. M. de onoare al Acad. (1948). Specialist în numismatică și arhivistică. A organizat cabinetul numismatic al Bibliotecii Acad., pe care l-a condus (1910-1958). Președinte al Societății Numismatice Române (1933-1958). Studii în domeniul istoriei, numismaticii, sigilografiei și heraldicii („Monedele dacilor”, „Arta noastră medalistică”, „O pagină de heraldică românească veche”). 2. Grigore C.M. (1906-1973, n. Tulcea), matematician român. Fiul lui M. (1). Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Lucrări în domeniul analizei funcționale, al algebrei, geometriei diferențiale, logicii matematice („Încercări vechi și noi în logica clasică”, „Elemente de logică matematică și teoria mulțimilor”, „Lecții despre logica raționamentului nuanțat”). I se datorează extinderea în spațiul cu mai multe dimensiuni a derivatei areolare a lui D. Pompeiu, a introdus algebrele, denumite de el lukasiewicziene trivalente și polivalente, pe care le-a folosit în logică și în studiul circuitelor de comutație. A aplicat logica matematică la tehnica automatizărilor („Teoria algebrică a mecanismelor automate”, „Circuite cu tranzistori”). Activitate de pionierat în domeniul lingvisticii matematice; s-a ocupat de traducerea automată prin calculator, de modele logice ale limbii etc. Membru al unor academii și societăți științifice străine. 3. George C.M. (1917-1989, n. Vaslui), fizician român. Fiul lui M. (1). Prof. univ. la București. Cercetări în domeniul protecției electrice împotriva coroziunii și al dispersiei curentului electric („Controlul electric al coroziunii rețelelor subterane”). Lucrări de popularizare a fizicii („Cui i-e frică de fizica modernă?”, „Cascada modelelor în fizică”) și sinteze („Fizica pentru ingineri”, „Termodinamica”).

HERÁLDIC, -Ă, heraldici, -ce, adj. 2. Care aparține heraldicii (1), privitor la heraldică. – Din fr. héraldique.

HERÁLDICĂ s. f. 1. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, orașelor etc. – Din fr. héraldique.

ILIESCU, Octavian (1919-2009, n. Craiova), istoric român. Numismat. Studii privind monedele din epoca medievală: „Emisiunile monetare ale Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare”, „Moneda în România (491-1864)”. Preocupări de heraldică și medalistică.

heráldic adj. m., pl. heráldici; f. heráldică, pl. heráldice

heráldică s. f., g.-d. art. heráldicii

DRAGÓN2, dragoni, s. m. I. 1. Monstru fabulos, cu cap de câine sau de pisică, cu multe limbi (pe care scoate foc), cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. 2. Specie de șopârlă care trăiește pe copaci în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (Draco volans). 3. Reprezentare heraldică având profilul unui chip omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 4. (Astron.) Numele unei constelații din emisfera boreală, dispusă într-un șir lung de stele terminat cu un fel de cap; (pop.) Balaurul. II. Soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât și pedestru. – Din fr. dragon.

HERÁLDIC, -Ă, heraldici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, orașelor etc. 2. Adj. Care aparține heraldicii (1), privitor la heraldică. – Din fr. héraldique.

HERALDÍST, heraldiști, s. m. Specialist în heraldică. – Din fr. héraldiste.