Am găsit 48 de definiții care conțin toate cuvintele heraldic sau forme flexionare ale acestora:

HERÁLDIC, -Ă, heraldici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, orașelor etc. 2. Adj. Care aparține heraldicii (1), privitor la heraldică. – Din fr. héraldique.


HERALDÍST, heraldiști, s. m. Specialist în heraldică. – Din fr. héraldiste.

ECUSÓN, ecusoane, s. n. 1. Ornament sculptat, pictat etc., de obicei în formă de scut, pe care sunt înfățișate inscripții, elemente heraldice etc. 2. Mică bucată de metal, de plastic sau țesătură atașată de îmbrăcăminte, având imprimate unele date despre persoana care o poartă. – Din fr. écusson.

DRAGÓN2, dragoni, s. m. I. 1. Monstru fabulos, închipuit cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. 2. Specie de șopârlă care trăiește pe copaci în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (Draco volans). 3. Reprezentare heraldică având profilul unui chip omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 4. (Art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, dispusă într-un șir lung de stele terminat cu un fel de cap; (pop.) Balaurul. II. Soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât și pedestru. – Din fr. dragon.

HERALDÍST s. m. specialist în heraldică. (< fr. héraldiste)

HERÁLDIC, -Ă I. adj. referitor la heraldică. II. s.f. disciplină auxiliară a istoriei care studiază stemele, blazoanele etc. (< fr. héraldique)

FILACTÉRĂ s. f. 1. denumire dată de cei vechi amuletelor, talismanelor pe care le purtau asupra lor. 2. fâșie de pergament pe care se scriau versete biblice, la vechii evrei. 3. inscripție în formă de banderolă (pe monumente). 4. figură heraldică înfățișată ca o foaie cu marginile răsucite. (< fr. phylactère, lat. phylacterium, gr. phylakterion)

ECUSÓN s. n. 1. mică bucată de stofă sau de mătase cusută pe o uniformă militară indicând arma, unitatea etc. ◊ mică piesă de plastic, de metal sau țesătură, purtată ca legitimație la locul de muncă, la congrese etc. 2. stemă blazon. 3. placă de metal sau alt material în formă de scut, care poartă anumite însemne. ◊ loc încadrat de decorații și ornamente pe care se sculptează piese heraldice sau inscripții. (< fr. écusson)

DRAGÓN1 s. m. I. 1. animal imaginat cu cap și aripi de vultur, gheare de leu, trup și coadă de șarpe. 2. reprezentare heraldică a unui chip omenesc cu barba din șerpi încolăciți. 3. șopârlă tropicală, pe copaci, care are de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii ca niște aripi. 4. pește marin care, în timpul zilei, stă îngropat în nisip, noaptea fiind foarte activ; drac-de-mare. 5. ambarcație cu două vele de suprafață mare; velă triunghiulară suplimentară. II. cavalerist astfel echipat încât să poată lupta și pe jos. (< fr. dragon)

ARMOARÍI s.f.pl. (Ist.) Armele, emblemele de pe scuturile heraldice, de pe steaguri, de pe pereți, puse ca semne distinctive ale unei familii nobile, ale unui oraș etc. [< fr. armoiries < armoyer – a decora cu arme heraldice].

FASCIÁT, -Ă adj. (Herald.; despre scuturi) Împărțit orizontal în șase fascii (4) [în DN] din două smalțuri alternate (culoare și metal). [Pron. -ci-at. / cf. fr. fascié].

FÁSCIE s.f. 1. (Ist.) Mănunchi de nuiele legat cu o curea în jurul unei securi, purtat în Roma antică de lictorii care însoțeau pe dictatori, consuli etc. 2. Fașină. 3. Strat de țesut conjunctiv situat sub piele sau între mușchi. 4. (Herald.) Figură orizontală având lățimea ceva mai puțin de 1/3 din lățimea scutului. [Gen. -iei. / < lat. fascis].

GONFALÓN s.n. Steag de război cu partea liberă despicată (care reproducea stema posesorului, având însă de obicei axul longitudinal al reprezentărilor heraldice perpendicular pe lance). ♦ Însemn al vechilor comune italiene sau al unor magistraturi din Italia (medievală). [< it. gonfalone].

PANÉL2 s.n. Ornament heraldic reprezentând formații de frunze de plop, dispuse cu vârful în sus. [< fr. panelle].

BROȘÁJ s. n. 1. poziție de suprapunere a unor piese heraldice. 2. mod de imobilizare a unei fracturi cu o broșă (3). (< fr. brochage)

SCARTELÁT, -Ă adj. (Herald.; despre blazoane) Împărțit în patru părți egale printr-o linie orizontală și una verticală. [Cf. fr. écartelé, it. squartato].

SENÉSTRĂ s.f. (Herald.) Partea stângă a unui blazon, a unui scut. [< fr. senestre, cf. lat. sinistra – stângă].

SINÓPE s.n. (Herald.) Culoare verde. [< lat. sinopis, cf. Sinope – oraș în Paflagonia, pe țărmul Mării Negre].

BLAZONÁ vb. tr. a reprezenta, a descrie în termeni heraldici elementele componente ale unui blazon, ale unei steme. (< fr. blasonner)

SMALT s.n. Sticlă colorată în albastru de oxidul de cobalt. ♦ Nume dat culorilor folosite în heraldică. [< fr. smalt].

TENÁNT, -Ă adj. (Herald.; despre figuri antropomorfe sau zoomorfe) Care susține scutul cu stema propriu-zisă. [< fr. tenant].

ÁRMĂ s. f. 1. unealtă, mașină care servește pentru atac sau apărare. ♦ ~ albă = armă destinată luptei corp la corp (baionetă, stilet etc.); a depune ĕle = a se preda; (fig.) a ceda. ◊ (pl.) ansamblul semnelor heraldice de pe o stemă, de pe un blazon. 2. categorie de trupe din forțele armate corespunzând unei activități specializate. 3. (fig.) mijloc de combatere a unui adversar pe planul ideilor, al politicii. (< lat. arma)

áceră (ácere), s. f. – Vultur, acvilă. – Var. aciră < Lat. ăquῐla (Pușcariu 10; REW 582; DAR); cf. prov. aigla, fr. aigle, cat. áliga, sp. águila, port. aguia. Cuvîntul rom. este rar, astăzi practic a dispărut. Nu apare în texte vechi nici autentic populare; astfel încît poate fi creație artificială, datorată vreunui filolog latinist din sec. XIX (după cum crede DAR; însă filologul avea, în acest caz, un excepțional simț al limbii). Adevărul este că latiniștii din sec. XIX au inventat forma acvilă, s. f., care încă se mai folosește, în limbajul poetic și heraldic, și der. acvilin, adj. (vulturesc, ca ciocul acvilei, coroiat).

ECUSÓN s.n. 1. Stemă, blazon. 2. Placă de metal sau din alt material, de obicei în formă de scut, care poartă anumite însemne. ♦ (Arhit.) Loc încadrat de decorații și de ornamente pe care se sculptează piese heraldice sau inscripții. [Pl. -oane. / < fr. écusson].

árhón s. m. – (Înv.) Boier. – Var. arhonda. Ngr. ἄρχων, gen. ἄρχοντας (Gáldi 154). Sec. XVIII. S-a aflat în concurență cu neol. arhonte, s. m., arhontat, s. n. (arhontat), din fr. Astăzi ieșit din uz, a fost titlu de politețe în epoca fanarioților, ca chir.Der. arhonie, s. f. (noblețe); arhondar, s. m. (călugăr care răspundea de primirea călătorilor), din ngr. ἀρχοντάρης (sec. XVIII); arhondăreasă, s. f. (călugăriță care răspundea de primirea călătorilor); arhondaric, s. n. (salon destinat călătorilor, în mănăstiri), din ngr. ἀρχον-ταρίϰι; arhondărie, s. f. (salon de primire în mănăstiri); arhondologie, s. f. (heraldică), din ngr. ἀρχοντολογία; arhondologiu, s. n. (carte a boierilor).

HERÁLDIC, -Ă adj. Referitor la heraldică, la blazoane. [Cf. fr. héraldique].

HERÁLDICĂ s.f. Disciplină auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul blazoanelor. [Gen. -cii. / < fr. héraldique].

HERALDÍST s.m. Specializat în heraldică. [< fr. héraldiste].

cartiér (cartiére), s. n.1. Parte a unui oraș care formează o unitate organică. – 2. Parte din comandamentul unei mari unități. – 3. A patra parte din stema heraldică. – Var. (înv.) cvartir, cortel. Fr. quartier.Der. încartirui (var. încarti(e)ra, încvartira, Bucov., încortela), vb. (a încarzama), format pe baza germ. einquartieren.

cîmp (-puri), s. n.1. Șes, cîmpie. – 2. Teren lucrat, ogor, lan; activități proprii agriculturii. – 3. Fond, teren, teatru, scenariu în care se desfășoară o acțiune sau în care se situează o acțiune sau în care se situează un obiect. – 4. Fond. – 5. În heraldică, sferă, domeniu. – 6. Regiune, porțiune, suprafață. – 7. Frîu. – Var. cîmp (pl. cîmpi). Mr. cîmpu, megl. cǫmp. Lat. campus (Pușcariu 361; Candrea-Dens., 338; REW 1563; DAR); cf. it., sp., port. campo, prov., cat. camp, fr. champ. Pl. cîmpi se folosește aproape exclusiv în expresiile a bate cîmpii, a lua cîmpii. Der. cîmpean, adj. (țărănesc, campestru); cîmpeancă, s. f. (țărancă); cîmpenesc, adj. (țărănesc, rustic); cîmpenește, adv. (în mod rustic); campestru, adj. (campestru), din it. campestro; cîmpină, s. f. (ogor); cîmpos, adj. (neted, plan). După Candrea, Elementele, 403, din rom. provin rut. kempa, kympyna „insuliță”.

TÍMBRU s.n. 1. Imprimat de dimensiuni mici care servește ca dovadă pentru plata unor impozite, a unor taxe sau a unor cotizații; (p. ext.) ștampilă cu care se imprimă unele imprimate de acest fel. ♦ Timbru sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unei ștampile de metal. 2. Taxă reprezentând valoarea unui timbru (1) plătită în numerar unei administrații publice. 3. (Fiz.; muz.) Calitate a unui sunet prin care acesta se deosebește de un sunet de aceeași înălțime produs de un alt izvor sonor. 4. (Herald.) Termen prin care se înțelege coiful heraldic cu cimierul și lambrechinii săi. [< fr. timbre, cf. it. timbro].

PANÉL2 s. n. ornament heraldic reprezentând formații de frunze de plop, dispuse cu vârful în sus. (< fr. panelle)

SMALT s. n. 1. sticlă colorată în albastru de oxidul de cobalt. 2. nume dat culorilor folosite în heraldică. (< fr. smalt, it. smalto)

TÍMBRU s. n. I. 1. imprimat de dimensiuni mici care se lipește pe anumite acte oficiale, dovadă pentru plata unor impozite, taxe sau cotizații; imprimat aplicat pe scrisori reprezentând taxa de transport. ◊ ștampilă care se aplică pe scrisori purtând locul și data plecării sau sosirii acestora. ♦ ~ sec = imagine imprimată în relief pe hârtie, cu ajutorul unei ștampile de metal. 2. (med.) bucățică de hârtie, plastic etc. care se lipește pe piele, suport pentru o substanță cu rol terapeutic. 3. taxă reprezentând valoarea unui timbru (I, 1) plătită în numerar unei administrații publice. II. calitate a unui sunet prin care acesta se deosebește de un alt sunet produs în condiții de durată, înălțime și intensitate identice. III. coiful heraldic cu cimierul și lambrechinii săi. (< fr. timbre, it. timbro)

HAGI-MOSCO, Emanoil (1882-1976, n. București), istoric și publicist român. Fondator (1970) al Comisiei de heraldică, genealogie și sigilografie. Contribuții în domeniul heraldicii românești („Steme boierești române, 90 de steme în culori”, „Boierii lui Mihai Viteazul”, „București. Amintirile unui oraș”).

*heráldic și er-, -ă adj. (d. herald). Relativ la blazon: știința heraldică. S. f. Știința heraldică.

heraldíst și er-, -ă s. (d. herald). Persoană care se ocupă de știința heraldică, de blazoane.

MOISIL 1. Constantin I.M. (1876-1958, n. Năsăud), istoric român. M. de onoare al Acad. (1948). Specialist în numismatică și arhivistică. A organizat cabinetul numismatic al Bibliotecii Acad., pe care l-a condus (1910-1958). Președinte al Societății Numismatice Române (1933-1958). Studii în domeniul istoriei, numismaticii, sigilografiei și heraldicii („Monedele dacilor”, „Arta noastră medalistică”, „O pagină de heraldică românească veche”). 2. Grigore C.M. (1906-1973, n. Tulcea), matematician român. Fiul lui M. (1). Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Lucrări în domeniul analizei funcționale, al algebrei, geometriei diferențiale, logicii matematice („Încercări vechi și noi în logica clasică”, „Elemente de logică matematică și teoria mulțimilor”, „Lecții despre logica raționamentului nuanțat”). I se datorează extinderea în spațiul cu mai multe dimensiuni a derivatei areolare a lui D. Pompeiu, a introdus algebrele, denumite de el lukasiewicziene trivalente și polivalente, pe care le-a folosit în logică și în studiul circuitelor de comutație. A aplicat logica matematică la tehnica automatizărilor („Teoria algebrică a mecanismelor automate”, „Circuite cu tranzistori”). Activitate de pionierat în domeniul lingvisticii matematice; s-a ocupat de traducerea automată prin calculator, de modele logice ale limbii etc. Membru al unor academii și societăți științifice străine. 3. George C.M. (1917-1989, n. Vaslui), fizician român. Fiul lui M. (1). Prof. univ. la București. Cercetări în domeniul protecției electrice împotriva coroziunii și al dispersiei curentului electric („Controlul electric al coroziunii rețelelor subterane”). Lucrări de popularizare a fizicii („Cui i-e frică de fizica modernă?”, „Cascada modelelor în fizică”) și sinteze („Fizica pentru ingineri”, „Termodinamica”).

ONCIUL, Dimitre (1856-1923, n. Straja, jud. Suceava), istoric român. Acad. (1905), prof. univ. la București. Președinte al Acad. Române (1920-1923). Director general al Arhivelor Statului din România (1900-1923); întemeietorul (1922) și primul președinte al Comisiei consultative heraldice. Considerat creatorul școlii critice în istoriografia română. Istoric al Evului Mediu românesc, a abordat problemele continuității daco-romane la nord de Dunăre și ale formării statelor medievale românești („Teoria lui Roesler”, „Radul Negru și originile Principatului Țării Românești”, „Ideea latinității și a unității naționale”, „Originile principatelor române”). Cercetări privind istoria provinciilor românești Bucovina, Maramureș, Banat și Dobrogea; a publicat o serie de documente despre istoria românilor, descoperite în arhivele din Viena. Preocupări de genealogie și cronologie.

HERÁLDIC, -Ă, heraldici, -ce, adj. 2. Care aparține heraldicii (1), privitor la heraldică. – Din fr. héraldique.

HERÁLDICĂ s. f. 1. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, orașelor etc. – Din fr. héraldique.

ILIESCU, Octavian (1919-2009, n. Craiova), istoric român. Numismat. Studii privind monedele din epoca medievală: „Emisiunile monetare ale Moldovei în timpul lui Ștefan cel Mare”, „Moneda în România (491-1864)”. Preocupări de heraldică și medalistică.

heráldic adj. m., pl. heráldici; f. heráldică, pl. heráldice

heráldică s. f., g.-d. art. heráldicii

DRAGÓN2, dragoni, s. m. I. 1. Monstru fabulos, cu cap de câine sau de pisică, cu multe limbi (pe care scoate foc), cu gheare de leu, aripi de vultur și coadă lungă de șarpe. 2. Specie de șopârlă care trăiește pe copaci în unele regiuni tropicale, având de-a lungul corpului două excrescențe ale pielii în formă de aripi (Draco volans). 3. Reprezentare heraldică având profilul unui chip omenesc cu barba formată din șerpi încolăciți. 4. (Astron.) Numele unei constelații din emisfera boreală, dispusă într-un șir lung de stele terminat cu un fel de cap; (pop.) Balaurul. II. Soldat din cavalerie care lupta atât călare, cât și pedestru. – Din fr. dragon.

ECUSÓN, ecusoane, s. n. 1. Ornament sculptat, pictat etc., de obicei în formă de scut, pe care sunt înfățișate inscripții, elemente heraldice etc. 2. Plăcuță de metal, de plastic etc., având imprimate unele date despre persoana care o poartă, ca legitimație, la locul de muncă, la conferințe, congrese etc. – Din fr. écusson.

HERÁLDIC, -Ă, heraldici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Disciplină auxiliară a istoriei, care se ocupă cu studiul stemelor statelor, cu blazoanele caselor domnitoare, familiilor nobiliare, orașelor etc. 2. Adj. Care aparține heraldicii (1), privitor la heraldică. – Din fr. héraldique.

HERALDÍST, heraldiști, s. m. Specialist în heraldică. – Din fr. héraldiste.