Am găsit 84 de definiții care conțin toate cuvintele gândac sau forme flexionare ale acestora:

BĂLIGÁR, (I) băligare, s. n., (II) băligari, s. m. I. S. n. 1. Baligă. 2. Amestec de baligă și paie, folosit ca îngrășământ sau combustibil. II. S. m. gândac negru care trăiește mai mult în baligă (Geotrupes stercorarius). [Var.: bălegár s. n., s. m.] – Baligă + suf. -ar.


BÓRZĂ, borze, s. f. gândac mare, negru, care trăiește în locuri umede și elimină la atingere o secreție rău mirositoare (Blaps mortisaga). – Formație onomatopeică.

BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, cu talia mai mare decât a vacii, folosit ca animal de tracțiune și mai ales pentru carne (Bos taurus). ◊ Bou sur = bour. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) toți boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva care n-a reușit să învețe nimic, care nu s-a lămurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui bărbat. 2. Compuse: bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușie-închis, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene (Bombinator pachypus); buhai-de-baltă; b) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb; buhai-de-baltă (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) gândac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bovus (= bos, bovis).

BROTÁC, brotaci, s. m. (Zool.) Broatec. – Probabil refăcut din brotăcel (după modelul lui gândacgândăcel etc.).

CANTARÍDĂ, cantaride, s. f. Insectă din ordinul coleopterelor, verde-aurie, cu miros caracteristic, care atacă frasinul și liliacul și care este folosită în industria farmaceutică: gândacul-frasinului, gândac-de-frasin, cățel-de-frasin, cățelul-frasinului (Lytta vesicatoria). – Din fr. cantharide, lat. cantharis, -idis.

CĂRĂBÚȘ, cărăbuși, s. m. Insectă coleopteră foarte dăunătoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai și se hrănește cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu rădăcinile unor plante); găinușă, gândac-de-mai (Melolontha melolontha).Carab[aș] (rar folosit, „oaie cu botul negru” < tc.) + suf. -uș.

GÂNDÁC, gândaci, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor sau al altor insecte asemănătoare cu coleopterele. ◊ Compuse: gândac-de-casă (sau -de-bucătărie, -negru) = șvab1; gândac-de-frasin (sau gândacul-frasinului) = cantaridă; gândac-de-mai = cărăbuș; gândac-de-făină = morar; gândac-de-Colorado = insectă coleopteră de culoare galbenă-portocalie, cu dungi longitudinale, negre pe elitre, dăunătoare cartofilor (Leptinotarsa decemlincata). 2. (De obicei determinat prin „de mătase”) Vierme-de-mătase. – Cf. scr. gundelj.

GÂNDĂCÉL, gândăcei, s. m. Diminutiv al lui gândac (1). – gândac + suf. -el.

HRIȘCÁR, hrișcari, s. m. gândac mic, asemănător cu cărăbușul, care apare în perioada când se seamănă hrișca (Rhizotrogus solstitialis).Hrișcă + suf. -ar.

TARACÁN, taracani, s. m. (Reg.) gândac. – Din rus. tarakan.

ȚIGẤI, țigâi, s. m. Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec.

FORFECÁR, forfecari, s. m. gândac negru, lipsit de aripi posterioare, dăunător pentru vița-de-vie (Lethrus cephalotes) – Foarfece + suf. -ar.

ȘVAB1, șvabi, s. m. Numele a două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase și se hrănesc cu resturi alimentare: a) insectă lată, moale, de culoare neagră-cafenie, care miroase urât; libarcă, gândac-de-bucătărie, gândac-negru (Blatta orientalis); b) insectă mică, de culoare galbenă-roșcată (Phyllodromia germanica). – Din ucr. švab, germ. Schwabe.

LIBÁRCĂ, libărci, s. f. gândac de noapte din ordinul ortopterelor, de culoare brună-roșcată, care trăiește mai ales prin bucătării; șvab (Blatta germanica). – Din bg. hlăbarka.

MORÁR, morari, s. m. 1. Proprietar sau conducător al unei mori; muncitor într-o moară. ♦ Muncitor într-o întreprindere în care se macină diferite materii. 2. gândac cu aripile lucioase, brune sau negre, care trăiește prin mori; gândac de făină (Tenebrio molitor).Moară + suf. -ar.

SCRIPCÁR, scripcari, s. m. 1. (Reg.) Lăutar (care cântă din scripcă). 2. gândac negru, cu antene lungi, care produce sunete asemănătoare cu un scârțâit; plopar; cobzar, țigănaș (Saperda carcharis).Scripcă + suf. -ar.

SFOIÁG, (1) s. n., (2) sfoiegi, s. m. 1. S. n. (Reg.) Mucegai. 2. S. m. Larvă a unei specii de gândac (Tenebrio molitor), de culoare gălbuie sau cafenie, care se dezvoltă și trăiește în făina de grâu, degradând-o și făcând-o inutilizabilă. ♦ Un fel de vierme asemănător cu râma, care trăiește prin pivnițe și prin casele umede. – Din bg. svojak.

CANTARÍDĂ s.f. gândac coleopter verde-auriu cu miros caracteristic, care cauzează desfrunzirea frasinilor și care, uscat și pisat, este folosit la prepararea unor medicamente. [< fr. cantharide, cf. lat. cantharis].

colțán1, colțáni, s.m. (reg.) 1. om sau animal cu colți mari. 2. gândac de locuință. 3. plantă ierboasă de apă, cu fructul în colțuri; colțar, castan-de-baltă, stea-de-baltă.

condrán, condráne, s.n. (reg.) larva gândacului de mai.

fesușór, fesușóri, s.m. (reg.) gândac mic și rotund ca o mărgea roșie; fesul-popii.

galítă s.f. (reg.) gândac de mătase.

gogolíe, gogolíi, s.f. (reg.) gogoașă de gândac de mătasă.

pépe, pépi, s.f. (reg.) 1. insectă, gâză; gândac (licurici, molie, ploșniță etc.). 2. băligar. 3. (art.) ființă urâtă imaginară cu care sunt speriați copiii; cauă, urâciune, balaur, diavol. 4. specie de ciupercă parazită care produce mana viței de vie.

carábă (carábe), s. f.1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă.Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl.Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.

strădomășíță, strădomășíțe, s.f. (reg.) larva femelă a gândacului de făină.

școrhán, școrháni, s.m. (reg.) gândac de bucătărie.

tunzătór, tunzătoáre, tunzătóri, tunzătoáre s.m. și f. (înv. și reg.) 1. frizer, bărbier. 2. (s.f.) loc unde se tund oile. 3. nume de insecte (cărăbuș, gândac).

colț (-ți), s. m.1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

bălegár1 / băligár1 (gândac) s. m., pl. bălegári / băligári

bou-de-ápă (gândac) s. m., art. bóul-de-ápă; pl. bói-de-ápă, art. bóii-de-ápă

bou-de-báltă (bâtlan, gândac) s. m. bóul-de-báltă; pl. bói-de-báltă, art. bóii-de-báltă

BÓRZĂ, borze, s. f. gândac mare, negru, care trăiește în locuri umede și elimină la atingere o secreție rău mirositoare (Blaps mortisaga).

BOU, boi, s. m. 1. (Adesea fig.) Taur castrat, folosit ca animal de tracțiune, a cărui carne e folosită ca aliment (Bos taurus).Expr. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva de care nu s-a prins învățătura sau care s-a întors tot nelămurit de undeva. A nu-i fi (cuiva) (toți) boii acasă = a fi rău dispus. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da (cuiva) pace. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). 2. Compuse: bou-de-mare = pește mic de mare, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-sur = bour; bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene (Bombinator pachypus); b) pasăre de baltă cu ciocul lungăreț și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) = gândac mare de apă, de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bobus (= bos, bovis).

SURDOMÁȘ, surdomași, s. m. (Reg.) Larva gândacului numit morarul. [Var.: surdumáș s. m.] – Sb. srdomasi.

CANTARÍDĂ, cantaride, s. f. gândac verde-auriu, cu miros caracteristic, care cauzează desfrunzirea frasinilor; are întrebuințări în medicină (Lytta vesicatoria).Fr. cantharide (lat. lit. cantharis, -idis).

fáur2 s.m. 1 (înv.) Fierar (1). ◊ Expr. A cumpăra cărbuni de la faur = a cumpăra scump marfă (la mâna a doua). A se învăța ca faurul cu scânteile v. învăța. 2 (în basme) Faurul pământului = fierar cu puteri supranaturale, care face obiecte vrăjite. 3 (entom.) gândac lungăreț și subțire, păros, de culoare castanie (Elater segetum). • pl -i. / lat. fabrum. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

MACROFAÚNĂ (‹ fr.) (BIOL.) Termen general pentru fauna care este vizibilă fără instrumente de mărit; se folosește de obicei cu referire la animalele care au peste 1 cm, dar nu depășesc lungimea unui vierme lat (ex. miriapode, gândaci, păianjeni).

FORFECÁR (‹ foarfece) s. m. gândac lung de c. 2 cm, negru, lipsit de aripi posterioare, cu picioarele adaptate pentru scormonit (Lethrus cephalotes). Este dăunător deoarece taie lăstarii viței de vie ca un foarfece.

gândác, -i, s.m. – Șarpe: „Așa să nu margă nici mușcatu / A gândacului, / Da să crepe capu lui…” (Papahagi 1925: 283). – Cf. srb. gundelj (DEX).

coropíșniță, -e, (coropt’ișt’iriță, cânepiștíriță, conopt’iște, colopt’iștiriță), s.f. – Insectă dăunătoare plantelor, care trăiește în pământ și atacă rădăcinile legumelor (Gryllotalpa vulgaris). „Strâcă mălaiul jâb, tăt îl taie; aceia-i veninoasă ca gândacu” (ALR 1973: 608). – Din bg. konopištica (< koropi „cânepă„).

INSÉCTĂ (‹ fr. {i}; {s} lat. insectus „tăiat”) s. f. (La pl.) Clasă de artropode cu corpul diferențiat în cap, torace și abdomen, cu tegumentul chitinizat și cu trei perechi de picioare; (și la sg.) animal din această clasă. În natură există c. un milion de specii de i., care viețuiesc atât în mediile terestre cât și în cele acvatice. I. pot fi apterigote (fără aripi) sau pterigote (cu aripi). Unele specii sunt folositoare prin producția lor (miere, ceară), prin acțiunea de polenizare a plantelor etc. ◊ I. dăunătoare = i. care atacă plantele, animalele, oamenii sau produsele vegetale și animale (ex. lăcustele cărăbușii, gândacul de Colorado, păduchi, ploșnițele).

sfoiág1 (larvă de gândac, vierme) s. m., pl. sfoiégi

gândác s. m., pl. gândáci

!gândác-de-bucătăríe s. m., pl. gândáci-de-bucătăríe

!gândác-de-cásă s. m., pl. gândáci-de-cásă

!gândác-de-Colorádo s. m., pl. gândáci-de-Colorádo

!gândác-de-frásin s. m., pl. gândáci-de-frásin

!gândác-de-mái s. m., pl. gândáci-de-mái

!gândác-négru (ne-gru) s. m., pl. gândáci-négri

fáur2 (fierar, gândac) s. m., pl. fáuri

băligar n. 1. baligă multă amestecată cu paie și frunze uscate, care, după ce putrezește, se întrebuințează la îngrășatul ogoarelor sau la facerea focului sub numele de tizic; 2. gândac ce trăiește prin gunoaie (Geotrupes stercorarius).

bârzăun m. 1. albină sălbatică; 2. gândac ce sbârnăe sburând. [Onomatopee: cf. bâz ! și finalul din gărgăun].

borză f. 1. Buc. insectă, muscă; 2. gândac negru (numit si gândacul morților) de piază rea. [Onomatopee (cf. bărzăun)].

cantaridă f. sau gândac de turbat, insectă coleopteră verde-aurie al cării corp pulverizat servă în spițerie la facerea vezicătorilor.

cărăbuș m. 1. gândac frumos, negru lucitor, ale cărui larve cauzează cele mai mari pagube agriculturei, mâncând rădăcinile plantelor (Melolontha). [Cf. albanește KARABAȘĂ].

coleoptere n. pl. ordin de insecte cu 4 aripi, cele superioare vârtoase înfășurând pe cele inferioare: gândac, coccinelă, cantaridă.

gândac m. 1. numele popular al coleopterelor: gândaci de bucătărie, de turbat; 2. larvele viermelui de mătase. [Cf. serb. GUNDO, gândac].

gândăcei m. pl. gândaci de turbat, cantaride.

gongălău m. Tr. gândac. [V. goangă].

insect n. 1. mic animal fără oase al cărui corp e împărțit în inele: gândacul, fluturele, musca; 2. fig. ființă nevoiașă și netrebnică.

morar m. 1. cel ce are o moară; 2. numele bucovinean al gândacului de făină, care trăiește în grânare, mori și brutării (Tenebrio molitor). [Lat. MOLARIUS].

libarcă f. 1. gândac negru (Blata); 2. Tr. femeie limbută. [Origină necunoscută].

mamornic m. gândac negru (Meloe proscarabaeus). [V. mămăruță].

mătase f. 1. fir subțire ce se trage din gogoșile gândacilor de mătase și țesătura din asemenea fire: rochie de mătase; 2. învelișul știuletelui de porumb; 3. fig. se zice de părul subțire și moale; 4. Bot. mătasea broaștelor, specie de alge verzi filamentoase cari formează masse plutitoare la suprafața apelor dulci și stătătoare (Conferva). [Lat. METAXA].

scarabeu m. insectă ale cării aripi sunt acoperite cu un fel de teacă cornoasă, ca gândacii.

semânță f. 1. tot ce se seamănă și din care se nasc plante și animale: semințe de in, de gândaci; 2. prăsilă: gânsac cumpărat de sămânță CR.; 3. neam, viță: prăsilă de sămânță împărătească AL.; 4. fig. pricină: caută semânță de vorbă; 5. ceeace trebue să producă un efect oarecare: semânța discordiei; 6. element de știință, de moralilate: semințele aruncate în inimile tinere vor prinde rădăcini adânci. [Lat. *SEMENTIA = SEMEN].

sfoiag m. (în Oltenia) 1. mucegaiu; 2. gândac de făină (Tenebrio molitor). [Origină necunoscută].

ȚIGẤI, țigâi, s. m. (Reg.) Specie de gândac mare, negru cu pete galbene, care trăiește prin pădurile de conifere (Hylobius abietis). – Et. nec.

TARACÁN, taracani, s. m. (Reg.) gândac. – Din rus. tarakan.

BĂLEGÁR, (I) s. n., (II) bălegari, s. m. I. S. n. 1. Balegă. 2. Amestec de balegă și paie, folosit ca îngrășământ sau combustibil. II. S. m. gândac negru care trăiește mai mult în balegă (Geotrupes stercorarius). [Var.: băligár s. n., s. m.] – Balegă + suf. -ar.

BÓRZĂ, borze, s. f. gândac mare, negru, care trăiește în locuri umede și elimină la atingere o secreție rău mirositoare (Blaps mortisaga). – Formație onomatopeică.

BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, folosit ca animal de tracțiune și mai ales pentru carne (Bos taurus).Bou sur = bour. ◊ Expr. A nu-i fi (cuiva) toți boii acasă = a fi rău dispus. S-a dus bou și s-a întors vacă, se spune despre cineva care n-a reușit să învețe nimic, care nu s-a lămurit. A scoate (pe cineva) din boii lui = a enerva (pe cineva). ♦ Epitet injurios la adresa unui bărbat. 2. Compuse: bou-de-mare = pește marin mic, de culoare cafenie sau cenușie-închis, cu capul gros și lătăreț și cu ochii așezați în partea superioară a capului (Uranoscopus scaber); bou-de-baltă = a) nume dat la două specii de broască, una având pe pântece pete roșii (Bombinator igneus), iar cealaltă pete galbene; buhai-de-baltă (Bombinator pachypus); b) pasăre de baltă cu ciocul lung și ascuțit, galbenă-verzuie pe spate, cu capul negru și cu gâtul alb; buhai-de-baltă (Botaurus stellaris); c) (și în forma bou-de-apă) gândac mare de apă de culoare neagră, cu picioarele acoperite de peri deși și lungi și adaptate la înot (Hydrophilus piceus); bou-de-noapte = bufniță; boul-lui-Dumnezeu sau boul-Domnului = a) rădașcă; b) (și în forma boul-popii) buburuză. – Lat. bovus (= bos, bovis).

BROTÁC, brotaci, s. m. (Zool.) Broatec. – Probabil refăcut din brotăcel (după modelul lui gândacgândăcel etc.).

ȘVAB1, șvabi, s. m. Numele a două insecte din ordinul ortopterelor, care trăiesc în locuri întunecoase și se hrănesc cu resturi alimentare: a) insectă lată, moale, de culoare neagră-cafenie, care miroase urât; libarcă, gândac-de-bucătărie, gândac- negru (Blatta orientalis); b) insectă mică, de culoare galbenă-roșcată (Phyllodromia germanica). – Din ucr. švab, germ. Schwabe.

SCRIPCÁR, scripcari, s. m. 1. (Reg.) Lăutar (care cântă din scripcă). 2. gândac negru, cu antene lungi, care produce sunete asemănătoare cu un scârțâit; plopar; cobzar, țigănaș (Saperda carcharis).- Scripcă + suf. -ar.

CANTARÍDĂ, cantaride, s. f. Insectă din ordinul coleopterelor, verde-aurie, cu miros caracteristic, care atacă frasinul și liliacul și este folosită în industria farmaceutică; gândacul-frasinului, cățelul-frasinului (Lytta vesicatoria). – Din fr. cantharide, lat. cantharis, -idis.

SFOIÁG, (1) s. n., (2) sfoiegi, s. m. 1. S. n. (Reg.) Mucegai. 2. S. m. Larvă a unei specii de gândac (Tenebria molitar), de culoare gălbuie sau cafenie, care se dezvoltă și trăiește în faina de grâu, degradând-o și făcând-o inutilizabilă. ♦ Vierme asemănător cu râma, care trăiește prin pivnițe și prin casele umede. – Din bg. svojak.

CĂRĂBÚȘ, cărăbuși, s. m. Insectă coleopteră foarte dăunătoare, de culoare castanie, cu elitrele dure, care apare pe la începutul lunii mai și se hrănește cu frunzele arborilor (iar larva ei, cu rădăcinile unor plante); găinușă, gândac-de-mai (Melolontha melolontha).Carab[aș] (rar folosit, „oaie cu botul negru” < tc.) + suf. -uș.

LIBÁRCĂ, libărci, s. f. gândac de noapte din ordinul ortopterelor, de culoare brună-roșcată, care trăiește mai ales prin bucătării; șvab (Blatta germanica). – Din bg. hlăbarka.

FORFECÁR, forfecări, s. m. gândac negru, lipsit de aripi posterioare, dăunător pentru vița-de-vie (Lethrus cephalotes).Foarfecă + suf. -ar.

GÂNDÁC, gândaci, s. m. 1. Nume generic dat insectelor din ordinul coleopterelor sau al altor insecte asemănătoare cu coleopterele. ◊ Compuse: gândac-de-casă (sau -de-bucătărie, -negru) = șvab1; gândac-de-frasin (sau gândacul-frasinului) = cantaridă; gândac-de-mai = cărăbuș; gândac-de-făină = morar; gândac-de-Colorado = insectă coleopteră de culoare galbenă-portocalie, cu dungi longitudinale, negre pe elitre, dăunătoare cartofilor (Leptinotarsa decemlincata). 2. (De obicei determinat prin „de mătase”) Vierme-de-mătase. – Cf sb. gundelj.

GÂNDĂCÉL, gândăcei, s. m. Diminutiv al lui gândac (1). – gândac + suf. -el.

HRIȘCÁR, hrișcari, s. m. gândac mic, asemănător cu cărăbușul, care apare în perioada când se seamănă hrișca (Rhizotrogus solstitialis).Hrișcă + suf. -ar.