Am găsit 5274 de definiții care conțin toate cuvintele fân sau forme flexionare ale acestora:

MÓNSTRU s. m. 1. ființă fantastică cu corpul din elemente specifice oamenilor și animalelor. ♦ colos, namilă, ființă, lucru de proporții colosale. ♦ (adj.; fam.) de mare amploare, colosal. 2. ființă care prezintă o anomalie fizică din naștere; pocitanie. 3. om crud, degenerat, denaturat. 4. monstru sacru = mare vedetă a cinematografiei sau teatrului. (< fr. monstre, lat. monstrum)


AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr.Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.

ACETOFÁN s. n. Folie transparentă folosită ca suport pentru desenele animate. – Din fr. acétophane.

ÁCQUA-TOFÁNA s. f. Otravă celebră în Italia în sec. XVI-XVII. [Pr.: a-cua-] – Loc. it.

ADUNĂTÓR, -OÁRE, adunători, -oare, adj., s. m. și f., s. n. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care adună; p. ext. strângător, econom. 2. S. n. Mașină pentru recoltarea cerealelor și a fânului. – Aduna + suf. -ător.

AERATÓR, aeratoare, s. n. Afânător. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérateur.

AERIÁN, -Ă, aerieni, -e, adj. 1. Care se află în aer1 (2), care se întâmplă, se produce în aer1. 2. Care se referă la aviație. ◊ Linie aeriană = traseu aeronautic și mijloacele materiale aferente. Alarmă aeriană = semnul prin care, în timp de război, se anunță apropierea avioanelor inamice. 3. Fig. Transparent, diafan, gingaș, vaporos; aeros. [Pr.: a-e-ri-an] – Din fr. aérien.

AEROFÓR, aerofoare, s. n. Aparat care furnizează aerul1 necesar scafandrilor în timpul șederii lor sub apă. [Pr.: a-e-] – Din fr. aérophore.

AFÂNÁ, afânez, vb. I. Tranz. A face un material granular să fie mai rar, mai puțin compact, a-i mări volumul prin săpare, fărâmițare etc. – Din lat. *affenare.

AFÂNÁRE, afânări, s. f. Acțiunea de a afâna.Afânarea solului = lucrare agricolă executată asupra pământului, la suprafață, pentru a favoriza aerisirea, pătrunderea apei, distrugerea buruienilor. – V. afâna.

AFÂNÁT, -Ă, afânați, -te, adj. (Despre pământ, zăpadă etc) Care este mai puțin compact; înfoiat (2). – V. afâna.

AFÂNĂTÓR, afânătoare, s. n. Mașină de lucru folosită în turnătorie pentru afânarea amestecului de formare; aerator. – Afâna + suf. -ător.

AFIȘÓR, -OÁRE, afișori, -oare, s. m. și f., s. n. 1. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu lipirea afișelor. 2. S. n. (Electron.) Dispozitiv pe a cărui suprafață apar caractere alfanumerice comandate electric; afișaj optic. – Din fr. afficheur.

AGEAMÍU, -ÍE, ageamii, adj., s. m. și f. (Fam.) Începător, novice, profan; (om) care nu se pricepe. – Din tc. acemi.

AGHIÚȚĂ s. m. (Fam. și glumeț) Drac. [Pr.: -ghi-u-] – Cf. ngr. ághios „sfânt”.

ALFANUMÉRIC, -Ă, alfanumerici, -ce, adj. (Tehn.; despre indicații) Care este exprimat prin intermediul literelor și cifrelor. – Din fr. alphanumérique.

ALTHÓRN, althornuri, s. m. Instrument de suflat de alamă, specie de corn, folosit mai ales în fanfară. – Din germ. Althorn.

ATLÁNT, atlanți, s. m. 1. Statuie reprezentând un bărbat într-o atitudine de efort, folosită ca element de susținere în locul unei coloane sau ca pilastru. 2. Locuitor legendar sau fantastic al Atlantidei. – Din fr. atlante.

AUTOFLAGELÁ, autoflagelez, vb. I. Refl. (Despre adepții unor secte religioase; adesea fig.) A se biciui singur, a se supune unor torturi fizice din fanatism religios. [Pr.: a-u-] – Auto1- + flagela.

AZÍL, aziluri, s. n. 1. Loc unde cineva găsește ocrotire, adăpost, refugiu. ◊ Drept de azil = drept de a se stabili pe teritoriul altei țări, de care se bucură în virtutea legii un refugiat politic. 2. Instituție de asistență socială pentru întreținerea bătrânilor, infirmilor, copiilor orfani etc. – Din fr. asile, lat. asylum.

BABÁN, -Ă, babani, -e, adj. (Arg. și fam.) Mare, de dimensiuni apreciabile, dolofan. A prins o știucă babană.Et. nec.

BÁNDĂ1, bande, s. f. 1. Ceată, grup de răufăcători care acționează sub conducerea unui șef. ♦ (Glumeț) Grup de prieteni. 2. (Înv.) Ceată de soldați aflați sub aceeași bandieră. 3. Trupă de muzicanți, fanfară, taraf de lăutari. – Din fr. bande, germ. Bande.

BARÓC, -Ă, baroci, -ce, adj., s. n. (Stil artistic) care este caracterizat prin cultivarea formelor grandioase, prin libertatea formelor și bogăția ornamentației arhitecturale.** (Despre construcții, mobilă, sculptură, pictură etc.) Care este realizat în acest stil.** (Stil literar) caracterizat printr-o mare libertate și fantezie de exprimare. – Din fr. baroque.

BASM, basme, s. n. 1. Narațiune (populară) cu elemente fantastice supranaturale, care simbolizează forțele binelui și ale răului în lupta pentru și împotriva fericirii omului. ◊ Expr. (Fam.) A se face de basm= a se face de râs. 2. Născocire, minciună, scornitură. – Din sl. basnĩ.

BĂIEȚÉL, băieței, s. m. 1. Diminutiv al lui băiat; băiețaș. 2. (La pl.) Plantă erbacee cu frunze păroase și flori albastre grupate, care crește prin fânețe și pășuni (Veronica spicata)Băiat + suf. -el.

BERNARDÍN2, -Ă, bernardini, -e, s. m. și f. Călugăr sau călugăriță catolică din ordinul care poartă numele sfântului Bernard. – Din fr. bernardin.

BERSALIÉR, bersalieri, s. m. Soldat italian de infanterie ușoară. – Din fr. bersaglier.

BOTRÍDIE, botridii, s. f. Organ special de fixare, în formă de paletă, franj, fantă, specific unor viermi paraziți. – Din fr. bothridies.

BRÁNIȘTE, braniști, s. f. 1. Pădure rară sau parte de pădure cu arbori bătrâni în care este interzisă tăierea lemnelor; p. gener. pădure. 2. (Înv.) Moșie domnească folosită ca pășune și fâneață. – Din bg. branište.

BRAȚ, brațe, s. n. 1. Segment al membrului superior cuprins între cot și umăr; partea de la umăr până la încheietura mâinii; p. ext. membrul superior al corpului omenesc. ◊ Loc. adv. În brațe = cu brațele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-l strânge la piept sau spre a-l purta pe sus). (Braț) la braț (sau de braț) = cu brațul trecut pe sub brațul altuia. ◊ Expr. A da (sau a oferi, a lua cuiva) brațul = a trece brațul sub brațul cuiva spre a-l conduce sau a fi condus. A duce (pe cineva) de (sau la) braț = a sprijini pe cineva, ducându-l de braț. (A primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu brațele deschise = (a primi sau a aștepta etc. pe cineva) cu mare plăcere. A lua (pe cineva sau ceva) în brațe = a apăra, a susține, a lăuda (pe cineva sau ceva). A fi brațul (drept al) cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A ajunge (sau a aduce, a arunca pe cineva) în brațele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreția cuiva. 2. Cantitate care se poate cuprinde și duce în brațe (1). Un braț de fân. 3. Fig. (În sintagma) Brațe de muncă = muncitori. 4. Obiect sau parte a unui obiect care seamănă cu brațul (1). ♦ Element solid al unui sistem tehnic, solidar sau articulat la un capăt cu sistemul respectiv și care servește la preluarea unei sarcini sau la transmiterea unei mișcări. 5. Parâmă legată la capătul unei vergi și care servește la manevrarea laterală a acesteia. 6. Distanța de la un punct fix la linia de acțiune a unei forțe. 7. Ramificație a cursului principal al unei ape curgătoare. ◊ Braț mort = ramificație părăsită a unei ape, alimentată numai la revărsări. – Lat. brachium.

BUDẮI, budăie, s. n. (Reg.) 1. Vas din doage, de forma unui trunchi de con, în care se păstrează laptele, se duc bucatele la câmp, se țin băuturi etc. 2. Trunchi scobit, întrebuințat ca ghizd la fântână. – Din magh. bödön.

BUFÁNT, -Ă, bufanți, -te, adj. (Despre îmbrăcăminte sau despre părți ale ei) Înfoiat, larg, cu bufă. – Din fr. bouffant.

BUFLÉI, buflei, s. m. (Fam. și glumeț) Copil sau pui de animal gras, dolofan. – Et. nec.

BUNDÍȚĂ, bundițe, s. f. 1. Diminutiv al lui bundă. 2. (Bot.; în compusul) Bundița vântului = plantă erbacee cu flori violete-purpurii, care crește prin fânețe, pe câmpuri, pe dealuri (Phlomis pungens). – Bundă + suf. -iță.

CAPÉLĂ3, capele, s. f. Grup de coriști. ♦ Orchestră de proporții reduse; fanfară (militară). – Din it. cappella, germ. Kapelle.

CAPÉLMAISTRU, capelmaiștri, s. m. Dirijor al unei orchestre mici; șef de fanfară militară. [Acc. și: capelmáistru] – Din germ. Kapellmeister.

CARAGÁȚĂ, caragațe, s. f. (Ornit.) Coțofană. ♦ Fig. (Fam.) Femeie vorbăreață. ♦ Expr. (Fam.) A face caragațe = a face glume (pe socoteala cuiva); a umbla cu păcăleli. [Var.: garagáță s. f.] – Din ngr. karakáxa.

CASTÉL, castele, s. n. 1. Clădire mare, medievală, prevăzută cu turnuri și cu creneluri, înconjurată de ziduri și de șanțuri, care servea ca locuință seniorilor feudali; (astăzi) casă mare care imită arhitectura medievală. ◊ Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice, iluzii deșarte. 2. (În sintagma) Castel de apă = construcție specială (în formă de turn) care servește ca rezervor de apă. 3. Fiecare dintre construcțiile situate deasupra punții superioare a unei nave. – Din lat. castellum. Cf. pol. kasztel, it. castello.

CAȘURÁRE s. f. Acoperire prin lipire a feței unei coli de hârtie sau de carton cu o coală de hârtie de calitate superioară, cu o coală de celofan etc., eventual ornamentată, pentru a-i da un aspect mai frumos; cașare (2). – Din cașa.

CATOLICÍSM s. n. Confesiune creștină care recunoaște primatul papei, infailibilitatea lui în materie de dogmă și de morală, purcederea „Sfântului Duh” de la Dumnezeu-Tatăl și de la Dumnezeu-Fiul, existența purgatoriului etc. – Din fr. catholicisme.

CÁȚA interj. Cuvânt care imită strigătul coțofanei. – Onomatopee.

CĂCIULÁR, căciulari, s. m. 1. Meseriaș care lucrează căciuli. 2. Infanterist în vechea armată română. – Căciulă + suf. -ar.

CĂMÍN, (1, 4, 6) căminuri, (2, 3, 5) cămine, s. n. 1. Sobă joasă, zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă. 2. Cuptor, vatră. 3. Coș pe unde iese fumul; horn. 4. Fig. Casă părintească; p. ext. familie. 5. Denumire dată unor instituții cu caracter social-cultural; cămin de copii = instituție cu regim de internat pentru copii preșcolari (3-6 ani), cu orar de zi sau săptămânal; cămin studențesc = așezământ universitar care asigură cazarea studenților, pe lângă acesta funcționând uneori și cantine; cămin cultural = instituție înființată în scopul propagării culturii la sate (5); cămin școală = cămin pentru copiii orfani, în care se află și școala; cămin spital = cămin (de bătrâni) în care se acordă asistență medicală. 6. Încăpere mică subterană, zidită și acoperită cu capac de fontă, pe traseul unei conducte de alimentare cu apă a unui canal, construită pentru a permite accesul la conductă sau la canal. – Din sl. kamina.

CĂPÍȚĂ, căpițe, s. f. 1. Grămadă conică de fân, p. ext. de plante de nutreț sau de cereale. 2. (Rar) Căpățână (3). – Din bg. kopica.

CĂRÁT s. n. 1. Acțiunea de a (se) căra; transport de materiale (în cantitate mare). 2. Timpul când se cară fânul sau recolta. – V. căra.

CĂRÚȚĂ, căruțe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic și mai ușor decât acesta, cu tracțiune animală, mai ales cu cai. ◊ Expr. A se lăsa de căruță = a renunța la un lucru sau la o treabă începută. A rămâne de căruță = a rămâne în urmă; a pierde ocazia. 2. Cantitate de fân, lemne etc. cât se poate încărca într-o căruță (1). – Din car.

CÂRLÍG, cârlige, s. n. 1. Piesă de metal cu un capăt îndoit, de care se atârnă, se prinde etc. un obiect. ◊ Loc. vb. A se face cârlig = a se strâmba; a se ghemui. 2. Prăjină cu un capăt (metalic) încovoiat. care servește la scoaterea găleții cu apă din fântână. 3. Partea metalică a undiței, de forma unui ac îndoit, în care se prinde peștele. 4. Încuietoare la o ușă, la o poartă etc., în formă de bară metalică subțire sau de cui lung, încovoiat la un capăt, care se prinde într-un belciug, într-un ochi de metal etc. 5. Andrea. 6. Mic dispozitiv cu care se prind rufele pe frânghie. 7. (Rar) Mlădiță sau cârcel de viță de vie. – Cf. kărlik.

CEATLẮU, ceatlaie, s. n. (Reg.) Bucată de lemn cu care se răsucește funia sau lanțul trecut peste o sarcină (de fân, de lemne etc.) spre a o strânge. ♦ Prăjină adăugată la inima căruței spre a înhăma încă un cal. ♦ Băț gros; bâtă, ciomag. [Var.: cetlắu s. n.] – Din magh. csatló.

CEL, CEA, cei, cele, adj. dem. (antepus), art., adj., pron. dem. I. Adj. dem. (antepus) (Pop.) (Arată că ființa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau în timp, de vorbitor). Ia în brațe cea căldare.Expr. Cea (sau ceea) lume = lumea cealaltă; celălalt tărâm. II. Art., adj. 1. (Precedă un adjectiv care determină un substantiv articulat sau un substantiv nume de persoană, nearticulat) Fruntea ta cea lată. Ștefan cel Mare. 2. (Precedă un numeral ordinal sau cardinal) Cele trei fete. Cel de-al treilea copac. 3. (Urmat de „mai” formează superlativul relativ) Cel mai bun. ♦ (În loc. adv.) Cel mult = a) maximum; b) în cazul cel mai favorabil, în cazul extrem. Cel puțin = a) minimum; b) măcar, barem. 4. (Substantivează adjectivul pe care îl precedă) Cel bogat. III. Pron. dem. 1. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat, în spațiu sau timp, de vorbitor). Cel de dincolo. ◊ (Loc. subst.) Cel de sus = Dumnezeu. (Pop.) Cel de pe comoară (sau cu coarne) = dracul. (Intră în formarea unui pronume relativ compus). 2. Cel ce = care. [Gen.-dat. sg. Celui, celei, gen.-dat. pl. celor] – Din acel, acea (cu afereza lui a prin fonetică sintactică).

CELOFÁN s. n. Produs chimic obținut din soluție de viscoză sub formă de filme și de foi subțiri transparente, impermeabile, insolubile în apă și în alcool, folosit la ambalaje. – Din fr. cellophane.

CELOFANÁ, celofanez, vb. I. Tranz. (Rar) A îmbrăca în celofan. – Din celofan.

CELOFANÁRE, celofanări, s. f. (Rar) Acțiunea de a celofana și rezultatul ei. – V. celofana.

CELOFANÁT, -Ă, celofanați, -te, adj. (Rar) Care a fost îmbrăcat în celofan. – V. celofana.

CERDÁC, cerdace, s. n. 1. Mic pridvor, uneori închis cu geamlâc, situat pe una sau pe mai multe laturi ale unei clădiri; galerie deschisă, mărginită de stâlpi (la vechile case boierești sau la mănăstiri); verandă, pridvor. ♦ (Impr.) Balcon. 2. (Înv.) Clădire izolată, cu o singură încăpere, așezată pe o ridicătură de pământ sau pe stâlpi înalți, care permite o vedere generală asupra împrejurimilor. 3. Acoperiș făcut deasupra unei fântâni sau a unei cruci. [Var.: ceardác s. n.] – Din tc. çardak.

COPÍL1, copii, s. m. 1. Băiat sau fată în primii ani ai vieții (până la adolescență). ◊ Copil de școală = copil care a depășit vârsta de 7 (sau 6) ani și merge la școală. Copil mic (sau, pop., de țâță) = sugaci. ◊ Loc. adv. De (mic) copil = din copilărie. ◊ Expr. (Despre bătrâni) A ajunge (sau a da) în mintea copiilor = a-și pierde judecata, a se ramoli. 2. Tânăr, adolescent. ◊ (În trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copil de trupă = copil (orfan) crescut și educat de o unitate militară. 3. Fiu, fiică. ◊ Copil legitim = copil născut în cadrul căsătoriei. Copil nelegitim = copil născut în afara căsătoriei; copil natural, bastard. Copil din flori = copil din afara căsătoriei; copil nelegitim, copil natural, bastard. ◊ Expr. Unde (și)-a înțărcat dracul copiii = în locuri depărtate și pustii. 4. Fig. Om naiv, fără experiență. – Cf. alb. kopil.

RUS, -Ă (‹ rus) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe terit. Rusiei. Mai trăiesc în alte republici de pe terit. fostei U.R.S.S., în S.U.A. și Canada și în țările din Europa Apuseană. ♦ Persoană care aparține acestui popor. R. sunt de religie creștină (ortodoxă). 2. Adj. Care aparține Rusiei sau rușilor (1), privitor la Rusia sau la ruși; rusesc. ◊ Artă r. = primele manifestări apar din sec. 10 în orașele și cnezatele Kiev, Novgorod, Vladimir, Suzdal și Moscova. Tradiționala arhitectură în lemn a influențat plastica arhitecturii zidite. Bisericile se caracterizează prin cupole multiple și prezentare etajată a volumelor (catedrala Sf. Sofia din Kiev – sec. 12). În sec. 14-15 apar elemente noi: arcul în potcoavă, cupola în formă de bulb, decorații cu plăci de faianță colorată. Pe lângă construcțiile religioase (biserica Adormirea Maicii Domnlui, catedrala Sf. Mihail, biserica Vasili Blanjennîi din Moscova) se realizeazăă ample construcții militare (citadela Kremlinului, din Moscova) și civile (Granovitaia Palata, din Moscova). În pictură se realizează ansambluri de frescă și mozaic, icoane și ilustrații de manuscris (A. Rubliov, Teofan Grecul, Dionisi). În sec. 18 și 19 pătrund influențele stilurilor baroc, rococo, neoclasic. Pe primul loc continuă să se situeze arhitectura, în domeniul căreia, ca realizare reprezentativă, se înscrie construcția orașului Sankt-Petersburg. Se dezvoltă de asemenea sculptura portretistă și statuară (I.P. Martos, M.I. Kozlovski, F.I. Șubin). În pictură, genurile se diversifică și, în afară de portret, apare compoziția cu tematică variată (A.G. Venețianov, V.L. Borovikovski, D.G. Levițki, V.A. Tropinin, A.A. Ivanov, P.A. Fedotov, K.P. Briullov). Către sfârșitul sec. 19, în a.r. un rol important în are mișcarea peredvijnicilor. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec.20 apar unele tendințe formaliste, promovate de revista „Mir iskusstva”. Printre artiștii valoroși ai acestei vremi se numără M.A. Vrubel, V.A. Serov, S.A. Korovin și A.E. Arhipov. Din al doilea deceniu al sec. 20 se dezvoltă arta sovietică. În sculptură se remarcă Sadr, S.T. Konenkov, M.G. Manizer, E.V. Vucetici, N.A. Andreev, V.I. Muhina; în pictură, I.I. Brodski, K.F. Iuon, S.V. Gherasimov, P.P. Koncealovski, M.V. Nesterov, M.S. Sarian, S.A. Ciuikov, A.A. Deineka, iar în grafică V.A. Favorski, E.A. Kibrik, Kudrîniksi. O mare înflorire dobândește urbanismul și arhitectura. ♦ (substantivat, f.) Limbă indo-europeană, din grupul limbilor slave de răsărit, vorbită de ruși. Este cea mai importantă limbă slavă, vorbită de peste 260 milioane de oameni. Rusa veche s-a dezvoltat independent din slavă începând din sec. 11. Paralel cu ea a existat slavona rusă, care era limba bisericii. Mai exista o formă scrisă numită rusa nonliterară, folosită în cancelarii, documente, corespondență. Până în sec. 16 a existat o dublă dualitate: între limba vorbită, bogată în varietate dialectală, și rusa nonliterară și, pe de altă parte, între cele două limbi scrise: slavona și r. nonliterară. Din sec. 17 are loc unificarea progresivă a limbii scrise, prin eliminarea slavonei, punându-se bazele limbii r. moderne (gramatica lui Lomonosov de la 1755). Este limba oficială a Federației Ruse și una dintre cele șase limbi oficiale de lucru la O.N.U. Folosește alfabetul chirilic.

DOSPÍ, pers. 3 dospește, vb. IV. Intranz. 1. (Despre aluat) A se transforma într-o masă afânată, crescută sub acțiunea unui ferment sau a unei substanțe chimice specifice introduse intenționat. 2. (Despre alimente) A suferi un proces (natural) de fermentație, modificându-și (în bine sau în rău) gustul sau aspectul. 3. (Despre unele materii organice) A fermenta sub acțiunea unor fermenți naturali, în condiții specifice de căldură, umezeală etc. – Din scr. dospeti.

fan, fani s. m. (Livr.) Admirator entuziast, pasionat, al unei vedete, al unei mișcări artistice; simpatizant. – Din engl., fr. fan.

GAGÍST, -Ă, gagiști, -ste, s. m. și f. (Ieșit din uz) Actor angajat temporar (și cu leafă). ♦ (La m.) Muzicant angajat cu leafă într-o fanfară militară. – Din fr. gagiste.

DEFÉNSĂ s.f. (Zool.) Fiecare dintre colții (incisivii) elefantului; fildeș. [< fr. défense].

GÂND, gânduri, s. n. 1. Proces de gândire sau rezultatul procesului de gândire; idee, cuget, cugetare. Îi treceau multe gânduri prin cap.Expr. A frământa (sau a apăsa etc. pe cineva) gândul = a preocupa, a obseda (pe cineva) o idee. A-și lua (sau a-și muta) gândul = a nu se mai gândi; a renunța la orice speranță. Ca gândul = extrem de repede. (Dus sau căzut etc.) pe gânduri = absorbit de ceva intim, nelegat de realitatea imediată. A sta pe (sau la) gânduri = a chibzui, a reflecta (mult); a șovăi. A pune (pe cineva) pe gânduri = a îngrijora (pe cineva). A-și face (sau a intra etc. la) gânduri = a se îngrijora. A-i sta gândul la ceva = a fi preocupat de ceva. 2. Închipuire, imaginație, fantezie; inspirație. Gândul îl purta departe. 3. Loc considerat ca sediu al cugetării; minte; memorie. I-a ieșit din gând.Expr. Nici cu gândul n-am gândit = nici nu m-am așteptat la asta, n-am crezut că se va întâmpla aceasta. Când cu gândul n-ai gândi = când nici nu te aștepți. A-i da (sau a-i trece, a-i veni) cuiva (ceva) prin (sau în) gând = a-i veni cuiva brusc o idee. 4. Intenție, plan. A venit cu gând bun.Expr. A-și pune în gând = a lua hotărârea să... A pune (cuiva) gând rău = a avea intenții rele față de cineva. A-l bate (sau a-l paște etc.) gândul = a intenționa, a plănui să... 5. Convingere, părere. 6. Voie, dorință, plac. Toate s-au făcut după gândul lui. – Din magh. gond.

GÂNDÍRE, gândiri, s. f. 1. Facultate superioară a creierului omenesc, care reflectă în mod generalizat realitatea obiectivă prin noțiuni, judecăți, teorii etc. ◊ Gândire laterală v. lateral. 2. Factor ideal care constituie reflectarea realității obiective; spirit, conștiință. 3. Idee, gând (1), cuget; meditare, reflecție. 4. Imaginație, fantezie. – V. gândi.

GHIZD, ghizduri, s. n. 1. Perete făcut din bârne, piatră, tuburi etc., cu care se căptușește o fântână pe dinăuntru. 2. Împrejmuire de piatră, de bârne etc. în jurul unei fântâni de la sol în sus; colac. – Cf. sl. gyzda „podoabă”.

GHIZDUÍ, ghizduiesc, vb. IV. Tranz. A pune ghizduri la o fântână. – Din ghizd.

GIMNOSPÉRMĂ, gimnosperme, s. f. (La pl.) Diviziune a fanerogamelor cuprinzând plantele ale căror semințe se dezvoltă pe o carpelă deschisă; (și la sg.) plantă care face parte din această diviziune. ◊ (Adjectival) Plante gimnosperme. – Din fr. gymnospermes.

GLOÁTĂ, gloate, s. f. 1. (Depr.) Mulțime (pestriță) de oameni strânși la un loc; buluc, adunătură. 2. (În orânduirea feudală) Unitate de infanterie alcătuită din țărani. – Din sl. glota.

GOPÁC, gopacuri, s. n. Numele unui dans popular ucrainean cu mișcări energice, sărituri și fandări; melodie după care se execută acest dans. – Din ucr. hopak.

GRÁPĂ1, grape, s. f. Unealtă agricolă formată dintr-un grătar cu dinți, cu discuri, cu roți dințate etc. sau dintr-o legătură de mărăcini, care servește la mărunțirea, afânarea și netezirea pământului arat, la acoperirea semințelor etc.; boroană. ◊ Expr. A se ține grapă de cineva = a însoți pretutindeni pe cineva. – Cf. alb. grep, gërepë „undiță, cârlig de undiță”.

GRAS, -Ă, grași, -se, adj., GRÁSĂ, grase, s. f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras.Țesut gras = țesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câștiguri bănești, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care conține multă grăsime; cu multă grăsime; gătit cu multă grăsime. Carne grasă. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combină cu glicerina, formând grăsimi. 4. (Despre fructe) Plin, cărnos; (despre iarbă) cu firul gros și plin de sevă. 5. (Despre pământ) Fertil, roditor. II. S. f. (În sintagma) Grasă de Cotnari = specie de viță de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s. f. (Caracter sau literă tipografică) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III 1). – Lat. grassus (= crassus).

GRĂPÁ, grăpez, vb. I. Tranz. A mărunți, a afâna și a netezi cu grapa1 pământul arat (acoperind semințele); a boroni. – Din grapă1.

GRĂSÚȚ, -Ă, grăsuți, -e, adj. Diminutiv al lui gras (I 1); dolofan, durduliu, grăsun. – Gras + suf. -uț.

GRĂTÁR, grătare, s. n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucișate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului și înlăturarea cenușii în (sau din) instalațiile de ardere, pentru separarea de impurități a unor materii prime, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice, pentru separarea bucăților mari de minereuri după mărime etc. 2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, pește, ciuperci etc.; p. ext. friptură astfel preparată. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre carne, pește, ciuperci etc.) fript pe grătar (2). 3. Obiect alcătuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept ștergătoare pentru talpa încălțămintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în formă de scară înclinată fixată de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grilă (1). – Probabil lat. *gratarium (< *gratis = cratis).

GRÉBLĂ, greble, s. f. 1. Unealtă sau mașină agricolă cu ajutorul căreia se strâng paiele, fânul etc. sau cu care se mărunțesc bulgării de pământ, se nivelează solul etc. 2. Construcție orientată transversal pe un curs de apă, servind la oprirea buștenilor. – Din bg. greblo.

GRECOMÁN, grecomani, s. m. (Peior.) Partizan fanatic al grecilor. – Din grecomanie (derivat regresiv).

GRENADIÉR, grenadieri, s. m. 1. Soldat infanterist care acționa cu grenada (1). 2. (În vechea armată a unor țări) Soldat infanterist dintr-o unitate de elită. [Pr.: -di-er.Var.: (2) grenadír s. m.] – Din fr. grenadier. Cf. germ. Grenadier.

GROTÉSC, -Ă, grotești, adj., GROTÉSC s. n. 1. Adj. Care este de un comic excesiv prin aspectul caricatural, neobișnuit de caraghios; ridicol, burlesc; bizar. ◊ (Substantivat, n.) Grotescul unei situații. ♦ (Substantivat, n.) Categorie, ipostază estetică reflectând realitatea în forme fantastice, bizare, disproporționate, caricaturale. 2. S. n. Corp de literă de tipar fără piciorușe, format din arce și segmente de dreaptă de aceeași grosime. – Din fr. grotesque.

MELUSÍNĂ s. f. 1. figură mitologică fantastică, imaginată jumătate pește și jumătate femeie. 2. fetru cu păr lung. (< fr. mélusine)

MELÓE s. f. insectă coleopteră fără aripi, cu elitrele atrofiate, care trăiește pe pajiști și fânețe. (< fr. méloé)

HAGIONÍM, hagionime, s. n. (Livr.) Nume de sfânt. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. hagionyme.

MEGATÉRIU s. m. mamifer erbivor fosil mai mare decât elefantul. (< fr. mégathérium, lat. megatherium)

HAVÚZ, havuzuri (havuze), s. n. Bazin de apă descoperit, construit în parcuri, în scuaruri etc., din piatră sau din beton, de obicei cu fântână arteziană în interior; fântână arteziană. – Din tc. havuz.

HELICÓN, helicoane, s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu tuba, folosit în fanfarele militare, alcătuit dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, prin care trec capul și mâna dreaptă a instrumentistului și cu care sunt emise tonuri grave. – Din fr. hélicon.

MASTODÓNT s. m. 1. proboscidian fosil, asemănător cu elefantul, care avea patru defense îndreptate înainte, iar pe maxilare molari mamelonați. 2. (fam.) om, lucru de un volum enorm. (< fr. mastodonte)

MASCARÓN s. n. element decorativ, înfățișând un cap fantastic sau grotesc de om ori de animal, la împodobirea cheilor bolților, a capitelurilor, cremoanelor etc. (< fr. mascaron)

HIEROFÁNT, hierofanți, s. m. Preot antic grec care iniția pe neofiți în mistere și în oracole. [Pr.: hi-e-] – Din fr. hiérophante.

HIMÉRĂ, himere, s. f. 1. Închipuire fără temei, fantezie irealizabilă; iluzie, fantasmă. 2. Monstru în mitologia antică greacă, închipuit ca un animal cu cap de leu, cu corp de capră și cu coadă de șarpe; p. ext. motiv decorativ reprezentând un astfel de monstru. 3. (Bot.; în sintagma) Himeră de altoire = plantă ale cărei țesuturi sunt diferite din punct de vedere genetic. 4. (Biol.) Organism produs prin fuziunea a doi sau mai mulți zigoți distincți. – Din fr. chimère, it. chimera, lat. Chimaera.

HIMÉRIC, -Ă, himerici, -ce, adj. Care se bazează pe himere (1); lipsit de orice temei real; iluzoriu. ♦ (Și adv.) Ca de himeră, fantastic. – Din fr. chimérique (după himeră).

HONVÉD, honvezi, s. m. Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în evul mediu și de soldații din armata pedestră austro-ungară. – Din magh. honvéd „militar teritorial”.

HORÍȘTE, horiști, s. f. (Reg.) Rotocol mare de fân, adunat din poloage1 ori risipit din căpițe ca să se usuce; horitură. – Horă + suf. -iște.

HUDUBÁIE, hudubăi, s. f. (Reg.) 1. Casă mare; încăpere foarte spațioasă. 2. Ființă monstruoasă, fantastică; monstru. [Pr.: -ba-ie] – Et. nec.

IENICÉR, ieniceri, s. m. Soldat din corpul de elită al vechii infanterii turcești, recrutat la început dintre prizonierii de război, iar mai târziu dintre copiii turciți ai populațiilor creștine. [Var.: (înv.) ianicér, -i s. m.] – Din tc. yeniçeri.

IHNEUMÓN, ihneumoni, s. m. Mic mamifer carnivor din Africa și din Asia tropicală, cu coada lungă, amintind de nevăstuică, ușor de domesticit, utilizat la distrugerea șerpilor și a șoarecilor și considerat animal sfânt de vechii egipteni; mangustă (Herpestes ichneumon). [Pr.: -ne-u-] – Din fr. ichneumon.

IMAGINÁȚIE, imaginații, s. f. Capacitate omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepțiilor, reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. reprezentare produsă de această facultate; închipuire, fantezie. [Var.: (rar) imaginațiúne s. f.] – Din fr. imagination, lat. imaginatio, -onis.

MANIERÍSM s. n. 1. lipsă de naturalețe în comportare, afectare, afișare a unui mod de a fi altfel decât în realitate. ◊ ansamblu de procedee și mijloace de expresie formaliste în realizarea unei opere literare sau artistice, care cultivă eleganța și rafinamentul, jocul nelimitat al fanteziei. 2. formă de artă practicată mai ales în Italia în sec. XVI și XVII, prin efecte picturale rafinate, adresându-se unei minorități cultivate în materie artistică și literară. 3. comportament gestual afectat, la unii schizofrenici. (< fr. maniérisme)

IMPIETÁTE, impietăți, s. f. Lipsă de respect față de ceva considerat sfânt; p. gener. atitudine jignitoare, lipsită de respect față de cineva sau de ceva care merită întreaga considerație; sacrilegiu. [Pr.: -pi-e-] – Din fr. impiété, lat. impietas, -atis.

IMPRIMÁNTĂ, imprimante, s. f. (Inform.) Dispozitiv periferic prin intermediul căruia sunt extrase datele din calculatoare prin înscrierea automată a caracterelor alfanumerice sau grafice pe hârtie. – Din fr. imprimante.

INDÓL, indoli, s. m. 1. (Chim.) Compus chimic obținut din indigo și gudroanele cărbunelui de pământ, de culoare albă, cristalizat și folosit în industria cosmetică, în chimie ca reactiv etc. 2. (Med.) Produs rezultat prin degradarea triptofanului din alimente sub acțiunea bacteriilor intestinale, eliminat prin materiile fecale și contribuind împreună cu scatolul la mirosul specific al acestora. – Din germ. Indol, fr., engl. indole.

INEÁȚĂ, inețe, s. f. Numele a două plante care cresc prin livezi, fânețe, pășuni etc.; a) plantă erbacee cu flori albe; inișor (Linum catharticum); b) plantă erbacee cu tulpini numeroase, cu flori albastre (Linum austriacum). – In2 + suf. -eață.

INFÁNTE, -Ă, infanți, -te, s. m. și f. Titlu dat copiilor regelui Spaniei (și al Portugaliei), în afară de primul născut; persoană care poartă acest titlu. – Din sp. infante. Cf. it. infante.

INFANTÉRIE s. f. Una dintre armele de bază, caracterizată prin faptul că duce lupta pe jos; pedestrime. ◊ Infanterie moto = infanterie dotată cu auto vehicule pentru transportul personalului și al utilajului tehnic de luptă în timpul deplasărilor. Infanterie marină = parte din forțele maritime care luptă pe uscat în sprijinul unităților de marină. – Din rus. infanteriia, fr. infanterie.

INFANTERÍST, infanteriști, s. m. Militar din infanterie; pedestru, pedestraș, pifan, odivoi. – Din rus. infanterist.

INFANTICÍD, infanticiduri, s. n. (Jur.) Ucidere a propriului copil; pruncucidere. ♦ Ucidere a unui copil. – Din fr. infanticide, lat. infanticidium.

INFANTÍL, -Ă, infantili, -e, adj. De copii, pentru copii, referitor la copii, al copiilor. ◊ Paralizie infantilă = poliomielită. ◊ Fig. Copilăresc, pueril, neserios. – Din fr. infantile, lat. infantilis.

INFANTILÍSM s. n. Anomalie în dezvoltarea corporală și psihică, caracterizată prin persistența, la vârsta adultă, a unor trăsături morfologice și funcționale specifice copilăriei. – Din fr. infantilisme.

MAMÚT I. s. m. 1. mamifer erbivor fosil înrudit cu elefantul, adaptat la un climat rece. 2. (fig.) lucrare, edificiu, construcție, întreprindere, organizație de proporții foarte mari; colos. II. adj. inv. (fig.; despre întreprinderi, organizații etc.) de mari proporții. (< fr. mammouth)

MALAGUEñA GHÉ-NIA/ s. f. dans popular spaniol de perechi, cu ritm lent, asemănător cu fandango, în care dansul alternează cu cântecul; melodia corespunzătoare. (< sp. malagueña)

IREÁL, -Ă, ireali, -e, adj. 1. Care nu există în realitate; nereal, imaginar, fantastic. ♦ Care pare că nu este real (atât este de neobișnuit). 2. (Despre moduri verbale sau despre propoziții condiționale, concesive sau comparative) Care prezintă acțiunea ca ipoteză nerealizată sau nerealizabilă. [Pr.: -re-al] – Din fr. irréel.

ISMAILÍT, ismailiți, s. m. Membru al unei secte de musulmani șiiți care se caracteriza printr-un fanatism extrem. [Pr.: -ma-i-] – Din fr. Ismailite.

IZMENEÁLĂ, izmeneli, s. f. (Fam.) Purtare, atitudine afectată, lipsită de seriozitate, pretențioasă; fandoseală, sclifoseală. ♦ Strâmbătură, grimasă. – Izmeni + suf. -eală.

IZMENÍ, izmenesc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A se purta fără naturalețe, cu mofturi; a se fandosi. 2. A se uita urât, a se strâmba (la cineva), a se schimonosi, a face mutre. – Din sl. izmĕniti „a schimba”.

IZMENÍT, -Ă, izmeniți, -te, adj., s. m. și f. (Fam.) (Om) afectat, fandosit, mofturos. – V. izmeni.

IZVÓR, izvoare, s. n. 1. Apă subterană care iese sau țâșnește la suprafața pământului; fântână. 2. Loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor (1), o apă curgătoare; începutul unui râu; obârșie. 3. Sursă de lumină sau de căldură. 4. Fig. Lucru din care provine ceva; origine (a unui lucru); sursă. 5. Document, text original (istoric, științific). – Din sl. izvorŭ.

ÎNCHIPUÍ, închípui, vb. IV. Tranz. 1. (Cu pronumele în dativ) A-și face o părere sau o imagine despre cineva sau ceva; a-și imagina. ♦ Refl. A se imagina pe sine însuși într-o situație sau împrejurare. 2. A plăsmui cu mintea, cu fantezia; a imagina. 3. A reprezenta, a simboliza; a forma. 4. (Pop.) A face, a întocmi, a înjgheba. – În + chip + suf. -ui.

ÎNCHIPUÍRE, (2) închipuiri, s. f. 1. Faptul, puterea, capacitatea de a(-și) închipui; imaginație, fantezie. 2. Produs al imaginației; plăsmuire, ficțiune; iluzie; halucinație. ♦ Idee, gând, părere, opinie, presupunere (subiectivă, lipsită de temei). ♦ (Rar) Chip, imagine. ◊ Expr. O închipuire de... = un fel de..., ceva asemănător cu... – V. închipui.

ÎNCÍNGE1, încíng, vb. III. 1. Refl. (Despre foc) A arde cu flacără mare, a se aprinde bine. ◊ Tranz. fact. El încinge focul. 2. Refl. și tranz. A (se) înfierbânta, a (se) încălzi tare. ♦ Tranz. Fig. (Despre un sentiment, o pasiune) A cuprinde, a copleși pe cineva; a consuma, a mistui. ♦ Refl. Fig. A se manifesta puternic; a se aprinde, a se înflăcăra. ♦ Refl. și tranz. Fig. (Despre o luptă, o confruntare, o discuție etc.) A (se) înteți. 3. Refl. (Despre fân, cereale, făină etc.) A începe să se altereze prin fermentare; a se strica; a se aprinde. [Perf. s. încinsei, part. încins] – Lat. incendere.

ÎNCÍNS2, -Ă, încinși, -se, adj. 1. (Despre foc) Care arde cu flăcări mari, bine aprins. ♦ Înfierbântat2, încălzit foarte tare (de foc, de soare etc.). ♦ Fig. Aprins2, înflăcărat, întețit. 2. (Despre fân, cereale, făină etc.) Care a început să fermenteze, stricat, alterat; aprins2, fermentat. – V. încinge1.

ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNFOIÁ, înfoiez, vb. I. 1. Refl. și tranz. A (se) desface, a (se) umfla (asemenea foalelor). ♦ Refl. (Despre păsări) A-și umfla, a-și răsfira, a-și zbârli penele. ♦ Refl. A se învârti de colo-colo, a se roti. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni) A-și da ifose, a-și da importanță. 2. Refl. (Despre pământ și alte materiale) A se afâna. [Pr.: -fo-ia] – Lat. infolliare (< follis) sau în + foi (pl. lui foaie).

ÎNFOIÁT, -Ă, înfoiați, -te, adj. 1. (Rar) Desfăcut, umflat (asemenea foalelor). ♦ (Despre păsări) Cu penele umflate, răsfirate, zbârlite. ♦ (Despre haine) Larg, creț. 2. (Despre pământ) Afânat. – V. înfoia.

ÎNTÓRS1 s. n. 1. Înapoiere, revenire (la punctul de plecare). 2. Răsturnare. Întorsul fânului. ♦ Arătură (de toamnă) – V. întoarce.

JIPÁN, jipani, s. m. (Bot.; reg.) Tufan, stejar. – Jip2 + suf. -an.

MACROFANEROFÍTE s. f. pl. specii de fanerofite arborescente uriașe: bradul, plopul, stejarul etc. (< macro- + fanerofite)

KÁIZER1, kaizeri, s. m. Denumire dată împăraților „Sfântului imperiu roman de națiune germană” și apoi împăraților Germaniei; persoană care purta acest titlu. [Scris și: kaiser.Pr.: kai-zăr] – Din germ. Kaiser.

NUCÉLĂ, nucele, s. f. Partea centrală din ovulul unei plante fanerogame, în care se găsește sacul embrionar. – Din fr. nucelle.

NU-MĂ-UITÁ s. f. Plantă erbacee cu flori mici, albastre, roșii sau albe, care crește prin locuri umede și umbroase, la margini de păduri și prin fânețe sau care este cultivată ca plantă decorativă; miozotis (Myosotis silvatica); p. restr. floarea acestei plante. – Nu + + uita (după germ. Vergissmeinnicht).

PẤINE, pâini, s. f. 1. Aliment de bază al omului, preparat dintr-un aluat de făină (de grâu, de secară etc.) și ingrediente, afânat prin fermentația drojdiei, frământat cu apă și copt în cuptor; pită. ◊ Expr. A mânca pâine și sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a trăi împreună cu cineva, a împărți cu cineva binele și răul. A ieși înaintea cuiva sau a întâmpina (pe cineva) cu pâine și sare = a întâmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. A avea (sau ține, a fi cu) pâinea și cuțitul în mână sau a pune mâna pe pâine și cuțit = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. (A fi) bun ca pâinea (cea) caldă (sau bună) = (a fi) foarte bun. A mânca o pâine albă = a avea o situație materială bună, a o duce bine. Se caută (sau se vinde) ca pâinea (cea) caldă, se spune despre o marfă foarte căutată și care se vinde foarte ușor. A mânca pâine degeaba = a fi nefolositor. ♦ Aluat de faină frământat în vederea facerii pâinii (1). 2. Hrană necesară pentru trai; p. ext. mijloacele materiale necesare existenței; existență. ◊ Expr. O bucată de pâine sau pâinea zilnică, pâinea cea de toate zilele = mijloacele de existență. A lua (cuiva) pâinea de la gură = a lăsa pe cineva fără mijloace de trai, a lua (cuiva) toate posibilitățile de existență. ♦ Fig. Agoniseală. 3. (Reg.) Cereale, recoltă de cereale, grâne, bucate; p. restr. grăunțe de cereale (mai ales de grâu). 4. Slujbă, funcție, post. ◊ expr. A pune (sau a băga) în pâine (pe cineva) = a face cuiva rost de slujbă. A fi în pâine (sau a mânca o pâine) = a avea o slujbă. A scoate (sau a da afară) din pâine = a da pe cineva afară din serviciu. – Lat. panis.

PIHOTÁȘ, pihotași, s. m. (Înv. și reg.) Infanterist. – Pihotă + suf. -aș.

PÍHOTĂ, pihote, s. f. (Înv. și reg.) (Unitate militară de) infanterie. [Var.: píotă s. f.] – Din pol. piechota, ucr. pihota, rus. pehota.

RUSÁLIE, rusalii, s. f. 1. (La pl.) Sărbătoare religioasă creștină, cu străvechi origini mitologice, provenind din ritualuri de pomenire a morților, care cade la 50 de zile după Paști. 2. (În mitologia populară) Ființă fantastică, asemănătoare cu ielele, reprezentată ca o zână rea, care dezlănțuie furtuni, schilodește pe oameni sau le ia mințile. 3. (Entom.) Larvă acvatică a insectei Ephemeride Polingenia, care se găsește mai ales în Dunăre, constituind hrana principală a cegii; p. ext. efemeră. – Din sl. rusalija.

SÁCRU1, -Ă, sacri, -e, adj. 1. Cu caracter religios; privitor la religie, care aparține religiei. ♦ Sfânt. ◊ Foc sacru = vocație, talent. 2. Fig. Care inspiră sentimente de venerație; scump. – Din lat. sacer, -era, it. sacro.

LUNÁTIC, -Ă I. adj., s. m. f. somnambul. II. adj. 1. sperios, fricos. 2. care are idei și purtări ciudate, bizare. 3. (rar) fantastic, ireal; halucinant. (< fr. lunatique, lat. lunaticus)

SCÁUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

ȚAFANDÁCHE s. m. (Fam.) Tânăr sclifosit și ridicol; fante. – Et. nec.

ȚÁMBRĂ, țambre, s. f. Construcție de lemn care căptușește pereții unei galerii de mină sau a unei fântâni. – Din pol. cembra.

ȚARC, țarcuri, s. n. 1. Loc îngrădit (uneori acoperit), unde se adăpostesc sau se închid oile, vitele etc.; ocol. 2. Îngrăditură, gard de nuiele, spini, de spini etc. în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de vite; p. ext. suprafața împrejmuită de acest gard. 3. Mică îngrăditură făcută din stinghii, în care sunt ținuți copii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 4. Numele unui joc de copii. – Cf. alb. cark, gr. tsárkos.

ȚÁRCĂ, țărci, s. f. 1. (Ornit.) Coțofană. ◊ Expr. A-i umbla (cuiva) gura ca la (o) țarcă = a fi limbut, a vorbi mult și fără rost. A sta ca țarca în par = a fi gata de plecare. 2. Fig. (Depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). 3. Epitet depreciativ dat unei femei care vorbește mult. – Din magh. szarka.

ȚĂPÓI, țăpoaie, s. n. (Reg.) 1. Furcă (mare) cu coada lungă și cu dinți drepți de fier, cu care se ridică snopii de grâu, maldărele de fân sau de coceni etc. ♦ Furcă în vârful căreia este fixat sacul de pescuit. 2. Căpriorul de la mijloc la casele tărănești. – Țeapă + suf. -oi.

ȚĂRÂNÓS, -OÁSĂ, țărânoși, -oase, adj. (Despre pământ) Farâmicios; afânat. – Țărână + suf. -os.

ȚÂȘNITÓR, -OÁRE, țâșnitori, -oare, adj. Care țâșnește. ◊ Fântână țâșnitoare = fântână arteziană, v. artezian.Țâșni + suf. -tor.

ȚÉLINĂ2, țelini, s. f. 1. Pământ care nu s-a lucrat niciodată sau care a fost lăsat mulți ani nelucrat; pârloagă. 2. Pășune, fâneață (naturală sau semănată). – Din bg., scr. celina.

ȚÍPLĂ, țiple, s. f. Membrană subțire făcută din intestinele sau din bășica animalelor și folosită pentru a acoperi ermetic borcanele cu conserve sau (astăzi rar) în locul sticlei la ferestrele caselor țărănești; p. ext. celofan. – Cf. ngr. tsípa, bg. cipa.

ȚÚRȚUR, țurțuri, s. m. 1. Sloi mic de gheață de formă prelungită și ușor ascuțită spre vârf, care se formează de-a lungul streșinilor sau pe ramuri, prin înghețarea imediată a apei care se scurge. 2. (La pl.) Franjuri. 3. Jgheab prin care curge apa (la fântână). [Var.: țúrțure s. m.] – Et. nec.

ÚMBRĂ, umbre, s. f. I. 1. Lipsă de lumină, întunecime provocată de un corp opac care oprește razele de lumină; porțiune din spațiu întunecoasă (și răcoroasă) unde nu ajung direct razele de lumină. ◊ Loc. adj. Fără umbră = corect, desăvârșit, pur. ◊ Loc. adv. Din umbră = fără a se arăta pe față; pe ascuns, pe furiș. ◊ Expr. A sta (sau a fi, a rămâne etc.) în (sau la) umbră = a sta (sau a fi, a rămâne etc.) ascuns, retras, deoparte. A lăsa (pe cineva) in umbră = a lăsa (pe cineva) mai prejos, a eclipsa (pe cineva). 2. Întuneric, întunecime, obscuritate. 3. Nuanță închisă, pată întunecată. ♦ Spec. Parte mai întunecată dintr-o imagine plastică. ♦ Fig. Stare de tristețe, de îngândurare etc. întipărită pe fața cuiva. II. 1. (De obicei urmat de o determinare în genitiv) Conturul întunecat al unei ființe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafață (mai) luminată. ♦ Expr. Se teme și de umbra lui, se spune despre un om foarte fricos. Face umbră pământului (degeaba), se spune despre un om incapabil să producă, să realizeze ceva. ♦ Compus: umbra-iepurelui = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele în formă de solzi, cu florile galbene-verzui și cu fructele de forma unor boabe roșii (Asparagus collinus). ♦ Imagine neclară, nedeslușită; obiect care nu se vede bine (din cauza întunericului, a ceții etc. sau pentru că este privit printr-un corp puțin transparent). 2. (În concepțiile mistice și în basme) Duhul unui om mort sau ființă supranaturală, fantomatică; stafie, fantomă, nălucă. ♦ Fig. Ființă foarte slabă (și bolnavă). 3. Fig. Urmă, semn abia perceptibil; cantitate foarte mică din ceva. ♦ Fig. Părere, aparență, iluzie. – Lat. umbra.

URANOFÁN, uranofani, s. m. (Chim.) Silicat hidratat de calciu și de uraniu; uranotil. – Din fr. uranophane, germ. Uranophan.

URANOTÍL, uranotili, s. m. (Chim.) Uranofan. – Din fr. uranotile.

UREDINÁLĂ, uredinale, s. f. (La pl.) Ordin de ciuperci microscopice parazite care trăiesc pe plantele fanerogame, producând boala numită rugină; (și la sg.) ciupercă din acest ordin. – Din fr. urédinales.

ÚSNĂ, usne, s. f. (Pop.) 1. Marginea de sus (de obicei răsfrântă) a unei oale sau a altui vas adânc; gură, buză. ♦ Marginea (răsfrântă) de jos a unui clopot. ♦ Marginea de sus a unei luntre. 2. Ghizd al fântânii (de la nivelul solului în sus). ♦ Parte mai largă la baza puțurilor ocnelor vechi de sare, formând un prag pe care se așază o armătură de lemn. – Din sl. ustĩna.

UTOPÍE, utopii, s. f. 1. Ideal, concepție politică sau socială generoasă, dar irealizabilă (din cauza condițiilor obiective date). 2. Proiect imaginar, fantezist, irealizabil. – Din fr. utopie.

VÁDRĂ, vedre, s. f. 1. Veche unitate de măsură a capacității, folosită pentru lichide, echivalentă cu circa zece ocale (astăzi cu circa 10 litri) 2. Vas de lemn sau de metal cu care se scoate apa din fântână, în care se păstrează sau cu care se transportă diferite lichide. – Din sl. vĕdro.

VAL1, valuri, s. n. I. 1. Masă de apă care înaintează prin mișcări oscilatorii la suprafața unei mări, a unui fluviu etc., formând creste și adâncituri; talaz. ◊ Loc. adv. Val-vârtej = în mare grabă, foarte repede; vijelios. În valuri sau valuri-valuri = a) unul după altul, succesiv; b) din plin, cu grămada. ◊ Expr. Valurile vieții (sau lumii, lumești) = greutățile, încercările prin care trece omul în viață; vicisitudinile vieții. Valurile tinereții = inconsecvența, dibuirile inerente vârstei tinere. Valul (sau valurile) vremii = curgere, trecere a vremii (cu toate evenimentele ei). 2. P. anal. Ceea ce se mișcă, vine în cantitate mare sau se năpustește ca niște valuri (I 1); ceea ce poate fi comparat (ca formă și mișcare) cu un val. 3. Fig. (Înv. și pop.) Încercare grea; neplăcere, necaz. II. 1. Cantitate de țesătură înfășurată pe un cilindru special de lemn sau de carton; vălătuc, trâmbă. ◊ Val de tei = sul făcut din șuvițe lungi de scoarță de tei care se folosesc ca sfoară de legat. 2. (Tipogr.) Piesă cilindrică de metal la presele de imprimat și de fălțuit. 3. (Reg.) Tăvălug. 4. (Pop.) Sul mobil de lemn sau de metal, pe care se înfășoară lanțul care ține găleata la o fântână. 5. (În sintagma) Valul ștreangului = lațul cu care se prinde ștreangul sau șleaul de crucea căruței. – Din sl. valŭ.

VALÉT, valeți, s. m. 1. Servitor la casele boierești (aflat în serviciul personal al stăpânului); fecior, lacheu. 2. Fiecare dintre cele patru cărți de joc, reprezentând figura unui cavaler; fante. – Din fr. valet.

VAPORÓS, -OÁSĂ, vaporoși, -oase, adj. Asemănător (prin finețe) cu vaporii; subțire, diafan, străveziu. ♦ Fără contururi precise; difuz, neclar. – Din fr. vaporeux, lat. vaporosus.

VÁRZĂ, verze, s. f. Plantă legumicolă bienală din familia cruciferelor, cu frunze mari, groase și ondulate, care se învelesc unele pe altele formând o căpățână compactă, folosită în alimentație (Brassica oleracea); p. ext. mâncare preparată din frunzele acestei plante. ◊ Varză de Bruxelles = varietate de varză cu tulpina înaltă, cu căpățâna mică, de la care se consumă mugurii formați la subsuoara frunzelor (Brassica oleracea gemmifera). Varză creață = varietate de varză cu frunzele încrețite și cu căpățâna afânată (Brassica oleracea sabanda). Varză roșie = varietate de varză cu frunzele roșii-violete, care se consumă ca salată (Brassica oleracea rubara). ◊ Expr. (Fam.) A face o varză = a încurca lucrurile, a nu face nici o ispravă. A (se) face (sau a ajunge, a fi etc.) varză = (mai ales despre cărți și caiete) a (se) distruge, a (se) degrada, a (se) zdrențui. – Lat. vir(i)dia verdețuri.

VÂNĂTÓR, vânători, s. m. 1. Persoană care vânează, care practică vânătoarea. ♦ Fig. (Peior.) Persoană care caută să obțină prin orice mijloace o situație, un post (pe care nu-l merită), să parvină. 2. Soldat dintr-o veche unitate militară (formată din pedestrași și călărime). 3. (În sintagma) Vânător de munte = ostaș infanterist special instruit, echipat și inzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. – Lat. venatorem.

VÂRFÁR, vârfare, s. n. 1. Țăpoi cu coada lungă, cu care se poate așeza fânul în vârful stogului. 2. Vârf de munte. – Vârf + suf. -ar.

VÍDMĂ, vidme, s. f. (Reg.) 1. Arătare, fantomă, nălucă, stafie. 2. Vrăjitoare. ◊ Vidma pădurii = mama-pădurii. – Din ucr. vid'ma.

ZẤNĂ, zâne, s. f. 1. Personaj feminin, fantastic, din basme, închipuit ca o femeie frumoasă și de obicei foarte bună, cu puteri supranaturale și cu darul nemuririi; fee. 2. (Rar) Zeiță. – Probabil lat. Diana.

ZBURĂTÓR, -OÁRE, zburători, -oare, adj., s. m., s. f. I. Adj. 1. Care zboară; care poate să zboare. ♦ Pentru zbor, de zburat. Aripi zburătoare. 2. Care plutește în aer (purtat de vânt). II. S. m. 1. Aviator. 2. (În mitologia populară) Ființă fantastică închipuită ca un spirit rău care chinuiește noaptea în somn fetele și femeile; (în literatura romantică) personificarea dorului de bărbatul iubit, întruchiparea idealizată a iubitului. 3. Numele uneia dintre pânzele catargului; verga care susține această pânză. III. S. f. 1. Pasăre; animal (care zboară). 2. Plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu florile roșii-purpurii, cu fructele în formă de capsule cu numeroase semințe prevăzute cu peri mătăsoși, folosită în medicina populară (Epitobium angustifolium). – Zbura + suf. -ător.

ZGRÍPȚOR, zgripțori, s. m. 1. Specie de acvilă mare (Aquila heliaca). ♦ (Înv.) Stemă care reprezintă un vultur cu două capete. 2. Veche monedă austriacă de argint (care a circulat și în țările românești în sec. XVII-XVIII), având imprimată pe o parte stema cu acvila bicefală. 3. Animal fantastic, uriaș, înaripat, cu gheare de pasăre. ♦ Motiv ornamental folosit în ceramică, reprezentând acest animal. 4. Fig. Om rău, avar, hrăpăreț; zgripțuroi. [Var.: zgrípsor s. m.] – Cf. ngr. ghríps.

ZMEOÁICĂ, zmeoaice, s. f. 1. Personaj feminin fantastic din basme, imaginat ca o femeie uriașă, cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea; zmeoaie (1). 2. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina cilindrică, cu flori albe sau purpurii dispuse în umbele (Laserpitium latifolium). – Zmeu + suf. -oaică.

ZMEU, (I) zmei, s. m., (II) zmeie, s. n. I. S. m. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat ca un uriaș cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea și fiind întotdeauna învins de forțele binelui. ♦ Fig. Erou, viteaz. ◊ Expr. A se lupta ca un zmeu = a se lupta vitejește. ♦ Fig. Cal focos și aprig. 2. Balaur. 3. (În credințele populare) Boală pricinuită de dragoste. II. S. n. Jucărie făcută dintr-un dreptunghi de hârtie, pânză etc. fixat pe un schelet ușor de lemn, care se ridică în aer la bătaia vântului și care este mânuită de pe pământ cu ajutorul unei sfori lungi. – Din sl. zmij.

ZORÍLĂ s. m. 1. Personificare a zorilor1 în basmele populare. ♦ Animal fantastic din basme care se arată în zori1. 2. Numele popular al stelei Sirius. – Zori1 + suf. -ilă.

ZUÁV, zuavi, s. m. Soldat francez dintr-un corp special de infanterie (cu uniformă asemănătoare portului arab) care a existat în Algeria. ♦ Soldat algerian dintr-un corp indigen de infanterie ușoară. [Pr.: zu-av] – Din fr. zouave.

MAIMUȚĂRÍ, maimuțăresc, vb. IV. 1. Tranz. A imita pe cineva (pentru a-l lua în râs); a maimuți. 2. Refl. A folosi gesturi sau vorbe afectate, a se strâmba, a se schimonosi; a se fandosi. – Maimuță + suf. -ări.

MÁLDĂR, maldăre, s. n. 1. Mulțime de obiecte de același fel, îngrămădite unele peste altele; p. ext. cantitate mare dintr-o anumită materie. 2. Grămadă de tulpini, de plante secerate, de nuiele, de crengi etc. (legate la un loc). ♦ Grămadă (nu prea mare) de fân, de paie, de iarbă cosită etc. [Var.: máldur s. n.] – Et. nec.

MALDÁC, maldace, s. n. (Reg.) Încărcătură mică de lemne, de fân etc. – Ngr. mandakis.

MAMÚT, mamuți, s. m., adj. invar. 1. S. m. Specie fosilă de elefant care avea corpul acoperit cu peri lungi și fildeșii foarte dezvoltați (Elephas primigenius). 2. Adj. invar. (Fig.; despre întreprinderi, organizații etc.) De mari proporții. – Din fr. mammouth.

LIMFANGÍTĂ s. f. inflamație a vaselor limfatice. (< fr. lymphangite)

LIMFANGIOSARCÓM s. n. tumoare malignă dezvoltată la nivelul vaselor limfatice. (< fr. lymphangiosarcome)

LIMFANGIOPLASTÍE s. f. refacere a circulației limfatice prin drenaj în țesutul subcutanat. (< fr. lymphangioplastie)

LIMFANGIOPATÍE s. f. denumire generică pentru afecțiunile vaselor limfatice. (< fr. lymphangiopathie)

LIMFANGIÓM s. n. tumoare benignă a vaselor limfatice. (< fr. lymphangiome)

LIMFANGIECTAZÍE s. f. dilatație varicoasă a vaselor limfatice. (< fr. lymphangiectasie)

TIROLÉZ, -Ă, tirolezi, -e, subst., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Tirolului sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține Tirolului sau la populația lui. 3. S. f. Model de rochie alcătuită din trei piese; o bluză albă, un fel de sarafan imprimat și un șorțuleț (alb). – Din it. tirolese.

APRÍNS2, -Ă, aprinși, -se, adj. 1. (Despre foc) Care arde. 2. (Despre o sursă de lumină) Care luminează. ♦ Fig. Strălucitor. Ochi aprinși. 3. Încins2, înfierbântat; ars. 4. Fig. (Despre oameni și manifestările lor) Pasionat, înflăcărat. ♦ Îmbujorat, roșu (la față). ♦ (Despre culori) Puternic, violent; p. ext. (despre obiecte) de o culoare vie. 5. (Despre fân, cereale etc.) Încins2; alterat. – V. aprinde.

ARĂTÁRE, arătări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) arăta și rezultatul ei. 2. Halucinație, vedenie. ♦ (Concr.) Monstru; stafie, fantomă. ♦ Persoană foarte slabă. – V. arăta.

MARABÚ s. m. I. 1. Pasăre exotică asemănătoare cu barza, cu pene albe strălucitoare (Leptoptilus crumeniferus); p. restr. pana sau penele acestei păsări, folosite ca podoabă; p. ext. podoabă formată din diferite pene (sau din fulgi) de pasăre (viu colorate), înșirate pe ață. 2. Fir de mătase pentru bătătură, alcătuit din mai multe fire sucite la un loc, care, prin prelucrare, au căpătat aspect de fulgi. II 1. Membru al unui ordin religios musulman medieval din nordul Africii, care ducea viață de ascet și era venerat ca sfânt. 2. Moschee mică în care slujea un marabu (II 1). [Var.: marabút s. m.] – Din fr. marabout.

MARGHIOLEÁLĂ, marghioleli, s. f. (Reg. și fam.) Fandoseală, sclifoseală, moft. ♦ Șiretlic, prefăcătorie. – Marghioli + suf. -eală.

MARGHIOLÍ, marghiolesc, vb. IV. Refl. (Reg. și fam.) A face mofturi, fasoane; a se fandosi, a se sclifosi, a se alinta. ♦ A se preface. – Din marghiol.

MARGHIOLÍE, marghiolii, s. f. (Înv. și reg.; mai ales la pl.) 1. Afectare, fandoseală, sclifoseală; alintare, cochetărie. 2. Viclenie, prefăcătorie, șiretlic. – Din ngr. marghioliá.

MARIONÉTĂ, marionete, s. f. Păpușă sau figurină acționată de o persoană (cu ajutorul unor sfori) spre a interpreta diferite roluri în teatrul de păpuși; fantoșă. ♦ Fig. Persoană care execută orbește ceea ce i se cere. ◊ (Adjectival) Guvern-marionetă. [Pr.: -ri-o-] – Din fr. marionnette.

LIGNOFÓLIU s. n. fanerit. (< germ. Lignofol)

MOÁȘTE s. f. pl. (În religia creștină) Rămășițele mumificate din corpul unei persoane considerată sfântă; p. ext. veșmânt, parte de veșmânt sau orice alt obiect care a aparținut unei astfel de persoane (și căreia i se atribuie puteri supranaturale). ♦ P. gener. Corp mumificat; mumie. ♦ (Fig.) Rămășițele scumpe ale trecutului. – Din sl. mošti.

MUNÍȚIE, muniții, s. f. Denumire generică dată cartușelor pentru armamentul de infanterie, grenadelor de tot felul, proiectilelor de artilerie, bombelor de aviație etc. – Din germ. Munition, lat. munitio, fr. munition.

MASCARÓN, mascaroane, s. n. Element decorativ folosit în arhitectură, la obiecte de mobilier etc., care reprezintă un cap fantastic sau grotesc, lucrat de obicei în relief. – Din fr. mascaron.

MASTODÓNT, mastodonți, s. m. Mamifer pahiderm fosil uriaș, asemănător cu elefantul. – Din fr. mastodonte.

VISÁRE, visări, s. f. Faptul de a visa; reverie, meditație. ♦ Fantezie. – V. visa.

VOLÚM, volume, s. n. I. 1. Spațiu pe care îl ocupă un corp. ♦ Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. 2. Masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proporțiile unei activități. 4. Forță, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonoră al semnalelor auditive în transmisiile de telecomunicații. II. Carte (legată sau broșată) având în genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cărțile care alcătuiesc împreună o lucrare unitară; tom. [Pl. și: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

MATAHÁLĂ, matahale, s. f. 1. Ființă sau lucru de proporții exagerate (cu contururi vagi, greu de identificat); namilă, colos. 2. Ființă fantastică de mărime enormă și cu înfățișare îngrozitoare; p. ext. arătare, nălucă. 3. Sperietoare, momâie (mare). [Var.: mătăhálă s. f.] – Et. nec.

PÉREZ GALDOS [péreθ], Benito (1843-1920), scriitor spaniol. Militant pentru renașterea patriei sale, însuflețit de idealul reformelor liberale. Prin vastul ciclu narativ „Episoade naționale” (46 vol.), a realizat un tablou amplu al Spaniei sec. 19. Romane realiste, satirizând moravurile contemporane („Marianela”, „Familia lui León Roch”; „Doña Perfecta”), drame („Sfânta Ioana de Castilia”, „Realitatea”, „Bunicul”).

DESTRĂMÁ, destrám, vb. I. 1. Refl. (Despre țesături sau obiecte țesute) A se zdrențui prin desfacerea neregulată și ruperea firelor datorită uzurii sau unei utilizări necorespunzătoare; a se rupe. ◊ Tranz. A destrăma o țesătură.Fig. A se răsfira, a se risipi. Niște nourași albi se destramă în aer. 2. Tranz. (Adesea fig.) A desface, a deșira un ghem, o împletitură etc. ♦ Tranz. A desfoia, a desface, a afâna un material textil fibros pentru a separa impuritățile și a-l pregăti pentru cardare. 3. Tranz. A mărunți semifabricatele fibroase (celuloza, maculatura etc.) în vederea transformării lor în paste de hârtie. 4. Tranz. și refl. (Adesea fig.), A (se) descompune, a (se) desface în elementele componente; a (se) dizolva, a (se) dezmembra, a (se) nimici; p. ext. a slăbi. – Des1- + tramă.

ESCADRÓN, escadroane, s. n. Subunitate a unui regiment de cavalerie, corespunzând unei companii de infanterie sau unei baterii de artilerie. [Var.: scadrón s. n.] – Din rus. eskadron, fr. escadron.

DIAFANIZÁ, diafanizez, vb. I. Refl. și tranz. (Rar) A deveni sau a face să devină diafan, străveziu; a (se) subția. [Pr.: -di-a-] – Din fr. diaphaniser.

FABULÓS, -OÁSĂ, fabuloși, -oase, adj. 1. (Despre sume de bani, prețuri, averi) Care depășește orice închipuire; enorm, extraordinar. 2. Care aparține lumii fabulelor, a legendelor, a mitologiei; fantastic, minunat. 3. (Adesea substantivat, n.) Imaginar, ireal. – Din fr. fabuleux, lat. fabulosus.

FALÁNGĂ1, falange, s. f. 1. Fiecare dintre oasele mici, alungite, care alcătuiesc scheletul degetelor. 2. (În Grecia antică) Formație de infanteriști înarmați cu lănci, dispuși în rânduri compacte și având centrul și una dintre aripi mai întărite. ◊ Fig. Grup compact și omogen de oameni care luptă împreună pentru același scop. 3. Grupare politică paramilitară de tip fascist din Spania. 4. (În doctrina socială utopică a lui Fourier) Unitate social-economică de bază formată din 1500-2000 de oameni cu pregătiri diverse. – Din fr. phalange.

FANARAGÍU, fanaragii, s. m. (Înv.) Persoană care aprindea și stingea felinarele de pe străzi; lampagiu. – Din tc. fenarğı.

FANATÍSM s. n. Atașament excesiv, pătimaș pentru o convingere, o persoană etc., dublat de o totală intoleranță față de convingerile altora. – Din fr. fanatisme.

FANDÁNGO s. n. Vechi dans spaniol cu acompaniament de chitară și de castaniete; melodie după care se execută acest dans. – Din fr., sp. fandango.

FÁNTĂ, fante, s. f. 1. (Tehn.) Deschidere sau crăpătură îngustă (într-un perete). 2. (În forma fentă) Tăietură practicată perpendicular într-o țesătură. Fentă la o fustă. [Var.: féntă s. f.] – Din fr. fente.

FANTÁSMĂ, fantasme, s. f. 1. Stafie, nălucă, arătare, fantomă. 2. Fig. Imagine, priveliște neclară, ireală. ♦ Închipuire fără o bază reală, produs al imaginației; iluzie, himeră. – Din ngr. fándasma.

FANTAZÁRE, fantazări, s. f. Acțiunea de a fantaza.V. fantaza.

FANTEZÍST, -Ă, fanteziști, -ste, adj. 1. Care nu are nimic comun cu realitatea, care este un produs al imaginației. 2. (Despre oameni) Care este (sau se lasă) dominat de idei fantastice, ireale sau nerealizabile. 3. (Despre manifestări, creații etc. ale oamenilor) Care este lipsit de orice bază reală, care trădează pe omul fantezist (2). – Din fr. fantaisiste.

LÉMURI s. m. pl. (mit.) sufletele morților la romani; fantome ale morților, strigoi. (< lat. lemures, fr. lémures)

LEGÉNDĂ s. f. 1. povestire cu caracter fantastic, miraculos, transmisă în special pe cale orală, în care se explică apariția unor plante, animale, locuri etc. ◊ piesă instrumentală sau orchestrală cu caracter narativ. 2. inscripție (pe o monedă, medalie). 3. explicație dată semnelor convenționale de pe o hartă etc. ◊ text care se găsește sub un desen, sub o gravură, schemă etc. (< fr. légende, lat. legenda)

LEGENDÁR, -Ă adj. de, din legendă; fabulos; fantastic, extraordinar. (< fr. légendaire)

ORFELÍN, -Ă, orfelini, -e s. m. și f., adj. (Rar) (Copil) orfan. – Din fr. orphelin.

NECINSTÍ, necinstesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) acoperi de rușine; a (se) dezonora, a (se) compromite. ♦ Tranz. A profana. ♦ Tranz. A viola o femeie; a batjocori. – Ne- + cinsti Cf. necinste.

PĂRÉRE, păreri, s. f. 1. Opinie, punct de vedere; concepție, idee, credință. ◊ Expr. A fi de părere = a crede, a socoti, a considera. A(-și) da cu părerea (ori câte o părere) = a opina; a crede, a considera, a aprecia. A fi de aceeași părere (cu cineva) = a fi de acord (cu cineva). A fi de altă părere = a crede altceva, a nu fi de acord. Părere de bine = bucurie, satisfacție, mulțumire. Părere de rău = mâhnire, căință, regret, invidie. 2. Iluzie, închipuire. ◊ Loc. adv. Într-o părere = într-o doară; la întâmplare. ♦ (Concr.) Arătare, nălucire, vedenie, fantomă. ◊ Expr. O părere de... = o cantitate infimă de... – V. părea.

PĂTÁ, pătez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) face o pată, a (se) umple de pete; a (se) murdări. ♦ tranz. A realiza, a face să constituie o porțiune de altă culoare pe un fond omogen colorat; a împestrița. 2. Tranz. Fig. A pângări, a profana; a dezonora. – Din pată.

PĂTÁT, -Ă, pătați, -te, adj. 1. Cu pete, cu murdărie; murdar, murdărit, mânjit. ♦ (Despre oameni) Cu pielea pigmentată diferit pe unele porțiuni; (despre pielea oamenilor) care este pigmentată diferit pe unele porțiuni. ♦ (Despre animale și plante) Care are porțiuni de altă culoare pe un fond omogen colorat; bălțat, pestriț. 2. Fig. Pângărit, profanat; compromis, dezonorat. – V. păta.

PĂTÚL1, pătule, s. n. 1. Construcție cu pereții din șipci, din nuiele împletite etc., ridicată pe un postament la mică înălțime deasupra solului, care servește la păstrarea porumbului (în știuleți); p. gener. hambar pentru cereale. 2. (Pop.) Coteț (construit pe pari sau într-un copac) pentru păsările de curte; coteț pentru porumbei. 3. (Pop.) Culcuș improvizat din frunze, din paie, din fân etc., care servește pentru dormit; p. ext. pat rudimentar (și mic). 4. Un fel de podeț așezat pe pari la suprafața apei, de pe care se pescuiește. 5. Pătuiac. 6. Platformă înaltă construită pe stâlpi sau în copaci, care servește ca loc de observație (pentru paznici, pentru vânători etc.); – Cf. lat. *patubulum (= patibulum).

PELERINÁJ, pelerinaje, s. n. Călătorie pe care credincioșii o fac într-un loc considerat sfânt. ♦ Călătorie făcută într-un loc renumit (din punct de vedere istoric sau cultural). ♦ P. gener. Călătorie, plimbare (în diverse locuri). ♦ Trecere continuă, perindare. – Din fr. pèlerinage.

PLEISTOCÉN, -Ă, pleistoceni, -e s. n., adj. 1. S. n. Prima epocă a cuaternarului, caracterizată prin alternanțe de intervale reci cu perioade calde, prin răspândirea în regiunile temperate a unor specii de mamifere ca elefanții, rinocerii etc. și, mai ales, prin apariția omului. 2. Adj. Care aparține epocii pleistocene (1), privitor la această epocă. [Pr.: ple-is-] – Din fr. pléistocène.

SICOFÁNT2, sicofanți, s. m. Insectă de culoare verde-aurie, cu miros de mosc, care trăiește în pădurile de conifere și stejari din Europa sudică și centrală (Calosoma sycophanta). – Din lat. sycophanta.

SICOFÁNT1, sicofanți, s. m. (Livr.) Denunțător, delator; clevetitor. – Din fr. sycophante.

SLEÍT2, -Ă, sleiți, -te, adj. 1. (Despre substanțe grase) Solidificat prin răcire, închegat. ♦ (Despre mâncăruri grase) Cu grăsimea sleită (1) prin răcire. ♦ (Pop.; despre lichide) Înghețat. 2. (Reg.; despre fasole, mazăre) Frecat2, făcăluit2. 3. (Despre fântâni) Secat, golit de apă (pentru curățare). ♦ Fig. Secătuit de puteri; sfârșit2. – V. slei.

SLEÍT1 s. n. Scoatere a apei dintr-o fântână (pentru a o curăța). – V. slei.

SOL5, soluri, s. n. 1. Strat afânat, moale și friabil de la suprafața scoarței pământești, care (împreună cu atmosfera din jur) constituie mediul de viață al plantelor; suprafața pământului; p. ext. pământ, teren. 2. (Și în sintagma exercițiu la sol) probă de gimnastică executată la nivelul podelei. – Din fr. sol, lat. solum.

SUPRANATURÁL, -Ă, supranaturali, -e, adj. Care pare mai presus de forțele și legile naturii sau în contradicție cu acestea; care pare în afara naturii, a lumii percepute prin simțuri; care este atribuit unor forțe miraculoase; miraculos, fantastic. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. ♦ Fără seamăn, extraordinar, excepțional. – Supra- + natural (după fr. surnaturel).

SÚRLĂ, surle, s. f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă, întrebuințat în trecut mai ales în armată. ◊ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. 2. (Reg.) Râtul porcului; p. ext. porc. 3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din scr. surla, bg. zurla.

ȘOMOIÓG, șomoioage, s. n. Mănunchi de fân, de paie, de câlți cu care se spală, se freacă sau se șterge un obiect, cu care se aprinde focul etc., șomoltoc, fumuiag. ♦ Smoc (de păr sau de lână). – Cf. magh. csomó.

FLAJOLÉT, flajolete, s. n. 1. Mic instrument de suflat, de lemn sau de metal, asemănător cu flautul, folosit în orchestre și în fanfare. 2. Sunet armonic produs de instrumentele cu coarde, prin atingere foarte ușoară a coardei cu degetul în anumite puncte precise (la jumătate, la o treime, la un sfert etc.). [Pl. și: (m.) flajoleți.Var.: flajeolét s. n.] – Din fr. flageolet.

LANCHENÉT s. m. infanterist german din sec. XV-XVI. (< fr. lansquenet, germ. Lanskenecht)

LANDSKNÉCHT [-KNEHT] s. m. infanterist german mercenar din timpul războaielor religioase purtate în sec. XV și XVI. (< germ. Landsknecht)

FREÁTIC, -Ă, freatici, -ce, adj. (Despre ape sau pânze de ape subterane) Care se găsește pe primul strat impermeabil de la suprafața pământului și care alimentează izvoarele, fântânile etc., influențând formarea și proprietățile solului. [Pr.: fre-a-] – Din fr. phréatique.

LALÁȚIE s. f. repetare ritmică a unor sunete, proprie dezvoltării vorbirii la copii; bâlbâială infantilă. (< fr. lallation)

PAHÓNȚ, pahonți, s. m. (Pop.) 1. Soldat cărăuș din armata rusă. 2. Epitet depreciativ pentru o persoană grosolană, necioplită sau murdară [Var.: pohónț s. m.] – Cf. rus. pehotineț „infanterist”.

PAIÉTĂ, paiete, s. f. Disc mic și sclipitor de metal, de sticlă, de celofan etc. (cu gaură la mijloc), care se coase sau se lipește ca ornament pe haine, pe stofe etc.: fluturaș (2). [Pr.: pa-ie-] – Din fr. paillette.

PÁLĂ1, pale, s. f. 1. Cantitate de fân, de paie etc. cât se taie dintr-o singură tragere cu coasa sau cât se poate lua o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de paie etc. 2. P. ext. Strat, pătură din ceva; fâșie, șuviță. ♦ Undă, adiere, suflare. Pală de vânt. Pală de ceață.Et. nec. Cf. alb. pale.

PALEOGÉN, -Ă, paleogeni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Prima perioadă a neozoicului, caracterizată printr-o floră în care predomină fanerogamele și printr-o faună variată; numulitic. 2. Adj. Care aparține paleogenului (1), privitor la paleogen. [Pr.: -le-o-] – Din fr. paléogène.

PARACLÍS, paraclise, s. n. 1. Capelă construită alături de o biserică, într-un cimitir, în interiorul unei clădiri etc. 2. (În religia creștină ortodoxă) Slujbă religioasă de laudă și de invocare a Fecioarei Maria, a lui Isus sau a unui sfânt; rugăciunea închinată unuia dintre aceștia; p. ext. carte care cuprinde astfel de rugăciuni. [Pl. și: paraclisuri] – Din sl. paraklisŭ.

KRÁKEN s. m. monstru marin fantastic din legendele scandinave. (< fr. kraken)

PARALIZÍE, paralizii, s. f. (Med.) Boală care se manifestă prin pierderea totală sau parțială a posibilității de mișcare și a sensibilității corpului sau a unei părți a lui; dambla. ♦ Paralizie infantilă = poliomielită. – Din fr. paralysie.

PATRÓN2, -OÁNĂ, patroni, -oane, subst. 1. S. m. și f. Proprietar al unei întreprinderi. 2. S. m. (În Roma antică) Patrician roman, considerat în raport cu liberții săi. 3. S. m. și f. Sfânt socotit protector al unei persoane, al unei corporații sau al unei comunități care îi poartă numele; zi calendaristică în care se prăznuiește un sfânt și pe care o serbează cei care poartă numele acelui sfânt. ♦ Ocrotitor, protector. – Din lat. patronus, germ. Patron, fr. patron.

PĂIÉR, păiere, s. n. (Reg.) Saltea umplută cu paie sau cu fân. – Pai + suf. -ar.

PĂRÍNTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). 4. Fig. (În limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor).** Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.

PÂNGĂRÍ, pângăresc, vb. IV. Tranz. 1. A face de ocară, a dezonora, a necinsti; a păta, a profana. ♦ Spec. A viola. 2. A mânji, a murdări, a întina. – De la păgân.

PÂNGĂRÍRE, pângăriri, s. f. Acțiunea de a pângări și rezultatul ei; profanare, necinstire. – V. pângări.

PÂNGĂRITÓR, -OÁRE, pângăritori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care pângărește; profanator, defăimător, dezonorant, batjocoritor. – Pângări + suf. -tor.

PEDESTRÁȘ, pedestrași, s. m. (Înv. și pop.) Infanterist. – Pedestru + suf. -aș.

PEDESTRÍME, pedestrimi, s. f. (Înv. și pop.) Infanterie; unitate, mulțime de infanteriști. – Pedestru + suf. -ime.

PEDÉSTRU, -Ă, pedeștri, -stre, adj., s. m. 1. Adj. (Astăzi rar) Care merge, care călătorește pe jos. ♦ (Adverbial) Pe jos, cu piciorul. 2. S. m. (Înv.) Pieton. 3. Adj. (Despre soldați, trupe etc.) Care se deplasează sau care acționează (în luptă) pe jos. 4. S. m. (Înv.) Infanterist. – Lat. pedester, -tris.

AFANISÍ, afanisesc, vb. IV. Tranz. (Înv.) A nimici, a prăpădi. – Ngr. afanizo (aor. afanisa).

AȘTEPTÁ, aștépt, vb. I. Tranz. 1. A sta undeva pentru a fi de față la ceva, pentru a vedea pe cineva etc.; a adăsta. ◊ Loc. adv. La sfântu- (sau la moș-) așteaptă = niciodată. 2. A avea răbdare, a da cuiva răgaz pentru a face ceva; a păsui. ♦ (În construcții negative) A sta la îndoială; a ezita; a zăbovi. 3. A lăsa să treacă timpul sperând să... sau că... ♦ Refl. A crede, a-și închipui; a prevedea; a conta (pe ceva). – Lat. *astectare (= adspectare).

ASFINȚÍ, pers. 3 asfințește, vb. IV. Intranz. (Despre aștri) A apune, a scăpăta. ♦ Fig. A merge spre declin. – A3 + sfânt.

APRÍNDE, aprínd, vb. III. 1. Tranz. A face să ardă focul sau un material combustibil; a da foc unui obiect. ◊ Expr. A-și aprinde paie în cap = a-și crea singur o neplăcere; a o păți cu cineva, a nu putea scăpa de cineva. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. 2. Tranz. (Înv.) A face să ia foc o armă. 3. Refl. Fig. A izbucni, a se dezlănțui. 4. Tranz. și refl. A face sau a începe să lumineze. A aprins lampa. 5. Refl. Fig. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se pasiona; a-și ieși din fire. ♦ A se înroși, a se îmbujora (la față). 6. Refl. (Despre fân, cereale, făină etc.) A se încinge1; a se altera. – Lat. appre[he]ndere.

ANTICIPÁȚIE, anticipații, s. f. Anticipare. ◊ Literatură de anticipație = literatură având ca temă imaginarea științifico-fantastică a viitorului. V. literatură științifico-fantastică.Loc. adv. Cu anticipație = înainte de termenul cuvenit. [Var.: (înv.) anticipațiúne s. f.] – Din fr. anticipation, lat. anticipatio, -onis.

JIHÁD s. n. (la musulmani) război sfânt. (< engl. jihad)

ROCAILLE adj.n. (În sintagma) Stil rocaille = gen de ornamentație apărut în arta franceză din timpul domniei lui Ludovic al XV-lea, caracterizat prin fantezia contururilor răsucite și prin imitarea unor elemente naturale (grote, stânci, roci). [Pr.: rocái] – Cuv. fr.

ROCAMBOLÉSC, -ÉSCĂ, rocambolești, adj. (Livr.) Fantastic, extravagant. – Din fr. rocambolesque.

ROBINSONÁDĂ, robinsonade, s. f. 1. Povestire despre naufragiații pierduți; fantezie în care individul izolat apare trăind în fara societății. 2. Săritură acrobatică executată de un jucător dintr-o echipă (de fotbal). – Din germ. Robinsonade.

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva) ? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva) ? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcăturăExpr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...) = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

JÉRBĂ s. f. 1. buchet de flori așezat în așa fel încât toate să aibă fața orientată în aceeași parte. 2. coloană de apă produsă de căderea unui proiectil. 3. fascicul de mai multe torpile lansate aproape simultan asupra aceleiași ținte. ♦ ~ nucleară = fascicul de traiectorii ale particulelor emise de un nucleu radioactiv. 4. ansamblu de fântâni arteziene al căror jet dă împreună imaginea unei jerbe (1). (< fr. gerbe)

ANTITRINITARÍSM s. n. Doctrină religioasă care neagă dogma creștină a unității dintre Dumnezeu, Isus Cristos și Sfântul Duh. – Din fr. antitrinitairisme.

VEDÉNIE, vedenii, s. f. 1. Halucinație; nălucă, fantomă. ♦ (Rar) Miraj. ♦ Ființă care apare în mod nedeslușit sau neașteptat, care sperie prin aspectul ei ciudat; arătare. 2. (Înv.) Imagine, reprezentare. 3. (Pop.) Vedere (I 1). – Din sl. vidĕnije (după vedere).

ECHIPAMÉNT, echipamente, s. n. 1. Totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte, de încălțăminte și de accesorii cu care este dotat un militar, un sportiv, un excursionist, un scafandru etc. pentru a (se) echipa. 2. Ansamblu de piese, de dispozitive și de mecanisme, împreună cu elementele de legătură, aparținând unei instalații, unei mașini etc. și îndeplinind o anumită funcție în cadrul acestor sisteme tehnice. ◊ Echipament de bord = ansamblu de aparate, mecanisme și instalații care servește pentru controlul zborului și funcționării motorului unui avion, precum și pentru asigurarea condițiilor de confort în interiorul acestuia. Echipament de campanie = echipament pe care îl poartă soldații pe front sau la instrucție. – Din fr. équipement.

PEPENÓS, -OÁSĂ, pepenoși, -oase, adj. (Rar) Rotund, sferic, plin (ca un pepene); gras, dolofan. – Pepene + suf. -os.

PIFÁN, pifani, s. m. (Fam. și ir.) Infanterist. – Pifă + suf. -an.

PÍFĂ s. f. (Fam. și ir.) Infanterie. – Cf. Germ. Pfiff, „infanterist”.

MÉMBRU, -Ă, membri, -e, subst. 1. S. n. (Adesea la pl.) Fiecare dintre părțile exterioare, articulate ale trupului omului sau animalului, care au rol important în îndeplinirea unor funcții de relație; mădular. ◊ Membru-fantomă = senzație anormală de prezență a unui membru sau segment de membru care au fost amputate. Membru superior = mână. Membru inferior = piciorul omului. ♦ Penis. 2. S. m. și f. Persoană care face parte dintr-o colectivitate (organizată); fiecare dintre persoanele sau unitățile care fac parte dintr-o grupare sau o organizație socială, politică etc., considerată în raport cu acestea; mădular. 3. S. m. Fiecare dintre cele două părți ale unei expresii matematice; fiecare dintre părțile celor două rapoarte ale unei proporții. 4. S. n. Fiecare dintre părțile unei propoziții, fraze sau perioade. – Din lat. membrum, fr. membre.

POLOGÁR, pologari, s. m. (Reg.) Persoană care întoarce, împrăștie și adună fânul cosit; pologaș. – Polog1 + suf. -ar.

POLÓG1, poloage, s. n. 1. (Pop.) Cantitate de iarbă (sau de alte plante) cosită dintr-o singură mișcare de coasă; mănunchi de fân sau de grâu secerat (care urmează să fie adunat sau legat în snopi). ◊ Expr. (Adverbial) A sta (sau a zăcea, a cădea) polog = a sta (sau a zăcea, a cădea) grămadă. 2. (Reg.) Întoarcere sau împrăștiere a fânului cosit (pentru a se usca). 3. (Reg.) Iarbă bună de cosit. – Din bg., scr. polog.

POLIOMIELÍTĂ, poliomielite, s. f. Boală infecțioasă epidemică sau contagioasă provocată de un virus specific, care produce leziuni anatomice în substanța cenușie a măduvei spinării, atingând celulele nervoase motorii, și care se manifestă prin febră, tulburări digestive, somnolență și dureri în mușchii membrelor, urmate de paralizii localizate de obicei la membrele inferioare; paralizie infantilă. [Pr.: -li-o-mi-e-] – Din fr. poliomyélite.

VÍNERI, vineri, s. f. Ziua a cincea a săptămânii, care urmează după joi. ◊ (În credința creștină) Vinerea Mare (sau a Patimilor, a Paștilor) = vinerea din ajunul Paștilor, în care creștinii țin post sever. Vinerea Mare = sărbătoare ortodoxă în care se prăznuiește Sfânta Paraschiva (la 14 octombrie). ♦ (Adverbial) În cursul zilei de vineri; (în forma vinerea) în fiecare vineri. – Lat. Veneris [dies].

PLONJÓR, (1) plonjori, s. m., (2) plonjoare, s. n. 1. S. m. (Rar) Scafandru. 2. S. n. Aparat electric confecționat din oțel inoxidabil, care servește la încălzirea, în timp foarte scurt, a unei cantități mici de lichid, prin scufundare în acel lichid. – Din fr. plongeur.

PEREGRINÁ, peregrinez, vb. I. Intranz. A cutreiera prin locuri îndepărtate; a colinda, a călători prin lume; a hoinări. ♦ (Rar) A merge în pelerinaj într-un loc considerat sfânt. – Din fr. pérégriner, lat. peregrinari.

ARÍCI1, arici, s. m. 1. Animal mamifer insectivor, cu botul ascuțit și corpul gros, acoperit cu țepi (Erinaceus europaeus). ◊ Compus: arici-de-mare = animal echinoderm marin cu corpul sferic, acoperit cu țepi (Echinus melo). 2. Instrument cu care se îndepărtează crusta depusă pe pereții unor canale. 3. (Mil.) Element de baraj împotriva tancurilor sau infanteriei, alcătuit din pari sau grinzi metalice dispuse cruciș. – Lat. ericius.

ARMÍNDEN, armindeni, s. m. Nume popular al zilei de 1 mai (considerată ca început al primăverii); sărbătoare populară de primăvară (ținută la 1 mai). ♦ Pom sau crengi verzi care se pun în ziua de 1 mai la poarta, ușa sau ferestrele caselor. – Cf. sl. Ieremiinŭ, -dĩnĩ „ziua [sfântu]lui Ieremia”.

PERONOSPÓRĂ, peronospore, s. f. Nume dat mai multor ciuperci inferioare, parazite pe plantele fanerogame. [Var.: peronospóra s. f.] – Din lat. peronospora.

ARTEZIÁN, -Ă, arteziene, adj. (În sintagmele) Izvor artezian = izvor care țâșnește (cu presiune) din pământ. Fântână arteziană = fântână din care apa țâșnește în sus, realizată prin mijloace artificiale, cu scop decorativ. [Pr.: -zi-an] – Din fr. artésien.

PLÁSTĂ, plaste, s. f. (Reg.) Claie de fân. – Din bg., scr. plast.

PITÍC2, -Ă, pitici, -ce, subst., adj. 1. S. m. și f. Individ care aparține unor populații din Africa centrală, cu statura mult inferioară celei mijlocii, pigmeu; persoană a cărei statură este (foarte) mică, datorită unor tulburări endocrine, unor carențe alimentare etc.; p. gener. persoană de statură (foarte) mică. ♦ (În basme) Personaj fantastic, mic de statură, caracterizat prin vioiciune și istețime. 2. S. m. Fig. Om lipsit de calități, de merite, de valoare; pigmeu. 3. S. f. (Astron.; în sintagmele) Pitică albă = stea aflată în stadiul relativ final al evoluției sale, caracterizată printr-o densitate mare, luminozitate mică și prin scăderea treptată a temperaturii, fiind lipsită de surse de energie internă. Pitică roșie = stea aflată în stadiul absolut final al evoluției sale, caracterizată prin temperaturi efectiv coborâte și prin luminozitate foarte mică. 4. Adj. (Despre oameni și animale) De statură foarte mică, scund, mic. ♦ (Despre plante) Care aparține unei specii scunde, puțin înalte; p. ext. nedezvoltat, pipernicit, chircit. ◊ (Ca determinativ, urmând după un nume de plantă sau de animal, indică specii sau rase ale acestora) Mere pitice. ♦ (Despre obiecte) De dimensiuni reduse; mic, minuscul. – Cf. sl. pitikŭ.

PISTÍL1, pistiluri, s. n. 1. Organ femel de reproducere a plantelor fanerogame, format din ovar, stil și stigmat. 2. Piesă de sticlă, de porțelan etc. cu care se sfărâmă, se pulverizează, se amestecă sau se freacă în mojar substanțe chimice sau farmaceutice; pisălog. [Pl. și: pistile] – Din fr. pistil.

PORCÓI, porcoaie, s. n. Grămadă de fân sau de paie; spec. căpiță. ♦ P. gener. Grămadă, morman, maldăr. [Var.: purcói s. n.] – Porc + suf. -oi.

PORÓS, -OÁSĂ, poroși, -oase, adj. Care are pori. ♦ (Despre pământ) Afânat. – Din fr. poreux.

VIOLATÓR, -OÁRE, violatori, -oare, s. m. și f. (Adesea adjectival) 1. Persoană care violează (1,2), care determină sau pricinuiește o încălcare a unei legi, dispoziții, convenții etc.; infractor; profanator, pângăritor. 2. Persoană care comite un viol. [Pr.: vi-o-] – Din fr. violateur, lat. violator, -oris.

POVÉSTE, povești, s. f. 1. Specie a epicii (populare) în proză în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfă; basm; p. ext. narațiune cuprinzând fapte posibile sau reale. ◊ Expr. Ca în (sau din) poveste = foarte frumos, minunat, miraculos. Nici poveste = nici pomeneală, nici vorbă (să fie așa). A sta (sau a se apuca) de povești = a sta de vorbă îndelung, a sta la taifas. (Pop. și fam.) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste sau a-i merge (cuiva) vestea și povestea = a deveni cunoscut, renumit printr-un fapt, o pățanie (negativă) etc. ♦ Născocire, scornitură, minciună. ◊ Loc. vb. A spune povești = a minți. 2. Istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. 3. Întâmplare, fapt, problemă (care atrage atenția, care merită atenție). ◊ Expr. Ce (mai) veste-poveste? = ce (mai) e nou? ce se aude? Așa ți-e povestea? = așa stau lucrurile? asta e situația? 4. (Pop.) Proverb, zicătoare, maximă. ◊ Expr. Povestea vorbei (sau a cântecului etc.) = expresie des repetată, devenită proverbială; vorba ceea. – Din sl. povestĩ.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în urma unei triste experiențe. ♦ Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau formată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = mărime minimă a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzație abia perceptibilă. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fizeaxă perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

PRĂȘÍ, prășesc, vb. IV. Tranz. A lucra cu sapa sau cu prășitoarea spațiul de sol dintre rândurile distanțate ale unor plante de cultură, pentru a distruge buruienile, a afâna pământul etc. – Din bg. praša, scr. prašiti.

PRĂȘÍT2, -Ă, prășiți, -te, adj. (Despre terenuri cultivate sau plante de cultură) Care este săpat și curățat de buruieni, afânat etc. – V. prăși.

PRĂȘTÍNĂ2, prăștini, s. f. Prăjină care se înfige în vârful clăii de fân, pentru a o fixa. ♦ Prăjină care se pune pe stuful sau pe paiele de pe acoperișul unei case țărănești, pentru a le fixa. – Et. nec.

PREAFERICÍT, -Ă, preafericiți, -te, adj. (În titulatura dată ierarhilor care dețin grade înalte; adesea substantivat) Foarte fericit; p. ext. sfânt. – Prea + fericit.

PREASFẤNT, -Ă, preasfinți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care a primit harul divin; sfânt. 2. Adj., s. m. și f. Termen respectuos de adresare sau epitet pentru clerici, mucenici, sfinți. – Prea + sfânt.

POLINÍE1, polinii, s. f. (Bot.) 1. Masă formată din grăunțe de polen aglomerate. 2. Organ floral format din unirea staminelor la fanerogame. – Din fr. pollinie.

VIZIONÁR, -Ă, vizionari, -e, adj. 1. (Despre oameni sau despre firea, ideile lor; adesea substantivat) Care se lasă stăpânit de vise, de idealuri (nelegate de realitatea imediată); care prevede, prevestește evenimentele viitoare. 2. Cu caracter de viziune; fantastic; extravagant, neobișnuit. [Pr.: -zi-o-] – Din fr. visionnaire.

PROTOCORDÁT, protocordate, s. n. (La pl.) Încrengătură de animale marine care prezintă notocord și fante branhiale persistente în timpul întregii vieți a individului (Protocordata); (și la sg.) animal din această încrengătură. – Din fr. protochordés.

PROSTÍ1, prostesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A-și pierde puterea de gândire, inteligența, a deveni prost; a se tâmpi. ♦ (Fam.; despre oameni) A avea o comportare nenaturală, afectată, plină de mofturi, de pretenții; (fam.) a se fandosi, a se izmeni (1). ♦ Refl. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă cumpătul, dreapta judecată; a (se) zăpăci. ♦ (Despre lucruri) A-și pierde din calități, din valoare, a nu mai corespunde scopului. 2. Tranz. (Fam.) A induce pe cineva în eroare, a-l duce cu vorba; a păcăli, a înșela. – Din prost.

PROBOSCÍDE, proboscide, s. f. (Înv.) Trompa elefantului. ♦ Trompa unor insecte diptere. – Din fr. proboscide.

PROBOSCIDIÁN, proboscidieni, s. m. (La pl.) Ordin de mamifere, din care face parte elefantul, caracterizate prin trompa lor lungă, mobilă; (și la sg.) animal care face parte din acest ordin. [Pr.: -di-an] – Din fr. proboscidien.

PROFÁN, -Ă, profani, -e, adj. (Adesea substantivat) 1. Care este ignorant într-un domeniu oarecare; neștiutor, nepriceput, ageamiu. 2. Care nu ține de religie, care nu reprezintă sau nu exprimă un punct de vedere religios; laic. 3. Care nu respectă lucrurile considerate sacre; necredincios. – Din fr. profane, lat. profanus.

PROFANÁ, profanez, vb. I. Tranz. A trata fără respectul cuvenit lucruri considerate sfinte, a pângări; p. ext. a batjocori, a necinsti, a terfeli. – Din fr. profaner, lat. profanare.

PROFANÁRE, profanări, s. f. Acțiunea de a profana și rezultatul ei; profanațiune. – V. profana.

PROFANÁT, -Ă, profanați, -te, adj. (Despre lucruri considerate sacre) Tratat fără respectul cuvenit; batjocorit, dezonorat, necinstit. – V. profana.

PROFANATÓR, -OÁRE, profanatori, -oare, s. m. și f., adj. (Persoană) care profanează; pângăritor. – Din fr. profaneteur, lat. profanator, -oris.

PROFANAȚIÚNE, profanațiuni, s. f. (Rar) Profanare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. profanation, lat. profanatio, -onis.

IZABELÍN, -Ă adj. stil ~ = variantă a stilului gotic în arhitectura spaniolă, caracterizată printr-o mare fantezie și o abundență a soluțiilor în ce privește ornamentația, o tranziție între arta ogivală și Renaștere. (< sp. isabelino)

PROȚÁP, proțapuri, s. n. 1. Prăjină groasă de lemn, bifurcată la un capăt, care se fixează la dricul carului și de care se prinde jugul; rudă. 2. Prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamație prezentată domnitorului, pe deasupra capetelor mulțimii. ◊ Expr. A umbla cu jalba în proțap = a protesta, a reclama; a cere cu insistență ceva. 3. Prăjină despicată la un capăt, cu care se culeg fructele, cu care se prind racii etc. ♦ Fiecare dintre cele două bețe, despicate în formă de furcă și înfipte în pământ, lângă jar, între care se fixează peștele întreg pentru a se frige. 4. Pârghie la moara de vânt sau la fântână. – Din sl. procĕpŭ, bg. procep.

PÚHAV, -Ă, puhavi, -e, adj. 1. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) Cu carnea moale, flască (și umflată); umflat, buhăit. 2. Afânat, moale; poros, spongios. – Din scr. buhav.

SACÁ, sacale, s. f. Butoi așezat pe un cadru cu două sau cu patru roți, cu care în trecut se transporta apa de la fântână sau de la râu. – Din tc. saka „sacagiu”.

SÁLBĂ, salbe, s. f. 1. Podoabă de purtat la gât, alcătuită dintr-unul sau mai multe șiraguri de monede, medalii, pietre prețioase sau mărgele. ◊ Expr. Salba dracului = persoană supărătoare, de care nu poți scăpa; om rău, necinstit, ticălos. 2. (Zool.) Fanon. 3. Compuse: salbă-moale = arbust cu frunze opuse, lanceolate sau eliptice, cu florile verzi-gălbui și cu fructele capsule roșii (Evonymus latifolius); salbă-râioasă = arbust înalt de 1-3 m, cu flori mici, brune, care conține gutapercă în scoarța rădăcinilor (Evonymus verrucosa). – Lat. subalba.

PUȚÁR, puțari, s. m. 1. (Pop.) Fântânar. 2. Muncitor la sondele de petrol; cel care sapă puțuri de petrol. – Puț + suf. -ar.

PUȚ, puțuri, s. n. 1. Groapă cilindrică sau pătrată, adesea cu pereții pietruiți sau cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea cu apă potabilă; fântână. ◊ Puț absorbant = groapă făcută în locuri necanalizate, pentru a permite scurgerea apelor uzate până la un strat permeabil care să le absoarbă. Puț colector = puț în care se adună apele captate prin mai multe puțuri sau drenuri. 2. Săpătură într-o mină care leagă zăcământul cu suprafața sau cu o galerie principală și care servește la extracție, la aeraj sau la pătrunderea personalului în mină. ♦ Gaură săpată în pământ pentru extragerea petrolului. – Lat. puteus.

ISMAILÍT s. m. membru al unei secte de musulmani șiiți, de un fanatism extrem. (< fr. ismailite)

OBÓR1, oboare, s. n. 1. (Reg.) Loc (împrejmuit) unde se ține un târg de vite, de fân, de lemne; târg de vite; p. ext. piață. 2. (Pop.) Împrejmuire pentru vite; țarc, ocol, staul. ♦ Loc îngrădit în jurul casei sau în apropierea ei, parte a curții unde se țin unelte agricole, nutreț pentru vite etc. – Din bg., scr. obor.

OGRÍNJI s. m. pl. Resturi de paie, de fân etc. nemâncate de vite; cotoare, tulpini ale plantelor de nutreț. – Din scr. ogrizine.

ȘFANȚ s. m. v. sfanț.

OMĂTÚȚE s. f. pl. Numele a două specii de ghiocei, cu flori albe mirositoare, care cresc în lunile februarie-mai prin păduri, livezi și fânețe (Leucojum aestivum și vernum).Omăt + suf. -uță.

ODIVÓI, odivoi, s. m. (Înv.) Infanterist. – Din rus. hodovoĩ.

OFILÍ, ofilesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre plante) A se veșteji, a păli; a se îngălbeni. ◊ Tranz. Seceta ofilește plantele. 2. Fig. (Despre persoane) A-și pierde culoarea, prospețimea feței; a se fana, a se trece; a-și pierde puterea, vigoarea, a se vlăgui. [Var.: (înv. și reg.) ovilí vb. IV] – Din rus. ohilet' „a se pipernici”.

SFÁNȚ, sfanți, s. m. Veche monedă austriacă de argint având valoarea de aproximativ doi lei, care a circulat și în țările românești la începutul sec. XIX; sorcovăț; p. gener. monedă măruntă, ban, para. ♦ ◊ Expr. A nu avea nici un sfanț = a nu avea bani. [Var.: (înv.) sfánțih s. m.] – Din germ. Zwanzig[er].

ȘOVÁR s. m. 1. Nume dat mai multor plante: a) plantă acvatică cu frunze plutitoare și cu fructe în formă de măciucă (Sparganium ramosum); b) plantă erbacee din familia gramineelor, cu paiul subțire și aspru, cu flori mici, verzi (Poa trivialis); c) papură; d) rogoz. 2. fân cu mult rogoz. [Var.: șuvár s. m.] – Din ucr. šuvar, scr. ševar.

ȘTIUBÉI, știubeie, s. n. 1. Stup primitiv. 2. Vas făcut dintr-un trunchi scobit, întrebuințat pentru păstrarea unor obiecte casnice. 3. (Reg.) Trunchi scorburos care servește ca ghizd la o fântână mică; p. ext. fântână (mică). – Știob + suf. -ei.

ȘUFÁN, șufane, s. n. (Reg.) Fiecare dintre cei doi pari groși și lungi, ascuțiți la un capăt cu care se fixează năvodul la fundul apei ca să nu scape peștele pe sub el. – Et. nec.

VÉRVĂ s. f. Însuflețire, avânt, imaginație, fantezie care animă pe cineva (fiind exprimată prin cuvinte); bogăție verbală rezultată din această stare de spirit; volubilitate. ◊ Expr. A fi în (sau in) vervă = a) a fi însuflețit, volubil, avântat; b) (despre sportivi, artiști etc.) a manifesta o formă deosebit de bună. – Din fr. verve.

FILIÓQUE s. n. Dogmă creștină (catolică) potrivit căreia „Sfântul Duh” purcede atât de la Dumnezeu-Tatăl, cât și de la Dumnezeu-Fiul. [Pr.: fi-li-ó-cve] – Cuv. lat.

FÍLDEȘ, (1) fildeși, s. m., (2) fildeșuri, s. n. 1. S. m. Fiecare dintre dinții incisivi ai unui elefant. ♦ (Înv.) Elefant. 2. S. n. Substanță osoasă de culoare albă din care sunt alcătuiți dinții incisivi de elefant și din care se fac diferite obiecte ornamentale, de toaletă etc.; ivoriu. ◊ Fildeș animal (sau artificial) = substanță asemănătoare cu fildeșul (2), obținută prin macerarea oaselor de animale în clorură de var. Fildeș vegetal = material foarte dur, extras din semințele unor palmieri, servind la fabricarea nasturilor. – Din tc. fildiși.

IREÁL, -Ă adj. care nu există în realitate; nereal, imaginar, fantastic. ◊ (despre verbe) care prezintă acțiunea ca pe o ipoteză nerealizată sau nerealizabilă. (< fr. irréel)

OVÚL, ovule, s. n. Gametul femel al animalelor. ♦ Element sexual femel al plantelor fanerogame, produs al carpelelor, care, după fecundare, se transformă în sămânță. – Din fr. ovule.

ORFELINÁT, orfelinate, s. n. Așezământ, instituție de caritate pentru creșterea copiilor orfani. – Din fr. orphelinat.

ORFANOTROFÍE, orfanotrofii, s. f. (Înv.) Orfelinat. – Din ngr. orfanotríon, lat. orphanotrophium.

ORFÁN, -Ă, orfani, -e, adj. (Adesea substantivat) Care a pierdut pe unul dintre părinți sau pe amândoi; sărman. ♦ Lipsit de ceva. – Din ngr. orfanós, lat. orphanus, -a, -um.

CORLÁTĂ, corlate. s. f. (Reg.) 1. Iesle. 2. Îngrăditură sau colibă pentru vite. 3. Împletitură de formă bombată care se așează pe car când se transportă snopi sau fân. 4. Poliță în jurul cuptorului pe care se țin vase de bucătărie și alte lucruri mărunte; prichici. [Pl. și: corlăți] – Probabil din magh. korlát.

CRÚCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc. așezate perpendicular și simetric una peste alta și constituind simbolul credinței creștine. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, definitiv lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sân = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur, spun oamenii superstițioși când aud numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (I 1), având diferite semnificații: într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; înaintea unui cuvânt atestă vechimea mare a cuvântului respectiv; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării etc. ◊ Cruce roșie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanțelor, centrelor de asistență medicală, de prim ajutor etc. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă dintr-un gest (semnul crucii) făcut cu degetele la frunte, la piept și, succesiv, la cei doi umeri. ◊ Expr. A-și face cruce = a) a executa simbolul crucii (I 1); b) a se minuna, a se mira tare. 4. Religia, confesiunea creștină: creștinism. 5. Termen care intră în componența numelui unor decorații, insigne etc. în formă de cruce (I 1). Crucea „Sfântul Gheorghe”. 6. Nume dat la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte, dispuse în formă de cruce (I 1). ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițând transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. 7. Piesă de oțel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire, din care se despart două orificii laterale perpendiculare. ♦ Fiting cu patru intrări. ♦ Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezisul peste proțap. Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopții = miezul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ◊ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = (e) la amiază, (ne aflăm) la ora 12 din zi. ♦ (Adverbial) Cruciș. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. 8. Instrument de tortură în antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare până la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. ♦ (La catolici) Drumul crucii = ciclu de 14 picturi sau sculpturi reprezentând chinurile lui Cristos de la judecata lui Pilat până la răstignire; calvar, drumul Golgotei. 9. (Pop.: art.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce (I 1). 10. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspântie. ◊ Expr. A face cruce = (despre vehicule cu orar fix) a se întâlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întâlni pe cineva din întâmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a avea de ales între mai multe soluții; a se ivi piedici înaintea cuiva. ♦ (Înv.) Echipă compusă din doi până la patru soldați, care erau obligați să plătească, în mod solidar, căpeteniilor o anumită cotă de impozite. 11. (În sintagma) Cruce de voinic (sau de om) = bărbat în toată puterea; bărbat bine făcut; voinic. II. (Bot.) Compuse: crucea-pământului = plantă erbacee meliferă din familia umbeliferelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori albe sau roz; brânca-ursului (Heracleum sphondylium); crucea-voinicului = plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Hepatica transilvanica). – Lat. crux, -cis.

CORNÁC, cornaci, s. m. Persoană care îngrijește și conduce elefanți sau, p. ext., alte animale. – Din fr. cornac.

FÉNTĂ2 s. f. v. fantă.

FELINÁR, felinare, s. n. Dispozitiv pentru luminat, portativ sau fix, alimentat cu petrol și prevăzut cu un glob de sticlă ce adăpostește flacăra produsă de un fitil aprins; fanar. – Cf. tc. fener.

FÂNTÂNÍȚĂ, fântânițe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui fântână; fântânea, fântânioară. – Fântână + suf. -iță.

FÂNTÂNIOÁRĂ, fântânioare, s. f. (Rar) Fântâniță. [Var.: fântâioáră s. f.] – Fântână + suf. -ioară.

FÂNTÂNÉL, fântânei, s. m. Specie de păstrăv cu un colorit frumos, care trăiește în apele limpezi și reci de munte (Salvelinus fontinalis).Fântână + suf. -el.

FÂNTÂNEÁ, fântânele, s. f. (Rar) Fântâniță. – Fântână + suf. -ea.

FÂNTẤNĂ, fântâni, s. f. 1. Construcție alcătuită dintr-o groapă cilindrică sau prismatică (cu pereții pietruiți) cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea curentă cu apă în mediul rural; puț. ◊ Expr. A căra apă la fântână = a întreprinde o acțiune zadarnică, a depune o muncă inutilă. ♦ Construcție de zid, de piatră etc. care adăpostește o sursă de apă (venită prin conductă), servind la distribuirea apei sau ca element arhitectonic decorativ (în parcuri, pe străzi etc.). 2. (Reg.) Izvor. [Pl. și: (rar) fântâne] – Lat. fontana.

FÂNTÂNÁR, fântânari, s. m. Persoană care face, repară sau întreține fântâni. – Fântână + suf. -ar.

FÂNTÂIOÁRĂ s. f. v. fântânioară.

FÂNOÁSĂ, fânoase, s. f. (Înv.) Unealtă agricolă cu tracțiune animală, servind la întoarcerea fânului. – fân + suf. -oasă (după fr. faneuse).

FÂNIȘÓR s. n. (Pop.) Diminutiv al lui fân.fân + suf. -ișor.

FÂNEÁȚĂ, fânețe, s. f. Teren pe care crește (în mod natural sau prin cultivare) iarba pentru fân; fânărie, fânaț. – fân + suf. -eață.

FÂNĂRÍE, fânării, s. f. (Pop.) 1. Fâneață. 2. Loc unde se fac clăile sau căpițele de fân. 3. Șură, magazie unde se păstrează fânul. – fân + suf. -ărie.

FÂNÁȚ, fânațuri, s. n. (Pop.) 1. Fâneață. 2. fân. [Pl. și: fânațe] – Lat. *fenacium.

FÂNÁR s. n. v. fanar.

fân s. n. Iarbă cosită și uscată, servind ca nutreț pentru vite; fânaț. – Lat. fenum.

FASÓN, fasoane, s. n. 1. Modul cum este făcut un lucru; formă (a unei haine, a unei pălării); croială, model. ♦ Modul cum arată o persoană (din punctul de vedere al îmbrăcămintei). 2. Fig. (Fam.; la pl.) Nazuri, mofturi, fandoseli. – Din fr. façon.

FASOLÍT, -Ă, fasoliți, -te, adj. (Fam.) Fandosit, sclifosit, răsfățat. – V. fasoli.

FASOLÍ, fasolesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A se fandosi. – Probabil din [a face] fasoane (și apropiat prin etimologie pop. de fasole).

FASOLEÁLĂ, fasoleli, s. f. (Fam.) Fandosire. – Fasoli + suf. -eală.

FANTÓM s. n. v. fantomă.

FANTÓMĂ, fantome, s. f. Ființă ireală pe care cred (sau pretind) că o văd unii oameni cu imaginația tulburată sau pe care o creează fantezia scriitorilor; nălucă, stafie, strigoi, fantasmă, arătare. ♦ Fig. Ceea ce are o existență incertă, fictivă, ceea ce (nici) nu există în realitate. ◊ (Adjectival) Guvern fantomă. – Din fr. fantôme.

FARAFASTẤC, farafastâcuri, s. n. (Fam. și peior.; de obicei la pl.) 1. Podoabă sau ornament fără valoare, inutil. 2. Moft, capriciu, fasoane. – Cf. ngr. farafás „fanfaron”.

FANTÓȘĂ, fantoșe, s. f. (Livr.; adesea fig.) Marionetă. – Din fr. fantoche.

FANTOMÁTIC, -Ă, fantomatici, -ce, adj. Cu aspect de fantomă, ca o fantomă. ♦ Fig. Care are o existență incertă, care nu există în realitate. – Din fr. fantomatique.

FANTEZÍE, fantezii, s. f. 1. Capacitate omenească de a crea noi reprezentări sau idei pe baza percepțiilor, a reprezentărilor sau ideilor acumulate anterior; p. ext. imagine produsă de această facultate; imaginație; reverie. ♦ Spec. Imaginație specifică unui creator (în artă, literatură, știință etc.). ♦ Produs al imaginației; plăsmuire, născocire. 2. Gust, înclinare, dorință ieșită din comun, ciudată (a cuiva). 3. Compoziție muzicală instrumentală de formă liberă, având un caracter de improvizație și de virtuozitate. [Var.: (rar) fantasíe, fantazíe s. f.] – Din fr. fantaisie.

FÁNTE, fanți, s. m. 1. (Fam. și peior.) Bărbat (tânăr) afemeiat. 2. Carte de joc reprezentând figura unui tânăr; valet. – Din it. fante.

FANTAZÍE s. f. v. fantezie.

FANTAZÁ, fantazez, vb. I. Intranz. 1. (Livr.) A plăsmui fantasme (2). 2. A spune lucruri imaginate. – De la fantezie.

FANTÁSTIC, -Ă, fantastici, -ce, adj. 1. Care nu există în realitate; creat, plăsmuit de imaginație; ireal, fantasmagoric, fabulos. ♦ Literatură fantastică = gen de literatură în care elementul preponderent îl constituie imaginația, irealul. 2. Care pare o plăsmuire a imaginației; p. ext. extraordinar, grozav, de necrezut. ◊ (Adverbial) Produs fantastic de scump. 3. (Despre oameni) Ale cărui idei sau fapte au un caracter fantezist, bizar. – Din fr. fantastique, lat. phantasticus.

FANTÁST, -Ă, fantaști, -ste, s. m. și f. (Livr.) Persoană dominată de idei fantastice, ireale sau nerealizabile. – Din germ. Phantast.

FANTASMAGÓRIC, -Ă, fantasmagorici, -ce, adj. Care are aspectul unei fantasmagorii, care aparține fantasmagoriei; ireal, fantastic. – Din fr. fantasmagorique.

FANTASÍE s. f. v. fantezie.

FANTÁSC, -Ă, fantaști, -ste, adj. (Livr.) Ciudat, bizar. Spirit fantasc. – Din fr. fantasque.

FANÓN, fanoane, s. n. 1. Fiecare dintre lamele cornoase fixate de maxilarul superior al balenelor. 2. Îndoitură a pielii de pe marginea inferioară a gâtului, la bovine și la unele rase de ovine; salbă. – Din fr. fanon.

FANIÓN, fanioane, s. n. Steguleț care servește de obicei pentru semnalizări (în armată, la căile ferate etc.). [Pr.: -ni-on] – Din fr. fanion.

FANFARONÁDĂ, fanfaronade, s. f. Laudă de sine zgomotoasă și exagerată pentru calități imaginare; lăudăroșenie. – Din fr. fanfaronnade.

FANFARÓN, -OÁNĂ, fanfaroni, -oane, s. m. și f., adj. (Persoană) care se laudă pentru calități închipuite, care face caz de meritele acțiunilor sale; lăudăros. – Din fr. fanfaron.

FANFÁRĂ, fanfare, s. f. 1. Ansamblu muzical (militar) format din persoane care cântă la instrumente de suflat (din alamă) și de percuție. 2. (Rar) Instrument muzical de suflat din alamă (cu sunete naturale). 3. (Înv.) Compoziție muzicală executată de o fanfară (1) sau la un instrument de suflat. – Din fr. fanfare.

FANEROGÁMĂ, fanerogame, s. f. (La pl.) Grup de plante cu flori care se înmulțesc prin semințe; (și la sg.) plantă care face parte din acest grup. ◊ (Adjectival) Plantă fanerogamă. – Din fr. phanérogame.

FANERÍT s. n. Material constituit din foi de placaj de lemn impregnate cu rășină de bachelită și presate, folosit pentru confecționarea carcaselor de aparate electrotehnice, de radio și de televizoare; lignofoliu. – Din engl. phanerite.

FANDOSÍT, -Ă, fandosiți, -te, adj., s. m. și f. (Fam.) (Persoană) care are o comportare afectată, plină de mofturi, de pretenții; fasolit, izmenit. – V. fandosi.

FANDOSÍRE, fandosiri, s. f. (Fam.) Faptul de a se fandosi; fandoseală. – V. fandosi.

FANDOSÍ, fandosesc, vb. IV. Refl. (Fam.) A avea o comportare afectată, plină de mofturi, de pretenții; a se fasoli, a se izmeni. – Din ngr. fandázome (aor. fandásu).

FANDOSEÁLĂ, fandoseli, s. f. (Fam.) Atitudine afectată, plină de pretenții; mofturi, fasoane, sclifoseală, fasoleală, fandosire. – Fandosi + suf. -eală.

FANDÁRE, fandări, s. f. Acțiunea de a fanda și rezultatul ei. – V. fanda.

FANDÁ, fandez, vb. I. Intranz. (Sport) A face un pas mare înainte, lateral, oblic sau înapoi, îndoind unul dintre picioare de la genunchi și ținând celălalt picior perfect întins, cu toată talpa pe pământ, astfel încât centrul de greutate al corpului să se afle pe direcția deplasării efectuate. – Din fr. fendre.

FANÁTIC, -Ă, fanatici, -ce, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) dominat de fanatism. 2. Adj. (Despre manifestările oamenilor) Care exprimă, trădează fanatism. – Din fr. fanatique, lat. fanaticus.

FANÁT, -Ă, fanați, -te, adj. (Despre flori și legume; p. ext. despre oameni) Care și-a pierdut prospețimea; trecut2, ofilit, veștejit. – V. fana.

FANARIOTIZÁ, fanariotizez, vb. I. Refl. A adopta, a-și însuși obiceiurile, limba, cultura grecească (din epoca fanarioților). [Pr.: -ri-o-] – Fanariot + suf. -iza.

FANARIOTÍSM s. n. (Rar) Dominație, stăpânire a domnilor fanarioți. ♦ Fig. Ipocrizie, fățărnicie. [Pr.: -ri-o-] – Fanariot + suf. -ism.

FANARIÓTIC, -Ă, fanariotici, -ce, adj. (Rar) Fanariot. [Pr.: -ri-o-] – Fanariot + suf. -ic.

FANARIÓT, -Ă, fanarioți, -te, s. m., adj. 1. S. m. Grec din păturile înstărite care locuia în cartierul Fanar din Constantinopol; spec. demnitar al Porții Otomane ori dregător sau domn în țările românești care provenea din această pătură greacă înstărită. ◊ Epoca fanarioților = perioadă din istoria României cuprinsă între anii 1711 și 1821. 2. Adj. Care aparține fanarioților (1), privitor la fanarioți; caracteristic fanarioților; fanariotic. [Pr.: -ri-ot] – Din ngr. fanariótis.

FANÁR, fanare, s. n. (Înv.) Felinar. [Var.: fânár s. n.] – Din ngr. fanári.

FANÁL, fanale, s. n. (Înv.) Felinar mare. – Din fr. fanal.

FANÁ, fanez, vb. I. Refl. (Despre flori și legume; p. ext. despre oameni) A-și pierde prospețimea; a se trece, a se ofili, a se veșteji. – Din fr. faner.

ZELÓT, -Ă, zelóți, -te, adj., s.m. și s.f. 1. (Adept) Al zelotismului; fanatic religios; zelator. 2. Șef al unui grup, în anumite confrerii sau asociații religioase. (din fr. zélote)

ZELOTÍSM s.n. 1. Mișcare naționalistă extremistă printre evrei, în antichitate, ai cărei adepți se entuziasmau pentru legea lui Moise și evitau contactul cu cei de alt neam. 2. Exces de zel, fanatism religios. (din fr. zélotisme)

ZOÁRH s.m. Conducător de elefanți în formațiile militare antice grecești. (din gr. zoarkhos)

LUNÁTIC, -Ă, lunatici, -ce, adj. 1. (Despre oameni, adesea substantivat) Somnambul. ♦ (Despre somn, privire, mers etc.) De somnambul. ♦ (Rar) Care are vedenii; sperios, fricos. 2. (Rar) Fantastic, halucinant, ireal. ♦ Cu idei ciudate; cu manifestări bizare. 3. (Pop.) Născut în aceeași lună cu altul (și considerat în raport cu acesta). [Var.: lunátec, -ă adj.] – Din lat. lunaticus, fr. lunatique.

MÚZICĂ, (4) muzici, s. f. 1. Arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. 2. Știință a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului și al armoniei. 3. (Adesea fig.) Creație componistică, melodie, cântec; p. ext. executare sau audiere a unei compoziții muzicale. ◊ Expr. (Fam.) A-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. 4. Orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară. Muzica sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor; cântecul planetelor. – Din lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik.

OS, oase, s. n. 1. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. ◊ Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ◊ Expr. A(-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a nu mai putea îndura un rău; a-și pierde răbdarea. A băga (sau a-i intra cuiva) frica (sau spaima etc.) în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi. A fi numai piele și oase sau a-i număra oasele = a fi foarte slab. A(-i) trece (cuiva) os prin os = a fi extrem de obosit. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte mult, adânc. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) oasele = a bate foarte tare pe cineva. A-i rămâne (sau a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a muri departe de casă, prin locuri străine. A căpăta (sau a avea, a dobândi etc.) un os de ros = a obține (sau a avea) un avantaj, un profit. ♦ Os (1) sau material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc. 2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură. 3. Fig. Neam, familie, viță. ◊ Expr. (A fi) din os sfânt (sau din oase sfinte, din os de domn sau domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare. 4. Compus: osul-iepurelui = plantă cu miros greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase (Ononis spinosa).Lat. ossum.

FLIGÓRN, fligornuri, s. n. Instrument muzical de suflat, cu clape, făcut din alamă și folosit mai ales în fanfare. – Din germ. Flügelhorn.

INVENȚIÚNE s. f. (muz.) fantezie, improvizație cu caracter polifonic; piesă instrumentală, cuprinzând două sau trei linii melodice, în care se folosesc procedeele polifonice. (< it. invenzione, fr. invention)

INVENTÍV, -Ă adj. care inventează; ingenios, cu fantezie creatoare. (< fr. inventif)

WITZ s.n. Capacitate a fanteziei de a face asociații ciudate între elementele cele mai disparate, mai eterogene sau de a disocia elemente care nu pot exista disparat; jocul imaginației; produs al inteligenței, spirit, glumă. (din germ. Witz)

FÚRCĂ, furci, s. f. 1. Unealtă agricolă formată dintr-o prăjină de lemn sau de oțel terminată cu doi sau trei dinți (încovoiați), folosită pentru strângerea fânului, clăditul șirelor, strângerea gunoiului, a băligarului etc. ◊ Expr. Parc-ar fi puse (sau adunate) cu furca, se spune despre lucruri așezate în dezordine, nesortate. ♦ Cantitate de fân cât se poate lua într-o furcă (1). 2. (În sintagme) Nume dat unor unelte sau obiecte asemănătoare cu furca (1): a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul; b) furca pieptului = extremitatea inferioară a sternului, cu cele două cartilaje costale fixate de el; lingura pieptului, lingurea; c) furca gâtului = extremitatea superioară a sternului, cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau fântânii) = stâlpul de care se sprijină cumpăna; e) furca scrânciobului = stâlpul orizontal de care este fixat scrânciobul; f) furca drumului = răspântie. ♦ (Înv.) Spânzurătoare în formă de furcă (1) cu doi dinți. 3. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa foarte tare. A da (cuiva) de furcă = a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de luptat cu cineva (sau cu ceva), a avea dificultăți. (Pop.) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere, a avea chef de vorbă. 4. Furcărie. 5. Organ al mașinii de filat, cu ajutorul căruia se produce torsionarea fibrelor. 6. Fiecare dintre stâlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești din paiantă. – Lat. furca.

FURCÓI, furcoaie, s. n. Furcă (1) mare (cu doi dinți), întrebuințată mai ales la încărcatul fânului și al snopilor. – Furcă + suf. -oi.

LAMPAGÍU, lampagii, s. m. Persoană însărcinată cu aprinderea și stingerea felinarelor de pe străzi; fanaragiu. – Lampă + suf. -agiu.

MÍNTE, minți, s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; rațiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înțelept. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul. A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecata normală, sănătoasă. A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur. A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul. A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginație; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenția să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raționa; înțelepciune, chibzuință. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, la cap) sau a-și băga mințile în cap = a deveni mai înțelept, mai chibzuit; a se cuminți. A-și pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. A scoate pe cineva din minți = a) a face pe cineva să-și piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligență, istețime, iscusință. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții). La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. 3. Imaginație, fantezie. – Lat. mens, -ntis.

TASÁ, pers. 3 tasează, verb. I. Refl. (Despre terenuri) A se așeza în straturi mai compacte, a se îndesa (prin scufundare), a deveni mai puțin afânat. – Fr. tasser.

INTOLERÁNT, -Ă adj. 1. care nu respectă libertatea de gândire, care nu suportă altă credință, religie decât a sa; fanatic. 2. (despre organism) care nu suportă (un medicament). (< fr. intolérant)

LEGÉNDĂ, legende, s. f. 1. Povestire în proză sau în versuri care conține elemente fantastice sau miraculoase, prin care se explică geneza unui lucru, a unei ființe etc., caracterul aparte al unui eveniment (istoric), al unui erou (mitic) sau al unui fenomen. 2. (Rar) Inscripție pe o monedă sau pe o medalie. 3. Text, inscripție prin care se explică semnele convenționale de pe o hartă, de pe un plan, o imagine fotografiată sau desenată. ♦ Completare sub formă de memoriu anexată la o schemă, la o hartă etc., privind unele date care nu se pot exprima grafic. – Din fr. légende, lat. legenda.

LĂUDĂROȘÉNIE, lăudăroșenii, s. f. Exagerare (sistematică) a meritelor proprii; laudă de sine; lăudăroșie, fanfaronadă. [Pr.: lă-u-] – Lăudăros + suf. -enie.

LĂUDĂRÓS, -OÁSĂ, lăudăroși, -oase, adj. Care are obiceiul de a se lăuda, căruia îi place să se laude cu orice prilej; fanfaron, lăudăcios. [Pr.: lă-u-] – Lăuda + suf. -ăros.

MUSCHETÁR, muschetari, s. m. Soldat infanterist înarmat cu muschetă în timpul evului mediu; nobil care făcea parte din corpul de cavalerie în serviciu la curtea regilor Franței. – Din fr. mousquetaire.

MUSCÉL, muscele, s. n. Culme deluroasă prelungită, puțin înaltă și cu povârnișuri domoale, care face tranziția între regiunea de munte și cea de deal, fiind de obicei acoperită cu pășuni, fânețe și livezi cu pomi fructiferi. [Var.: mușcél s. n.] – Et. nec.

LẤNGĂ prep. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) În preajma..., în apropiere de... Acolo lângă fântână, te aștept. 2. (În prep. compuse) De lângă = din preajma..., din apropierea..., din vecinătatea... Pe lângă = a) (introduce un complement indirect) la (cineva); b) (introduce un complement circumstanțial de loc) prin preajma..., prin apropierea...; de-a lungul...; c) (introduce un complement circumstanțial de mod) alături de..., față de..., în comparație cu...; d) (introduce un complement circumstanțial cumulativ) în afară de..., în plus de...; e) (urmat de „că” și precedat de „pe”, cu valoare de conj.) în afară de faptul că..., abstracție făcând... – Lat. longum ad.

LEÁGĂN, leagăne, s. n. 1. Pat mic de lemn sau de nuiele împletite (care se poate balansa) pentru copiii mici. ◊ Cântec de leagăn = cântec cu care se adorm copiii. ◊ Expr. Din leagăn = din fragedă copilărie; de la început. 2. Fig. Loc de origine, de baștină. 3. Instituție de stat sau așezământ filantropic unde sunt crescuți copiii abandonați sau orfani. ♦ (Impr.) Creșă. 4. Scaun sau scândură suspendată cu frânghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze; p. ext. scrânciob. ◊ Loc. vb. A se da în leagăn = a se balansa. – Din legăna (derivat regresiv).

CIÚCIUR, ciuciure, s. n. (Rar) Uluc, jgheab pe care curge apa la un izvor, la o fântână. – Probabil formație onomatopeică.

CIÚTURĂ, ciuturi, s. f. Găleată sau vas făcut din doage sau dintr-un trunchi scobit, care servește la scos apa din fântână. ◊ Expr. (Plouă de) toarnă cu ciutura = plouă foarte tare; plouă cu găleata. ♦ Cantitate (de apă) care încape în obiectul descris mai sus. – Lat. *cytola.

CLÁIE, clăi, s. f. Grămadă mare de fân, de snopi de cereale etc., de obicei în formă conică. ♦ Fig. Mulțime, îngrămădire dezordonată (de lucruri sau de ființe). ◊ Expr. Claie peste grămadă = unul peste altul, în dezordine, la întâmplare. – Din bg., scr. kladnja.

NAIÁDĂ, naiade, s. f. (Mitol.) Nimfă a izvoarelor, a fântânilor și a apelor curgătoare. [Pr.: na-ia-] – Din fr. naïade.

LIGNOFÓLIU s. n. (Tehn.) Fanerit. – Din germ. Lignofol.

LIMFANGIÓM, limfangioame, s. n. (Med.) Tumoare benignă congenitală a vaselor limfatice. [Pr.: -gi-om] – Din fr. lymphangiome.

LIMFANGIOPLASTÍE, limfangioplastii, s. f. (Med.) Operație de refacere a circulației limfatice prin drenaj în țesutul subcutanat. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. lymphangioplastie.

LIMFANGÍTĂ, limfangite, s. f. Boală care constă în inflamarea acută sau cronică a vaselor limfatice. – Din fr. lymphangite.

DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊ Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău, drac, diavol. 2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊ Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊ Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (Înv.) Duhoare. 3. Capacitate intelectuală, minte, inteligență; umor, spirit. ◊ Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent. Cu (sau plin de) duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊ Expr. Sărac cu duhul = prost, naiv, simplu. ♦ Fig. Idee, aspirație. 4. (Înv.) Caracter, fire, natură, temperament. ◊ Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică, specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din sl.duhŭ.

LOGHIÓTAT, loghiotați, s. m. (Grecism înv.) Învățat grec; titlu dat dascălilor greci în epoca fanariotă. [Acc. și: loghiotát.Pr.: -ghi-o-] – Din ngr. loghiótatos.

LOCÁȘ, locașuri, s. n. 1. (Astăzi rar) Încăpere, casă; locuință. ◊ Locaș sfânt (sau dumnezeiesc) = biserică, mănăstire. ◊ Expr. (pop.) A da cuiva locaș = a primi pe cineva în casă; a adăposti, a găzdui. 2. Spațiu lăsat liber într-o piesă sau într-un sistem tehnic, în care urmează să intre un element al unei alte piese sau al unui alt sistem tehnic pentru a forma un tot. [Var.: lăcáș s. n.] – Din magh. lakás (după loc).

MERGĂTÓR, -OÁRE, mergători, -oare, adj. (Și substantivat; astăzi rar) Care se deplasează dintr-un loc în altul, care umblă. ◊ Compus: mergător-înainte = epitet dat sfântului Ioan Botezătorul. – Merge + suf. -ător.

MEHTÉR, mehteri, s. m. (Turcism înv.) Muzicant într-o fanfară (turcească). – Din tc. mehter.

MUL1 s. n. (Geol.) Humus pământos, lin, slab acid, afânat, brun-închis sau negru, caracteristic solurilor în care descompunerea masei vegetale se face mai repede decât acumularea ei. – Din fr. mull, germ. Mull.

MIT, mituri, s. n. (Adesea fig.) Povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm. ◊ Loc. adj. De mit = fantastic, fabulos, mitic. – Din ngr. mithos, fr. mythe.

MOÁLE, moi, adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare, modificându-și forma; p. ext. afânat, pufos. ◊ Carne moale = carne fără oase. Ou moale = ou fiert sau copt astfel încât să nu fie complet coagulat. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) moale sau a trăi (ori a se așeza) pe moale = a duce o viață liniștită, fără griji; a o duce bine; a-i fi bine. ♦ (Substantivat, n. sg. art.) Parte moale (I 1) a unui lucru. ◊ (Pop.) Moalele capului = fontanelă; p. ext. creștetul capului. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos, fraged. ♦ Moleșit, flasc; puhav. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. ♦ (Despre pâine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț. ♦ Flexibil, elastic. 2. (Despre terenuri) Umed, reavăn, jilav. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgâriat etc. 4. (Despre ființe, despre corpul sau despre părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpând; gingaș, delicat. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nehotărâtă, influențabilă. ◊ Expr. A o lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. II. 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. ext. armonios, delicat. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută; domol, potolit; blând. 4. (Fon.; în opoziție cu dur; în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată. Poziție moale = poziția unui sunet urmat de o silabă care conține o vocală palatală. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. ext. plăcut, blând. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blând, blajin. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. – Lat. mollis, -e.

MOCOFÁN, mocofani, s. m. 1. Om prost, bleg. 2. Om bădăran, mojic. – Et. nec. Cf. moacă.

MOFT, mofturi, s. n. (Fam.) 1. Lucru, problemă fără valoare, fără însemnătate; fleac, nimic, bagatelă. ◊ Expr. A umbla cu mofturi = a invoca motive lipsite de temei. ♦ (Rar) Șmecherie, tertip. 2. (La pl.) Capricii, fandoseli, nazuri, fasoane. – Din tc. müft.

MORTALITÁTE s. f. Indice rezultat din raportarea numărului de decese dintr-o populație, într-o anumită perioadă, la totalul populației respective, pe un anumit teritoriu. ◊ Mortalitate infantilă = frecvența deceselor în primul an de viață la o mie de copii născuți vii. – Din fr. mortalité, lat. mortalitas, -atis.

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștile cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

ZMEU, (1,2,3) zmei, s.m. și (4) zméie s.n. 1. Personaj fantastic din basme, imaginat în formă de uriaș cu puteri supranaturale, întruchipând răutatea. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată. Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngândurată. COȘBUC, P. I 192. Între munți întâlni doi zmei ce se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. Pe la sfințitul soarelui, Făt-Frumos birui pe zmeu... Apoi intră în casă și spuse zânei ca a scăpat-o de zmeu. CREANGĂ, O.A. 279. ◊ Expr. A se lupta ca un zmeu = a se lupta vitejește. ♦ Fig. Epitet care se dă unui om aprig la luptă, viteaz, erou. Mircea-vodă-n mijloc șede Și la dreapta lui se vede Doi Căplești și trei Buzești, Zmeii Țării Românești. ALECSANDRI, P.P. 196. 2. (Mai ales la figurat sau în comparații) Balaur. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Pe sus, pe pustiile jgheaburi, Prin râpele munților suri, Zac zmeii cu trupul de aburi. COȘBUC, P. II 8. Telegarul voinicului era un zmeu de cal. ISPIRESCU, L. 129. ♦ Cal aprig și focos. De-aș avea vro șapte frați, Toți ca mine de bărbați Și pe zmei încălecați... ALECSANDRI, P.A. 36. 3. (În credințele populare) Boală pricinuită de dragoste. Mie mi se pare că cuconița are zmeu! Nu vezi tu că slăbește? FILIMON, C. 184. 4. Dreptunghi de hârtie (mai rar de pânză) fixat pe un schelet ușor de lemn, pe care vântul îl ridică în aer și care este mânuit de jos cu ajutorul unei sfori lungi. Nu mai vorbește decât de zbârnâitori, cumpănă, coadă, zmeie de una și de două coale. C. PETRESCU, Î. II 57. La vârsta de treizeci și cinci de ani... făceam zmeie. IBRĂILEANU, A. 26. De multe ori l-am găsit descleind un zmeu, ca să copieze vreun vers pe care acum un băiat îl făcea să zboare mai presus de Parnas. NEGRUZZI, S. I 206. – Pl. și: (rar, 4, s.m.) zmei (GANE, N. III 53, ALECSANDRI, P.P. 393).

ZOLÍ, zolésc, vb. IV. 4. Tranz. A spăla lână. ♦ Intranz. Zolea la fântână.

COÁLĂ, coli, s. f. Foaie dreptunghiulară de hârtie (albă sau colorată), de celofan, de carton etc. ♦ (Și în sintagma coală de tipar) Unitate de măsură pentru volumul unei cărți, unui articol etc., egală cu 16 pagini tipărite. ♦ (Și în sintagma coală editorială) Unitate de măsură pentru volumul unei cărți, unui articol etc., egală de obicei cu 20 de pagini dactilografiate. Coală de autor = coală editorială egală cu 40 000 de semne tipografice sau cu 3 000 cm2 de desen. ♦ Totalitatea mărcilor sau timbrelor tipărite pe aceeași foaie dreptunghiulară de hârtie și nedesprinse unele de altele. [Pl. și: coale] – Din ngr. kólla.

NÁMILĂ, namile, s. f. Ființă sau lucru foarte mare; matahală, colos. ♦ Ființă fantastică de mărime enormă și de obicei cu înfățișare îngrozitoare. – Et. nec.

NĂLUCĂ, năluci, s. f. 1. Ființă fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire (1); spec. strigoi. ♦ (Adverbial, pe lângă verbe de mișcare) Foarte repede. 2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, năluceală. ◊ Expr. (Reg.) A-și face nălucă = a) a se speria, a se înspăimânta; b) a se amăgi, a se înșela; c) a i se părea că vede sau că aude ceva. 3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii drept nadă artificială pentru peștii răpitori; p. gener. momeală, nadă. – Din năluci (derivat regresiv).

COLÁC, colaci, s. m. 1. Un fel de pâine, de obicei în formă de inel, împletită din mai multe suluri de cocă. ◊ Colaci domnești = daruri obligatorii trimise domniei de orașele din Țara Românească și din Moldova. ◊ Expr. A se face colac = a se așeza, a se culca cu corpul încolăcit. Colac peste pupăză = se zice când la un necaz sau la o nenorocire se adaugă un alt necaz sau o altă nenorocire. A umbla după (sau a aștepta) colaci calzi = a umbla după (sau a aștepta) lucruri bune, plăcute și venite de-a gata. A aștepta (sau a primi pe cineva) cu colaci calzi = a face (cuiva) o primire bună. 2. Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc. de formă inelară. ◊ Colac de salvare = inel de plută sau de cauciuc umflat cu aer, cu ajutorul căruia o persoană (naufragiată) se poate menține deasupra apei; centură de salvare. ♦ Împrejmuire de piatră sau de lemn în jurul unei fântâni; ghizd. 3. Rotocol de fum (de țigară). – Din sl. kolačĭ.

NEÎNCEPÚT, -Ă, neîncepuți, -te, adj. Care nu este (încă) început, folosit. ◊ Apă neîncepută = apă luată din fântână sau de la izvor dimineața, înainte de a mai fi luat și alții în ziua aceea, căreia în descântece i se atribuie puteri miraculoase. – Ne- + început.

SĂGEÁTĂ, săgeți, s. f. 1. Vergea de lemn, cu un vârf ascuțit (de fier, os, piatră) la un capăt, iar la celălalt cu două aripioare înguste, folosită în trecut (la unele populații și astăzi) ca proiectil de vânătoare sau de luptă, aruncată dintr-un arc încordat. ◊ Săgeată de trăsnet = nume dat de popor armelor antice găsite în pământ (închipuite ca fiind urme de trăsnete). ♦ (Adverbial) Foarte repede. Pornește săgeată.Fig. Vorbă, aluzie ironică sau răutăcioasă; înțepătură. 2. Indicator de direcție în formă de săgeată (1). 3. Fiecare dintre stâlpii caselor și pătulelor de la țară, care sunt fixați cu capătul de jos în grinzile temeliei și cu cel de sus în grinzile acoperișului. ♦ Aripă la moara de vânt. ♦ Prăjină lungă prinsă de cumpăna fântânii și având la capătul de jos ciutura sau găleata cu care se scoate apa. 4. (Mat.) Distanța maximă dintre un arc de curbă și coarda care unește extremitățile lui. 5. (Geogr.; în sintagma) Săgeată litorală = formă de acumulare marină la intrarea unui fluviu sau la gura de vărsare a unui fluviu în mare, care poate închide un golf, separând o lagună. 6. Compus: săgeata apei sau săgeata apelor = plantă erbacee acvatică cu frunze în formă de săgeată și cu flori albe cu mijlocul purpuriu (Sagittaria sagittifolia). – Lat. sagitta.

RÁCLĂ, racle, s. f. (Pop.) 1. Sicriu, coșciug. 2. Ladă de lemn (de dimensiuni mari și ornamentată). 3. Cutie de lemn cu capac, în care se păstrează anumite alimente. 4. Despărțitură într-un hambar, unde se păstrează fânul, cerealele etc. 5. Pânză urzită cu două feluri de bumbac. [Var.: lácră s. f.] – Din bg. rakla.

INFANTILÍSM s. n. 1. anomalie în dezvoltarea fizică și psihică, manifestată prin păstrarea la vârsta adultă a unor caractere morfologice și funcționale propii copilăriei. 2. caracter, comportament infantil, ires-ponsabil; copilărie; infantilitate. (< fr. infantilisme)

INFANTILITÁTE s. f. infantilism (2). (< it. infantilità)

INFANTILIZÁ vb. tr. a menține la un adult o mentalitate infantilă. (< fr. infantiliser)

INFANTÍL, -Ă adj. 1. de copii, al copiilor. ♦ paralizie ~ă = poliomielită. 2. (fig.) copilăresc, pueril; neserios. (< fr. infantile, lat. infantilis)

INFANTICÍD, -Ă I. adj., s. m. f. (părinte) care își ucide propriul copil nou-născut. II. s. n. pruncucidere. (< fr. infanticide, lat. infanticidum)

INFANTI- elem. „copil”. (< fr. infanti-, cf. lat. infans, -ntis)

INFANTERÍST s. m. militar din infanterie. (< rus. infanterist)

INFANTÉRIE s. f. armă din compunerea trupelor de uscat care luptă, de obicei, pe jos. (< rus. infanteriia, fr. infanterie)

INFÁNTE, -Ă s. m. f. titlul dat copiilor regilor Spaniei și Portugaliei, în afară de primul născut. (< sp. infante)

EXTIRPATÓR, -OÁRE, extirpatori, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care extirpă. 2. S. n. Mașină agricolă care servește la distrugerea rădăcinilor buruienilor și la afânarea stratului superficial al solului. – Din fr. extirpateur, lat. extirpator, -oris.

CÓCĂ3 s. f. (În graiul copiilor sau ca termen dezmierdător cu care ne adresăm lor) Copil mic. – Creație infantilă. Cf. scr. koka, it. cucco.

INDÓL s. m. 1. compus chimic obținut prin distilarea indigoului și a gudroanelor cărbunilor de pământ, care se folosește în industria cosmetică, în chimie, ca reactiv etc. 2. produs rezultat prin degradarea triptofanului din alimente sub acțiunea bacteriilor intestinale, care, împreună cu scatolul, dă fecalelor mirosul specific. (< germ. Indol, fr. indole)

ELEFÁNT, elefanți, s. m. Numele a două animale mamifere din ordinul proboscidienilor, cele mai mari animale terestre de azi, cu pielea groasă și aspră, cu nasul modificat într-o trompă mobilă și cu colți foarte lungi de fildeș (Elephas maximus și Loxodonta africana). – Din fr. éléphant, lat. elephantus.

ELEFANTIÁZIS s. n. Boală caracterizată prin dezvoltarea exagerată a membrelor inferioare sau a organelor genitale, care sunt deformate printr-un edem enorm. [Pr.: -ti-a-.Var.: elefantiáză s. f.] – Din fr. éléphantiasis.

ELEFÁNTIC, -Ă, elefantici, -ce, adj. (Rar) Care este în legătură cu elefanții; de elefant. – Din fr. éléphantique.

ELEFANTÍN, -Ă, elefantini, -e, adj. (Rar) Care se aseamănă cu un elefant. ♦ Care este propriu elefantului. – Din fr. éléphantin.

ELEFANTIÁZĂ s. f. v. elefantiazis.

ETERÁT, -Ă, eterați, -te, adj., s. m. 1. Adj. Care are mirosul eterului (1). ♦ Fig. Subtil, diafan, fin. 2. S. m. Combinație rezultată prin evaporarea soluțiilor eterice ale unor compuși organici micști. – Din fr. éthéré.

EVGHENÍE, evghenii, s. f. (Grecism înv.) Boierie, noblețe. ♦ (În epoca fanariotă, urmat de un adjectiv posesiv) Formulă politicoasă de adresare către un boier. – Din ngr. evghenía.

SPÉCTRU, spectre, s. n. 1. Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiții determinate, o mărime dată. ♦ Ansamblul imaginilor obținute prin descompunerea, cu un instrument optic, a radiației electromagnetice complexe. ♦ Totalitatea liniilor de fluid în mișcare, a liniilor de câmp dintr-un magnet etc. ♦ Totalitate a radiațiilor electromagnetice ale unui corp ceresc, dispuse în funcție de lungimea lor de undă sau de frecvență (și înregistrate). 2. Fantasmă, fantomă. ♦ Fig. Ceea ce produce îngrijorare, spaimă; pericol iminent. – Din fr. spectre, germ. Spektrum.

SPÍRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor. ♦ (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase) Element considerat ca factor de bază al universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (1). ♦ (În concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, fantomă. 2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. 4. Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊ Loc. prep. În spiritul... = în concordanță cu... 5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva. Spiritul legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gândi, de a se manifesta al cuiva. 7. Glumă, anecdotă, banc. II. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației. – Din lat. spiritus, it. spirito.

DISCUÍ, discuiesc, vb. IV. Tranz. A lucra pământul (pentru mărunțirea bulgărilor, afânare, distrugerea buruienilor etc.) cu ajutorul discuitorului, al plugului cu disc1 etc. – Disc1 + suf. -ui.

DÚLCE, (A) dulci, adj., (B 2) dulciuri, s. n., (B 1) s. n. A. Adj. I. 1. Care are gustul caracteristic mierii sau zahărului. ♦ Care a fost îndulcit (cu miere, cu zahăr etc.). 2. (Despre lapte) Proaspăt; nefermentat. ♦ (Despre brânzeturi) Care nu a fost sărat sau care a fost sărat foarte puțin. 3. (Despre fructe) Care este produs de un pom fructifer altoit, având gustul dulce (A I 1). 4. (Despre apă) De râu, de izvor, de fântână. II. Fig. 1. Frumos, drăguț, gingaș. Zâmbet dulce.Expr. A face (cuiva) ochi dulci = a privi (pe cineva) cu dragoste; a curta. ♦ (Despre miros) Aromatic, parfumat. ♦ (Despre glas, sunete etc.) Plăcut la auz; melodios. ♦ (Despre lumină) Puțin intens, blând, potolit. ♦ (Despre culori) Estompat, pal. 2. (Despre somn) Liniștit, calm, odihnitor. 3. (Despre gesturi, acțiuni) Ușor, delicat, gingaș. 4. (Despre terenuri) Puțin înclinat, cu pantă redusă, ușor de urcat. 5. (Despre climă și agenți fizici) Moderat, temperat. 6. (Despre ființe) Simpatic, plăcut la înfățișare sau în comportări. ♦ Iubit, drag. 7. (Despre oameni) Blând, omenos, înțelegător. ♦ Care procură mulțumire; agreabil. ♦ (Despre vorbe) Care place, desfată, mângâie. ♦ (Despre gânduri exprimate, versuri etc.) De dragoste; p. ext. searbăd, fad. B. S. n. 1. Ceea ce e plăcut, bun; ceea ce produce plăcere, bucurie. ◊ Loc. adj. De dulce = (în ritualul bisericii creștine; despre mâncăruri) care este permis numai în perioadele dintre posturi; (despre zile sau perioade) în care este îngăduit să se mănânce orice fel de aliment. ◊ Expr. (Fam.) A spune (cuiva ceva) de dulce = a spune (cuiva) lucruri dezagreabile, a reproșa (cuiva ceva), a certa pe cineva. ♦ Perioadă de timp cât este îngăduit credincioșilor creștini să mănânce carne. 2. (Mai ales la pl.) Preparat dulce (A I 1) care se mănâncă. – Lat. dulcis.

DURDULÍU, -ÍE, durdulii, adj. (Despre ființe și părți ale lor) Gras (1), rotofei, dolofan; bucălat; durd. – Durd + suf. -uliu.

DOLOFÁN, -Ă, dolofani, -e, adj. (Despre ființe și părți ale lor) Gras, durduliu. rotofei. – Et. nec.

DONCHIHOTÍSM s. n. (Livr.) Atitudine sau purtare caracteristică omului lipsit de simțul realității, care urmărește scopuri fantastice și irealizabile, manifestând eroism în lupta cu obstacole imaginare. [Var.: donchijotísm, donchișotísm s. n.] – Din fr. don-quichottisme (după pron. sp. a n. pr. Don Quijote).

DOROBÁNȚ, dorobanți, s. m. (Înv.) 1. Soldat din infanterie (cu plată). 2. Jandarm (cu atribuții speciale). [Var.: darabán, darabánt, dărăbán s. m.] – Din magh. drabant.

DOSPÍT, -Ă, dospiți, -te, adj. (Despre aluat) Care a crescut, s-a afânat sub acțiunea unui ferment sau a unei substanțe chimice introduse intenționat. ♦ (Despre alimente și despre unele materii organice) Fermentat. – V. dospi.

DUMITRÍȚĂ, dumitrițe, s. f. (Bot.; pop.) Tufănică; crizantemă. – Din [Sfântul] Dumitru + suf. -iță.

SOLÉMN, -Ă, solemni, -e, adj. (Adesea adverbial) 1. Care are loc după un anumit ceremonial; cu fast, sărbătoresc. 2. Important; grav, serios. ♦ Desăvârșit; intens, profund. ♦ Sfânt, sacru. ♦ Măreț, grandios, maiestuos. 3. (Despre acte juridice) Care trebuie să respecte anumite forme pentru a fi considerat valabil. – Din lat. sollemnis.

IMPONDERÁBIL, -Ă adj. care nu are greutate. ◊ (fig.; și s.) imperceptibil, greu de sesizat; subtil, diafan. (< fr. impondérable)

IMPIETÁTE s. f. lipsă de respect față de ceva considerat sfânt; (p. ext.) jignire adusă față de cineva sau de ceva care merită venerație. (< fr. impiété, lat. impietas)

SPECTRÁL, -Ă, spectrali, -e, adj. 1. Care aparține spectrului (1), privitor la spectru; de culoarea spectrului; ca de spectru. ◊ Analiză spectrală = metodă de identificare a diferitelor elemente dintr-un corp cu ajutorul analizei spectrului luminii emise de corp. Instrument spectral = instrument optic folosit pentru a obține dispersarea unei radiații electromagnetice compuse în radiațiile monocromatice componente. 2. Cu aspect de fantomă; fantomatic. – Din fr. spectral.

TABULHANÁ, tabulhanale, s. f. (Turcism înv.) Fanfară militară turcească, în care predominau tobele. – Din tc. tabılhane.

TÁLER1, talere, s. n. 1. Vas plat de lemn, de pământ ars, de metal, din care se mănâncă; talger, farfurie. ♦ Tavă, tabla. 2. Fiecare dintre cele două discuri sau vase ale unei balanțe, în care se pun fie obiectele de cântărit, fie greutățile; tas. 3. Fiecare dintre cele două discuri de alamă ușor concave, folosite în fanfară sau în orchestre, care, prin lovirea unuia de celălalt, produc un sunet puternic și metalic marcând ritmul sau cadența; talger. 4. Piesă subțire de metal, de lemn etc., de formă plată și aproximativ rotundă, cu gura foarte largă și cu marginile drepte sau răsfrânte. 5. Disc de pământ ars sau de asfalt, care servește ca țintă mobilă în tirul sportiv. ♦ (La pl.) Probă sportivă din cadrul tirului care constă în trageri cu arme de vânătoare cu alice în talere1 (5). – Cf. bg. taler.

TIFÁN, tifane, s. n. Năvod mic folosit pentru pescuit în bălți, iazuri, canale. – Et. nec.

TAMBÚR, (1, 2) tambure, s. n., (3) tamburi, s. m. 1. S. n. Piesă în formă de cilindru gol, fixă sau mobilă în jurul unui ax, făcută din metal, din lemn etc., cu diverse întrebuințări în tehnică; tobă. 2. S. n. Porțiune de prismă poligonală goală sau de cilindru gol, interpusă între o cupolă și arcurile sau zidurile care limitează un spațiu boltit. ♦ Spațiu amenajat la intrarea într-o clădire, cu o ușă pivotantă, pentru a proteja interiorul de aerul din exterior și a împiedica formarea curenților de aer în timpul deschiderii ușilor. 3. S. m. (Ieșit din uz) Toboșar. ◊ Compus: tambur-major = subofițer care conducea o fanfară militară; p. ext. plutonier (într-o fanfară militară). – Din fr. tambour.

TIFÓN, tifoane, s. n. Pânză subțire de bumbac, cu țesătură foarte rară; spec. fâșie din această pânză, întrebuințată la pansamente. – Cf. engl. tiffany.

IMAGINÁȚIE s. f. capacitatea de a transforma reprezentările ce reflectă realitatea existentă și de a crea pe această bază noi reprezentări; invenție. ◊ închipuire, fantezie. (< fr. imagination, lat. imaginatio)

TIRALIÓR, tiraliori, s. m. Infanterist însărcinat cu misiuni de cercetare. [Pr.: -li-or] – Din fr. tirailleur.

TASÁ, tasez, vb. I. Tranz. A reduce volumul unui obiect, al unui material, a comprima prin lovire, apăsare, strângere. ♦ Refl. (Despre terenuri, materiale pulverulente sau granulare) A se așeza în straturi mai compacte, a se îndesa (prin scufundare), a deveni mai puțin afânat. – Din fr. tasser.

TĂLPÁȘ, tălpași, s. m. (Înv.) Pedestraș, infanterist. – Din magh. talpas.

IHNEUMÓN s. m. 1. specie de mangustă, cât o pisică, considerată de vechii egipteni ca animal sfânt. 2. insectă himenopteră, parazit al altor insecte. (< fr. ichneumon)

TÂRȘ, târși, s. m. 1. Copac pipernicit, nedezvoltat, uscat; p. ext. pădure cu astfel de copaci, crescuți printre rădăcini și cioturi. 2. Cracă pe care se clădesc căpițele de fân, din care se fac îngrădituri primitive etc. [Pl. și: (n.) târșuri] – Et. nec.

TEOFANÍE s. f. (Livr.) Apariție sau manifestare a divinității. [Pr.: te-o-] – Din fr. théophanie.

IACTÁNȚĂ s. f. înfumurare, îngâmfare, vanitate. ◊ lăudăroșenie, fanfaronadă. (< lat. iactancia, fr. jactance)

TESÁC, tesace, s. n. Sabie scurtă și lată purtată în trecut de infanteriști și de sergenții de stradă; p. restr. teacă de sabie. – Din rus. tesak.

COHÓRTĂ, cohorte, s. f.(La romani) Unitate de infanterie egală cu a zecea parte dintr-o legiune. ♦ Fig. Mulțime, ceată. – Din lat. cohors, -tis.

HOWDAH HÁUDAH/ s. n. scaun cu baldachin purtat de un elefant sau de o cămilă, servind pentru transport. (< engl. howdah)

TOLOȘCÁN, -Ă, toloșcani, -e, s. m. și f. (Reg.) Copil gras, dolofan. ♦ Boboc de rață sau de gâscă. – Et. nec.

TOBOȘÁR, toboșari, s. m. Persoană care bate toba într-o orchestră sau într-o fanfară; tobaș. ♦ (Adesea fig.) Persoană care adună lumea bătând din tobă, pentru a comunica vești și ordine de interes obștesc. [Var.: (înv. și pop.) doboșár s. m.] – Cf. magh. doboș.

HOPLÍT s. m. (în Grecia antică) infanterist dotat cu o armură grea, cu un scut mare și cu lance. (< fr. hoplite, lat. hoplites)

TRÁMĂ, trame, s. f. Fir de mătase, relativ gros și afânat, întrebuințat în urzeala sau în bătătura unor țesături. ♦ Fig. Intrigă a unei opere literare. ♦ Fig. (Livr.) Plan ascuns, intrigă, complot. – Din fr. trame, lat. trama.

TRANSPARÉNT, -Ă, transparenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care poate fi străbătut de radiații electromagnetice (mai ales de lumină), fără ca acestea să fie absorbite sau difuzate; prin care se poate vedea clar, care lasă să se vadă limpede conturul și detaliile obiectelor aflate de partea opusă; străveziu. ♦ Fig. Diafan, subțire, delicat; firav. 2. Fig. Care poate fi ușor înțeles sau ghicit; limpede, clar. II. S. n. Foaie de hârtie cu linii groase, paralele, care se așază dedesubtul hârtiei de scris, pentru a înlesni scrierea în rânduri drepte. – Din fr. transparent, lat. transparens, -ntis.

TREÍME, treimi, s. f. 1. Fiecare dintre cele trei părți egale în care se împarte un întreg; a treia parte dintr-un întreg. 2. Grup de trei ființe sau de trei obiecte care alcătuiesc o unitate. ♦ (În religia creștină, mai ales în sintagma Sfânta Treime) Uniune spirituală a celor trei ipostaze divine (Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul și Duhul Sfânt) reprezentând un singur Dumnezeu. – Trei + suf. -ime.

TURLÁC, -Ă, turlaci, -ce, adj. (Pop. și fam.) Amețit de băutură, cherchelit; p. ext. zăpăcit, năuc. – Cf. tc. torlak „tânăr, neexperimentat”, scr. torlak „fanfaron”.

TRÓIȚĂ, troițe, s. f. Cruce mare de lemn sau de piatră (împodobită cu picturi, sculpturi, inscripții și uneori încadrată de o mică construcție), așezată la răspântii, pe lângă fântâni sau în locuri legate de un eveniment. ♦ Icoană, formată din trei părți, dintre care cele laterale sunt prinse cu balamale, ca niște obloane, de cea din mijloc; triptic. [Acc. și: troíță.Pr.: tro-i-] – Din sl. troica.

TRÓMPĂ, trompe, s. f. 1. Excrescență cărnoasă în formă de tub, care prelungește nasul la elefant, la tapir etc. și care servește la pipăit și la apucat. ♦ Prelungire a capului sau a gurii la unele animale nevertebrate (care servește la supt). 2. Canal prin care se elimină ovulele formate în ovar. 3. (În sintagma) Trompa lui Eustache = canal interior al urechii, care face legătura între timpan și faringe. 4. Aparat folosit pentru ventilarea sau evacuarea gazelor dintr-un recipient, dintr-o încăpere etc., pentru a realiza un vid. 5. Element de construcție în formă de boltă trunchiată, înlesnind de obicei trecerea de la un plan pătrat la un plan poligonal sau circular. – Din fr. trompe.

TROPÁR, tropare, s. n. Scurtă cântare bisericească de laudă în cinstea unui sfânt sau a unui eveniment religios. – Din sl. troparĩ.

TRUFANDÁ, trufandale, s. f. Cel dintâi fruct sau rod al pământului dintr-o producție anuală; p. ext. produs alimentar (mai ales fruct sau legumă) care apare pe piață mai înainte de timpul normal în care trebuie să apară. – Din tc. turfanda.

RECHÍN, rechini, s. m. 1. (La pl.) Gen de pești marini răpitori având corpul acoperit cu solzi mărunți, aspri, cu coada formată din doi lobi inegali, care ajung uneori la 15 metri lungime, cu cinci fante branhiale pe laturile capului si cu schelet cartilaginos; (și la sg.) pește care face parte din acest gen. ◊ Rechin albastru = specie de rechin lung de 3-5 m, care trăiește în Marea Mediterană și în Oceanul Atlantic (Charcharias glaucus). 2. Fig. Om lipsit de scrupule, hrăpăreț, lacom. – Din fr. requin.

TRINITÁTE s. f. (În religia creștină) Treimea divină; Sfânta Treime. ♦ Grup de trei persoane, de trei lucruri etc. care formează o unitate. – Din fr. trinité, lat. trinitas, -atis.

TUMBELÉCHI, tumbelechiuri, s. n. Tobă mică de aramă, de formă semisferică, care făcea parte din instrumentele fanfarei turcești. – Din tc. dümbelek.

TRIPTOFÁN s. m. (Chim.) Aminoacid de bază din proteinele naturale. – Din fr. tryptophane.

HIPSARITMÍE s. f. epilepsie infantilă caracterizată prin contracții musculare bruște și frecvente, asociate cu descărcări de unde rapide și ample pe traseul electroencefalogramei. (< fr. hypsarithmie)

TUFÁN, tufani, s. m. 1. Specie de stejar (Quercus pubescens). 2. Tufar. 3. (Pop.) Ciomag, bâtă. – Tufă + suf. -an.

TUFÁR, tufari, s. m. Arbore cu ramuri dese crescute de la rădăcină, ca o tufă; tufan (2). – Tufă + suf. -ar.

TUFĂNÍCĂ, tufănele, s. f. Specie de crizantemă cu flori mici; dumitriță. [Pl. și: tufănici] – Tufan + suf. -ică.

TUFECCÍU, tufeccii, s. m. Soldat mercenar din garda domnească, în timpul domniilor fanariote. [Var.: tufeccí s. m.] – Din tc. tüfekçi.

REGOSÓL, regosoluri, s. n. Tip de sol tânăr, format pe depozite afânate sau slab consolidate (nisipuri, loess, argile, marne etc.) – Din fr. régosol.

RELICVÁRIU, relicvarii, s. n. Cutie sau casetă de forme variate, în care se păstrează rămășițe din trupul sau din obiectele unui sfânt. – Din it. reliquario.

CÚMPĂNĂ, cumpene, s. f. 1. Dispozitiv format dintr-o bârnă mobilă de lemn așezată pe un stâlp înalt, având legată la un capăt o greutate pentru echilibru și la celălalt o găleată, cu ajutorul căruia se scoate apa din fântână. 2. Cântar format dintr-o pârghie cu brațe egale și o limbă care oscilează la cea mai mică aplecare a talerelor. ◊ Expr. A arunca (ceva) în cumpănă = a aduce (ceva) ca argument decisiv în rezolvarea unei probleme. A trage (greu) în cumpănă = a avea importanță (mare). A fi (sau a sta) în cumpănă = a șovăi în luarea unei hotărâri. (Înv.) A pune (pe cineva) în cumpănă = a pune (pe cineva) în încurcătură. ♦ Echilibru. ◊ Loc. adj. și adv. (Despre arme) În cumpănă = în cumpănire. ◊ Expr. A ține (ceva) în cumpănă = a ține ceva în poziție suspendată, făcând să balanseze. ♦ Fig. Limită, măsură; moderație. Trebuie să aibă omul, în ființa lui, buna cumpănă a înțelepciunii. 3. Simbol al justiției, reprezentat printr-o balanță. ♦ Una dintre constelațiile zodiacului, reprezentată printr-o balanță. 4. (În sintagmele) Cumpăna apelor sau cumpănă de ape = punct înalt de teren de unde apele își trag izvorul și de unde se separă, pornind la vale pe unul dintre cele două versante. Cumpăna nopții = miezul nopții. 5. Nume dat unor instrumente folosite la verificarea direcției orizontale sau verticale a unui obiect; nivelă cu bulă de aer. 6. Fig. Soartă (rea); primejdie, nenorocire; încercare la care este supus cineva. ♦ Ploaie mare, rupere de nori. – Din sl. konpona.

HIMÉRIC, -Ă adj. 1. lipsit de orice temei bazat pe himere; închipuit, irealizabil. 2. (și adv.) fantastic. (< fr. chimérique)

HIMÉRĂ s. f. 1. (mit.) monstru cu corp jumătate de leu și jumătate de capră, cu aripi și cap de pasăre de pradă și cu coadă de balaur. 2. motiv decorativ reprezentând un asemenea monstru. 3. (biol.) organism rezultat prin amestecarea celulelor a doi sau mai mulți zigoți distincți. ◊ ramură a unei plante care prezintă doi indivizi de constituții diferite. 4. închipuire, fantezie irealizabilă; iluzie. 5. pește holocefal cu corpul alungit și turtit lateral, lipsit de solzi, cu gura ventrală, cu dinți puțini, în formă de plăci, din afundul oceanelor. (< fr. chimère, lat. chimaera, gr. khimaira)

RICERCÁR s. n. Compoziție muzicală polifonică, anterioară fugii, alcătuită din mai multe secțiuni (fiecare având tema sa proprie), care se cântă fără întrerupere, capriciu, fantezie. – Din it. ricercare.

HIEROFÁNT s. m. 1. (ant.) preot care prezida misterele din Eleusis; gerofant (I). 2. (fig.) preot, pontif. (< fr. hiérophante)

HIER(O)- elem. „sfânt, sacru”. (< fr. hiér/o/-, cf. gr. hieros)

SFẤNT, -Ă, sfinți, -te, adj., subst. I. Adj. 1. Epitet dat divinității, considerată ca întruchipând suprema perfecțiune și puritate. ♦ Epitet dat celor sanctificați de biserică. ◊ Sfântul părinte = titlu dat papei de către catolici. ♦ (Rar; despre oameni) Care duce o viață curată și cucernică. 2. Care ține de divinitate, de religie, de cultul divin; care este considerat ca posedând harul divin. ◊ Sfânta slujbă = liturghia. Locurile sfinte = ținuturile menționate în textele religioase ca fiind acelea unde a trăit și propovăduit Isus Cristos. Sfântul Mormânt = mormântul unde a fost îngropat Isus Cristos. Sfânta sfintelor = sanctuarul vechiului templu din Ierusalim. 3. Care constituie un obiect de cult, de venerație; care se cuvine cinstit, slăvit, venerat. 4. (Pop.) Epitet dat unor elemente ale naturii. Sfântul soare. ♦ Epitet dat zilelor săptămânii. 5. Desăvârșit, perfect, infailibil. Ce-am vorbit e sfânt. ♦ (Substantivat, urmat de un substantiv introdus prin prep. „de” și exprimând ideea de superlativ) Strașnic, zdravăn. O sfântă de bătaie. II. Subst. 1. S. m. sg. art. (Pop.) Dumnezeu ◊ Expr. A-l vedea (pe cineva) sfântul = a) a o păți, a da de belea; b) a da peste un noroc neașteptat. A-l uita (pe cineva) sfântul, se spune când cineva zăbovește undeva prea mult (și degeaba). Ferit-a sfântul! = în nici un caz, nicidecum. 2. S. m. și f. Persoană recunoscută ca un exemplu desăvârșit al vieții creștine și consacrată ca atare, după moarte, de către biserică. ◊ Expr. Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții = până să ajungi la cel mai mare, înduri multe de la slujbașii mai mici. A-l fura (pe cineva) sfinții = a ațipi, a adormi; a muri. A-i ieși (cuiva) un sfânt din gură = a vorbi foarte drept și înțelept, a spune o vorbă potrivită. A sta (ca un) sfânt = a sta nemișcat; (despre copii) a fi foarte cuminte. A se închina la sfinți sau a se ruga de toți sfinții = a se adresa la cei puternici cu rugăminți, a fi nevoit să solicite rezolvarea unui lucru în mai multe locuri și cu stăruințe. La sfântu-așteaptă = niciodată. ♦ Om care duce o viață curată și cucernică. 3. S. f. pl. art. (În credințele populare) Iele. 4. S. m. pl. Mucenici (2). – Din sl. sventŭ.

DELIBÁȘĂ, delibași, s. m. (În evul mediu, în epoca fanariotă) Șeful gărzii domnești, căpetenia deliilor. – Din tc. delibașa.

DELÍU, -ÍE, delii, s. m., adj. (Înv.) 1. S. m. Soldat din călărimea ușoară turcă. ♦ (În Țara Românească și în Moldova) Soldat din corpul de călăreți înființat de Minai Viteazul o dată cu corpul beșliilor; (în perioada fanariotă) soldat din garda domnească. 2. Adj., s. m. (Om) voinic, viteaz, îndrăzneț. 3. Adj. Furios, vehement, nebun. – Din tc. deli.

DÉLNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie. 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului. Patru delnițe de fânaț. 3. (Înv. și reg.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. – Cf. ucr. dil'nyc'a.

DESÁNT, desanturi, s. n. 1. Trupe parașutate sau debarcate în spatele frontului inamic în vederea îndeplinirii unor misiuni de luptă. 2. Trupe de infanterie transportate, în timpul luptei, pe tancuri. – Din fr. descente, rus. desant.

UTOPÍST, -Ă, utopiști, -ste, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Creator sau adept al unei utopii; p. ext. persoană care crede în proiecte, planuri, idei fanteziste, irealizabile. 2. Adj. Utopic. – Din fr. utopiste.

ROMANÉSC, -Ă, romanești, adj. (Livr.) Care are caracter de roman1, propriu romanului1. ♦ Care conține fapte, idei, întâmplări demne de un roman1; fantezist, imaginar. – Din fr. romanesque.

ROMANTÍSM s. n. Mișcare artistică și literară apărută la începutul sec. XIX ca o reacție împotriva clasicismului și regulilor lui formale, care a preluat tradițiile naționale și populare, promovând cultul naturii, lirismul, fantezia și libertatea de expresie. ◊ Ansamblu de aspecte care caracterizează curentul romantic; înclinare spre lirism, spre individualism, spre visare, spre melancolie. ♦ Romantism economic = curent utopic apărut în economia politică, în secolul trecut. – Din fr. romantisme.

DECOMPRESIÚNE, decompresiuni, s. f. 1. Decomprimare. 2. Reducere a presiunii din cilindrul unei mașini, al unui recipient etc. prin stabilirea unei comunicații cu mediul înconjurător. 3. Micșorare treptată, în timp, a presiunii exercitate asupra unui scafandrier sau asupra unui echipaj submarin scufundat, la ieșirea acestuia la suprafață, pentru a evita embolia gazoasă. – Din fr. décompression.

ROTOFÉI, -ÉIE, rotofei, -eie, adj. Dolofan, gras, durduliu. ♦ Fig. (Despre lucruri) Rotund, umflat. – Et. nec.

DETUNĂTÓR, -OÁRE, detunător, -oare, adj., s. n. 1. Adj. Care răsună puternic; bubuitor. 2. S. n. Partea dindărăt a țevii unei arme de foc de infanterie, în care intră tubul cartușului. – Detuna + suf. -ător.

DEZBÁTE2, dezbát, vb. III. Tranz. (Pop.) 1. A desface ceva care fusese bătut, fixat, prins în cuie; a desprinde ceva de unde fusese bătut, înțepenit (în cuie). 2. A afâna un pământ bătut, uscat, întărit. – Dez- + bate.

DIAFÁN, -Ă, diafani, -e, adj. (În limbaj poetic) Foarte puțin dens, foarte subțire, lăsând să străbată lumina, fără a permite distingerea clară a formelor și a contururilor; (despre față și mâinile omului) cu pielea fină, delicată, palidă (lăsând să se străvadă vinișoarele albastre). [Pr.: di-a-] – Din fr. diaphane

SACRALIZÁ, sacralizéz, vb. I. Tranz. (Rar) A atribui caracter sacru unui lucru profan. – Din fr. sacraliser.

SACRÁT2, -Ă, sacrați, -te, adj. (Livr.) Sfințit, sfânt. – Din fr. sacré.

SACRILÉGIU, sacrilegii, s. n. Profanare a lucrurilor considerate sfinte sau, p. ext., a unui lucru care trebuie respectat; necinstire, pângărire. [Var.: (înv.) sacriléj s. n.] – Din fr. sacrilège, lat. sacrilegium.

SACROSÁNCT, -Ă, sacrosancți, -te, adj. (Livr.) Sacru1, sfânt; p. ext. intangibil, inviolabil. [Var.: sacrosánt, -ă adj.] – Din lat. sacrosanctus.

SANCTUÁR, sanctuare, s. n. (Adesea fig.) Loc într-un templu sau într-o biserică socotit sfânt și interzis profanilor; p. gener. locaș de cult. [Pr.: -tu-ar] – Din lat. sanctuarium, fr. sanctuaire.

SAXHÓRN, saxhornuri, s. n. Instrument muzical de suflat făcut din alamă, întrebuințat în fanfare și orchestre. – Din fr. saxhorn, germ. Saxhorn.

SARAFÁN, sarafane, s. n. Obiect de îmbrăcăminte femeiască, în formă de rochie decoltată, fără mâneci (și fără umeri), care se poartă peste bluză. – Din rus. sarafan.

SÁRCINĂ, sarcini, s. f. 1. Greutate, încărcătură pe care o duce un om sau un animal; povară. ♦ Apăsare, greutate. ♦ Fig. Povară, balast. 2. Legătură (de lemne, de fân, de paie) care poate fi dusă în spinare sau cu brațele. 3. Obligație, îndatorire, răspundere (materială sau morală). ◊ Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a da pe cineva în grija cuiva. A pune (ceva) în sarcina cuiva = a face (pe cineva) vinovat sau răspunzător (de ceva). 4. Misiune. ♦ (Articulat, urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Calitate, slujbă, rol. 5. Starea femeii gravide; perioadă cât o femeie este gravidă; graviditate. 6. Mărime fizică care produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic. ♦ Sarcină electrică = mărime scalară ce caracterizează proprietatea unui corp de a crea în jurul sau un câmp electric sau de a fi acționat atunci când se află în câmpul electric al altui corp. ♦ Putere activă dată sau luată de un sistem tehnic generator, transmițător sau transformator de energie. – Lat. sarcina.

SĂRITÓR, -OÁRE, săritori, -oare, adj., subst. I. Adj. 1. Care sare. 2. Care se grăbește (să facă ceva); care intervine grabnic într-o acțiune. ♦ Spec. Care vine grabnic în ajutorul cuiva, care e gata oricând să ajute pe cineva. 3. (Despre lucruri) Care se ridică brusc în sus, de obicei sub impulsul unei forțe exterioare. ◊ (Pop.) Fântână săritoare = fântână arteziană. II. Subst. 1. S. f. (Înv.) Cascadă. 2. S. m. și f. Sportiv care participă la probe de sărituri. – Sări + suf. -tor.

SĂRMÁN, -Ă, sărmani, -e, adj. 1. (Adesea substantivat) Sărac (1). 2. (Înv. și reg.) Orfan. 3. (Adesea substantivat; exprimă compătimire față de cineva sau de ceva) Biet, nenorocit, sărac (7). [Var.: (reg.) sărimán, -ă, sirimán, -ă, sirmán, -ă adj.] – Din bg., scr. siromah, cu schimbare de suf.

DIGITRÓN s. n. (Electron.) Tub cu descărcare luminescentă, cu mai mulți catozi, folosit pentru indicații alfanumerice în aparatura digitală de măsurare. – Din fr. digitron.

SÂNT, -Ă, sânți, -te, adj., s. m. și f. (Pop.) Sfânt. – Lat. sanctus.

SCAFANDRIÉR, -Ă, scafandrieri, -e, s. m. și f. (Rar) Scafandru (1). [Pr.: -dri-er] – Din fr. scaphandrier.

SCAFÁNDRU, (1) scafandri, s. m., (2) scafandre, s. n. 1. S. m. Persoană specializată în lucrări sub apă cu ajutorul unui aparataj special; scafandrier. 2. S. n. Costum special, impermeabil, închis ermetic, prevăzut cu aparat respirator, cu care se îmbracă scafandrii (1) când coboară sub apă, aviatorii care zboară la altitudini înalte și cosmonauții. – Din fr. scaphandre.

SCLIFOSÍ, sclifosesc, vb. IV. Refl. (Fam.) 1. A plânge fără motiv sau a se preface că plânge; a se smiorcăi. 2. A face mofturi, nazuri, fasoane; a se fandosi. – Et. nec.

SCLIFOSÍT, -Ă, sclifosiți, -te, adj. (Fam.; adesea substantivat) Care se sclifosește, care face nazuri; fandosit, izmenit. – V. sclifosi.

SCUFUNDĂTÓR, -OÁRE, scufundători, -oare, adj., s. m. 1. Adj. Care (se) scufundă. 2. S. m. Specialist în scufundarea sub apă (fără costum de scafandru). – Scufunda + suf. -ător.

SCARIFICÁ, scarífic, vb. I. 1. A afâna pământul cu ajutorul scarificatorului. 2. A scormoni suprafața unui teren sau a unei șosele în refacere, pentru a ușura îndepărtarea pământului, a pietrelor etc. sau pentru a asigura o bună legătură între materialul nou și cel vechi. 3. A cresta superficial pielea unui bolnav, provocând o ușoară sângerare în scop terapeutic sau pentru a introduce un medicament, un vaccin, pentru a face o analiză etc. – Din fr. scarifier, lat. scarificare.

SCARIFICATÓR, scarificatoare, s. n. 1. Mașină agricolă prevăzută cu mai multe cuțite subțiri dispuse vertical, care servește la afânarea pământului cu scopul de a asigura pătrunderea aerului la rădăcina plantelor. 2. Mașină rutieră prevăzută cu colți de oțel, cu ajutorul căreia se scormonește suprafața unui teren sau a unei șosele în refacere pentru a ușura executarea lucrărilor ulterioare. 3. Instrument medical format din mai multe lame tăioase acționate de un resort, folosit pentru crestarea superficială a pielii în scopuri terapeutice, pentru vaccinări etc. – Din fr. scarificateur.

SCĂRMĂNÁT2, -Ă, scărmănați, -te, adj. (Despre lână și alte materiale fibroase) Care a fost desfăcut, curățat, afânat prin desprinderea, răsfirarea etc. firelor sau fibrelor cu mâna sau cu mașini speciale. – V. scărmăna.

HELICÓN s. n. instrument muzical de suflat, din alamă, cu tonuri grave, dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, folosit în fanfară. (< fr. hélicon)

SFÂNTULÉȚ, sfântuleți, s. m. (Pop.) Sfințișor. – Sfânt + suf. -uleț.

SFEȘTÓC, sfeștoace, s. n. Mănunchi de busuioc folosit pentru stropirea cu apă sfântă. – Cf. rus. svitok, bg. svităk.

SFINȚÉNIE s. f. Calitate a ceea ce este sfânt. ◊ Loc. adv. Cu sfințenie = cu evlavie; p. ext. cu exactitate, cu scrupulozitate; corect. – Sfânt + suf. -enic.

SFINȚÍE, sfinții, s. f. (În forma articulată și urmat de un adjectiv posesiv) Epitet sau titlu de respect care se dă clericilor, sfinților și (rar) lui Dumnezeu. – Sfânt + suf. -ie.

SFINȚIȘÓR, sfințișori, s. m. 1. (Ir.) Diminutiv al lui sfânt (II 2). 2. (Reg.; la pl.) Mucenici (2). – Sfânt + suf. -ișor.

SCIENCE-FICTION subst. Literatură, film cu caracter științifico-fantastic. ◊ (Adjectival) Literatură science-fiction. [Pr.: sá-iăns-ficșăn.Abr.: SF] – Din engl. science-fiction.

SFÁNȚIH s. m. v. sfanț.

SFĂNȚIȘÓR, sfănțișori, s. m. Diminutiv al lui sfanț.Sfanț + suf. -ișor.

SFĂNȚOÁICĂ, sfănțoaice, s. f. (Înv.) Monedă care valora jumătate de sfanț. – Sfanț + suf. -oaică.

SFĂNȚUÍ, sfănțuiesc, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A mitui. 2. A lua mită, a stoarce bani de la cineva; a înșela pe cineva. – Sfanț + suf. -ui.

SFĂNȚÚICĂ, sfănțuici, s. f. (Înv.) Sfănțoaică. – Sfanț + suf. -uică.

SINÉCTICĂ s. f. Metodă de antrenare a unor indivizi sau grupuri de indivizi în vederea rezolvării creatoare a uneia sau mai multor probleme prin stimularea intuiției, a fanteziei etc. – Din fr. synectique.

SLEÍ, sleiesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre substanțe grase; la pers. 3) A se închega, a se solidifica (prin răcire). ♦ (Pop.; despre apă și alte lichide) A îngheța. 2. Tranz. A seca o fântână (pentru a o curăța). ♦ Fig. A secătui pe cineva sau ceva de...; a istovi, a epuiza. – Din sl. sŭlijati.

SMÂRC, smârcuri, s. n. 1. Loc mocirlos (acoperit cu vegetație); ochi de apă pe un teren mlăștinos. ♦ (La pl.; în basme) Loc îndepărtat și primejdios, de unde își trage marea izvoarele. 2. (Reg.) Unealtă primitivă făcută dintr-o tigvă, care servește pentru a scoate lichidul dintr-un butoi. ♦ Pompă de fântână. – Din sl. smrŭkŭ.

HAGIONÍM s. m. nume de sfânt. (< fr. hagionyme)

HAGIO- elem. „sfânt”. (< fr. hagio-, cf. gr. hagios)

HABITÁCLU s. n. 1. locaș special al compasului pe o navă. 2. spațiu amenajat într-o aeronavă sau într-o mașină pentru echipaj, călători, poștă etc. 3. cască de metal pentru scafandri grei. (< fr. habitacle)

SPUMÓS, -OÁSĂ, spumoși, -oase, adj. (Despre lichide) Cu spumă, înspumat, spumegos. ♦ (Despre vin) Care face spumă când este deschisă sticla și se toarnă în pahare, datorită fermentării incomplete sau unui procedeu special de fabricație. ♦ Fig. Ca spuma; vaporos, diafan. ♦ Fig. (Despre felul de a se exprima al cuiva) Plin de vervă; viu, colorat, plastic. – Spumă + suf. -os.

SPURCÁ, spurc, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) murdări, a (se) mânji. ♦ Refl. A-și evacua excrementele sau urina. ♦ Tranz. Fig. A pângări, a profana, a necinsti. ♦ Tranz. Fig. A înjura. 2. Tranz. A atinge o mâncare sau un vas de gătit de ceva murdar, scârbos sau oprit de biserică. 3. Refl. (În practicile religioase creștine) A mânca de dulce în timpul postului. ♦ Fig. A se deprinde la ceva rău (sau prea bun), la ceva care nu este îngăduit; a se dedulci. – Lat. spurcare.

SPURCÁRE s. f. Acțiunea de a (se) spurca; murdărire; fig. profanare, pângărire. – V. spurca.

STAFÍE, stafii, s. f. Ființă ireală pe care cred (sau pretind) că o văd unii oameni, și care ar reprezenta de obicei duhul unui mort legat de pământ; fantomă, nălucă, strigoi. ♦ Fig. (Fam.) Persoană urâtă (și slabă). [Acc. și: stáfie] – Cf. ngr. stihíon.

STEÁG, steaguri, s. n. 1. Drapel; fanion. ◊ Steag de domnie = baston având la capătul de sus un glob de argint și o semilună, pe care, în perioada suzeranității turcești, îl primeau de la sultan, ca semn al domniei, domnii din țările românești. (Pop.) Steag de mire = obiect asemănător cu un steag (1), făcut din mai multe năframe de mătase și împodobit cu panglici și spice de grâu, pe care îl poartă un călăreț în fruntea alaiului care merge să aducă mireasa la casa mirelui. ◊ Expr. A duce steagul = a fi în fruntea unei acțiuni, a avea comanda, conducerea, inițiativa. A coborî steagul = a renunța la luptă; a capitula. A ține sus (sau a înălța) steagul... = a lupta cu dârzenie. A ridica (sau a scoate) steag alb = a cere pace; a se preda. 2. Fig. Doctrină, concepție, idee sau problemă importantă, care antrenează o colectivitate într-o acțiune de amploare; cauză în numele căreia luptă un grup social. 3. (Înv.) Unitate militară mai mică, având drapel propriu; trupă mică de oameni înarmați – Din rus. steag. Cf. sl. stĕgŭ.

STEFANÍT s. n. Sulfură dublă naturală de stibiu și argint. – Din fr. stéphanite.

STOBORẤT, -Ă, stoborâți, -te, adj. (Reg.) Împrejmuit cu gard. ♦ (Despre fântâni) Cu ghizduri. – V. stoborî.

STOG, stoguri, s. n. Grămadă mare de fân, de snopi de grâu (sau de alte păioase), așezată în formă cilindrică și terminată printr-un vârf conic. – Din sl. stogŭ.

GROTÉSC, -Ă I. adj. de un comic exagerat; caraghios, nenatural; ciudat, bizar. II. s. n. 1. categorie estetică reflectând realitatea, contrar sublimului, în forme fantastice, bizare, monstruoase. 2. gen de ornamentație de origine romană, reintrodus în epoca Renașterii, din pictură sau sculptură decorativă cu figuri grotești. 3. literă de tipar fără piciorușe, din combinații cu arce și segmente de dreaptă. III. s. f. (teatru) gen de comedie. (< fr. grotesque, it. grottesco)

GRÍLĂ s. f. 1. panou format dintr-o rețea de gratii paralele care se așază la o deschidere. 2. electrod al unei lămpi de radio, în formă de sită. 4. carton perforat care permite cifrarea și descifrarea mesajelor, a caracterelor alfanumerice și corectarea la examene. 5. desen în pătrățele pentru cuvinte încrucișate. 6. repartiție orară a emisiunilor de radio și televiziune. 7. (pl.) prăjituri preparate din cocă și miere, în formă de grilă (1). 8. zăbrelele vizierei unui coif. 9. sistem de remunerație. (< fr. grille)

GRENADIÉR s. m. (în trecut, în unele țări) 1. soldat însărcinat să arunce grenade. 2. soldat dintr-o unitate de elită a infanteriei. (< fr. grenadier, germ. Grenadier)

GRECOMÁN, -Ă s. m. f. admirator fanatic al grecilor. (< fr. grécomane)

SOITÁR, soitari, s. m. Fiecare dintre cei patru măscărici ai domnilor (fanarioți) din țările românești, care însoțeau pe domn la parade, la petreceri etc. [Var.: (înv.) suitár s. m.] – Din tc. soytari.

STRELÍȚ, streliți, s. m. Pedestraș dintr-un corp special de infanterie din vechea Rusie, recrutat dintre orășeni și având de obicei funcții polițienești. – Din rus. streleț.

GRAMINÉE s. f. pl. familie de plante fanerogame angiosperme cu inflorescență în formă de spic și cu tulpina păioasă. (< fr. graminées)

STRÂMBÁ, strâmb, vb. I. 1. Tranz. A face ca ceva să nu mai fie drept, a da o poziție strâmbă; a îndoi, a încovoia, a curba. 2. Tranz. A face să devieze de la poziția normală, a apleca într-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A strâmba (cuiva) gâtul = a suci (cuiva) gâtul. A-și strâmba gâtul sau (refl.) a i se strâmba cuiva gâtul = a ține capul sau gâtul într-o poziție forțată, sucită, pentru a putea privi într-o anumită direcție. 3. Refl. și tranz. A (se) schimonosi, a (se) deforma (la față) în urma unei boli, a unui accident sau ca expresie a unui sentiment de durere, de dispreț, de nemulțumire etc. ♦ Expr. (Refl.) A se strâmba de râs = a râde cu mare poftă, a se prăpădi de râs.(Intranz.) A strâmba din nas = a-și arăta nemulțumirea, dezaprobarea sau disprețul printr-o mișcare caracteristică a feței. ♦ Tranz. A imita în batjocură fizionomia, mimica cuiva. ♦ Refl. Fig. A face mofturi, a se fandosi. – Din strâmb.

STRÂMBĂTÚRĂ, strâmbături, s. f. 1. Faptul de a (se) strâmba; grimasă, schimonoseală, schimonositură a feței; strâmbet. ♦ Imitare (în batjocură) a gesturilor, mimicii cuiva. ♦ Fig. Fandoseală, sclifoseală. 2. (Concr.) Obiect strâmb, încovoiat. – Strâmba + suf. -ătură.

STRIGÓI, -OÁIE, strigoi, -oaie, s. m. și f. (În superstiții) Sufletul unui om (mort sau viu) care s-ar transforma în timpul nopții într-un animal sau într-o apariție fantomatică, pricinuind neajunsuri celor pe care îi întâlnește; p. ext. om născut într-o zodie nefavorabilă, care s-ar afla în legătură cu diavolul și s-ar ocupa cu vrăji și cu farmece. ♦ Epitet dat unui om rău, ursuz sau unui bătrân cu apucături demodate. – Strigă + suf. -oi.

STROFÁNT, strofanți, s. m. Nume dat mai multor specii de plante tropicale din ale căror semințe se extrage strofantina (Strophanthus). – Din fr. strophante.

STROFANTÍNĂ s. f. Substanță toxică extrasă din semințele de strofant, întrebuințată în medicină ca tonic cardiac. – Din fr. strophantine.

STROH s. n. (Reg.) 1. Rămășiță de fân (sfărâmat) cu care se fac (la țară) inhalații pentru bolnavii care suferă de astmă, bronșită etc. și baie pentru copii. 2. Strat de paie care servește de culcuș pentru animale. – Din germ. Stroh.

GOPÁC s. n. dans popular ucrainean, cu mișcări dinamice, vioaie, cu fandări și sărituri mari, interpretat mai ales de bărbați; melodia corespunzătoare. (< ucr. hopak)

SÚNNA s. f. Tradiție sfântă a islamismului ortodox, care explică și completează Coranul și care se compune din povestiri și aforisme atribuite profetului Mahomed. – Din fr. sunna.

GOLF1 s. n. 1. joc sportiv care constă în introducerea cu o mică crosă (club2) a unei mingi într-o serie de gropițe succesive aflate în teren. 2. pantaloni ~ = pantaloni de sport bufanți, care se leagă sub genunchi. 3. ~ de cuvinte = joc enigmistic de cuvinte care constă în a ajunge de la un cuvânt la altul trecând printr-o serie de alte cuvinte, fiecare reprezentând metagrama celui precedent. 4. stofă pentru capoate de femei. (< engl., fr. golf)

SUBSOLÁJ, subsolaje, s. n. Lucrare agricolă executată în același timp cu aratul, prin care se afânează zona inferioară adâncimii la care pătrunde plugul. – După fr. sous-solage.

GLOBALÍSM s. n. 1. proces congnitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția mai pe urmă părțile componente. 2. metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente. 3. ideologie a unor grupuri cu interese mai largi decât cele naționale. (< fr. globalisme)

SUFUZIÚNE, sufuziuni, s. f. 1. Răspândire sub piele a unei umori. ♦ Sufuziune sangvină = hemoragie de proporții reduse care are loc între straturile componente ale unui organ sau ale unui țesut. 2. (Geol.) Proces de spălare și de transportare a particulelor fine din rocile afânate sub acțiunea circulației apelor subterane. [Var.: sufoziúne s. f.] – Din fr. suffusion.

SULFANILAMÍDĂ, sulfanilamide, s. f. (Farm.) Substanță organică, de culoare albă, folosită local în tratamentul plăgilor infectate. – Din fr. sulfanilamide.

CONDÁC1, condace, s. n. Cântec bisericesc scurt prin care se aduc laude unui sfânt sau se arată însemnătatea unei sărbători. – Din sl. kondakŭ.

COȚOFÁNĂ, coțofene, s. f. Pasăre din familia corvidelor, de mărimea unui porumbel, cu coada lungă, cu penele de pe spate negre, lucioase, iar cu cele de pe piept și de pe partea inferioară a aripilor albe (Pica pica). – Cf. ucr. kucohvostyp.

CRĂCÁNĂ, crăcane, s. f. I. 1. Cracă ramificată în formă de V; lemn sau alt obiect desfăcut la un capăt în două sau în mai multe brațe; fiecare ramificație a unui obiect bifurcat; crac2. 2. Prăjină provenită dintr-o ramură de copac bifurcată la un capăt, folosită pentru a sprijini crengile prea încărcate de fructe, cumpăna fântânii etc. 3. Pirostrie. ♦ Unealtă făcută din trei prăjini împreunate la capătul de sus și așezate în formă de piramidă, de care se atârnă căldarea deasupra focului. II. Varietate de struguri cu boabe mari, albe sau negre; varietate de vin din astfel de struguri. [Var.: crăcán s. n.] – Cracă + suf. -ană.

CRISELEFANTÍN, -Ă, criselefantini, -e, adj. (Despre statui) Executat din aur și din fildeș. – Din fr. chryséléphantin.

CÚGET, cugete, s. n. 1. Capacitate de a gândi; gândire. 2. Gând, idee, părere. ♦ Imaginație, fantezie. 3. Minte, intelect. 4. (Înv.) Intenție, plan, proiect. 5. Conștiință. ◊ Expr. A-l mustra (pe cineva) cugetul sau a avea mustrări de cuget = a fi chinuit de remușcări, a-l chinui (pe cineva) remușcarea, regretul. – Din cugeta (derivat regresiv).

CUIBÁR, cuibare, s. n. 1. Loc pregătit în paie, în fân sau pe pământ unde păsările de curte își depun ouăle. ♦ Instalație specială în crescătoriile de păsări de unde se strâng ouăle. ♦ Ou care se lasă în cuibar (1) pentru ca păsările ouătoare să-și găsească locul. ♦ Cuib (1). ♦ Fig. Culcuș. 2. Fig. Sălaș, locuință; cuib (2). – Cuib + suf. -ar.

CULTIVATÓR, -OÁRE, cultivatori, -oare, subst. 1. S. m. și f. Persoană care se ocupă cu cultivarea pământului, care seamănă și îngrijește plante de cultură. 2. S. n. Mașină agricolă care servește la mărunțirea și afânarea pământului, la distrugerea buruienilor din culturile de plante prășitoare etc. – Din fr. cultivateur.

CUMARÍNĂ, cumarine, s. f. Produs cristalin cu miros de fân proaspăt, extras din fructele unor plante sau preparat sintetic și folosit pentru esențe, parfumuri și aromatizarea tutunurilor. – Din fr. cumarine.

GIMNOSPÉRM, -Ă I adj. cu ovulele necuprinse în ovar; cu semințele nude. II. s. f. pl. încrengătură a fanerogamelor, plante spermatofite cu semințe neînchise în fruct. (< fr. gymnosperme/s/)

GEROFÁNT, -Ă I. s. m. hierofant. II. s. f. preoteasă la vechii greci și egipteni. (< it. gerofante)

GAZOTRÓN s. n. diodă care conține gaz sub presiune joasă; fanotron. (< fr. gasotron)

GASCONÍSM s. n. predispoziție (a francezilor) pentru fanfaronadă. ◊ locuțiune, pronunțare proprie gasconilor. (< fr. gasconisme)

GASCONÁDĂ s. f. lăudăroșenie, fanfaronadă. (< fr. gasconnade)

FUNKY FÁN-KY/ s. n. stil de interpretare instrumentală a bluesului, cu expresivitate aspră, fără artificii, cu contratimpi accentuați, ca o reacție la stilul cool. (< engl. funky/style/)

FREÁTIC, -Ă adj. apă ~ă = pânză de apă subterană din apa de infiltrație, din care se alimentează izvoarele și fântânile. (< fr. phréatique)

FLAGELÁNT s. m. membru al unei secte de fanatici care se flagelau în public. (< fr. flagellant)

FIORITÚRĂ s. f. (muz.) ornament vocal constând dintr-o notă sau grup de note care servesc să împodobească melodia, executându-se după fantezia interpretului. (< it. fioritura)

FILIÓQUE O-CVE/ s. n. principiu dogmatic catolic potrivit căruia Sfântul Duh provine de la Dumnezeu-tatăl, cât și de la Dumnezeu-fiul. (< lat. filioque)

FEERÍE s. f. 1. priveliște nespus de frumoasă, fantastică (ca în basme). 2. operă dramatică cu subiect și personaje fantastice și cu o montare strălucitoare. (< fr. féerie)

FANZÍN s. n. mică revistă editată de tineri pe teme care îi pasionează (science-fiction etc.). (< it. fanzine)

FÁNUM s. n. (la romani) teren, edificiu consacrat cultului unui zeu. (< lat. fanum)

FANTÓȘĂ s. f. marionetă, păpușă trasă de sfori. ◊ (fig.) om de paie. (< fr. fantoche)

FANTEZÍST, -Ă adj., s. m. f. (scriitor, artist) care se conduce mai mult după imaginație. ◊ bazat pe fantezie; născocit. (< fr. fantaisiste)

FANTOMÁTIC, -Ă adj. 1. cu aspect de fantomă. 2. (fig.) vag, imprecis. (< fr. fantomatique)

FANTÓMĂ s. f. 1. arătare, nălucă, vedenie; stafie, fantasmă. 2. (fig.) plăsmuire. (< fr. fantôme)

FANTEZÍSM s. n. 1. caracter fantezist. 2. orientare a poeziei de la începutul sec. XX caracterizată prin metafore scânteietoare, prin ușurința și eleganța stilului și prin ineditul comparațiilor. (< fantezie + -ism)

FANTAZÁ vb. intr. a-și imagina, a plăsmui fantasme. ◊ a delira. (< germ. fantasieren)

FÁNTĂ s. f. 1. deschidere alungită și îngustă care permite comunicarea unui spațiu închis cu exteriorul. 2. crăpătură liniară în gheață, de mare adâncime. (< fr. fente)

FÁNTE s. m. 1. (fam.; peior.) om ușuratic, încrezut; tânăr exagerat de elegant; filfizon. 2. valet (la cărțile de joc). (< it. fante)

FANTEZÍE s. f. 1. imaginație. ◊ imaginație creatoare. 2. produs al imaginației; închipuire, plăsmuire, născocire. ◊ înclinare personală, gust, ciudățenie, capriciu. 3. (muz.) lucrare instrumentală sau orchestrală liberă. ◊ piesă instrumentală, în stil contrapunctic, cu caracter fantastic. 4. țesătură al cărei colorit și textură sunt făcute să permită maxima imaginație a autorului. (< fr. fantaisie, lat. fantasia, gr. phantasia)

FANTASTRÓN s. n. circuit electronic pentru formare de impulsii cu frontul liniar variabil, acționat de impulsii aplicate din exterior. (< fr. phantastron)

FANTASTICITÁTE s. f. caracter fantastic. (< fantastic + -itate)

FANTÁSTIC, -Ă I. adj. 1. plăsmuit, creat de imaginație, ireal. 2. care pare o plăsmuire a imaginației; de necrezut, minunat. 3. (despre oameni) cu idei și purtări originale, fantezist. 4. (și adv.) extraordinar. II. s. n. categorie a esteticii, dezvăluirea frumosului prin crearea unui univers diferit de cel real. (< fr. fantastique, lat. phantasticus)

FANTÁST, -Ă s. m. f. om cu idei fantastice, visător, original, fantezist. (< germ. Phantast)

FANTÁSMĂ s. f. fantomă (1). ◊ (fig.) imagine, priveliște neclară, ireală. ◊ produs al imaginației, himeră. (< fr. fantasme, gr. phantasma)

FANTASMAGORÍE s. f. 1. succesiune de imagini vizuale bizare, neverosimile, proprii unei imaginații tulburate; vedenie. 2. efecte artistice prin mijloace extraordinare, înșelătoare. ◊ idee bizară; aberație, elucubrație. (< fr. fantasmagorie)

FANTASMÁTIC, -Ă adj. de fantasmă. (< fr. fantasmatique)

FANTASMAGÓRIC, -Ă adj. care ține de fantasmagorie; fantastic, ireal. (< fr. fantasmagorique)

FANTASÍN s. m. infanterist, în Franța și Italia. (< fr. fantassin, it. fantaccino)

FANTÁSC, -Ă adj. ciudat, bizar. (< fr. fantasque)

FANTASCIENTÍST, -Ă IEN-TIST/ I. adj. științifico-fantastic. II. s. m. autor de literatură științifico-fantastică. (< it. fantascientista)

FANTASCIÉNZA IEN-ȚA/ s. f. (carte, film de) ficțiune științifică. (< it. fantascienza)

FANOTRÓN s. n. gazotron. (< fr. phanotron)

-FÁNT elem. „care arată, care denunță”. (< fr. -phante, cf. gr. phainein)

FANGOTERAPÍE s. f. tratament cu nămoluri naturale; peloidoterapie. (< fr. fangothérapie)

-FANÍE elem. -fan2.

FANIÓN s. n. steguleț pentru semnalizări optice, marcaje etc. (< fr. fanion)

FANÓN s. n. 1. lamelă cornoasă de pe maxilarul superior al balenelor. 2. îndoitură a pielii care atârnă sub gât, la bovine și la unele rase de ovine. (< fr. fanon)

FANFÁRĂ s. f. 1. ansamblu muzical compus din instrumente de suflat și de percuție. ◊ muzică compusă pentru asemenea instrumente; arie executată de instrumente din alamă. 2. trompetă lungă, fără clape sau ventile, la intonarea unor semnale în spectacolele de operă. ◊ semnal de trompetă, adesea cu caracter solemn. (< fr. fanfare, it. fanfara)

FANEROGAMÍE s. f. parte a botanicii care studiază plantele cu flori. (< fr. phanérogamie)

FANEROGÁMĂ I. adj. plantă cu pistile și stamine aparente. II. s. f. pl. încrengătură a plantelor cu flori; spermatofite, antofite. (< fr. phanérogame/s/)

FANEROFÍTE s. f. pl. denumire dată plantelor lemnoase (arbori și arbuști) cu muguri deasupra solului. (< fr. phanérophytes)

FANERÍT s. n. material plastic stratificat pe bază de furnir de lemn impregnat cu rășină de bachelită, utilizat la confecționarea carcaselor de aparate electrotehnice, de radio și de televiziune; lignofoliu. (< engl. phanerite)

FANERO- elem. „vizibil, aparent, extern”. (< fr. phanéro-, cf. gr. phaneros)

FANÉRE s. n. pl. anexele pielii care protejează organismul (părul, unghiile). (< fr. phanères)

FANDÁNGO s. n. dans popular spaniol de perechi, cu un ritm vioi și pasionat, acompaniat de chitară și castaniete; melodia corespunzătoare. (< fr., sp. fandango)

FANATIZÁ vb. tr. a face să devină fanatic. (< fr. fanatiser)

FANDÁ vb. intr. (sport) a înainta cu un picior, îndoindu-l și lăsând greutatea corpului pe el, ținându-l pe celălalt întins. (după fr. fendre)

FANATÍSM s. n. zel excesiv, credință religioasă dusă la extrem. ◊ devotament pătimaș, înfocat pentru o credință, pentru o idee etc., manifestat și printr-o intoleranță violentă față de adversari. (< fr. fanatisme)

FANÁTIC, -Ă I. adj., s. m. f. (om) dominat de fanatism; foarte zelos; animat de o exaltare religioasă. II. (despre sentimente, manifestări) care dovedește fanatism; pătimaș, intolerant. (< fr. fanatique, lat. fanaticus)

FANARIOTIZÁ vb. tr., refl. a imprima, a-și însuși felul de a fi, de a se comporta al fanarioților. (< fanariot + -iza)

FANARIOTÍSM s. n. dominație, stăpânire a domnilor fanarioți. ◊ (fig.) ipocrizie, fățărnicie. (< fanariot + -ism)

FANÁ vb. refl. a se ofili, a se trece, a se veșteji. (< fr. faner)

-FÁN2, -FANÍE elem. „apariție, strălucire, transparență”. (< fr. -phan, -phanie, cf. gr. phainein, a apărea)

fan1 s. m. admirator fanatic al vedetelor ecranului sau ale cântecului; suporter al muzicii de jaz sau rock. (< engl., fr. fan)

FABULÁ vb. tr. a imagina, a povesti fapte, întâmplări fantastice. (< fr. fabuler)

FABLIAU BLI-Ó/ s. f. povestire populară din evul mediu, grațioasă, fantastică, de groază sau sentimentală; istorioară cu haz, în versuri, recitată de jongleri. (< fr. fabliau)

EXTIRPATÓR, -OÁRE I. adj. care extirpă. II. s. n. cultivator pentru extirparea buruienilor dintr-un teren de cultură și la afânarea solului. (< fr. extirpateur, lat. extirpator)

EXOTERÍSM s. n. învățătură parțială a unei doctrine, ritual care putea fi cunoscut și de profani. (< fr. exotérisme)

EUFÓNIU s. n. instrument muzical de suflat din alamă, folosit în fanfară, cu registru corespunzător vocii de bariton. (< it. eufonio)

ETERIZÁ vb. I. tr. a anestezia cu eter. II. tr., refl. (poet.) a căpăta un caracter eteric, a deveni pur, diafan. (< fr. éthériser)

ETERÁT, -Ă adj. care are mirosul eterului. ◊ (fig.) subtil, diafan. (< fr. éthéré)

ESPADÓN s. n. 1. sabie mare și lată a infanteriei germane și elvețiene, cu garda în formă de cruce și cu mânerul lung, mânuită cu amândouă mâinile. 2. pește al cărui maxilar superior se prelungește în formă de sabie; pește-spadă. (< fr. espadon)

EPITÁGMĂ s. f. (ant.) corp de infanteriști în falanga grecească. (< fr. epitagma)

EPIDERMOMICÓZĂ s. f. micoză care afectează stratul superficial al pielii și fanerele. (< fr. épidermomycose)

ENDOSIMBIÓZĂ s. f. simbioză între microorganisme și fanerogame, simbiontul trăind în interiorul organismului gazdă. (< fr. endosymbiose)

ELEFANTÍN, -Ă adj. de elefant. (< fr. élephantin)

ELEFANTIÁZIS s. n. boală parazitară caracterizată prin îngroșarea exagerată a pielii, la nivelul membrelor și al aparatului genital, care dau omului un aspect monstruos; edem enorm, pahidermic. (< fr. éléphantiasis)

ELEFANTIÁZIC, -Ă adj., s. m. f. (suferind) de elefantiazis. (< éléphantiasique)

ELEFÁNT s. m. mamifer din Asia și Africa, foarte mare, cu nasul modificat în formă de trompă și cu colți mari, de fildeș. ♦ a avea memorie de ~ = a fi ranchiunos, a nu uita un rău făcut de cineva. (< fr. éléphant, lat. elephantus)

DRACÓN s. n. emblemă zoomorfă a dacilor, reprezentând un șarpe fantastic cu cap de lup și coamă bogată. (< fr. drakon)

DIVERTISMÉNT s. n. 1. recreare plăcută și amuzantă; distracție. 2. episod distractiv, compus din dansuri și arii, în teatrul din sec. XVII-XVIII; mică piesă scrisă pentru teatrul de societate. 3. (muz.) suită de piese instrumentale cu caracter diferit, asemănătoare cu partita, serenada etc. ◊ piesă cu caracter zglobiu, fantezist, capricios, amuzant. ◊ secțiune a fugii constând dintr-o alternare liberă a expozițiilor și interludiilor. 4. concert de estradă cu conținut variat. 5. suită de diferite dansuri. (< fr. divertissement)

DISCUITÓR s. n. mașină agricolă cu discuri metalice, pentru afânarea solului. (< disc/ui/ + -tor)

DIOFÁNTIC, -Ă adj. (mat.) ecuații ĕ = ecuații cu mai multe necunoscute și cifre întregi drept coeficienți, al căror rezultat este tot o cifră întreagă. (< germ. diophantisch)

DINOTÉRIU s. m. proboscidian uriaș fosil, erbivor, asemănător elefantului, cu doi fildeși curbați pe maxilarul inferior. (< fr. dinothérium)

DILETÁNT, -Ă s. m. f. cel care se ocupă de o știință, artă sau tehnică numai din plăcere, fără a fi profesionist ori specialist; amator. ◊ (peior.) cel care îndeplinește o activitate în mod neglijent și fantezist, neavând o pregătire de specialitate satisfăcătoare. (< fr. dilettante)

DIGITRÓN s. n. tub de descărcare luminescentă cu mai mulți catozi, pentru indicații alfanumerice în aparatura digitală de măsură. (< fr. digitron)

DIFRÁCȚIE s. f. 1. deviere de la propagarea rectilinie a undelor luminoase, sonore, radio etc. la întâlnirea unor obstacole, la trecerea printr-o fantă sau în imediata vecinătate a marginii unui ecran, propagându-se și în spatele acestora. 2. modificare a direcției unui val la izbirea cu un obstacol. (< fr. diffraction)

DIASCOPÍE s. f. 1. diafanoscopie. 2. proiectare cu ajutorul diascopului. (< fr. diascopie)

DIAFANOSCOPÍE s. f. examen al cavităților interne ale corpului prin transparență sub acțiunea unei surse luminoase; diascopie (1). (< fr. diaphanoscopie)

DIAFANOSCÓP s. m. 1. aparat folosit în diafanoscopie. 2. aparat pentru identificarea semințelor seci, pe baza transparenței lor (1). (< fr. diaphanoscope)

DIAFANOMÉTRU s. n. 1. aparat pentru determinarea tulburării apei, prin măsurarea transparenței ei. 2. instrument de măsură a vizibilității. 3. aparat cu care se determină opacitatea (sau transparența) hârtiei. (< fr. diaphanomètre)

DIAFANIZÁ vb. tr., refl. a face, a deveni diafan. (< fr. diaphaniser)

DIAFANOMETRÍE s. f. studiul transparenței corpurilor. (< fr. diaphanométrie)

DIAFANITÁTE s. f. însușirea a ceea ce este diafan; transparență. (după fr. diaphanéite)

DIAFANÍE s. f. procedeu de tipărire cu cerneluri trans-parente, pe celofan, celuloid etc. ◊ produsul obținut. (< germ. Diaphanie)

DIAFAN2(O)- elem. „transparent, diafan”. (< fr. diaphan/o/-, cf. gr. diaphanes)

DIAFÁN1, -Ă adj. 1. foarte puțin dens, lăsând lumina să străbată, fără a permite să se distingă clar formele și contururile; transparent, foarte subțire. 2. (despre oameni) palid, străveziu; fin. (< fr. diaphane)

DEFÉNSĂ s. f. fiecare dintre colții (incisivii) elefantului, mistrețului etc. (< fr. défense)

DEAMBULÁ vb. intr. a merge fără un scop precis, după propria fantezie sau poftă, a rătăci. (< fr. déambuler)

CULTIVATÓR, -OÁRE I. s. m. f. cel care se ocupă cu cultura pământului, a plantelor etc. II. s. n. mașină agricolă pentru afânarea solului, la prășitul culturilor agricole etc. (< fr. cultivateur)

CULT1 s. n. 1. adorare mistică, religioasă a unor obiecte, forțe naturale, ființe reale sau fantastice ori a unor abstracțiuni personificate; act religios făcut în cinstea unei divinități. ◊ sentiment de venerație, de respect, de dragoste profundă pentru cineva sau ceva. ♦ ~ ul personalității = atitudine de admirație sistematică față de un conducător politic. 2. totalitatea ritualurilor unei religii. 3. religie, confesiune (2). (< fr. culte, lat. cultus)

CRISTOFANÍE s. f. apariția, arătarea lui Iisus Cristos. (< fr. christophanie)

CRISELEFANTÍN, -Ă adj. (despre obiecte de artă) făcut din aur și fildeș. (< fr. chryséléphantin)

COTILEDÓN s. n. 1. frunzuliță cu rezerve nutritive a embrionului plantelor fanerogame. 2. fiecare dintre cei doi lobi ai placentei. (< fr. cotylédon, gr. kotyledon, cavitate)

CÓSMIC, -Ă adj. 1. referitor la cosmos, din cosmos; universal. ♦ raze ĕ = radiații ionizate cu o mare putere penetrantă, care străbat atmosfera în direcție aproape verticală; spațiu ~ = spațiu interplanetar; radiație ~ă = radiație corpusculară și electromagnetică din spațiul cosmic. 2. (fig.) de proporții fantastice. (< fr. cosmique, lat. cosmicus)

CORTÍL s. n. curte interioară descoperită, cu arcade, într-un ansamblu arhitectonic, cu fântâni sau grupuri statuare. (< it. cortile)

CORNÁC s. m. conducător de elefanți sau de alte animale, în India. (< fr. cornac)

CORÁN s. n. cartea sfântă la musulmani, care conține învățăturile profetului Mahomed. (< fr. Coran, germ. Koran)

CONVERSIÚNE s. f. 1. modificare a condițiilor inițiale ale unui împrumut. ◊ preschimbare a unei valori monetare într-o valoare de altă natură. 2. (rar) schimbare a naturii, a formei unui lucru. ◊ modificare a unui sistem fizic sau tehnic prin transformarea unor mărimi date. ◊ transformare, în urma unui proces chimic, a unei specii de molecule în alte specii de molecule. ◊ (biol.) schimbare în ordine liniară a genelor; transmutație genetică. 3. reluare în ordine inversă a termenilor unei sintagme, cu sau fără schimbarea înțelesului ori funcțiilor sintactice; reversiune. ◊ schimbare a clasei lexico-gramaticale, a valorii unui cuvânt; hipotaxă. 4. (log.) răsturnare a unei judecăți prin înlocuirea reciprocă a subiectului cu predicatul. 5. traducere a unui cuvânt, număr sau mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj într-altul. 6. mecanism psihic care face să apară un simptom corporal la locul unui efect refulat ce nu poate accede în conștiință fără a provoca o reacție de angoasă. (< fr. conversion, lat. conversio)

CONTURÍST, -Ă s. m. f. desenator specializat în operația de conturare pe acetofan a imaginilor filmului de animație. (< contur + -ist)

COHÓRTĂ s. f. 1. unitate tactică din infanteria romană, a zecea parte dintr-o legiune. 2. unitate de organizări sportive de tineri. 3. (fig.) mulțime, ceată. ◊ (biol.) grupare de indivizi în cadrul unei populații, o manifestare fiziologică sau comportamentală simultană. 4. totalitatea de indivizi care a trăit același eveniment demografic în cursul aceleiași perioade de timp. (< fr. cohorte, lat. cohors)

CLASICÍSM s. n. 1. atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor, care caracterizează cultura antichității greco-latine și alte momente ale diverselor culturi dominate. 2. curent în arta și literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichității greco-latine, prin supremația principiilor morale, prin triumful rațiunii asupra sentimentelor și fanteziei, prin cultul pentru adevăr și natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru și claritate. 3. perioadă în istoria culturii universale și naționale ale cărei creații reprezintă maximum de realizare artistică și modele demne de urmat. (< fr. classicisme)

CHIPPENDALE CÍPĂNDEIL/ s. n. inv. stil englezesc de mobilă, de mare fantezie, din acaju. (< engl. chippendale)

CELOFÁN s. n. foiță subțire și transparentă din viscoză, pentru împachetare, pentru clasoarele filatelice etc. (< fr. cellophane)

CATOLICÍSM s. n. confesiune creștină care recunoaște primatul și infailibilitatea papei de la Roma, iar în materie de credință, purcederea Sfântului Duh și de la Dumnezeu-fiul (filioque), existența purgatoriului etc. (< fr. catholicisme)

CASTÉL s. n. 1. construcție fortificată, medievală, cu turnuri, înconjurată cu ziduri mari și șanțuri, servind ca reședință seniorilor feudali. ♦ ĕ în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere; ~ de apă = rezervor, construcție înaltă, destinată acumulării apei potabile sau industriale și distribuirii ei. 2. fiecare dintre construcțiile metalice sau de lemn deasupra punții superioare a unei nave. (< lat. castellum, it. castello)

gascón, -ă adj., s.m.f. 1. (Locuitor) din Gasconia. 2. Fanfaron, palavragiu. ♦ (s.f.) Dialect vorbit de gasconi. (< fr. gascon)

ACQUA-TOFFÁNA s.f. Otravă celebră în Italia secolelor XVI-XVII. [Pron. a-cua-. / < fr. acqua-toffana, cf. it. acqua – apă, Toffana – numele preparatoarei].

CÁSCĂ s. f. 1. acoperământ de cap din metal ușor, dar rezistent, pe care îl poartă militarii în luptă, unii sportivi sau muncitorii, scafandrii și cosmonauții pentru protejarea capului. ♦ ~ăști albastre = trupe ONU aflate în zone de conflict. ◊ acoperământ de cap din cauciuc, la înotări pentru a nu-și uda părul. 2. dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului. 3. dispozitiv din unu sau două receptoare fixate pe urechi pentru ascultarea transmisiunilor radiofonice sau telefonice. (< fr. casque)

epifaníe s.f. Arătare a lui Isus Cristos oamenilor, magilor; (p. ext.) revelație a unei realități sacre, mitice; (fig.; poet.) revelație a unei lumi nevăzute. (< fr. épiphanie, gr. epiphania, apariție)

AFANÍT s.n. (Geol.) Rocă cu granule fine și cu o contextură compactă. [< engl. aphanite, cf. gr. aphanes – invizibil].

ALOFÁN s.n. (Geol.) Argilă coloidală care mărește plasticitatea maselor ceramice. [< fr. alophan].

ANTOFÍTE s.f.pl. Denumire generică pentru plantele cu flori; fanerogame; (la sg.) plantă din acest grup. [< fr. anthophytes, cf. gr. anthos – floare, phyton – plantă].

APOFÁNTIC, -Ă adj. (Log.) Care evidențiază existența unui raport printr-o afirmație sau o negație cu privire la ceva. [< fr. apophantique, cf. gr. apophantikos].

ARISTOFÁNIC, -Ă adj. (Lit.) În genul lui Aristofan. // s.m. Tetrametru anapestic, folosit adesea de Aristofan în comediile sale. ♦ Vers antic format dintr-un dactil și doi trohei. [Cf. Aristofan – poet comic grec din antichitate].

AUTOTRANSPORTÓR s.n. Autovehicul blindat de luptă, neînarmat, folosit în transportul infanteriei. [Pl. -oare. / < auto2- + transportor].

BALÉSTRĂ s.f. 1. (Ist.) Balistă. 2. Salt, fandare, la scrimă. [< it. balestra].

BANDERÍE s.f. 1. (Ist.) Ceată de oameni înarmați care însoțeau un nobil feudal în luptă. 2. Detașament de infanterie. [< fr. banderie].

BIZARERÍE s.f. Ciudățenie; extravaganță; fantezie. [Gen. -iei. / cf. fr. bizarrerie].

BLEFAROFIMÓZĂ s.f. (Med.) Micșorare a deschiderii fantei palpebrale. [< fr. blépharophimosis, cf. gr. blepharon – pleoapă, phimosis – închidere].

BLUZÓN s.n. (Rar) Veșmânt militar sau de sport, larg și comod, care cade bufant până la șolduri. [Pl. -oane. / < fr. blouson].

BREC interj. Comandă dată luptătorilor la box sau la catch să se despartă, să înceteze lupta corp la corp. // s.n. 1. Fantezie muzicală sau ritmică în jaz, situată în genere la finele unei faze, când se întrerupe acompaniamentul ritmic și cântă numai solistul; (p. ext.) însăși această întrerupere. 2. (Tenis) Săritură a mingii după lovitura de deschidere, punct înscris împotriva serviciului adversarului. ♦ (Box) Desfacere din clinci; despărțire a adversarilor dictată de arbitru. [Scris și break. / < engl. break].

antestatór s.n. Parte componentă a unei turbine hidraulice pentru consolidarea și rigidizarea muchiilor fantei de admisiune spre stator a camerei în spirală. (< fr. antestator)

BUFTALMÍE s.f. (Med.) Creștere a volumului globului ocular; glaucom infantil. [< fr. buphtalmie, cf. gr. bous – bou, ophthalmos – ochi].

CABÁLĂ s.f. 1. Doctrină teozofică iudaică, care, recurgând la o simbolică fantezistă a numerelor și literelor, înfățișa natura ca o emanație a divinității. ♦ (Rar) Practică mistică prin care se pretindea că se poate intra în legătură cu spiritele. V. magie, spiritism. 2. (Fig.) Uneltire, intrigă. [Cf. fr. cabale, germ. Kabale, ebr. qabbalah – tradiție].

ZDRÓHOT s. n. (Reg., Trans.) Resturi mărunte, pulbere care rezultă în urma fărâmițării sau scuturării naturale a fânului.

CÁNTAR s.n. Vas de băut la greci și la romani, cu picior și toarte. ♦ Fântână de forma unui vas, din care țâșnea apa. [Pl. -re, var. cantharos s.n. / < fr. canthare < lat. cantharus, gr. kantharos].

HIMÉRĂ s.f. 1. Monstru închipuit cu cap de leu, trup de capră și coadă de balaur. ♦ Motiv decorativ reprezentând un asemenea monstru. 2. Formă bizară care apare la plante, întrunind însușirile a două varietăți deosebite, fără să fie rezultatul unei încrucișări naturale. 3. Închipuire, fantezie irealizabilă; iluzie. [Var. chimeră, imeră s.f. / cf. it. chimera, fr. chimère, lat. Chimaera].

HIMÉRIC, -Ă adj. 1. Bazat pe himere; închipuit, irealizabil, iluzoriu. 2. (Adesea adv.) Ca de himeră, fantastic. [Var. chimeric, -ă adj. / cf. it. chimerico, fr. chimérique].

CLARÍSĂ s.f. Călugăriță aparținând ordinului fundat în sec. XIII în Italia de Francesco d'Assisi și de Clara. [< fr. , it. clarisse, cf. (sfânta) Clara – născută în Assisi].

COHÓRTĂ s.f. 1. Unitate din infanteria romană, cu un efectiv reprezentând a zecea parte dintr-o legiune. 2. (Fig.) Mulțime, ceată. 3. Colectivitate a oamenilor care au trăit același eveniment demografic într-o perioadă de timp. [< lat. cohors, cf. fr. cohorte].

CĂCĂRÍE s. f. Fandoseli, fasoane. (din căcări (2))

CONVERSIÚNE s.f. 1. Schimbare a condițiilor unui împrumut (prin prelungirea termenelor, micșorarea dobânzilor etc.). ♦ (Ec.) Preschimbare a unei valori (mai ales monetare) într-o valoare de altă natură. 2. (Rar) Schimbare a naturii, a formei unui lucru. ♦ Transformare în urma unui proces chimic, a unei specii de molecule în alte specii de molecule. ♦ (Biol.; în forma conversie) schimbare în ordinea liniară a genelor; transmutație genetică. 3. Reluare în ordine inversă a termenilor unei sintagme sau fraze, fără ca înțelesul să sufere; reversiune. ♦ Formare de noi cuvinte prin schimbarea categoriei gramaticale; hipotaxă. 4. (Log.) Răsturnare a unei judecăți prin înlocuirea reciprocă a subiectului cu predicatul. ♦ (Cib.) Traducere a unui cuvânt, a unui număr sau a unui mesaj alfanumeric dintr-un cod sau limbaj într-altul. [Var. conversie s.f. / cf. fr. , engl. conversion, lat. conversio].

CORÁN s.n. Cartea care conține învățăturile profetului Mahomed, socotită drept carte sfântă la musulmani. [Cf. fr. Coran, it. corano, germ. Koran < ar. qur'an – carte].

CAPELMÁISTRU s. m. 1. prim interpret (violonist) al unei orchestre. 2. dirijor al unei orchestre mici, al unei fanfare. (< germ. Kapellmeister)

CAPÉLĂ s. f. 1. biserică mică, paraclis. ♦ altar lateral al unei biserici. ♦ încăpere într-o clădire, cu un altar, unde se poate oficia slujba religioasă. 2. formație vocală sau instrumentală a unei capele (1) sau curți princiare. ♦ grup de coriști. ♦ orchestră de proporții reduse; fanfară (militară). 3. grinda superioară a unui cadru de lemn care susține tavanul unei lucrări miniere. (< it. cappella, /2/germ. Kapelle)

DIAFÁN, -Ă adj. 1. Care lasă să străbată lumina fără a permite să se distingă clar contururile; (p. ext.) fin, subțire. 2. (Despre oameni) Palid, străveziu, alb; fin. [Pron. di-a-. / < fr. diaphane, cf. gr. diaphanes < dia – prin, phanes – transparent].

DIAFANÍE s.f. Procedeu de tipărire cu cerneluri transparente pe celofan, celuloid etc.; tipar transparent. ♦ Produsul obținut prin acest procedeu. [Pron. di-a-, gen. -iei. / < germ. Diaphanie].

DIAFANITÁTE s.f. (Rar) Însușire a ceea ce este diafan; transparență. [Pron. di-a-. / < fr. diaphanéité].

DIAFANIZÁ vb. I. refl. (Rar) A se subția, a deveni diafan. [< fr. diaphaniser].

DIAFANIZÁRE s.f. Faptul de a se diafaniza. [< diafaniza].

DIAFANOMETRÍE s.f. Studiul transparenței corpurilor. [< fr. diaphanométrie].

DIAFANOSCÓP s.n. Aparat folosit în diafanoscopie. ♦ Aparat pentru identificarea semințelor seci pe baza transparenței lor. [Pron. di-a-. / < fr. diaphanoscope].

DIAFANOSCOPÍE s.f. Examen al cavităților interne ale corpului prin transparență sub acțiunea unei surse luminoase; diascopie. [Pron. di-a-, gen. -iei. / < fr. diaphanoscopie].

DIASCOPÍE s.f. 1. Diafanoscopie. 2. Proiectare cu ajutorul diascopului. [Gen. -iei. / < fr. diascopie].

DISCUITÓR s.n. Mașină agricolă cu discuri metalice ascuțite, folosită pentru afânarea solului. [< disc].

DIVERTISMÉNT s.n. 1. Recreare plăcută și amuzantă; distracție. ♦ Episod distractiv, alcătuit din dansuri și arii, introdus în teatrul din sec. XVII-XVIII; mică piesă scrisă pentru teatrul de societate. 2. (Muz.) Piesă instrumentală alcătuită din mai multe părți succesive, cu caracter zglobiu, fantezist, capricios, amuzant. ♦ Suită ușoară de bucăți muzicale. ♦ Secțiunea a doua a unei fugi. ♦ Suită de diferite dansuri. [< fr. divertissement, it. divertismento].

CÁNTAR s. n. 1. vas de băut la greci și romani, cu picior și toarte, folosit la amestecatul vinului cu apa. 2. fântână de forma unui vas, din care țâșnea apa. (< fr. canthare, gr. kantharos)

ELEFÁNT s.m. Mamifer din jungla Asiei și Africii, foarte mare, cu nasul modificat în formă de trompă și cu colți mari de fildeș. [Cf. fr. élephant, it. elefante, lat. elephantus, gr. elephas].

ELEFANTÉSC, -Ă adj. (Fam.) Uriaș, enorm. [< fr. éléphantesque].

ELEFANTIÁZIC, -Ă adj., s.m. și f. (Suferind) de elefantiazis. [Pron. -ti-a-. / < fr. éléphantiasique].

EPIDERMOMICÓZĂ s.f. Micoză care afectează stratul superficial al pielii și fanerele. [< fr. épidermomycose].

FANÉRE s.f.pl. (Anat.) Anexele pielii care protejează organismul (părul, unghiile etc.). [< fr. phanères].

CÁMBULĂ s.f. În general, pește plat din familia pleuronectidae, având corpul dreptunghiular sau oval, cu ochii de regulă pe partea dreaptă. 1. Cambula propriu-zisă (Pleuronectes flesus) poate ajunge la 30-50 cm lungime, populează mările nordice, dar se găsește și în Marea Neagră de unde pătrunde în apele salmastre litorale. 2. Cambula-aurie sau cambula-de-mai (Pleuronectes platessa), de 25-65 cm, prezentă în aceleași mări, este deosebit de apreciată ca pește de consum. 3. Limanda (Pleuronectes limanda), de 35-40 cm lungime, se deosebește de celelalte specii prin solzii rugoși, dentoizi și regulați; fr. limande. 4. Cambula uriasă (Hippoglossus hippoglossus), prezentă exclusiv în mările nordice, poate atinge o lungime de 1,5-2 m, fiind numită și limbă-de-cal sau calcan-sfânt; germ. Heilbutt, engl. halibut.

EPITÁGMĂ s.f. (Ant.) Corp de infanteriști ușor înarmați în falanga grecească. [Cf. it., gr. epitagma].

FENUGRÉC s.m. Plantă erbacee, numită și fân grecesc (Trigonella foenum-grecum) – V. schinduf

SCHINDUF s.m. Plantă erbacee, îndeobște folosită ca nutreț, numită și fân grecesc (Trigonella foenum-grecum), ale cărei semințe se folosesc în țările asiatice drept condiment – fie uscate, adăugate în amestecuri tradiționale (curry), fie încolțite ca o verdeață picantă, în salate.

ETERIZÁ vb. I. tr. 1. A anestezia cu eter. 2. tr., refl. (Poet.) A căpăta un caracter eteric, a deveni pur, diafan. [< fr. éthériser].

EXOTERÍSM s.n. Învățătură parțială a unei doctrine, ritual care putea fi cunoscut și de profani. [< fr. éxotérisme].

FAMFÁRĂ s.f. v. fanfară.

FANFÁRĂ s.f. Formație muzicală compusă din instrumente de suflat și de percuție. ♦ Muzică compusă pentru instrumente de suflat și de percuție; arie executată din instrumente de alamă. [Var. famfară s.f. / < fr. fanfare, it. fanfara].

FAMFARÓN, -OÁNĂ s.m. și f. v. fanfaron.

FANFARÓN, -OÁNĂ s.m. și f. Om lăudăros, care face pe viteazul. [Var. famfaron, -oană s.m.f. / < fr. fanfaron, cf. sp. fanfarón].

FAMFARONÁDĂ s.f. v. fanfaronadă.

FANFARONÁDĂ s.f. Vorbă sau acțiune de fanfaron; lăudăroșenie. [Var. famfaronadă s.f. / < fr. fanfaronnade].

fan s.m. (Anglicism) Tânăr admirator al vedetelor ecranului sau ale cântecului; suporter al muzicii de jaz v. aligator (2) [în DN]. [< it., fr., engl. fan < engl. fanatic].

FANÁTIC, -Ă adj. (adesea s.) Cuprins de fanatism; (p. ext.) foarte zelos, cu foarte mult zel (pentru ceva).** Care se crede inspirat de divinitate; care este animat de o exaltare religioasă. ♦ Pătimaș, excesiv, intolerant. [< fr. fanatique, it. fanatico, lat. fanaticus].

FANDÁRE s.f. Acțiunea de a fanda și rezultatul ei; figură la scrimă prin care se înaintează către adversar. [< fanda].

FANERO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „vizibil”. [< fr. phanéro-, cf. gr. phaneros].

FANEROFÍTE s.f.pl. Nume dat plantelor lemnoase (arbori și arbuști). [< fr. phanérophytes, cf. gr. phaneros – vizibil, phyton – plantă].

FANEROGÁME s.f.pl. Încrengătură a regnului vegetal, care cuprinde plantele cu flori; spermatofite, antofite; (la sg.) plantă care face parte din această încrengătură. [Sg. fanerogamă. / < fr. phanérogames, cf. gr. phaneros – vizibil, gamos – căsătorie].

FÁNGO s.n. (Geol.) Nămol mineral de origine vulcanică sau vegetală-minerală. [Cf. it. fango, germ. Fango].

FANGOTERAPÍE s.f. (Med.) Tratament cu nămoluri naturale; peloidoterapie. [< fr. fangothérapie].

FANOTRÓN s.n. Gazotron. [< fr. phanotron, cf. gr. phanos – luminos + (elec)tron].

FANTEZÍE s.f. 1. Imaginație artistică creatoare. ♦ Imaginație; reverie. 2. Ciudățenie, capriciu. 3. (la pl.) Plăsmuiri. 4. Piesă de muzică instrumentală care nu are o formă prestabilită. V. parafrază. ♦ Piesă instrumentală în stil contrapunctic, a cărei muzică are un caracter neobișnuit, fantastic. 5. (Și în forma fantaisie) Țesătură al cărei colorit și textură sunt astfel făcute încât să permită maxima imaginație a autorului. [Gen. -iei, var. fantasie, fantesie, fantazie s.f. / < fr. fantaisie, cf. it. fantasia, gr. phantasia].

FANTAISÍE s.f. v. fantezie (5) [în DN].

FANTASÍE s.f. v. fantezie.

FANTESÍE s.f. v. fantezie.

FANTAZÍE s.f. v. fantezie.

FANTASÍN s.m. Infanterist dintr-un corp de armată special din Franța și Italia. [< fr. fantassin, cf. it. fantaccino].

CAMERLÍNG s. m. cardinal care administrează afacerile bisericii în timpul vacanței Sfântului Scaun. (< fr. camerlingue, it. camerlingo)

FANTASMAGORÍE s.f. 1. Succesiune de imagini vizuale neverosimile, proprii unei imaginații tulburi; priveliște ireală, fantastică; vedenie. 2. Efecte artistice obținute prin mijloace extraordinare, înșelătoare. ♦ Idee bizară; aberație, elucubrație. [Gen. -iei. / < fr. fantasmagorie, cf. gr. phantasma – fantasmă, agoreuein – a vorbi].

FANTASMÁTIC, -Ă adj. (Liv.) Referitor la fantasmă; de fantasmă. [< fr. fantasmatique].

FANTÁST, -Ă adj. Plăsmuit, ireal, neobișnuit. // s.m. și f. Visător, om cu idei fantastice, original. [< germ. Phantast].

FANTASTICITÁTE s.f. Caracter fantastic. [< fantastic + -itate].

FANTASTRÓN s.n. (Telec.) Circuit electronic pentru formare de impulsii cu frontul liniar variabil, acționat de impulsii aplicate din exterior. [< fr. phantastron].

FANTAZÁ vb. I. intr. A improviza, a plăsmui; a delira. [Cf. germ. fantasieren].

FÁNTE s.m. 1. (Fam.) Om ușuratic, încrezut; tânăr exagerat de elegant; filfizon. 2. Valet (la cărțile de joc). [< it. fante].

FANTEZÍSM s.n. (Rar) Caracter fantezist. ♦ Orientare a poeziei și prozei de la începutul sec. XX, care se caracterizează prin metafore scânteietoare, prin ușurința și eleganța stilului și prin ineditul comparațiilor. [< fantezie + -ism].

FANTEZÍST, -Ă adj., s.m. și f. (Scriitor etc.) care se conduce mai mult după imaginație. ♦ Bazat pe fantezie; plăsmuit, născocit. [< fr. fantaisiste].

FANTÓȘĂ s.f. (Liv.) Marionetă, păpușă trasă de sfori. ♦ (Fig.) Om de paie. [< fr. fantoche, cf. it. fantoccio – păpușă].

FÁNUM s.n. Teren sau edificiu consacrat cultului unui zeu la romani. [< lat. fanum].

FENTÁ vb. I. tr., intr. (Sport) A face o mișcare menită să-l deruteze pe adversar; a fanda (la scrimă). [< fr. feinter].

FÉNTĂ s.f. (Sport) Mișcare înșelătoare executată pentru derutarea adversarului. ♦ Fandare. [< fr. feinte].

FIÉSTĂ s.f. Festival religios în țările de limbă spaniolă cu ocazia unui sfânt. [Pron. fi-es-tă. / < sp. fiesta].

FLIGÓRN s.n. Instrument de suflat din alamă, prevăzut cu clape, care se folosește mai ales în fanfare. [Var. flügelhorn s.n. / < germ. Flügelhorn].

GARGÚI s.n. (Constr.) Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei, ornamentat, reprezentând adesea animale fantastice. [Scris și gargouille. / < fr. gargouille].

GASCONÁDĂ s.f. (Liv.) Fanfaronadă, lăudăroșenie. [< fr. gasconnade].

GASCONÍSM s.n. (Liv.) Predispoziție (a francezilor) pentru fanfaronadă; lăudăroșenie. [< fr. gasconnisme].

GAZOTRÓN s.n. (Fiz.) Diodă care conține gaz sub presiune joasă; fanotron. [< fr. gasotron].

CALÍBRU s. n. 1. diametru interior al unui tub, al țevii unei guri de foc; diametrul unei torpile etc.; greutatea unei bombe de aviație. 2. instrument de precizie cu care se verifică gradul de uzură a țevilor armamentului de infanterie. ◊ instrument pentru măsurarea și controlul dimensiunilor unor piese fabricate. 3. (fig.) mărime, proporție, calitate; (fam.) fel, soi. (< fr. calibre)

GEROFÁNT, -Ă (Ant.) Hierofant. // s.f. Preoteasă la vechii greci și egipteni. [Cf. it. gerofante < gr. hierophantes].

GEROFÁNTIC, -Ă adj. De gerofant. [Cf. it. gerofantico, gr. hierophantikos].

GEROFANȚÍE s.f. (Ant.) Demnitate de gerofant. [Cf. it. gerofantia, gr. hierophantia].

GLOBALÍSM s.n. 1. Proces cognitiv propriu copiilor, prin care se reține întregul unui obiect pentru a diferenția mai pe urmă părțile componente. 2. Metodă pedagogică și didactică bazată pe caracteristicile infantile de a percepe întregul înaintea părților sale componente. [Cf. it. globalismo].

GOLF1 s.n. 1. Joc sportiv care constă în introducerea unei mingi într-o serie de gropițe succesive cu ajutorul unui baston special. 2. Pantaloni golf = pantaloni de sport bufanți, care se leagă sub genunchi. 3. Golf de cuvinte = joc de cuvinte care constă în a ajunge de la un cuvânt la altul trecând printr-o serie de alte cuvinte, fiecare reprezentând metagrama celui dinainte. 4. Stofă pentru capoate de femei. [< engl., fr. golf].

GRÍLĂ s.f. 1. Panou de vergele de metal sau de lemn care se așază la o deschidere (ușă, fereastră, vitrină etc.) 2. (Fiz.) Electrod în formă de grătar, intercalat între anodul și catodul unei poliode; grătar. 3. Obstacol la o fortificație făcut într-un gard de vergele de oțel. ♦ Grătar din bare de oțel care închide tuburile de ventilație ale unei cazemate. ♦ Aparat de ochire a obiectivelor aeriene. 4. (Cib.) Dispozitiv pentru cifrarea și descifrarea mesajelor, a caracterelor alfanumerice. [< fr. grille].

GROTÉSC, -Ă adj. De un comic exagerat; caraghios, nenatural; ciudat, bizar. // s.n. 1. Categorie estetică prin care se definește contrariul sublimului, caracterul a ceea ce este grotesc. 2. Gen de ornamentație de origine romană, reintrodus în epoca Renașterii, constând într-o decorație fantastică, pictată sau sculptată, alcătuită din motive geometrice vegetale, animale și personaje (bizare) îmbinate cu arabescuri. [Cf. fr. grotesque, it. grottesco < grotta – peșteră].

HAGIO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „sfânt”, „sacru”. [Pron. -gi-o-. / < fr. hagio-, cf. gr. hagios].

HIDROFÁN s.n. Varietate de opal, ușoară și poroasă. [< fr. hydrophane].

HIERO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „sfânt”, „sacru”. [Pron. hi-e-, var. ier-. / < fr. hiéro-, cf. gr. hieros].

HIEROFÁNT s.m. (Ant.) Preot care iniția în mistere, mare pontif; gerofant. [< fr. hiérophante, lat., gr. hierophantes].

HOWDAH s.n. Scaun prevăzut cu baldachin, purtat de un elefant sau de o cămilă și folosit pentru transportul persoanelor de vază în Orient. [Pron. haudah. / < engl. howdah].

IACTÁNȚĂ s.f. (Liv.) Înfumurare, îngâmfare, vanitate. ♦ Lăudăroșenie, fanfaronadă. [< lat. iactantia, fr. jactance].

IHNEUMÓN s.m. 1. Mamifer carnivor cu coada lungă, considerat de vechii egipteni ca animal sfânt. 2. Insectă himenopteră care trăiește ca parazit al altor insecte. [Pron. -ne-u-, var. ichneumon s.m. / < fr. ichneumon].

GHEORGHIÁN, -Ă, gheorghiéni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoană născută și crescută în municipiul Sfântu(l) Gheorghe (din județul Covasna). 2. Adj., s.m. (Locuitor) din municipiul Sfântu(l) Gheorghe. (Sfântu(l) /Gheorghe/ (n.pr.) + suf. -ean)

GHEORGHIÁNCĂ, gheorghiénce, s.f. Femeie născută și crescută în municipiul Sfântu(l) Gheorghe (din județul Covasna). ♦ Locuitoare din municipiul Sfântu(l) Gheorghe. (gheorghian + suf. -că)

CÉDI s. m. Unitate monetară în Ghana. (cf. engl. cedi < fante (varietate a limbii akan vorbită in Ghana, aparținătoare a gr. kwa din S Ghanei și SE Coastei de Fildeș) sedị = scoică mică) [MW, AHDEL]

TWI s. n. 1. Dialect principal al limbii akan (1) (alături de fante2). 2. Limbă literară bazată pe dialectul twi (1) și folosită de populația akan (2) (de ex., de către ashanti (1)). (cf. engl. twi) [MW, AHDEL]

FÁNTE2 Subst. 1. S. n. Dialect principal al limbii akan (1) (alături de twi (1)). 2. S. m. Membru al populației vorbitoare a dialectului fante2 (1) din Ghana. (cf. engl. fante, fanti) [AHDEL]

SANMARINÉZ, -Ă, sanmarinézi, -e, s.m. și f., adj. 1. S.m. și f. Persoană care face parte din populația de bază din San Marino (republică sau capitala ei omonimă) sau este originară de acolo. 2. Adj. Care aparține de San Marino sau populației sale, privitor la San Marino sau la populația sa. (San Marino (n.pr. < it. Santo Marino = Sfântul Marin) + suf. -ez)

INVENȚIÚNE s.f. 1. (Muz.) Fantezie, improvizație cu caracter polifonic; piesă instrumentală, de obicei pentru pian, cuprinzând două sau trei linii melodice, în care se folosesc procedeele polifonice. 2. V. invenție. [Pron. -ți-u-. / cf. it. invenzione, fr. invention].

JÚMBO s.n. Vehicul de transportat perforatoarele de forare în mine sau în străpungerile subterane. [Pron. gium-. / < americ., fr. jumbo – nume glumeț dat unui elefant].

LANSCHENÉT s.m. Infanterist german mercenar din timpul războaielor religioase purtate în sec. XV-XVI. [< fr. lansquenet, cf. germ. Landsknecht].

LEGIÚNE s.f. 1. Unitate militară romană compusă din aproximativ 6000 de oameni (infanteriști și cavaleriști). 2. Nume al unor formații militare neregulate din diferite epoci. ◊ Legiunea de onoare = unul dintre cele mai înalte ordine, în Franța, care se acordă pentru distincții militare și civile; legiunea străină = (în Franța și în Spania) corp de trupă format din mercenari, cu garnizoana în colonii și care era destinat asigurării autorității statului și administrației colonialiste. 3. (Fig.) Mulțime mare, organizată; ceată. [Var. leghion s.n., leghiune s.f. / cf. fr. légion, it. legione, lat. legio].

LIMFANGIECTAZÍE s.f. (Med.) Dilatație a vaselor limfatice. [Gen. -iei. / < fr. lymphangiectasie, cf. lat. lympha – apă, gr. angeion – vas, ektasis – dilatație].

LIMFANGIECTOMÍE s.f. (Med.) Rezecție a vaselor limfatice. [Gen. -iei. / < fr. lymphangiectomie].

LIMFANGIOSARCÓM s.n. (Med.) Tumoare malignă dezvoltată la nivelul vaselor limfatice. [Pl. -oame. / < fr. lymphangiosarcome].

MALAGUEÑA s.f. Dans popular spaniol, asemănător cu fandango; melodia acestui dans. [Pron. -ghe-nĩa. / < sp. malagueña – din Malaga].

CACIÚCEA s. f. dans andaluz plin de temperament, asemănător cu boleroul și fandangoul, executat solo de un bărbat sau de o femeie, cu acompaniament de chitară; melodia corespunzătoare. (< sp. cachucha)

UBERÁL, -Ă adj. (liv.) Referitor la sâni, al sânului. ◊ Fântână uberală = fântână din care apa iese prin sânii unei statui (reprezentând o nimfă, o silfidă etc.). [< fr. ubéral, cf. lat. uber – sân].

MIROBOLÁNT, -Ă adj. (Fam.) Minunat, fantasmagoric, ireal, fantastic. [< fr. mirobolant].

MÚZICĂ s.f. 1. Arta de a îmbina în mod armonios sunete pentru a exprima idei, sentimente. 2. Știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 3. Operă, bucată muzicală, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. 4. Formație instrumentală; orchestră. ◊ Muzică militară = fanfară; (fam.) a-i face (cuiva) muzică = a-i face (cuiva) gălăgie, scandal. [Var. musică s.f. / < lat., it. musica, fr. musique < gr. mousike – arta poeziei și a cântecului].

MUSIC-HALL s.n. Local înzestrat cu orchestră; cafe-concert, șantan. 2. Spectacol de fantezie pe fond muzical; muzical. [Pron. miusic-hol. / < engl., fr. music-hall].

NAZAREÉNI s.m. pl. 1. Denumire dată de evrei primilor creștini. 2. Adepți ai unei secte de fanatici creștini din Ungaria din sec. XIX. 3. Grup de pictori germani instalați la Roma la începutul sec. XIX, care se inspirau din idealismul naiv al primitivilor italieni. [Pron. -re-eni, sg. nazareean. / < fr. nazaréens].

NUMINÓS s.n. (Fil.) Termen folosit pentru componentele iraționale ale categoriei religioase „sfânt”, din care a fost eliminat conținutul moral. [Cf. it. numinoso].

OUABAÍNĂ s.f. (Med.) Glicozit extras dintr-o specie de strofant, folosit ca tonic cardiac. [Pron. o-ua-ba-i-. / < fr. ouabaïne < cuv. somalez].

OVÚL s.n. 1. Celulă sexuală produsă de ovar, care, după fecundație, dă naștere embrionului. ♦ Parte a carpelei plantelor fanerogame care, după fecundare, se transformă în sămânță. 2. Drajeu de forma unui ou, de obicei mare cât o cireașă, preparat din glicerină, solidificată, care conține un medicament. [Var. ovulă s.f. / < fr. ovule].

PATRÓN, -OÁNĂ s.m. și f. 1. Patrician roman socotit în raport cu clienții săi; stăpân socotit în raport cu sclavii săi eliberați. 2. Proprietar, stăpân al unei case de comerț, al unei întreprinderi, al unei fabrici etc.; exploatator. 3. Sfânt socotit protector al unei persoane, al unei comunități etc., care îi poartă numele. [< fr. patron, lat. patronus].

PEGOMANȚÍE s.f. Pretinsă artă de a ghici prin observarea apelor din fântâni. [Gen. -iei. / < fr. pégomancie, cf. gr. pege – fântână, manteia – divinație].

PELERINÁJ s.n. 1. Călătorie făcută într-un loc considerat sfânt; hagialâc. 2. (Fig.) Călătorie lungă și grea, cu multe opriri. [Var. pelerinagiu s.n. / < fr. pèlerinage].

PELOIDOTERAPÍE s.f. (Med.) Fangoterapie. [Pron. -lo-i-, gen. -iei. / et. incertă].

PERIBLÉM s.n. (Biol.) Țesut al meristemului terminal al unei tulpini sau al unei rădăcini la plantele fanerogame. [< fr. périblème].

PÍCA s.f. (Med.) Pervertire a poftei de mâncare. [< fr. pica, cf. lat. pica – coțofană].

PINÚLĂ s.f. 1. Lamă metalică în care este tăiată o fantă în a cărei axă se află un fir subțire și care, montată la capetele unei alidade, servește la determinarea prin vizare a direcției aliniamentelor. 2. Pană mică, aripioară, aripă. ♦ Fiecare dintre frunzulițele care constituie o frunză compusă de ferigă. V. foliolă. [< fr. pinnule, cf. lat. pinnula].

BUFÁNT, -Ă adj. (despre pantaloni, mâneci etc.) cu bufă, umflat. (< fr. bouffant)

POLAROÍD s.n. 1. Foaie de celofan folosită pentru polarizarea luminii. 2. Procedeu fotografic care permite obținerea unei imagini pozitive într-un interval de timp scurt. ♦ Aparat fotografic construit pe baza acestui procedeu. [Pron. -ro-id. / < fr. polaroïde, engl. polaroid – nume comercial].

POLÉNĂ s.f. (Mar.) Imagine de animal, figură statuară sacră sau profană care se sculpta ca ornament pe prora navelor. [Cf. it. polena, fr. poulaine < à la poulaine – polonez].

POLINÓZĂ s.f. Coriză alergică de origine polenică; boală de fân. [< fr. pollinose].

șop2, șopuri, s.n. (reg.) 1. șopron. 2. podul șurii unde se păstrează fânul. 3. umbrar.

PROBOSCÍDĂ s.f. (Zool.) Trompa elefantului. ♦ Trompa insectelor. [< fr. proboscide, cf. gr. proboskis, -idos].

PROBOSCIDIÉNI s.m.pl. Ordin de mamifere mari, greoaie, care au nasul prelungit cu o trompă, cuprinzând elefanții; (la sg.) animal din acest ordin. [Pron. -di-eni, sg. proboscidian. / fr. proboscidiens].

RELIEFÁNT, -Ă adj. (Rar) Evident, pregnant. [< reliefa].

RESTAURÁȚIE s.f. 1. Restaurare; (spec.) perioadă în istoria unor state, caracterizată prin readucerea pe tron a dinastiilor înlăturate în urma unor revoluții, lovituri de stat etc. 2. Stil în arta franceză din epoca restaurației burbonilor (1814-1830), care menține inspirația din arta antichității, dar care, sub influența romantismului, manifestă interes și pentru stilurile naționale ale goticului și Renașterii. ♦ Perioadă în istoria literaturii engleze, cuprinsă între 1660 și 1702, care se manifestă ca o reacție față de literatura fantezistă, sclipitoare a Renașterii elisabetane, orientându-se spre clasicism. [Gen. -iei. / cf. fr. restauration, lat. restauratio].

ROCAILLE adj. invar. Stil rocaille (și s.n.) = stil caracteristic sec. XVIII, caracterizat prin fantezia contururilor răsucite și prin imitarea unor elemente naturale, ca grote, stânci etc. [Pron. ro-cái. / < fr. rocaille].

RODOMONTÁDĂ s.f. (Rar) Lăudăroșenie, fanfaronadă. [< fr. rodomontade].

SAXHÓRN s.n. Instrument muzical de suflat, construit din alamă și întrebuințat în fanfare și orchestre cu rol de bariton. [Pl. -uri. / < fr. saxhorn, germ. Saxhorn < Sax – numele constructorului, Horn – corn].

SCLEROPROTEÍNĂ s.f. Proteină simplă cu structură fibroasă, foarte rezistentă, care există în țesuturile de susținere a fanerelor. [Pron. -te-i-. / < fr. scléroprotéine].

BLUZÓN s. n. veșmânt militar sau de sport, larg și comod, bufant până la șolduri. (< fr. blouson)

BLEFAROFIMÓZĂ s. f. micșorare a deschiderii fantei palpebrale. (< fr. blépharophimosis)

BLASFEMÍE s. f. defăimare, profanare a ceea ce este considerat sfânt; blasfem. (< lat. blasphemia)

BIZARERÍE s. f. ciudățenie, extravaganță; fantezie. (< fr. bizarrerie)

SPÉCTRU s.n. 1. Ansamblul radiațiilor de frecvențe diferite care alcătuiesc o radiație electromagnetică complexă. ◊ Spectru atomic = spectru creat prin tranziții electronice în atomii elementelor; spectru molecular = spectru creat prin tranziții între nivelele energetice ale moleculelor aflate în stare liberă. ♦ Ansamblu de valori pe care le poate lua o anumită mărime în condiții determinate. 2. Totalitatea radiațiilor electromagnetice ale unui corp ceresc dispuse în funcție de lungimea lor de undă sau de frecvență. ◊ Spectru solar = spectrul radiației emise de Soare. 3. Fantomă, vedenie, fantasmă. ♦ (Fig.) Ceea ce produce spaimă; pericol iminent. 4. Spectru floristic = raportul cantitativ, exprimat în procente, dintre familiile de plante care formează flora unui anumit teritoriu. [Pl. -re, (s.m.) -ri. / cf. fr. spectre, lat. spectrum].

SPERMATOFÍTE s.f.pl. Încrengătură a regnului vegetal, cuprinzând plantele cu flori și semințe; fanerogame; (la sg.) plantă din această încrengătură. [Sg. spermatofită. / < fr. spermatophytes, cf. gr. sperma – sămânță, phyton – plantă].

SPOROTRICÓZĂ s.f. (Med.) Boală provocată de unele ciuperci parazite, care se manifestă prin limfangită. [< fr. sporotrichose, cf. gr. spora – spor, thrix – păr].

STEFANIÁN s.n. (Geol.) Etajul superior al carboniferului de facies continental. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ni-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. stéphanien, cf. Saint-Étienne – bazin carbonifer în Franța].

STEGODÓN s.m. Mamifer fosil având caractere de trecere de la mastodont la elefant. [< fr. stégodon, cf. gr. stegos – acoperiș, odous – dinte].

STRÓFULUS s.n. (Med.) Prurigo infantil. [< fr. strophulus].

TAMBÚR s.m. Toboșar. ♦ Tambur-major = comandant cu grad de subofițer al unei fanfare militare; (peior.) plutonier. [< fr. tambour].

TAXIÁRH s.m. (Ant.) Comandant al unei unități din infanteria greacă. ♦ Comandant al unui corp de cavalerie sau al unei unități navale din Grecia antică. [Pron. -xi-arh. / < fr. taxiarque, gr. taxiarchos].

TEOFANÍE s.f. (Rel.) 1. Apariție sau manifestare a divinității în formă personală ori impersonală. 2. Obiect în care s-ar realiza manifestarea divină. [Pron. te-o-, gen. -iei. / cf. it. teofania, gr. theophaneia – apariție a divinității].

TIFÓN1 s.n. Țesătură de bumbac, întrebuințată mai ales la pansamente. [Cf. engl. tiffany].

WALPÚRGIC, -Ă, walpúrgici, -e, adj. (Despre un eveniment, o situație etc.) Coșmaresc, de coșmar. ♦ (În expr.) Noaptea walpurgică = noaptea din ajunul zilei de 1 mai, în care se spune că vrăjitoarele își dau întâlnire. (din germ. Walpurgisnacht < n. pr. Walpurgis (= Sfânta Walburga, decedată în 779 e.n. în Anglia și sărbătorită la întâi mai) + germ. Nacht = noapte) [MW]

TRIMÚRTI s.n. (Rel.) Asociere de cult și de doctrină a celor trei figuri din religiile indice: Buda, Șiva și Vișnu, ca formă unică de teofanie. [Cf. fr., it. trimurti < sanscr. trimurti].

TÚBĂ s.f. 1. Instrument muzical de suflat, din alamă, având tonul cel mai grav, folosit mai ales în fanfare. 2. (Anat.) Formațiune canaliculară. [< it., fr. tuba].

TÚTĂ s.f. 1. Instrument în formă de cilindru, folosit pentru prinderea țevilor rămase în gaura sondei. 2. Vas din material refractar în care se topesc minereurile pentru analiza pe cale uscată. [< germ. (Fang)-tute].

BAZILÍSC s. n. 1. (mit.) șarpe, ființă fantastică cu privire ucigătoare. 2. gen de șopârlă din America Centrală cu limba groasă, capul și gâtul scurte, coadă lungă, având pe cap o excrescență epidermică triunghiulară. 3. tun lung folosit pe galere. (< it. basilisco, gr. basiliskos)

URALIÁN s.n. (Geol.) Ultimul etaj al carboniferului de facies marin, corespunzător stefanianului. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -li-an. / cf. Ural – șir muntos din fosta U.R.S.S.].

UTOPÍE s.f. 1. Operă literară, filozofică sau politică în care se imaginează o lume ideală. 2. Proiect irealizabil; dorință irealizabilă; fantezie, himeră, vis. 3. Concepție politică sau socială generoasă, progresistă, dar irealizabilă pentru că nu ține seama de condițiile istorice-concrete date și de legile obiective ale dezvoltării societății. [Gen. -iei. / < fr. utopie, lat. utopia, cf. Utopia – titlul operei principale a lui Thomas Morus < gr. ou topos – loc care nu există].

VELÍT s.m. (La romani) Soldat din infanteria ușoară care stătea în fruntea legiunilor sau între cohorte și centurii. ♦ Soldat din armatele napoleoniene cu însărcinări de infanterie ușoară. [Cf. fr. vélite, it. velite, lat. veles].

VOLTERIANÍSM s.n. Filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel. [Pron. -ri-a-, scris și voltairianism. / < fr. voltairianisme, cf. Voltaire – scriitor și filozof francez].

BARÓC, -Ă adj. 1. stil ~ (și s. n.) = stil în arhitectură, pictură, literatură, muzică, predominant între sfârșitul Renașterii și mijlocul sec. XVIII, care cultivă libertatea și monumentalitatea formelor, ornamentația excesivă, inventivitatea și fantezia exprimării. ◊ stil de la sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului. 2. (fig.) exagerat; bizar, extravagant. (< fr. baroque, it. barocco)

ZUÁV s.m. Militar francez dintr-un corp de infanterie colonială. [Pron. zu-av. / < fr. zouave, cf. ar. zuâwa < cuv. berber].

ZOÁRH s.m. (Ist.) Conducător de elefanți în formațiile militare antice grecești. [Pron. zo-arh. / cf. it. zoarco < gr. zoarchos].

VOLÚM s.n. I. (Ant.) Manuscris antic al cărui capăt era legat de un bețișor în jurul căruia se înfășura. ♦ (Astăzi) Carte broșată sau legată; tom. II. 1. Spațiul ocupat de un corp. ♦ Mărimea spațiului unui corp, aflată cu ajutorul unei formule. 2. Debitul (de apă al) unei fântâni, al unui izvor, al unui fluviu etc. ♦ Cantitate de bunuri economice. 3. Forță, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument. ♦ Nivelul de intensitate sonoră al semnalelor audio. [Pl. -me, -muri. / < fr., it. volume, cf. lat. volumen – rulou, carte].

VIZIONÁR, -Ă adj. 1. (Despre oameni sau despre firea lor; adesea s.) Care este stăpânit de vise, de idealuri; care prevede și prevestește evenimente viitoare. 2. Fantastic, extravagant. [Pron. -zi-o-. / < fr. visionnaire].

VIOLATÓR, -OÁRE s.m. și f. 1. Cel care violează, care calcă legea, un drept etc.; infractor; profanator. 2. Cel care comite un viol. [Pron. vi-o-. / < viola + -tor].

VIOLÁRE s.f. Acțiunea de a viola și rezultatul ei; forțare; încălcare, profanare; siluire, pângărire. [Pron. vi-o-. / < viola].

VIOLÁ vb. I. tr. 1. A nu respecta, a călca o lege, o dispoziție. 2. (Jur.) A intra, a pătrunde (undeva) cu forța; a forța. ♦ A profana. 3. A silui, a necinsti (o fată, o femeie). [Pron. vi-o-. / cf. fr. violer, lat. violare].

BANDERÍE s. f. 1. ceată de oameni înarmați care însoțeau un nobil feudal în luptă. 2. detașament de infanterie. (< fr. banderie)

arhiatrós (-și), s. m. – (Înv.) Medic personal al al domnitorului, în epoca fanarioților; era în același timp medic al domnitorului și însărcinat cu supravegherea serviciilor sanitare și a farmaciilor. Ngr. ἀρχιιατρός, de la ίατρός „medic” (Gáldi 153). Sec. XVIII.

ARTEZÍAN, -Ă adj., s. f./ s. n. (fântână, izvor) din care apa țâșnește în sus. (< fr. artésien)

ARISTOFÁNIC, -Ă I. adj. propriu lui Aristofan. II. s. m. tetrametru anapestic folosit de Aristofan în comediile sale. ◊ vers antic dintr-un dactil și doi trohei. (< germ. aristophanisch)

APOFÁNTIC, -Ă adj. (log.) care evidențiază existența unui raport printr-o afirmație sau negație cu privire la ceva. (< fr. apophantique, gr. apophantikos)

ANTOFÍTE s. f. pl. fanerogame. (< fr. anthophytes)

ANGIOSPÉRME I. s. f. pl. încrengătură a fanerogamelor, plante cu ovulele închise în carpele. II. adj. (despre plante) cu sămânța închisă în fruct. (< fr. angiosperme/s/)

ALOFÁN s. n. argilă coloidală, amestec de silicați de aluminiu hidratați, care mărește plasticitatea maselor ceramice. (< fr., engl. allophane)

ALIGATÓR s. m. 1. crocodil lung, cu botul lat, din fluviile Americii și ale Chinei. 2. (fam.) amator pasionat de muzică (de jaz); fan. (< fr., engl. alligator)

ALFANUMÉRIC, -Ă adj. care utilizează literele unui alfabet și cifrele unui sistem numeric. (< fr. alphanumérique)

fil (-li) s. m. Elefant. – Var. pil. Mr. fil.Tc. (arab) fil, din per. pîl (Meyer 100; Șeineanu, II, 171; Eguilaz 167), cf. alb. filj, sb., bg. fil, sp. alfil. Sec. XVII, înv. Cf. fildeș. – [3360]

fíldeș s. n. Substanță din care sunt alcătuiți colții de elefant. – Mr., megl., fildiș.Tc. fil diși „dinte de elefant” (Șeineanu, II, 171; Lokotsch 607), cf. fil, cuman. fil tisi, sp. marfil, și de asemenea, ngr. φίλδισι, alb. filjdič, bg. ildiši, sb. fildiš. – [3367]

AERIÁN, -Ă adj. 1. Aflat în aer. ♦ Întâmplat, produs în aer. ◊ Alarmă aeriană = alarmă prin care se anunță un atac aerian inamic. 2. (Fig.) Diafan, transparent; gingaș, vaporos. [< fr. aérien].

AEROFÓR s.n. (Tehn.) Aparat care furnizează aerul necesar scafandrilor în timpul cât stau sub apă. [Pl. -foare, (s.m.) -fori. / < fr. aérophore, cf. gr. aer – aer, phoros – care poartă].

AFIȘÓR, -OÁRE I. s. m. f. cel care lipește afișe. II. s. n. dispozitiv pe care apar caractere alfanumerice comandate electric. (< fr. afficheur)

AFANÍT s. n. rocă cu granule fine, cu o contextură compactă. (< engl. aphanite)

AFANIPTÉRE s. f. pl. ordin de insecte aptere care sug sângele: puricii. (< germ. Aphanipteren)

ALFANUMÉRIC, -Ă adj. (Mat.; despre un sistem descriptiv) Care utilizează literele unui alfabet și cifrele unui sistem numeric. [Cf. fr. alphanumérique].

ALTHÓRN s.n. Instrument de suflat din alamă, folosit mai ales în fanfară. [Pl. -nuri. / < germ. Althorn].

ANGIOSPÉRME s.f.pl. (Bot.) Subîncrengătură a fanerogamelor, cuprinzând plante care au ovulele închise în carpele; (la sg.) plantă din această încrengătură. // adj. (Despre plante) Cu sămânța închisă în fruct. [Pron. -gi-o-, sg. angiospermă. / < fr. angiospermes, cf. gr. angeion – receptacul, sperma – sămânță].

BALÉSTRĂ s. f. 1. balistă. 2. salt, fandare la scrimă. (< it. balestra)

hierofaníe s.f. Act prin care se manifestă sacrul; relevare a unei entități sacre în tradiția spirituală a unui popor. (< fr. hiérophanie)

BALÉNĂ s. f. 1. mamifer cetaceu foarte mare. ◊ (fam.) persoană foarte grasă. 2. lamelă flexibilă, din fanoane de balenă (1), pentru a ține întinse gulerele la cămăși, corsetele etc. 3. spetează la ambarcațiile de sport. (< fr. baleine, lat. balaena)

ARTEZIÁN, -Ă adj. Izvor artezian = Izvor care țâșnește cu presiune din pământ; fântână arteziană = fântână țâșnitoare care aruncă apa în sus cu presiune. [Pron. -zi-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. artésien, cf. Artois – provincie în Franța].

VALÉT s.m. 1. Tânăr scutier în serviciul unui senior feudal. 2. (În trecut) Servitor care îngrijea de persoana și de garderoba stăpânului său. 3. Carte la jocul de cărți, reprezentând un cavaler; fante. [< fr. valet, cf. v.fr. vaslet < lat.med. vassus – scutier].

VAPORÓS, -OÁSĂ adj. 1. Diafan, fin, subțire. 2. Care nu are limită, contur precis; difuz, neclar. [Cf. fr. vaporeux, lat. vaporosus].

BALÉNĂ s.f. 1. Mamifer cetaceu foarte mare, care trăiește în mările reci. 2. (Fam.) Epitet pentru o persoană foarte grasă. 3. Lamelă flexibilă, făcută de obicei din fanoane de balenă, folosită pentru a ține întinse gulerele de cămăși, corsetele etc. [< lat. balaena, cf. it. balena].

AEROFÓR, -Ă I. adj. aerifer. II. s. n. aparat care furnizează aerul necesar scafandrilor sub apă. (< fr. aérophore, lat. aerophorus)

AERIÁN, -Ă adj. 1. care se află în aer. ◊ produs în aer. 2. referitor la aviație. ♦ linie ~ă = traseu aeronautic; alarmă ~ă = alarmă prin care se anunță un atac aerian. 3. (fig.) diafan, transparent; vaporos. 4. (fam.) distrat, visător. (< fr. aérien)

AERATÓR s. n. 1. aparat pentru aerație. 2. mașină de lucru în turnătorie pentru afânarea amestecului de formare. (< fr. aérateur)

ADENOLIMFANGIÓM s. n. limfangiom care conține celule limfatice. (< fr. adéno-lymphangiome)

ACRODINÍE s. f. maladie infantilă care se manifestă prin durere la extremități. (< fr. acrodynie)

ACQUA TOFÁNA [-CUA-] s. f. otravă celebră în Italia. (< fr. acqua-tofana)

ACETOFÁN s. n. folie transparentă din material plastic, pentru conturarea și colorarea imaginilor filmului de animație. (< fr. acétophane)

BUFÁNT, -Ă adj. (Despre pantaloni, mâneci etc.) Cu bufă, umflat, înfoiat. [< fr. bouffant].

CAPÉLĂ2 s.f. (Rar) Trupă de cântăreți, cu o orchestră mică; fanfară (militară). ♦ Orchestră. [cf. germ. Kapelle, it. cappella].

CAPÉLMAISTRU s.m. (Rar) Dirijor (al unei orchestre, al unei fanfare). [< germ. Kapellmeister].

arnăuțeásca s.f. (înv.) horă introdusă în epoca fanariotă de arnăuți

acél, adj. și pron.Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea.Mr. ațel, megl. țelea, istr. țel(a). Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus și ca pron. capătă un -a enclitic; ca rezultat al acestei adăugiri, se modifică structura fonetică a f. sing. aceia (‹ aceaiaaceaa), care se scrie și aceea. Prezența lui -a în cazurile prevăzute nu s-a respectat strict în limba populară și în poezie. < Lat. ecce ille, devenit *ecce illum sau *eccum illum (Diez, I, 337); Pușcariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v. prov., sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezintă incertitudini. Pușcariu, 9 și DAR cred că este rezultatul lui *eccum illum illac (cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Această ipoteză este imposibilă, deoarece confundă un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., și pentru că pleacă de la o pronunțare primitivă *acelà, greu de admis (dacă s-ar admite, ar fi trebuit să se păstreze, sau să se reducă la pronunțarea gravă, caz în care -a aton trebuia să devină -ă). T. Papahagi, din Morfologia limbii române, 1937, 19, o explică prin fonetică sintactică. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica și adj. și s. (pădurea verdea, azi pădurea verde; cf. trăsături ale acestei concordanțe absolute în pădurii verzi, care reproduce un mai vechi pădurii verzii, și forme invechite cum ar fi tuturor oamenilor, față de oamenilor buni). Reiese de aici că femeia aceia, datorită nuanței sale dublu demonstrative, și-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se înțelege mai puțin extinderea de la f. la m. și la cazurile oblice; dar numai dacă se concepe ca art., se explică faptul că, fiind aton, -a nu a devenit -ă. Der. același (f. aceiași), adj. și pron., unde -și reprezintă lat. sic „astfel”, cf. cineși, careși, acestași; în spiritul acestei comparații, cf. expresiile regionale și mai curînd infantile iciașa (‹ aici așa), coleașă (‹ colea așa); acelălalt (var. acel(l)alt), adj. și pron. Cf. cel.

azáp, azápi, s.m. (înv.) miliție otomană, ca infanterie de luptă

gagíst, –ă s. m. f. 1. actor angajat temporar; muzicant civil într–o fanfară militară. 2. creditor care a luat ceva ca amanet de la debitor. (din fr. gagiste)

CASTÉL s.n. 1. Construcție fortificată, medievală, prevăzută de obicei cu turnuri, înconjurată cu ziduri mari și cu șanțuri, care servea ca locuință seniorilor feudali; (astăzi) casă mare, luxoasă, clădită după arhitectura medievală. ◊ Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere; castel de apă = construcție de beton armat în care se păstrează apă pentru alimentarea unor fabrici, locuințe etc. 2. Fiecare dintre construcțiile metalice sau de lemn care sunt situate pe suprastructura unei nave. [Pl. -le, -luri. / < lat. castellum, cf. pol. kastel, germ. Kastell, it. castello].

CELOFÁN s.n. Foiță subțire și transparentă obținută din viscoză, folosită la împachetare. [< fr. cellophane].

CELOFANÁ vb. I. tr. A îmbrăca în celofan. [Et. incertă].

boághie, boághii, s.f. (reg.) căpiță, claie de fân.

fânăráș1, fânăráșe, s.n. (reg., înv.) felinar mic.

calcefánă, calcefáne, s.f. (reg.) crucea căruței (a carului), orcic, urcuș.

cășíță, cășíțe, s.f. (reg.) 1. alveolă de fagure, căsuică, căsuță. 2. solniță din coajă de mesteacăn; sărăriță. 3. despărțitură într-un sertar, chichiță, casetă, pui, sipet; despărțitură in șerpar. 4. firidă. 5. colacul fântânii; ghizdurile fântânii. 6. construcție de bârne umplută cu pietre. 7. chiotoare la cămașă. 8. zăbală.

cătămâi, cătămâie, s.n. (reg.) 1. buștean pus sub diferite butoaie. 2. bușteni atârnați de cumpăna fântânii; greutate, coinac, cărăvei.

cârlibónț, cârlibónțuri, s.n. (reg.) cui de lemn sau de fier din capătul cârligului cu care se scoate apă din fântână.

ceatlắu, ceatláie, s.n. (reg.) 1. (înv.) instrument de tortură circular, care se punea pe cap. 2. bucată de lemn, băț cu care se răsucește funia sau lanțul trecut peste o sarcină de fân sau lemne. 3. prăjină adăugată la inima căruței, spre a înhăma încă un cal. 4. bucată de lemn sau cârpă cu care se înnădește ceva; înnăditură. 5. apărătoarea saniei; gănjul cu care se leagă de sanie proțapul sau tânjala. 6. șervet pus în jurul capului contra durerilor de cap. 7. lemn care prinde loitrele coșului în partea dinainte, sus, pe care se poate ședea. 8. băț gros, bâtă, ciomag. 9. lemn gros, stâlp.

céngere s.f. pl. (reg.) funii legate de două bâte, cu care se aduce fân sau paie în spate.

cerpí, cerpésc, vb. IV (înv.) a scoate apă din fântână.

COMPÁNIE2 s.f. Subunitate (la infanterie sau la alte arme speciale) care intră în compunerea batalionului. [< fr. compagnie, cf. it. compagnia].

afanisí (-sésc, -ít), vb. – A nimici, a anihila, a distruge. – Var. afinisi. Ngr. ἀφανίζω, aorist ήφἀνιρα (Gáldi 139). – Der. afaniseală, s. f. (nimicire). Pentru var., cf. Graur, BL, IV, 65.

chilopán, -ă adj. (reg.) dolofan.

afîna (afînéz, afînát) vb. – A face ca un material solid să fie mai puțin compact sau mai moale. Lat. *affēnāre, de la fēnum „fîn”; este operația care se face de obicei cu fînul ca să se usuce, cf. *fēnārev. fr. fener, fr. faner. DAR îl derivă direct de la fîn.

ágă (-ále), s. n.1. Ofițer superior în armata turcă. – 2. Nobil de rang secundar, ofițer superior; este atestat în Munt. începînd de la 1620, în locul celui care înainte se numea căpitan de vînători. Era conducătorul militar al poliției, inspector al piețelor urbane și, după răscoala din 1655, conducătorul militar al infanteriei; avea închisoare proprie și tribunal la el acasă. Regulamentul Organic i-a acordat gradul de colonel. – Mr. aga. Tc. aga (Roesler 587, Șeineanu, II, 10; Lokotsch 28); cf. ngr. ἀγά, alb., bg. agá. Este un hibrid gramatical. La început, sing. său a fost agá, formă care explică pl. agale. Mai tîrziu sing. a fost asimilat cu tipul tată; astfel că astăzi sing. este m., în ciuda formei, iar pl. este f., în ciuda sensului. DAR tratează drept cuvinte distincte agá (pl. aghii, a cărui formă este falsă) și agă. Der. agesc, adj. (polițienesc); agie, s. f. (poliție; birou al unui agă); agoaie, s. f. (soție de agă); agiesc, adj. (polițienesc); Agachi, s. m. (aga), dim. de la ngr. ἀγάϰι, și considerat greșit nume propriu (Șeineanu, II, 11; Bogaci).

cioárcă s.f. (reg.) 1. țarcă, coțofană. 2. broască.

ciorobáră, ciorobắri, s.f. (reg.) 1. coțofană, ciorcușă, țarcă. 2. (la pl.) lișițele carului.

ciuciún (ciuciúr, ciuciór), ciuciúne (ciuciúre, ciucioáre), s.n. (reg.) 1. șipot, bijoi, ciuroi, izvor. 2. jghiabul de la fântână pe care curge apa; jghiabul teascului de vie.

ciufán, ciufáni, s.m. (reg.) varză fără căpățână.

ciurc, ciúrcuri, s.n. (reg.) semn pus în fânețe pentru interzicerea păscutului; opreliște, ciuhă.

clăpíță, clăpíțe, s.f. (reg.) căpiță de fân, purculeț.

cleanf, cleánfuri, s.n. (reg.) bucată de pâine, călcâi de pâine; colțuc, cârfan, câlfete, călhău, cărhan, clifan, clihan, crifoi, crihan.

aghiós (aghioáse), s. n. – Imn liturgic care începe cu: ἄγιος ὁ θεός. Mgr. ἄγιος „sfânt”. (DAR). – Der. aghiuță, s. m. (diavol), folosit mai frecvent ca nume propriu; este un dim. care există alături de sfîntulețul „diavolul”, expresie eufemistică avînd o nuanță comico-familiară.

clifán, clifáne, s.n. (reg.) bucată mare de pâine; cleanf, călhău, călhan, cărhan, câlfete, crihan, crifoi, codru, coltuc, dărab.

clocíob, clocioábe, s.n. (reg.) 1. culcuș în fân. 2. ascunzătoare, clocimp.

CORNÁC s.m. (Rar) Conducător de elefanți sau (p. ext.) de alte animale în India. [< fr. cornac, cf. port. cornaca].

aián (aiéni), s. m. – Personaj de vază în satul sau regiunea sa, notabil. Tc. ayan, din arab. a‘jân „ochi” (Șeineanu, II, 3; Lokotsch 38); cf. sb. ajan, fr. ayan (cf. Gamillscheg 64). Este termen propriu administrației turcești, care s-a păstrat numai în Dobr. N. N. Densusianu, Dacia preistorică, 1082, îl derivă fantezist din gr. ἄια.

cocâlteáță, cocâltéțe, s.f. (reg.) stog de fân mic.

códină, códini, s.f. (reg.) 1. lână de calitate proastă (de la cozile, picioarele și capul oilor); miezură. 2. rămășiță de grâu sau de porumb cu gunoaie; goz, zoană. 3. știulete de porumb pipernicit; ghijură, glodar, bahercă. 4. rămășițe de lemn; nuci, hebedig, vreascuri. 5. plantă din familia gramineelor care crește prin livezi și fânețe.

cof, cófuri, s.n. (reg.) 1. albie. 2. adâncitură de deasupra șoldului la vite; flămânzare. 3. căpiță de fân.

COȘMÁR s.n. 1. Vis care dă senzații de apăsare și de înăbușire. 2. (Fig.) Stare de grijă apăsătoare, obsedantă. [Pl. -ruri. / < fr. cauchemar, cf. v.fr. caucher – a izgoni, ol. mare – fantomă].

COTILEDÓN s.n. 1. Frunzuliță cu rezerve nutritive care se găsește în embrionul unei plante fanerogame. 2. Fiecare dintre cei doi lobi ai placentei. [< fr. cotylédon, cf. gr. kotyledon – cavitate].

colaríu, colaríi, s.m. (reg.) 1. rotar. 2. (la sg.) fân.

coldúș, coldúși, s.m. (reg.) 1. cerșetor, milog, sărac. 2. orfan. 3. (la pl.) copii mici murdari. 4. monstru.

CRISELEFANTÍN, -Ă adj. (Despre obiecte de artă) Făcut din aur și fildeș. [< fr. chryséléphantin, cf. gr. chrysos – aur, elephas – fildeș].

copețeá, copețéle, s.f. (reg.) mănunchi de fân sau de paie (cât iei în furcă).

cor s.n. (reg.) 1. dans în formă de cerc sau de roată. 2. ceață, cerc adunare, horă. 3. fân adunat în pătrate în mijlocul cărora se vor face căpițele; horitură.

córcie, córcii, s.f. (reg.) 1. speteze ce se pun pe o sanie pentru a aduce fân. 2. sac întins pe două bețe, în care se pune fân cailor; agățat de oiște, e folosit în timpul călătoriei. 3. sanie de cărat lemne; căruță pe două roate de cărat butuci. 4. scară de coborât obiecte grele (butoaie). 5. iesle din nuiele pentru oi. 6. covercă, covergă (v.).

corcofán, corcofáni, s.m. (reg.) păduche mare.

álbie (álbii), s. f.1. Matcă a unui rîu. – 2. Covată, copaie, vas făcut dintr-un trunchi scobit. Lat. alveus, pop. albea (Pușcariu 58; Candrea-Dens., 43; REW 320; DAR; Graur, BL, V, 87); cf. mil. albio, ven., tarent. albi, piem. arbi, fr. auge (it., sp., port. alveo sunt neol.). Rezultatul normal trebuia să fie *albiu, pe al cărui pl. albii s-a format din nou un s. albie (ca săbii-sabie); după DAR, forma de sing. se explică printr-un pl. n. *alvia. Pentru sensul 2, cf. glosa din CGL „alveus, lignum excavatum in quo lavantur infantes”. -Der. albier, s. m. (persoană care face albii); albioară, s. f. (albiuță), pe care Candrea-Dens., 44, îl pun inutil în legătură cu lat. alveola. Din rom. provine rut. alibijka (Candrea, Elemente, 404).

corlátă1, corláte, s.f. (reg.) 1. iesle. 2. îngrăditură sau colibă pentru vite. 3. împletitură de formă bombată care se așază pe car când se transportă snopi sau fân; loitre, șuiană. 4. poliță în jurul cuptorului pe care se țin vase de bucătărie și alte lucruri mărunte; prichici, rapt, tăpșan. 5. parapet, rampă, balustradă. 6. ramă pe care se întinde postavul ca să se usuce. 7. bancă, scaun. 8. scândură de gard; lăturoi, răzlog, țăpușă; gard făcut din aceste scânduri. 9. (la pl.) dependințele casei țărănești. 10. spalier pentru viță de vie. 11. (la pl.) lemnele pe care stă coșul casei.

cornofán, cornofáni, s.m. (reg.) salcâm, mălin.

cosalău, cosalăuri, s.n. (reg.) loc destinat cositului; fâneață.

cosaștínă, cosaștíne, s.f. (reg.) holdă cosită pentru nutreț la vite; loc cosit de curând; fânaț de deal.

CULT s.n. 1. Adorare mistică a unor ființe reale sau fantastice ori a unor idei abstracte; act religios făcut în cinstea unei divinități. ♦ Totalitatea ritualurilor unei religii. 2. Religie, confesiune. 3. Sentiment de admirație, de respect, de dragoste profundă pentru cineva sau ceva. [Pl. -te, -turi. / < fr. culte, cf. lat. cultus].

CULTIVATÓR s.n. Mașină agricolă pentru fărâmițarea și afânarea pământului arat. // s.m. și f. Persoană care se ocupă cu cultura pământului, a plantelor etc. [Cf. fr. cultivateur].

cotrihói s.n. (reg.) fân buruienos.

crâmf s.n. (reg.) bucată mare de pâine; cârfan, călcâi, strujen.

crep, crépuri, s.n. (reg.) 1. scara de deasupra ieslei din care mănâncă caii fânul. 2. jghiab de adăpat vitele.

cristofór s.m. (pop.) iarba sfântului Cristofor; osbalț.

crúnă, crúne, s.f. (reg.) fântână, izvor.

cureác s.n. sg. (reg.) fânul dintr-un stog aflat pe sfârșite.

curétic, curétice, s.n. (reg.) o parte dintr-o căpiță de fân.

fan, fánuri, s.n. (înv.) cutie de lanternă, de felinar.

fanaragíu2, fanaragíi, s.m. (înv.) fanariot.

fandasiós, -oásă, s.m. și f. (înv.) vanitos, înfumurat.

fanfarónic, fanfarónică, adj. (înv.) de fanfaron.

fânărél, fânăréle, s.n. (reg., înv.) felinar mic.

fândác, fândácuri, s.n. (înv.) proiectil de piatră (aruncat cu o mașină specială de luptă).

fânéște adv. (înv.) ca fânul (în expr.) a tăia fânește = a tăia până la pământ.

fânós, -oásă, adj. (reg.) ca fânul; bogat în fân.

fânsáică, fânsăici, s.f. (reg.) maidan, loc rămas gol după tăierea copacilor.

fântână, fântâni, s.f. 1. (înv.) apă care izvorăște, izvor. 2. (reg.) hogeac, ochiul-podului, uroaie, marchioță, fumar, băgeagă, cucuvaie, cucumea, cubea.

fântâneá s.f. (reg.) 1. ulcer artificial. 2. moalele capului (la copiii mici).

fântânícă, fântâníci, s.f. (reg., înv.) rană la piciorul vitei.

fârfânátic, fârfânátică, adj. (înv.) flecar, palavragiu.

MALAGUEÑA s.f. Dans popular spaniol de perechi, cu ritm lent, asemănător cu fandango, în care dansul alternează cu cântecul; melodia corespunzătoare. [Pr.: -ghé-nĭa] (< sp. malagueña < n.pr. Málaga) [et. și DRAE]

fenér, fenére, s.n. (reg.) fanarul sau felinarul morii.

fétvă, fetvále, s.f. (înv.) sentință dată de muftiu (interpretul legii mahomedane) în cazuri dificile (în perioada fanariotă).

firúță s.f. (reg.) 1. plantă ierboasă cu spic, folosită ca nutreț de vite; fân. 2. plantă acvatică cu tulpină culcată, cu frunze dulci, comestibile; rourică.

fulău s.m. (reg.) 1. (fam.) fanfaron, pierde-vară. 2. plantă denumită și romaniță-puturoasă, fulică.

funduríe, funduríi, s.f. (reg.) platforma de scânduri pe care e așezat fânul.

furcér, furcéri, s.m. (reg.) furcă de fier; cârlig de scos fân.

frucitúră s.f. (reg.) 1. căpiță de fân mai mare. 2. bifurcare.

gáriște s.f. (reg.) luncă, rât, fânaț.

DIAFANOMÉTRU s.n. Aparat pentru determinarea tulburării apei prin măsurarea transparenței ei. ♦ Instrument de măsură a vizibilității. ♦ Aparat cu care se determină opacitatea (sau transparența) hârtiei. [< fr. diaphanomètre].

DINOTÉRIU s.m. Mamifer fosil uriaș, asemănător elefantului, având doi fildeși îndoiți la falca de jos și mai multe măsele. [Pron. -riu. / < fr. dinothérium, cf. gr. deinos – groaznic, therion – fiară].

hantaríg, hantaríge, s.n. (reg., înv.) cumpăna fântânii.

harțibúrie s.m. (înv.) câine sfânt la armeni (după o calomnie a grecilor la adresa armenilor).

hodobáie, hodobăi, s.f. (reg., înv.) 1. măsură de capacitate cu care se măsura fânul. 2. grămadă mare.

hodrânc, hodrâncuri, s.n. (reg.) uneltele de lucrat la fân (furca, grebla, coasa).

horeálă, horéli, s.f. (reg.) strânsul sau risipitul fânului în hore (poloage).

hortúm, hortúmuri, s.n. (înv.) 1. trompă (de elefant), proboscidă. 2. furtun, tulumbă.

hostopoácă s.f. (reg.) furcitură, claie de fân.

hulúz, hulúzi, s.m. (reg.) par, sul, drug (de la car) cu care se apasă fânul când se transportă.

ELEFANTIÁZIS s.n. (Med.) Boală caracterizată prin îngroșarea exagerată a pielii, generalizată la membrele inferioare și la organele genitale externe, care sunt deformate printr-un edem enorm. [Pron. -ti-a-. / < fr. éléphantiasis, cf. lat. elephantiasis – lepră].

ELEFÁNTIC adj. Care este în legătură cu elefanții; de elefant. [< fr. élephantique].

ELEFANTÍN, -Ă adj. Care se aseamănă cu un elefant; propriu elefantului. [< fr. élephantin].

ibrictár, ibrictári, s.m. (înv.) slujbașul Curții fanariote care prezenta domnului ibricul de spălat mâinile.

ipílă s.f. (reg., înv.) 1. sulul carului, inima carului. 2. prăjină de lemn lungă cu care se lucrează la strânsul fânului.

isagogíe s.f. (înv.) introducere în sfânta scriptură.

DÂRÎ́, dârắsc, vb. IV. Tranz. (Popular) A călca (ceva) lăsând dâre. Cine dracul te-a adus... Să-mi calci tu locurile, Să-mi încurci fânețele, Să-mi dârăști livezile, Și să-mi paști ierburile? TEODORESCU, P. P. 627. – Variantă: dârá vb. I (TEODORESCU, P. P. 67)

SÂM adj.m. v. sfânt (I).

POMĂZUÍ, pomăzuiésc, vb. IV. Tranz. (Înv.) 1. A învesti (un domnitor) în funcție, prin ungere cu mir; a mirui. Înalt-preasfințitul Teoctist ... a ieșit la direptate să pomăzuiască pe vodă Ștefan. SADOVEANU, F.J. 14. 2. A boteza. Nu-i mai ajunge tu să-mi pomăzuiești băietul. CONTEMPORANUL, VII 501.

árhón s. m. – (Înv.) Boier. – Var. arhonda. Ngr. ἄρχων, gen. ἄρχοντας (Gáldi 154). Sec. XVIII. S-a aflat în concurență cu neol. arhonte, s. m., arhontat, s. n. (arhontat), din fr. Astăzi ieșit din uz, a fost titlu de politețe în epoca fanarioților, ca chir.Der. arhonie, s. f. (noblețe); arhondar, s. m. (călugăr care răspundea de primirea călătorilor), din ngr. ἀρχοντάρης (sec. XVIII); arhondăreasă, s. f. (călugăriță care răspundea de primirea călătorilor); arhondaric, s. n. (salon destinat călătorilor, în mănăstiri), din ngr. ἀρχον-ταρίϰι; arhondărie, s. f. (salon de primire în mănăstiri); arhondologie, s. f. (heraldică), din ngr. ἀρχοντολογία; arhondologiu, s. n. (carte a boierilor).

izgorất, -ă, adj. (reg.; despre cereale și fân) 1. stricat de căldură, încins, incitat, aprins (fără flacără). 2. uscat, vechi. 3. răsărit.

izmenitúră, izmenitúri, s.f. (reg.) fason, fandoseală, fasoleală.

împilá, împiléz, vb. I (reg., înv.) 1. (despre iarbă) a călca în picioare. 2. (refl.) a nu se dezvolta, a se pipernici, a se chirci. 3. (despre fân) a îndesa, a presa. 4. (despre cal) a-l împiedica (prin legarea gâtului de un picior dinainte). 5. (fig.) a apăsa, a face să se apleca; a îndupleca. 6. a împovăra cu dări, a asupri, a oprima. 7. a combate, a disprețui. 8. (fig.) a biciui.

ESCADRÓN s.n. Subunitate de cavalerie, corespunzând companiei de infanterie. [Pl. -oane. / < fr. escadron].

ETERÁT, -Ă adj. Subtil, fin; diafan. [Cf. fr. éthéré].

áripă (-pi), s. f.1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).

înfurcá, înfurchéz, vb. I (reg.) 1. a lua fân în furcă. 2. a (se) desface (ceva) în două părți, în doi craci (cu furca); a (se) bifurca, a se încrăci. 3. (fig.) a avea de furcă cu cineva, a se încăiera.

EXTIRPATÓR, -OÁRE adj. Care extirpă, care scoate. // s.n. Unealtă mecanică care servește la smulgerea buruienilor dintr-un teren de cultură și la reafânarea superficială a solului. [Cf. fr. extirpateur].

EXTRAVAGÁNT, -Ă adj. Care dorește, care caută să iasă din comun; bizar, fantastic, excentric. ♦ Neobișnuit, ciudat. [< fr. extravagant].

FABULÁ vb. I. tr. A construi fabulații, a povesti întâmplări fantastice, imaginare. [< fr. fabuler].

FABULÓS, -OÁSĂ adj. 1. Foarte mare, extraordinar. 2. Minunat, fantastic, ca în povești. [Cf. fr. fabuleux, lat. fabulosus].

FANÁ vb. I. refl. A se ofili, a se trece, a se veșteji. [< fr. faner].

FANÁT, -Ă adj. Ofilit, vestejit, trecut. [Cf. fr. fané].

FANATÍSM s.n. Zel excesiv, credință religioasă dusă la extrem. ♦ Devotament pătimaș, temerar pentru o credință, pentru o idee etc., manifestat și printr-o intoleranță violentă față de adversari. [< fr. fanatisme].

FANATIZÁ vb. I. tr. (Rar) A face pe cineva să devină fanatic. [Cf. fr. fanatiser].

FANDÁ vb. I. intr. (Sport) A înainta cu un picior, îndoindu-l și lăsând greutatea corpului pe el, ținându-l pe celălalt perfect întins. [Cf. fr. se fendre].

FANDÁNGO s.n. Dans spaniol cu un ritm vioi și pasionat, care se execută cu acompaniament de chitară și de castaniete; melodia acestui dans. [< fr., sp. fandango].

FANIÓN s.n. Steguleț folosit pentru semnalizare. [Pron. -ni-on. / < fr. fanion].

FANÓN s.n. (Biol.) 1. Lamelă cornoasă de pe maxilarul superior al balenelor. 2. Îndoitură a pielii care atârnă sub gâtul bovinelor. [< fr. fanon].

FANTÁSC, -Ă adj. Ciudat, bizar. [< fr. fantasque].

FANTASMAGÓRIC, -Ă adj. Care are aspectul unei fantasmagorii; ireal, fantastic. [< fr. fantasmagorique].

FANTÁSMĂ s.f. 1. Stafie, nălucă, fantomă. 2. (Fig.) Imagine, priveliște neclară, ireală. ♦ Produs al imaginației, himeră. [< fr. fantasme, it. fantasma, cf. gr. phantasma].

FANTÁSTIC, -Ă adj. 1. Plăsmuit, creat de imaginație, fără existență reală. 2. De necrezut, neobișnuit, minunat. 3. (Despre oameni) Cu idei și purtări originale, fantezist. 4. (și adv.) Extraordinar. // s.n. Categorie a esteticii desemnând dezvăluirea frumosului prin plăsmuirea unui orizont care nu există în realitate. [< fr. fantastique, it. fantastico, cf. lat. phantasticus].

FÁNTĂ s.f. Deschidere strâmtă care permite comunicarea unui spațiu închis cu exteriorul; crăpătură. [< fr. fente].

FANTÓMĂ s.f. 1. Nălucă, stafie; vedenie. 2. (Fig.) Plăsmuire. [Var. fantom s.n. / < fr. fantôme].

FANTÓM s.n. v. fantomă.

FANTOMÁTIC, -Ă adj. Cu aspect de fantomă; (fig.) vag, neprecis. [< fr. fantomatique].

FEERÍE s.f. 1. Priveliște frumoasă, fantastică (ca în basme). 2. Operă dramatică cu subiect și personaje fantastice și cu o montare strălucitoare. [Pron. fe-e-, gen. -iei. / < fr. féerie].

învăluitúră s.f. (înv.) 1. rostogolire, prăvălire de valuri. 2. tulburare, frământare; (la pl.) necazuri, neajunsuri. 3. amestec de fân și paie pentru vite.

FILIÓQUE s.n. (Bis.) Principiu dogmatic catolic, potrivit căruia „sfântul duh” provine atât de la Dumnezeu-tatăl, cât și de la Dumnezeu-fiul. [Pron. -li-oc-ve. / < lat. filioque].

FIORITÚRĂ s.f. (Muz.) Notă sau grup de note care servesc să împodobească melodia, executându-se după fantezia interpretului; înfloritură. [Pron. fio-. / < it. fioritura].

FREÁTIC, -Ă adj. Apă freatică = pânză de apă subterană provenită din apa de infiltrație, din care se alimentează izvoarele și fântânile. [Pron. fre-a-. / < fr. phréatique, it. freatico, cf. gr. phreas – puț].

jip4, jipi, s.m. (reg.) legătură, maldăr (de paie, de fân, de răchită, de strujeni), bâlie.

jipán, jipáni, s.m. (reg.) 1. prăjină. 2. tufan, stejar. 3. (fig.) om mare, spătos; novac.

júpă s.f. (reg.) regiune cu ierbiș, fâneață.

GAGÍST, -Ă s.m. și f. (Rar) Actor angajat temporar (cu leafă). ♦ Muzicant civil într-o fanfară militară. [< fr. gagiste].

GIMNOSPÉRME s.f.pl. Subîncrengătură a fanerogamelor, cuprinzând plante ale căror semințe se dezvoltă pe o carpelă deschisă; (la sg.) plantă din această subîncrengătură. [Sg. gimnospermă. / < fr. gymnospermes, cf. gr. gymnos – descoperit, sperma – sămânță].

măcărắu s.n. (reg.) mâner de învârtit roata fântânii.

GRECOMÁN, -Ă s.m. și f. (Peior.) Partizan, admirator fanatic al grecilor. [Cf. fr. grécomane].

GRENADIÉR s.m. 1. Soldat însărcinat să arunce grenade. 2. Soldat dintr-o unitate de elită a infanteriei, în unele țări. [Pron. -di-er, var. grenadir s.m. / < fr. grenadier, germ. Grenadier].

atîrná (atî́rn, atîrnát), vb.1. (Tranz.) A agăța, a suspenda de ceva. – 2. (Intranz.) A sta suspendat, a cădea liber în jos. – 3. A se apleca într-o parte, a se înclina. – 4. A se apleca spre pămînt cu toată greutatea (dar fără a se desprinde de un punct fix determinat). – 5. A depinde de cineva sau ceva. – 6. A șovăi, a oscila. Origine incertă. Este posibil să fie vorba de lat. tornāre, în compunere cu ad; dar evoluția fonetică ar implica mari greutăți. Totuși, accepția etimonului, aceea de „a întoarce” sau „a devia”, ar explica într-un mod satisfăcător evoluția semantică, ceea ce nu este cazul pentru celelalte ipoteze prezentate. Pe de altă parte, sensul der. atîrnătoare nu poate fi pus în legătură în niciun fel cu vreunul din sensurile actuale ale lui a atîrna, și se explică numai pe baza unui sens derivat de la tornare, ca rom. înturna, fr. détourner. După Cihac, II, 476, din mag. átérni „a întinde peste ceva”. DAR pleacă de la tîrn „mărăciniș”, ipoteză riscantă datorită debilității punctului de contact presupus între cele două noțiuni (atîrna ar fi un cuvînt păstoresc, care s-a referit mai întîi la lîna care rămînea agățată în mărăciniș). Giuglea, Dacor., III, 1090, pleacă de la un lat. *adtrutinare, ipoteză la fel de fantezistă ca cea a lui Diculescu, Elementele, 492, bazată pe *atîrna, der de la gr. *ἀρτάνω și acesta din urmă de la ἀρτάω. În sfîrșit, Scriban se gîndește la o posibilă legătură cu tîrnă „coș de nuiele”. Der. atîrnat, s. m. (bîrna de la armătura acoperișului); atîrnătoare, s. f. (țarc în care se închid oile pentru a le separa de miei, sau pentru ca să doarmă); atîrnător, adj. (care atîrnă; agățat; care depinde de ceva); atîrnătură, s. f. (atîrnare, suspensie; zdreanță); neatîrnare, s. f. (independență); neatîrnat, adj. (independent); tîrnaț, s. n. (Trans., balcon, terasă); care pare o formație regresivă pe baza pl. atîrnați; totuși, Cihac, II, 533 și Scriban o explică prin mag. tornác, care pare mai curînd împrumutat din rom.

molceág, -ă, molcégi, -ge, adj. (reg.) 1. care nu e uscat bine (fânul). 2. încet la treabă. 3. (despre băuturi) slab, cu puțin alcool.

moșlíc, moșlícuri, s.n. (reg.) lături și fân amestecate pentru hrana vitelor.

motohalíță, motohalíțe, s.f. (reg.) 1. fantomă, arătare. 2. persoană mare, greoaie. 3. femeie urâtă, prost îmbrăcată.

mumói, mumoáie, s.n. (reg.) 1. grămadă de fân. 2. moviliță, hotar între loturi de pământ.

murgílă s.m. (pop.) 1. Amurg, crepuscul. 2. Fantomă (stafie, strigoi) ce umblă în amurg.

napravál s.n. (reg.) plantă de fânețe folosită împotriva unor boli ale păsărilor.

năgláb, năglábe, s.n. (reg.) sarcină de lemne, de fân.

IMAGINÁȚIE s.f. Capacitatea omenească de a transforma reprezentările care reflectă realitatea existentă și de a crea pe această bază noi reprezentări; invenție. ♦ Închipuire, fantezie. [Gen. -iei, var. imaginațiune s.f. / cf. fr. imagination, lat. imaginatio].

IMPIETÁTE s.f. Lipsă de pietate față de ceva considerat sfânt; (p. ext.) jignire adusă față de cineva sau de ceva care merită venerație; sacrilegiu. [Pron. -pi-e-. / cf. fr. impiété, lat. impietas].

născocór, născocoáre, adj., s.m. și f. (reg.) (persoană) care crede că știe orice; fanfaron, încrezut.

năvấlcă s.f. (reg.) cantitate de fân, de paie care se taie dintr-o singură tragere de coasă sau care se ia o dată cu furca; pală.

nebuneálă, nebunéli, s.f. (pop.) 1. nebunie. 2. idee, fantezie, manifestare de om nebun; toană, trăzneală. 3. turbare. 4. boală a albinelor. 5. (la pl. nebunele) zburdălnicii, năzdrăvănii, năzbâtii. 6. ciumăfaie. 7. măselariță. 8. (la pl. nebunele) plantă erbacee cu fructe otrăvitoare; sălbație.

INFANTERÍST s.m. Militar din infanterie; pedestraș. [Cf. germ. Infanterist].

INFÁNTE, -Ă s.m. și f. Titlu dat copiilor regilor Spaniei (și ai Portugaliei) în afară de primul născut. [< sp. infante].

INFANTÉRIE s.f. Parte a forțelor armate cuprinzând trupele care luptă de obicei pe jos. [Pron. -ri-e, gen. -iei. / < fr. infanterie, cf. germ. Infanterie, it. infanteria].

INFANTICÍD s.n. Ucidere a propriului copil nou-născut; pruncucidere. [< fr. infanticide, cf. lat. infans – copil, caedere – a ucide].

INFANTÍL, -Ă adj. 1. De (pentru) copii, al copiilor. ◊ (Med.) Paralizie infantilă = poliomielită. 2. (Fig.) Copilăresc, pueril; neserios. [< fr., it. infantile, cf. lat. infans – copil].

INFANTILÍSM s.n. Rămânere în urmă a dezvoltării, manifestată prin păstrarea la vârsta adultă a unor caracteristici morfologice și funcționale specifice copilăriei. [< fr. infantilisme, cf. lat. infans – copil].

nesfințíre s.f. (înv.) profanare, pângărire.

balîc (balấci), s. m. – Calcan (Rhombus maximus). Tc. (kalkan) balik (DAR). – Var. balîc, s. n. (conservă sărată de sturion), coincide cu rus. balyk. -Der. balîcdiș, s. n. (fanon de balenă, înv.) din tc. balik diși „dinte de pește” (Hasdeu 2376; DAR), introdus în sec. XVIII, ieșit din uz.

ninerá, nineréz, vb. I (reg.) 1. a alinta, a dezmierda, a mângâia, a răsfăța. 2. (refl.) a se afecta, a se fandosi, a se sclifosi.

nineráre, ninerắri, s.f. (reg.) 1. alintare, dezmierdare, mângâiere; răsfățare. 2. afectare, fandosire, sclifosire.

ninerát, -ă, adj. (reg.) 1. alintat, răsfățat, râzgâiat. 2. afectat, fandosit, sclifosit.

ogrinjós, -oásă, ogrinjóși, -oáse, adj. (reg.) (fân) cu multe cotoare. 2. slab, sfrijit.

pahúță, pahúțe, s.f. (reg.) pală (pahă, palhă) mică de fân, de iarbă.

palísă, palíse, s.f. (reg.) pală de fân sau de iarbă.

pámeș, pámeșe, s.n. (reg.) fiecare dintre cele două părți ale ale sacului umplut cu paie sau cu fân, pus pe spatele calului.

pánză, pánze, și pănji, s.f. (reg.) fiecare din prăjinile așezate pe vârful stogului de fân; păușă.

parfanár, parfanári, s.m. (reg.) vagabond.

partắu s.n. (reg.) nume de fânaț.

păhuíe, păhuí, s.f. (reg.) 1. ramură de fag pusă la stâlpul porții de 23 aprilie. 2. căpiță mare de fân. 3. (la pl.) prăjinile lungi așezate pe vârful clăilor de fân sau peste coama șirelor de paie; martaci, panze, păuși, păuze. 4. persoană înaltă, slabă și neîndemânatică.

păiér, păiéri, s.n. și m. 1. saltea umplută cu paie sau cu fân; mindir, părnăjac, sălmăjac, străjac. 2. construcție în care se păstrează nutrețul de vite; șopru, șură, magazie, fânar. 3. fiecare dintre cele două lemne cu care doi oameni aduc fânul pentru a-l așeza în claie. 4. parte a batozei prin care ies paiele. 5. (s.m.) muncitor agricol care cară paiele la treierat.

păioágă s.f. (reg.) s.f. (reg.) fân păios.

păișí, pers. 3 sg. păișéște, vb. IV refl. (reg.; despre fân, iarbă) a se usca, a se păli, a se trece.

păișít, -ă, adj. (reg.; despre fân, iarbă) care s-a uscat prea tare, care s-a trecut, care s-a pălit (de arșiță).

păiușág s.n. sg. (reg.; cu sens colectiv) fân păios.

păleiánă s.f. (reg.) plantă ce răspândește un miros plăcut de fân proaspăt; pălciană, vițelar.

păléu, păléi, s.m. (reg.) fiecare dintre drugii de lemn cu care se transportă grămezile de fân la locul unde se clădește claia.

pălí2, pălésc, vb. IV (reg.; despre iarbă, fân) a așeza în pale; a pălui.

pălíe2, pălíi, s.f. (reg.) 1. cobila plugului. 2. leasă adăugată saniei pentru a putea încărca cu lemne, cu fân, cu paie etc.

pălimár, pălimáre, s.n. (înv. și reg.) 1. par, stâlp. 2. bârnă, grindă, cumpănă (la fântână). 3. țăruș, pripon. 4. împrejmuire de scânduri la prispa sau pridvorul casei țărănești; balustradă, parmaclâc, grilaj. 5. (înv.) întăritură, parapet. 6. cerdac, pridvor, foișor, balcon. 7. (reg.) acoperiș oblic care apără de ploi și zăpadă treptele intrării la o casă. 8. (reg.) șopron. 9. (reg.) îngrăditură la strunga oilor. 10. (reg.) corlată. 11. (reg.) targă. 12. (reg.; cu sens colectiv) paie rezultate de la treierat. 13. (reg.) cablu întins de-a curmezișul râului de care se ține podul plutitor.

păloáie, păloáie, s.f. (reg.) grămadă de fân, de paie.

păloní, pălonésc, vb. IV (reg.; despre spice și fân) a aduna în mănunchiuri; a clădi în stog.

păluí1, păluiésc, vb. IV (reg.) 1. (despre iarbă, fân) a așeza în pale; a păli. 2. a așeza în straturi, în grămezi. 3. (despre cereale) a vântura. 4. (despre obraz) a se înroși, a se îmbujora.

păluiálă1, păluiéli, s.f. (reg.) 1. așezare a ierbii, a fânului în pale. 2. așezare în straturi, în grămezi. 3. dărăcire (a lânii). 4. vânturare (a cerealelor).

păluíre, păluíri, s.f. (reg.) 1. așezare a ierbii sau a fânului în pale; păluit. 2. vânturare a cerealelor; păluit.

părág s.n. (reg.) fân de calitate inferioară, cu buruieni.

părțitúră, părțitúri, s.f. (reg.) loc unde iarna se dă fân la oi.

bîrfí (bîrfésc, bîrfít), vb.1. A vorbi de rău, a denigra. – 2. A flecări, a îndruga verzi și uscate. Creație expresivă (Iordan, BF, II, 192), bazată pe consonanța blf, mlf, care trebuie să sugereze ideea de obiect flasc (bolfă, boarfe), sau de a amesteca în mod confuz (molfăi). Este evidentă relația expresivă a lui bîrfi cu boarfe; pentru corelația „gură” și „cîrpă”, cf. fleancă, fleoarță, bleancă. Numai ca o curiozitate trebuie să amintim că Crețu 309 consideră bîrfi ca rezultat al lui brăfi, *brăfni, metateză a lui fabulari. Der. bîrfaș, s. m. (flecar, palavragiu); bîrfeală, s. f. (bîrfă); bîrfelnic, adj. (înv., bîrfitor); bîrfitor, adj. (care bîrfește); bîrfitură, s. f. (bîrfă); boarfe, s. f. pl. (cîrpe, haine, avut); borfăi, vb. (a murdări rufele; a fura, a șterpeli); borfaș, s. m. (pungaș, hoț); borfărie, s. f. (haine); burfă, (var. burfan) s. f. (stomac al animalelor); burfănos, adj. (burtos); burfăi, vb. (a iscodi). Cf. borț.

păteác, păteácuri, s.n. (reg.) 1. pătuț, pătuc. 2. postament de scândură, pe care se așază fânul sau snopii în stog; pătiuc. 3. claie, căpiță de fân; glugă de coceni (clădită pe ramurile unui copac).

pătiúc, pătiúcuri, s.n. (reg.) postament de scânduri pe care se așează fânul sau snopii în stog; păteac.

pătuiác, pătuiáce, s.n. (reg.) 1. foișor, post de observație. 2. (pop.) postament de scânduri, de pari, de crengi pe niște furci sau în copaci pe care se clădește o claie de nutreț. 3. coteț construit pe pari sau într-un copac pentru păsări de curte; poiată, cotineață. 4. coteț pentru porumbei așezat pe unul sau mai mulți pari. 5. adăpost format dintr-un acoperiș susținut pe pari (la câmp, la vie, la stână). 6. (pop.) culcuș improvizat din frunze, din paie, din fân pentru dormit; pat rudimentar.

pătúl1, pătúle și pătúluri, s.n. (pop.) 1. postament din scânduri, din crengi etc. fixat pe pari sau într-un copac, care servește ca loc de observație (pentru paznici, vânători etc.); pătuiac. 2. postament de scânduri, de crengi, de pari etc. așezat pe stâlpi, pe furci sau în copaci, pe care se clădește o claie de nutreț; pătuiac. 3. leasă de nuiele sau poliță sprijinită pe furci înalte, pe care se pune cașul să se scurgă; comarnic. 4. un fel de podeț construit pe stâlpi, la suprafața unei ape, de pe care se pescuiește noaptea. 5. construcție cu pereții de șipci sau din nuiele împletite pentru păstrarea porumbului; porumbar, hambar de cereale, mogtar, coșar. 6. coteț construit pe pari sau într-un copac pentru păsările de curte; poiată, cotineață, pătuiac. 7. coteț pentru porumbei așezat pe unul sau mai mulți pari; porumbar, hulubărie, pătuiac. 8. grajd, staul. 9. șopron pentru unelte, căruță etc. 10. (reg.) colibă ciobănească la stână. 11. (reg.) adăpost format dintr-un acoperiș susținut pe pari, la câmp sau la stână; pătuiac. 12. chioșc; frunzar. 13. postament improvizat din lemne, din crengi etc. așezat direct pe pământ sau pe țăruși scunzi, pe care se clădește un stog sau o claie, se pune cânepă, fructele la uscat, stupii etc.; pat, păteac, pătiuc. 14. culcuș improvizat din frunze, paie și fân, bun de dormit; pat rudimentar, pătuiac. 15. cuib, cuibar unde ouă păsările de curte. 16. postament de piatră sau cărămidă pe care se clădește cuptorul de pâine. 17. raft cu polițe suprapuse pe care se așază fructele sau unele legume. 18. corlata carului. 19. cursă pentru prins animalele sălbatice reprezentată printr-o groapă adâncă acoperită cu frunziș. 20. băț special acoperit la un cap cu mămăligă, iar cu celălalt înfipt pe fundul bălții, servind ca nadă la pește. 21. (art.) numele unui dans popular jucat de călușari.

pătuláș, pătuláșe, s.n. (reg.) 1. coteț pentru porumbei; porumbar, hulubărie. 2. culcuș improvizat de frunze, din paie, din fân etc. bun pentru dormit; pat rudimentar. 3. coș din nuiele împletite.

pătuleág, pătulége, s.n. (reg.) claie de fân sau glugă de coceni clădită pe un suport.

păúșă, păúși, s.f. (reg.) fiecare dintre prăjinile care, legate împreună la unul dintre capete, se așază pe vârful stogului de fân; panză.

păúză, păúze, s.f. (reg.) 1. fiecare dintre prăjinile care, legate împreună la unul dintre capete, se așază pe vârful stogului de fân sau pe acoperișurile din paie; martac. 2. momâie, sperietoare (de păsări).

bláznă (blázne), s. f.1. (Înv.) Înșelăciune, seducere, ademenire. – 2. Fantasmă, strigoi. Sl. blaznŭ „eroare” (Miklosich, Lexicon, 10). – Der. blăzni, vb. (înv., a înșela, a seduce), din sl. blazniti; blaznic, adj. (Mold., tont).

pedestráme s.f. (înv.) infanterie.

pedestráș, pedestráși, s.m. (înv. și pop.) 1. infanterist, soldat care merge pe jos; pedestru. 2. persoană care merge pe jos; pieton. 3. (adj.) de infanterie.

pedestríe, pedestríi, s.f. (înv.) 1. infanterie. 2. defect, infirmitate a ochiului (sau a al altui organ al corpului).

pelíță, pelíțe, s.f. (reg.) pală mică de fân.

pideá, pidéle, s.f. (reg.) grămadă mică de fân.

pidelúșă, pidelúșe, s.f. (reg.) grămăjoară de fân.

pifíst, pifíști, s.m. (înv.) infanterist.

pigluít, pigluítă, adj. (reg.) 1. (despre rufe, haine) călcat (cu fierul de călcat). 2. (fig.; despre oameni) năzuros, sclifosit, fandosit.

pihotáș, pihotáși, s.m. (înv. și reg.) 1. infanterist, pedestru, pedestraș. 2. cal înaintaș.

píhotă, píhote, s.f. (înv. și reg.) 1. unitate militară de infanterie; pedestrime. 2. (reg.) armată. 3. (reg.) adunătură, mulțime mare de oameni.

bobléț (bobleáță), adj. – Prost, netot, tont. – Var. boblete, bobletic. Creație expresivă (cf. Iordan, BF, II, 183). Etimologia propusă de Körting 1173, din lat. *balbaticus, este „fantastică” (Densusianu, Rom., XXXIII, 275). Nu este mai puțin nici cea a lui Pascu, Suf., 70 (calabr. babbu „prost”). Bogrea, Dacor., II, 652, nu pare să fi venit cu o soluție mai bună, cînd se referă la lat. apoplecticus. În sfîrșit, Densusianu, GS, IV, 152, pleacă de la un sl. *vablec, der. de la o rădăcină vab- „a înșela”, și atestat numai în forma vabec. În realitate este o formă reduplicată a rădăcinii expresive ble-, cf. bleau.

plástă1, pláste, s.f. (reg.) 1. claie de fân, căpiță de fân, de cereale. 2. fiecare dintre bețele dinăuntrul unui stup de nuiele, de papură, care servesc la susținerea fagurilor.

plástă2, s.f. (reg.) arătare, fantomă, nălucă.

plastúră, plastúri, s.f. (reg.) grămadă de fân (care se poate încărca într-un car).

plávină, plávine, s.f. (reg.) 1. cantitate de fân cât se ia o dată cu furca; pală de fân. 2. limbă de foc.

pléșă, pléșe, s.f.(reg.) fântână cu apă (minerală) sărată.

boiér (boiéri), s. m.1. Mare stăpîn de pămînt, nobil, domn; în vechea organizare socială, reprezentant al clasei aristocratice. La început, privilegiile nobiliare au fost rezervate pentru moșieri, în schimbul satisfacerii obligațiilor militare, și erau transmisibile numai prin intermediul proprietății, a cărei moștenire, transferare sau vînzare era supusă aprobării domnitorului. Ulterior, ideea de noblețe se confundă pe nesimțite cu cea de funcție publică sau dregătorie; boierii cu funcții se bucurau de toate privilegiile, în timp ce moșierii decad de la rangul de răzeș sau moșnean care, pînă la un anumit punct, se poate compara cu hidalguía spaniolă. În epoca fanariotă, nobilimea de împarte în cinci clase, prima (protipendadă) fiind cea care alcătuia sfatul restrîns al domnitorului (boieri de sfat sau veliți, cf. în Spania așa numiții grandes); funcțiile lor efective erau încredințate unor locțiitori de a doua clasă (vtori) sau de a treia (treti). Urmau apoi boiernașii, care ocupau funcții în armată sau în administrație. Regulamentul Organic, inspirat din constituția dată nobilimii ruse de către Petru cel Mare, a asimilat nobilimea cu gradele din armată și le-a conferit automat tuturor funcționarilor statului. Către 1850, existau în Moldova cam 2800 de familii de boieri, și în Muntenia 320, constituind un total de aproximativ 30.000 de boieri. Rangurile, titlurile și privilegiile lor au fost abrogate prin art. 46 al Convenției de la Paris, la 19 august 1855, cu efecte asupra drepturilor bănești începînd cu 30 iunie 1859. – 2. Om bogat, proprietar, stăpîn. – 3. (Arg.) Judecător. – Var. (înv.) boiarin, boiaren, boiariu. Sl. bolĭarinŭ (Miklosich; Slaw. Elem., 15; Lexicon, 40; Berneker 72), cf. bg. bolĭarin. Der. boieresc, adj. (aristocratic); boieresc, s. m. (serviciu, obligație, prestație în munca pe care, pînă la 1864, țăranul fără pămînt trebuia s-o facă moșierului); boierește, adv. (aristocratic; fastuos); boieret, s. n. (aristocrație); boieri, vb. (a înnobila); boierie, s. f. (aristocrație); boierism, s. n. (sistem aristocratic); boieriță, s. f. (boieroaică); boiernaș, s. m. (boier din ultimele categorii); boieroaică, s. f. (doamnă din aristocrație); boieros, adj. (cu gusturi aristocratice, rafinat); boreasă, s. f. (Trans., soție, nevastă), cf. Șeineanu, Semasiol., 165 și DAR (Miklosich, Zig., 181, pune în legătură acest ultim cuvînt cu țig. bori, buri „logodnică, nevastă tînără”).

plevăríe, plevăríi, s.f. (reg.) loc, construcție unde se ține pleava, nutrețul, fânul; șură, șopron, pătul.

ploscán, ploscáni, s.m. (reg.) par cu care se cară grămezi de fân (de otavă) pentru a face o căpiță, o claie; ploscar.

ploscár, ploscári, s.m. (reg.) 1. par cu care se cară grămezi de fân (de otavă) pentru a face o căpiță sau o claie; ploscan. 2. cârlig la samar, de care se atârnă greutățile. 3. palavragiu.

ploscoánă, ploscoáne, s.f. (reg.) 1. căpiță de fân joasă; ploscoaie. 2. pală de fân. 3. prepeleac (de care se agață fânul).

LEGÉNDĂ s.f. 1. Povestire cu caracter fantastic sau miraculos, transmisă în special pe cale orală și bazată pe un fond istoric sau pe o închipuire mistică. ♦ Piesă instrumentală cu caracter narativ. 2. (Rar) Inscripție (pe o monedă, pe o medalie). 3. Explicație dată semnelor convenționale de pe o hartă, de pe un plan etc. ♦ Text care se găsește sub un desen, sub o gravură, sub o schemă etc. [< fr. légende, cf. it., lat. legenda – ceea ce trebuie citit].

LEGITIMÍSM s.n. Teorie care proclamă drept principiu fundamental al orânduirii de stat „dreptul” sfânt și inalienabil la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora. [< fr. légitimisme].

pocerpeálă, pocerpéle, s.f. (înv.) vas pentru scos apă dintr-o fântână; ciutură; vas pentru păstrat lichide.

pociói, pocioáie, s.n. (reg.) băltoacă formată în jurul unei fântâni.

poclít, poclíturi, s.n. (reg.) 1. coșul trăsurii; coviltir (la car, căruță etc.); țol de acoperit carele țărănești. 2. cele două cărămizi în formă de triunghi, în care bate fumul la coșul caselor țărănești. 3. șopron pentru fân.

pocróv, -ă, s.n. și f. 1. (înv. și reg.) acoperământ pentru obiectele de cult; pocrovăț. 2. (înv.) țesătură fină ca un voal pentru acoperit capul. 3. (reg.; la pl. art.) sărbătoare creștină la 1 octombrie (acoperământul Maicii Domnului). 4. (reg.; în forma „procov”) văl de mireasă. 5. (reg.) pânza de pe fața mortului. 6. (reg.; în forma „procov”) scutec de copil. 7. (reg.) covor țărănesc, scoarță; pătură groasă, pocroviță, pocruț. 8. (reg.; la pl. art. în forma „pocroavele”) sărbătoare creștină la 29 august (Tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul). 9. (s.f.; reg.) mică plantă erbacee cu tulpina ramificată la bază și cu flori roșii, roz sau albastre; scânteiuță.

podéi, podéie, s.n. (reg.) 1. pod (la șură, la grajd) unde se păstrează fânul; podeț. 2. (înv.) pridvor. 3. (înv.) scenă, estradă. 4. platou, podiș, tăpșan. 5. mobilă. 6. poiană. 7. (înv.) teren mlăștinos.

podenáș, podenáșe, s.n. (reg.) pod mai mic (la șură, grajd) în care se păstrează fânul.

podínă, podíni și podíne, s.f. 1. (pop.) pardoseală de scânduri (la casă, la podul casei, la tavane, la vechile străzi etc.) 2. (la pl.; înv.) obligație a negustorilor brașoveni, din Țara Românească, în evul mediu, de a întreține străzile Bucureștiului pavate cu scânduri; taxă percepută în trecut la Iași pe carele cu produse care intrau în oraș, pentru întreținerea străzilor pavate cu scânduri. 3. (înv. și reg.) tavan de scânduri. 4. (pop.) suport pe care se clădește claia de fân; pat; pod; partea de jos a stogului de fân, poclaj, podlaș; mijlocul stogului de fân. 5. (reg.) platformă de scânduri înălțată deasupra terenului care folosește ca post de observație, de pază. 6. platformă de care sunt fixate pietrele morii de apă; pod. 7. (reg.) piatra stătătoare a morii de apă. 8. (reg.) fundul scocului la moara de apă; pod. 9. fundul jgeabului pe care se coboară buștenii la vale. 10. (reg.) suprafață plană în regiunea de munte sau de deal; regiune de șes mai înalt. 11. (reg.) strat de prune ridicat la suprafață butoiului în timpul fermentației. 12. (reg.) șale.

podinóc, podinóace, s.n. (reg.) claie de fân în lucru.

podláș, podláșuri, s.n. (reg.) 1. pod la tinda caselor țărănești sau la șură. 2. construcție rudimentară de deasupra vetrei țărănești pentru evacuarea fumului și scânteilor; fumar, ursoaie, babură, capră. 3. (în forma „potlaj”) suport de lemn pe care se clădește o stivă de lemne, pentru a o feri de umezeală. 4. (în forma „poclaj”) partea de jos a stogului de fân; podină. 5. (în forma „potlaj”) construcție din lemne așezate transversal pe căile de acces forestiere. 6. (în forma „poclaș”) masă pe care se ține cașul la stână. 7. (în forma „poclaș”) vreasc, gătej.

LIMFANGIÓM s.n. (Med.) Tumoare benignă (congenitală) a vaselor limfatice. [Pl. -oame. / < fr. lymphangiome, cf. gr. lympha – apă, gr. angeion – vas].

LIMFANGIOPLASTÍE s.f. (Med.) Operație de refacere a circulației limfatice prin drenaj în țesutul subcutanat. [Gen. -iei. / < fr. lymphangioplastie].

LIMFANGÍTĂ s.f. Inflamație a vaselor limfatice. [< fr. lymphangite].

bólfă (bólfe), s. f. – Nodul, umflătură, tumoare. Creație expresivă, cf. bîrfi, borh-, borț, buh-, bulz.Der. bolfe, s. f. pl. (gîlci, amigdalită), cf. boarfe; bolfi, vb. (a umfla, a se mări); bolfos, adj. (umflat); bulfei, adj. (umflat); Dolfa, s. f. (nume de cățea); Dolfu, Dulfu, s. m. (nume propriu de cîine); dolfan, adj. (Trans., bogătan, înstărit, opulent); dolofan, adj. (rotofei, grăsuț), pe care Cihac, II, 99 (urmat de Candrea) îl pune în legătură în mod curios cu sl. dolŭfinŭ „delfin”. Din rom. provine rut. boljfa „tumoare” (Candrea, Elementele, 407).

MAMÚT s.m. 1. Mamifer fosil înrudit cu elefantul, care a trăit în cuaternarul inferior, fiind adaptat la un climat rece. 2. (Fig.) Lucrare, edificiu, construcție, întreprindere, organizație de proporții foarte mari; colos. [Cf. fr. mammouth, it. mammut < rus. mamont].

politicésc, politiceáscă, adj. (înv.) 1. care aparține ceremonialului, etichetei, protocolului statornicit; privitor la ceremonial, la etichetă, la protocol. 2. politic. 3. juridic, civil, cetățenesc; public. 4. laic, lumesc, profan.

porí1, porésc, vb. IV (reg.; despre fân) a strânge, a aduna (în porcoaie).

porșoráș, porșoráșe, s.n. (reg.) grămăjoară de fân, paie sau trifoi; porcușor, stoguleț.

porșorí, porșorésc, vb. IV (reg.; despre fân) a aduna, a strânge în porcoaie.

porșoritúră, porșoritúri, s.f. (reg.) grămadă de fân în formă de șiră.

porșorúț, porșorúțe, s.n. (reg.) grămăjoară de fân, paie sau trifoi; porșoraș, porcușor.

pospăí, pospăiésc și póspăi, vb. IV (înv. și reg.) 1. a acoperi, a așterne, a înveli, a presăra cu un strat de subțire, fin, superficial; a acoperi presărând. 2. a tencui, a fățăi. 3. a murdări. 4. (fig.; despre obiecte, treburi, sarcini etc.) a face, a executa în mod superficial, de mântuială sau cu greutate. 5. (despre alimente) a mânca repede, puțin, de ici si de colo, în silă; a frunzări, a pâșpăi. 6. (înv.; despre oameni) a învăța, a instrui, a pregăti superficial. 7. (refl.; fig.) a se îmbrăca sumar sau cu puțină cheltuială. 8. (în forma: pospăia) a face mai rar, mai moale, mai pufos, mai afânat (părul din țesături).

póșce, póșce, s.f. (reg.) căpiță de fân.

poșmág s.n. (reg.) căpiță de fân.

poșorél, poșoréi, s.m. (reg.) grămăjoară de fân, paie sau trifoi; căpiță mică, clăiță, stoguleț.

poștútă, poștúte, s.f. (reg.) coțofană.

potiréci s.f. pl. (reg.) tufani mici și deși.

povăzníță, povăzníțe, s.f. (reg.; mai ales la pl.) fiecare dintre prăjinile, lemnele sau crengile legate câte două cruciș pe o claie de fân sau de paie; martac, panză, păhuie, păușă, păuză, pozmă.

povéstic, povéstică, adj. (înv.) fabulos, fantastic, ca în basme.

prat, praturi, s.n. (reg.) 1. fâneață (naturală). 2. livadă.

prăcșór s.n. (reg.) fâneață mică.

prăpădoámnă s.f. (înv.) prea sfântă.

prăștnáș, prăștnáși, s.m. (reg.) fiecare dintre prăjinile, lemnele sau crengile legate câte două cruciș, așezate pe stogurile sau clăile de fân sau de coceni, pentru a le proteja de vânt; martac.

preaciudát, -ă, adj. (înv.) 1. divin, sfânt. 2. foarte ciudat.

preadumnezeiésc, preadumnezeiáscă, adj. (înv.) sfânt, divin.

preaîndumnezeít, -ă, adj. (înv.) sfânt, divin.

preapodóbnă adj. f. (înv.; calificativ dat sfintei Paraschiva) sfântă, cuvioasă, cucernică.

preapodóbnic, -ă, adj., s.m. (înv.) 1. (adj.; calificativ dat lui Dumnezeu) sfânt, desăvârșit. 2. (s.m.) om cleric, sfânt foarte cuvios, extrem de cucernic, de evlavios.

precestuít, precestuítă, adj. (reg.; despre oameni) 1. împărtășit (la biserică). 2. sfânt; cucernic; bun, cumsecade.

prepelíci, prepelíciuri, s.n. (reg.) mic stog de fân.

présură1, présure, s.f. (reg.) fiecare dintre prăjinile care se leagă la unul din capete și se așază pe vârful clăii de fân; martac, panză, păuză.

MASCARÓN s.n. Element decorativ care înfățișează un cap fantastic sau grotesc de om sau de animal, folosit la împodobirea cheilor bolților, a capitelurilor etc. [Pl. -oane, (s.m.) -oni. / < fr. mascaron, cf. it. mascherone – mască mare].

MASTODÓNT s.m. Uriaș mamifer pahiderm fosil, care se asemăna cu elefantul. [< fr. mastodonte, cf. gr. mastos – mamelă, odous – dinte].

primíții s.f. pl. (înv.) 1. primele roade ale pământului (aduse de cineva ca prinos); prinoase, trufandale, pârgă. 2. primele producții. 3. (fig.) început, debut.

prinosí, prinosésc, vb. IV (înv.) a aduce prinos, dar, jertfă, ofrandă, drept mulțumire (pentru realizarea unui scop) unui sfânt, lui Cristos sau lui Dumnezeu.

priochití, priochitésc, vb. IV (reg.; despre fân) a întinde, a împrăștia, a risipi (pentru a se usca).

priotínde, priotínd, vb. III (reg.; despre fân) a întinde, a împrăștia, a risipi (pentru a se usca).

priospárge, priospárg, vb. III (reg.; despre fân) a întinde, a împrăștia, a risipi (pentru a usca).

MEGATÉRIU s.m. Mamifer uriaș din era cuaternară, mai mare decât elefantul. [Pron. -riu. / < fr. mégathérium, cf. gr. megas – mare, therion – fiară].

brámbura adj. – La întîmplare, cum o da Domnul. Formație expresivă (Iordan, BF, II, 192, și VI, 168, în care pare să fi influențat germ. bramarbasieren „a se lăuda”, Bramarbas „fanfaron, lăudăros”, din sp. bramar. Cuvînt foarte comun (lipsește din DAR), însă nu pare popular. – Der. brămbureală, s. f. (lucru inutil, fleac).

privítă, privíte, s.f. (înv. și reg.) 1. nuia flexibilă, răsucită, cu care se leagă o sarcină de lemne, de fân. 2. numele mai multor obiecte, piese, părți ale unor unelte, construcții etc. (de lemn sau de metal) care au, în general, rolul de a fixa, de a lega (cele două nuiele puse cruciș la plasa crâsnicului; grebla ramei metalice pentru pescuitul scoicilor; prinzătoare de păsări; nuia pentru lărgirea mațelor de porc; băț pus peste varză în butoi; stinghia din coteț pe care se urcă găinile; piesă metalică ce îmbracă partea de jos a leucii carului; inel de fier sau lanț scurt care leagă două tânjale; nuiele de salcie care fixează, la roata morii, aripile de colaci). 3. partea inferioară a tocului unei ferestre la casele țărănești. 4. etajeră mică.

prológ, proloáge, s.n. (înv.) carte care cuprinde viețile sfinților; prologar; biografia unui sfânt.

prósie, prósii, s.f. (pop.) 1. ogor arat și semănat pentru prima dată, după ce a fost necultivat doi sau trei ani; ogor nelucrat sau abia desțelenit. 2. (reg.; în forma: prosâie) fânaț. 3. (reg.) moșie strămoșească.

MIT s.n. Povestire cu caracter fantastic, care expune diversele credințe ale popoarelor antice despre zei, despre unele întâmplări și fapte legendare. ♦ (Fig.) Născocire, poveste, basm. [Pl. -turi, -te. / cf. fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos].

MÍTIC, -Ă adj. De mit, referitor la mit; fabulos, fantastic, legendar. [Cf. fr. mythique, lat. mythicus].

pufán, pufáni, s.m. (reg.) iepure.

puíc, puícuri, s.n. (reg.) 1. sertar. 2. despărțitură în șură, în care se păstrează cereale, alimente etc. 3. Șură. 4. podul grajdului, unde se păstrează fânul, nutrețul. 5. petic de diferite forme care se pune la răscroială de la subsuoară, sau la poalele cămășilor țărănești; broscuță, puiete, polhă, pălăcrinț.

puiúg, puiúguri, s.n. (reg.) pod la șură sau la grajd; puiag pentru fân.

pújlă, pújle, s.f. (reg.) 1. potaie. 2. persoană neascultătoare și leneșă; pușlama, haimana, pujlău. 3. femeie de moravuri ușoare. 4. plantă denumită și coada calului. 5. fânaț care se cosește o singură dată pe an.

pupilaritáte s.f. (înv.) timpul cât durează tutela unui pupil (orfan minor).

pupuiéț, pupuiéți, s.m. (reg.) 1. umflătură, excrescență. 2. căpiță de fân.

purcoiá, purcoiéz, vb. I (reg.; despre fân) a strânge în purcoaie; a bogli, a copiți.

purtăréț, purtăreáță, adj. 1. (pop.; despre îmbrăcăminte și încălțăminte) care ține la purtare, care este pentru fiecare zi; care nu se rupe ușor; durabil, purtabil. 2. (înv.; despre cărți) de dimensiuni reduse, ușor de transportat, de purtat cu sine, portativ. 3. (înv.; despre boli) care e mai puțin grav, mai ușor de suportat. 4. (înv.; despre limbă) comun, popular. 5. (înv.; despre oameni) de rând, obișnuit. 6. (s.n.; reg.) fiecare dintre cele două prăjini pe care se cară fânul la locul unde se face claia (căpița). 7. (s.m.; înv.; în sintagma) purtăreț de viață = ființă, om care trăiește.

MÓNSTRU s.m. 1. Ființă fantastică, având corpul alcătuit din elemente specifice oamenilor și animalelor. ♦ Ființă care are o anomalie fizică din naștere; pocitanie. 2. Colos, namilă; ființă sau lucru de proporții colosale. 3. Om crud, degenerat, denaturat. // adj. Uriaș, foarte mare, colosal. [Cf. fr. monstre, lat. monstrum].

răscăbăiá, răscăbăiéz, vb. I (reg.) 1. a se tolăni. 2. a râde larg; a țipa. 3. a împrăștia iarba cosită, fânul.

răscăiá, răscăi, vb. I (reg.) a (se) rășchira. 2. a se lăți. 3. a împrăștia iarba cosită, fânul.

rostopálă, rostopále, s.f. (reg.) 1. pală mare de fân. 2. vârtej. 3. ropot (de ploaie). 4. iuțeală.

rudáș, rudáși, s.m. (reg.) 1. om care mână vitele. 2. vâslaș, cârmaci. 3. cal înhămat singur. 4. căpiță mică de fân, purcoi.

rufánă, rufáne, s.f. (reg.) haină zdrențuroasă.

saigíu, saigíi, s.m. (înv.) 1. slujbaș al Porții otomane care strângea în Țările Române darea plătită în oi; slujbaș al stăpânirii care număra oile în acest scop. 2. (în forma: saegiu) furnizor de vite din Țările Române pentru măcelăria împărătească din Constantinopol. 3. persoană care îndeplinea diverse funcții la grajdurile domnești; comis, grăjdar. 4. (la pl.; reg.) flăcăii care, în noaptea din ajunul zilei sfântului Dumitru, merg din casă în casă jucând și cântând, în virtutea unei datini.

sanfân, sanfâni, s.m. (reg.) plantă erbacee, cu flori roz sau purpurii, cultivată ca plantă furajeră.

satârgi-bașá s.m. (înv.) căpetenia satârașilor (v.) în epoca fanariotă; comandant la satârgiilor; satârbaș.

sălcinătór s.n. (reg.; cu sens colectiv) ramuri sau crengi înverzite de salcie, care se pun la poarta caselor în ziua de Sfântul Gheorghe.

sămânțáre, sămânțări, s.f. (reg.) 1. însămânțare. 2. ceea ce se scutură din fânul uscat; stroh.

sărăcói, -oáie, adj., s.m. și f. (reg.) 1. (copil) orfan. 2. tare sărac, sărman.

sărăcústă s.f. (înv. și reg.) 1. rugăciune, sărindar; slujbă de pomenire a morților făcută în sâmbetele postului Paștilor. 2. interval de 40 de zile. 3. (la pl., în forma: sorocouste) alimente care se duc la biserică, pentru a fi sfințite și date de pomană, la sfântul Toader. 4. (la pl.) popasurile în care se citesc evangheliile, pe drumul de la casa mortului până la groapă. 5. praznic, ospăț la înmormântare.

sărăndíc, sărăndíci, s.m., adj. m. (reg.) 1. (copil) orfan. 2. om sărac, sărman.

sărcinér, sărcinére, s.n. și sărcinéri, s.m. (reg.) 1. (s.n.) par lung și gros înfipt în pământ, făcut din trunchiul unui copac tânăr, cu crengile retezate aproape de tulpină, pe care țăranii și ciobanii atârnă, la țară, diferite obiecte gospodărești; prepeleac, olar, sărcior; cuier. 2. (s.n.) lemn fixat vertical pe plută, de care plutașii își agață hainele sau alte obiecte. 3. (s.n.) nume dat unor obiecte asemănătoare ca formă cu sărcinerul și care au diverse întrebuințări: a) trunchi de copac tânăr, cu crengile retezate aproape de tulpină, înfipt în pămînt, pe care se clădește claia de fân; b) fiecare dintre prăjinile legate căte două cruciș și așezate în părțile clăii de fân; c) arac pentru susținut fasolea; d) par la gard. 4. (s.m.) persoană care transportă o greutate, o sarcină.

sărmănúț, sărmănúță, sărmănúți, sărmănúțe, adj. (pop.) 1. sărmănel, orfan. 2. biet, nefericit, nenorocit.

sânt, sấntă, sânți, sấnte, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) 1. (adj.) sfânt. 2. (s.m. art.) Dumnezeu. 3. (s.m. și f.) sfânt, mucenic, martir. 4. (la pl.; în forma: simți) mucenici. 5. (adj.) bisericesc, religios. 6. (adj.) care impune un respect deosebit, venerație; intangibil, inviolabil, sacru, sacrosant. 7. (adj.) nevinovat, curat, pur.

sânțíe, sânțíi, s.f. (înv.) 1. sfințenie (calitatea unui om de a fi sfânt). 2. sfinție (termen de reverență față de clerici).

scăciuí, scăciuiésc, vb. IV (reg.; despre fân) a scutura cu furca în timpul uscării.

scâtălí, scâtălésc și scâtăl, vb. IV (reg.; despre fân) a întinde la uscat. 2. (despre sămânța unor plante) a separa de impurități. 3. (refl.) a se scobi în dinți.

schiciuí, schíciui, vb. IV (reg.; despre fân) a scutura.

schilomoneálă, schilomonéli, s.f. (reg.) 1. schimonoseală. 2. afectare, fandoseală (în gesturi, comportare). 3. atitudine ridicolă.

schilomoní, schilomonésc, vb. IV refl. (reg.) 1. (despre copii) a se schimonosi; a se scălâmbăia. 2. a se afecta, a se fandosi. 3. (despre femei) a se farda exagerat; a se îmbrăca excentric.

NUCÉLĂ s.f. (Biol.) Partea centrală a ovulului unei plante fanerogame, în care se află sacul embrionar. [< fr. nucelle].

scăbârlắu, scăbârláie, s.n. (reg.) gaură de fân.

scodínă, scodíne, s.f. (reg.) jgheab (la moară, la streașină, la fântână etc.).

smâc! interj., s.n. 1. (interj. cu val. verbală; pop.) cuvânt care sugerează o mișcare bruscă și precipitată a unei ființe care sare sau care țâșnește de undeva; huști!, tâști!, țuști!, zvâc!. 2. (reg.; în forma: smac!) cuvânt care sugerează un gest rapid făcut de cineva pentru a apuca, a răsuci ceva. 3. (s.n.; reg.) laț de prins păsări, câini etc.; cursă. 4. (s.n.; reg.) jucărie pentru copii în formă de arc, cu care aruncă bețișoare în părul sau barba cuiva. 5. (s.n.; reg.) câlți. 6. (s.n.; reg.) prâsnel, titirez. 7. (s.n.; reg.) manivelă (la fântână). 8. (s.n.; reg.) putinei.

slai, sláiuri, s.n. (reg.) 1. fiecare dintre cele două scânduri care leagă tălpile unei sănii; oplean. 2. fiecare dintre scândurile care formează părțile laterale ale unei ambarcații; scândura care formează marginea de sus a unei luntri; usnă. 3. poliță în perete pe care se țin lucruri de gospodărie 4. fiecare dintre stâlpii care susțin podul morii. 5. bancă transversală făcută dintr-o scândură lată și fixată în partea dinapoi a unei bărci. 6. fiecare dintre tăbliile sau dintre cele două scânduri care leagă tăbliile patului. 7. ghizdurile din bârne ale unei fântâni. 8. marginea de sus sau balustrada unei prispe. 9. scoc prin care se scurge vinul din vasul în care se pun strugurii pentru stors. 10. canal format din trei scânduri, care transportă apa ce cade pe roata ferăstrăului mecanic. 11. scobitură în forma unui șănțuleț prin care se îmbucă și se fixează două piese componente ale unui obiect din lemn. 12. fiecare dintre cele două șipci care se bat în stâlpii unei case, pentru a fixa capetele bârnelor. 13. bârnă de lemn.

búză (búze), s. f.1. Fiecare din cele două părți cărnoase care mărginesc gura. – 2. Margine a unei răni. – 3. Labie, margine a vulvei. 4. Margine. – 5. Tăietură. – 6. Parte superioară, culme, vîrf. – Mr. buză, megl. budză. Probabil bot sau lat. botum „bot”, cu suf. - (ca în căcărează, gălbează, coacăză, pupăză etc.). Dovada semantică este constituită de sensul 6, care nu se explică plecîndu-se de la accepția de „buză”, ca în bg. buza „obraz”; cf. și bosumflat. Pentru schimbarea semantică, cf. bucă. Prezența cuvîntului în alb. (buzë) a determinat pe mai mulți cercetători să caute aici etimonul cuvîntului rom. (Cihac, II, 715; Meyer 57; Pascu, II, 218; cf. Capidan, Raporturile, 522). După Jokl, 11, în alb. ar proveni dintr-un cuvînt primitiv cu rădăcina *br- „gură”, cu suf. -zë (cf. lituan. burná „gură”, armen. beran „gură”), ipoteză care ne pare incertă. DAR, Philippide, II, 702 și Rosetti, II, 112, menționează doar corespondența rom. cu alb., fără a trage concluzii. După părerea noastră, alb. trebuie să provină din rom. Nici izvoarele lat. indicate pînă acum nu sînt convingătoare. Miklosich, Alb. Forsch., V, 10, se referea cu rezerve la lat. basium; ipoteză reluată de Schuchardt, Vok, III, 50, care se gîndea la o confuzie a lui basium cu bucca. Pușcariu 242 (și JB, XI, 48) imagina o rădăcină lat. *bud-, cf. fr. bouder, sp. buz, ipoteză abandonată în DAR. În sfîrșit, Vaillant, BL, XIV, 16, pornește de la sl. *lobŭza „buză” sau „sărut”, cf. lobŭzati „a săruta” și dăbălăza. Der. buza, vb. (a face bot, a-și umfla buzele); buzat, adj. (cu buze groase, botos; urît, dizgrațios); buzău, adj. (bosumflat, îmbufnat); buzăilă (var. buzilă), s. m. (poreclă pentru botoși, sau pentru copiii plîngăcioși); buzar, s. m. (butuc pus pe jos, spre a servi de suport lemnelor pentru foc); buziș, adv. (într-un singur rînd, unul lîngă altul, formînd front comun); buzos, adj. (botos); buzur(in), adj. (epitet dat oilor), cf. Drăganu, Dacor., VI, 265; răsbuzat, adj. (răsfrînt). Din rom. par a proveni bg. buza „obraz” (Romansky 95; Capidan, Raporturile, 226), buzest „bucălat”, budzule „buze groase”, budzulast „botos” (Candrea, Elemente, 407); pol. buzia „gură, în limbajul infantil” (Berneker 104); adj. buzatisch „botos”; ngr. μπουσλάω „a fi ratat, a da greș” (Meyer, Neugr. St., II, 77); alb. buzë „buză”.

cabadái (-i), s. m. – Fanfaron, lăudăros. Tc. kabadayi (DAR). Înv. (sec. XVIII).

căcá (cac, căcát), vb. – A defeca. – Mr., megl. cac, istr. cǫc. Lat. cacāre (Pușcariu 247; REW 1443; Candrea-Dens., 206; DAR); cf. it. cacare, prov., sp., port. cagar, fr. chier. Se folosește în formă refl., uneori tranzitiv trans. Cf. căcat. Der. caca, adv., adj. (rahat, murdărie, cuvînt infantil), cf. Iordan, BF, VI, 150; căcăcios, adj. (fricos, care face pe el); căcăfrică, s. m. (leneș; laș); căcălău, s. n. (belșug, cantitate mare, grămadă); căcănar, s. m. (latrinar); căcănărie, s. f. (meseria de latrinar); căcăniu, adj. (de culoarea frunzelor moarte); căcărează, s. f. (excrement de oaie, capră, iepure, șobolan, cu formă caracteristică ovoidală), care presupune un anterior *căcărea (cf. it. cacherello) cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477), căcăreza, vb. (a defeca); căcări, vb. (a avea diaree; a alinta); căcărie, s. f. (toane, nazuri); căcător, adj. (care provoacă diaree); căcăstoare, s. f. (closet); căcătură, s. f. (defecare); căcău, s. m. (cioară albastră, Coracius garrula); căcîcea, s. m. (căcăcios); cîca, adj. și adv. (murdar, spurcat, cuvînt infantil); cîcă, s. f. (muci, murdărie, femeie murdară). Din rom. derivă bg. (po)kakam „a defeca” (Capidan, Raporturile, 233), și ngr. (sarak.) kakarandza „excrement” (Hoeg 123), pe care Meyer, Neugr. St., IV, 50, îl derivă eronat din it. cacare, cu suf. -anza.

secătór, secătoáre, adj. (înv.; despre râuri, izvoare, bălți, lacuri, fântâni etc.) care seacă.

secătós, -oásă, adj. (reg.) 1. (despre râuri, izvoare, bălți, lacuri, fântâni etc.) care a fost golit de apă; secătuit, uscat. 2. (despre anotimpuri, vreme, aer, vînturi etc.; în forma: săcătos) secetos.

sfandál s.m. (reg.) numele unei plante de munte.

sfănțichél, sfănțichéi, s.m. (reg.) sfanț, ban; bănuț, sfănțișor.

căciúlă (-ci), s. f.1. Moț de pene la unele păsări. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic țăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. – 3. Pălărie. – 4. Prin sinecdocă, individ, cap. – 5. Partea cărnoasă a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperiș de paie deasupra stogurilor de fân. – Mr., megl. cățiulă. Origine obscură, dar cu siguranță expresivă. Prezența unor cuvinte ca ciocîrlan „pasăre moțată”, ciocîrlău „bot”, pare a atesta contaminarea temei expresive cioc „plisc”, cu coc „obiect rotund”, și în același timp existența unei forme *ciocîrlă, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrlă. Pentru forma simplă, fără r, care trebuia să fie *ciocilă sau *cioculă se poate avea în vedere o metateză căciulă, ca în gămăliemăgălie, ciocancocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Pușcariu, Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton și Graur, BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din lat. Explicațiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în Jb., XV, 108). Este puțin probabilă der. din alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur”, în timp ce Pușcariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. *cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu, Suf., 248, sugerează un lat. *catteula, de la *cattea „pisică”, pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrșit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb. košulja prin lat. casula; ipoteză dificilă, îmbunătățită în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 și REW 1752), care sugerează lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la același etimon, Popa-Lisseanu, Limba română în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorită unor dificultăți fonetice, îl transformă într-un lat. *caciubla sau *caciulla, extrem de improbabil. Der. căciular, s. m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaților infanteriști, în războiul din 1877); căciulat, adj. (cu căciulă; moțat); căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap); căciuleală, s. f. (adulare, umilință); căciuli, vb. (a aduna, a se umili); căciulie, s. f. (moț de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapă). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) „moț”, këculjer „ciocîrlan”, këculoń „a avea urechile căzute”, ngr. ϰατσοῦλα „bonetă” (care ar putea deriva și de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”; bg. kačula „bonetă; moț”, kačulat „moțat”, kačulka „bonetă”, kačuljă se „a-și pune pe cap” (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a „pălărie”; kacsulia „capră albă cu capul negru” (cf. căcior).

cafeá (caféle), s. f.1. Sămînța arborelui de cafea. – 2. Băutură preparată din cafea. – Mr., megl. café. Tc. kahve, arab. qahwa (Șeineanu, II, 71; Meyer 164; Lokotsch 1005; Ronzevalle 134); cf. ngr. ϰαφές, alb., bg. kafé. Anterior sec. XVII. S-a contaminat în epoca modernă cu termenii identici occidentali (it. caffé, fr., sp. café), din care provin der. neol. cafeină, s. f.; cafeism, s. n.; cafetier, s. m.; cafetieră, s. f.Der. cafeluță, s. f. (cafea; lupin, Lupinus albus); cafeniu, adj. (culoarea cafelei); cafegiu, s. m. (slujitor la curtea domnească însărcinat cu servirea cafelei; proprietar al unei cafenele; persoană care bea cu plăcere cafea, sau care o prepară bine), din tc. kahveci, cf. ngr. ϰαφετζής, bg. kafedžija; cafegioaică, s. f. (persoană iubitoare de cafea); cafegi-bașa, s. m. (căpetenie peste cafegii, boier de rangul trei care se bucura de privilegiul de a servi cafea la mesele festive, și de dijma pe cafeaua vîndută în toată țara), din tc. kahveci bași (sec. XVIII). Cf. cafenea, s. f. (cafenea, café-bar), mr. cafiné, megl. cavine din tc. kahve hane, cf. ngr. ϰαφενές, alb., bg. kafené (› Trans., Banat căfană); cafeșantan, s. n. (bar de noapte, cu muzică și program artistic), din fr. café-chantant, se folosește și în forma șantan, cu o nuanță intens depreciativă („bordel”).

sfândúc s.m. (reg.; în loc. adv.) ca din sfânduc = ca din senin.

sfântáriu, sfântárii, s.n. (înv.) altar.

sfântói, sfântói, s.m. (înv.; peior.) om prefăcut; fariseu.

sfântós, sfântoásă, adj. (înv.) prefăcut.

sfântuléț, sfântuléți, s.m. (pop.) 1. sfințișor. 2. om fățarnic.

sfânțáș, sfânțáși, s.m. (reg.) sfanț.

sfârțăít, -ă, adj. (reg.) fandosit, sclifosit.

sfetagoréț, sfetagoréți și sfetagoríți, s.m. (înv.) călugăr de la Sfântul Munte.

sicnít, -ă, adj. (reg.) 1. (despre râuri, izvoare, lacuri, bălți, fântâni) secat. 2. (despre recipiente) golit, gol.

sicofantíre, sicofantíri, s.f. (înv.) denunț.

sinalắu, sinaláuă, s.n. (reg.) șopron (pentru fân, unelte agricole, de gospodărie etc.).

sofagíu, sofagíi, s.m. (înv.) slujbaș la curtea domnească, care avea grijă de divanuri și sofale (în epoca fanariotă).

sofrá, sofrále, s.f. 1. (înv.) masă mică circulară, și foarte joasă, la care se mânca stând pe divan, pe un scăunel sau pe o rogojină. 2. ghizd (la fântână).

sofragi-bașa s.m. (înv.) s.m. (înv.) boienașul curții domnești fanariote care îngrijea de masa domnului, de tacâmurile și de pânzăria sa.

sómină, sómini, s.f. (reg.) 1. par care se așază orizontal pe furci, pentru a forma pătulul de fân. 2. bârnă mai subțire de care se leagă lanțul căldării la cuptor. 3. bârnă lungă care unește căpriorii casei. 4. (în forma: sumină) parte a podului unei case construită pe capetele ieșite în afară ale grinzilor. 5. scobitură în malul unei ape, unde stau peștii. 6. ascunzătoare, gaură de șobolan, de cârtiță etc.

căpcăún (căpcăúni), s. m.1. Monstru pe care fantezia populară și-l imaginează cu cap de cîine, uneori cu patru ochi, cu ochii în ceafă, sau cu patru picioare, dar a cărui caracteristică principală este antropofagia. – 2. Poreclă pentru turci și tătari, păgîn. – 3. Canibal, om crud. – Var. cătcăun, capcîn(e), hapcîn.Mr. capdicine. Traducere din ngr. ϰυνοϰέφαλος „cap de cîine”, cuvînt intrat în limbă prin literatura populară (Cartojan, Alexandria în literatura română, Bucarest, 1910, p. 95; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 357). Este vorba de legenda medievală care situa oamenii cu cap de cîine în regiunile de nord ale Rusiei (cf. de ex. Historia de Adam de Brema (1066) sau mapamondul lui Juan de la Cosa). Finalul -un indică un tratament expresiv, cf. gărgăun. După Cihac, II, 39; din pol. kapkan, kapkon „zdrențuros”, după Scriban, din lat. med. capcanus, v. tc. kapgan „căpetenie a avarilor”; după Pascu, Suf., 53, de la cap, cîine și un.

ORFELÍN, -Ă s.m. și f. (Liv.) Orfan. [< fr. orphelin].

ORFELINÁT s.n. Așezământ, instituție din trecut unde se creșteau copiii orfani, săraci. [Pl. -te, -turi. / < fr. orphelinat].

caragáță (caragáțe), s. f. – Coțofană. Var. caragace.Mr. caracacsă, megl. căcărască. Ngr. ϰαραϰάξα, „specie de pasăre”, poate contaminat cu tc. kargaça „cioară”, dim. de la karga (DAR; Scriban), cf. bg. karagaška. Din tc., după Șeineanu, II, 87. Nu este clară legătura acestui cuvînt cu chirighiță, s. f., numele altei păsări (Sterna hirundo); aceasta din urmă ar putea fi mai curînd identificată cu chirță, s. f. (specie de pasăre cu ciocul negru și aripi rotunjite), pe care DAR îl derivă de la mag. kirics.

caraghiós (caraghióși), s. m.1. Bufon, actor de farse. – 2. Personaj ridicol. – Var. caraghioz.Mr. caraghios, megl. cărăghioz. Tc. kara göz „ochi negri”, fanfaron din teatrul turcesc (Șeineanu, II, 88; Lokotsch 1079; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 219); cf. ngr. ϰαραγϰιόζης, bg. karagioz.Der. caraghios, adj. (ridicol, hazliu); caraghioslîc, s. n. (farsă, bufonadă), din tc. karagözlük.

cáța interj. – Imită strigătul coțofenei, și prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndărătnic. Creație expresivă, cf. numele acestei păsări, coțofană și clanță; pentru compunere, cf. *chiț, haț, cuțu. Se folosește adesea cu reduplicare. – Der. cățăi, vb. (a striga coțofana; a sta la taifas); cîță, s. f. (bibilică); cață, s. f. (persoană care vorbește mult, moară-stricată; persoană bîrfitoare; zdreanță, cîrpă; Arg. procuror; bîtă cu cîrlig folosită de ciobani). Pentru trecerea semantică de la ideea de „bîrfă” la „cîrlig”, cf. clanță, clonț, cioc. Totuși se consideră în general ca avînd sensul de bîtă, cața este cuvînt diferit, der. de la acăța (Pușcariu 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă. Cațaon, s. m. (poreclă dată grecilor), este un der. de la cață „gaiță” cu suf. expresiv -un, cf. gărgăun (după Philippide, Viața rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα „capră”); der. cațaoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca „bîtă” (Candrea, Elementele, 403).

sorocovăț, sorocovéți, s.m. (înv.) 1. veche monedă de argint, a cărei valoare a variat în decursul timpului; sfanț, ban, pitac. 2. (art.; reg.) numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans.

sprehuí1, sprehuiésc, vb. IV (reg.; despre oameni) 1. a (se) mișca încoace și încolo. 2. (în forma: sprăhui; despre fân) a întoarce. 3. (în formele: sprăhui și șprehui) a (se) prăfui; a (se) murdări.

steájer, steájăre, s.n. (pop.) 1. par înfipt în pământ în mijlocul unei arii de treierat cu cai, în jurul căruia de înfășoară funia în timpul treieratului. 2. (fig.; înv.) centru. 3. (reg.; în formele: șteajer, ștejer) prăjină ascuțită la capete și înfiptă în pământ, în jurul căreia se clădesc clăile de grâu sau de fân; par. 4. (reg.; art.) steaua polară.

stihuí2, stihuiésc, vb. IV refl. (reg.; despre apa din fântână) a se curăța.

stirigoáică, stirigoáice, s.f. (reg.) plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori de culoare purpurie-închisă, care crește prin fânețe și prin păduri; iarbă-șerpească, spânz-negru.

PEDIATRÍE s.f. Ramură a medicinei care studiază bolile de copii; medicină infantilă. [Gen. -iei. / < fr. pédiatrie, cf. fr. pais – copil, iatreia – tratament].

strohăí, strohăiésc, vb. IV (reg.) 1. a (se) scutura de stroh (de pleavă). 2. (despre oameni) a scutura. 3. (despre fân) a mărunți.

strohăríe s.f. (reg.) fân mărunțit, tocat, sfărâmat.

strohuí, strohuiésc, vb. IV (reg.) (refl.; despre fân) a se scutura; a mărunți.

stufán, stufáni, s.m. (reg.) tufă mare și deasă.

sucălău s.n. (reg.) sul sau scripete pe care se înfășoară lanțul fântânii.

PISTÍL s.n. 1. Organ de reproducere femel la plantele fanerogame, format din frunze modificate; gineceu (2). 2. Piesă cilindrică de metal, de porțelan etc., având o umflătură la unul din capete, cu care se zdrobesc substanțele în motor; pisălog. [Pl. -luri, -le. / < fr. pistil].

POLIOMIELÍTĂ s.f. Boală infectocontagioasă cauzată de un virus, care se caracterizează prin temperatură, tulburări în starea generală a organismului și paralizii; paralizie infantilă. [< fr. poliomyélite, cf. gr. polios – cenușiu, myelos – măduvă].

șăruí, șăruiésc, vb. IV (reg.) 1. (despre hotarul dintre două fânețe) a marca prin călcarea ierbii. 2. (despre pământ) a rărița (porumbul).

șercán, șercáni, s.m. și șercáne, s.n. (reg.) 1. (s.m.) balaur, șarpe fantastic ce ar purta norii și ar aduce grindina. 2. (s.n.) vânt puternic. 3. (s.n.) zmeu de hârtie.

șeșós, -oásă, adj. (reg.; despre fân sau iarbă) amestecat cu rogoz.

șfac, șfacuri, s.n. (reg.) 1. laț. 2. unealtă cu care se strânge buza de sus a calului, ca să stea liniștit la potcovit. 3. bucată de lemn folosită la strângerea, prin răsucire, a funiei sau a lanțului cu care se leagă o încărcătură (de fân, de lemne etc.).

șfălțăláș, șfălțăláșe, s.n. (reg.) 1. șănțuleț scobit pe șindrilă pentru îmbucarea pieselor. 2. (în forma: șfanțelaș) loc unde se încheie căpriorii la acoperișul casei.

șíbă, șíbe, s.f. (reg.) 1. crenguță; vreasc, surcică. 2. prăjină de care se leagă găleata la fântâna cu cumpănă. 3. cumpănă (la fântână).

șioiós, -oásă, adj. (reg.) 1. (despre terenuri) cu apă, apătos. 2. (în forma: șios) cleios. 3. argilos. 4. (în forma: șăios) afânat.

șofréică, șofréici, s.f. (reg.) 1. deschizătură circulară în acoperișul unei barăci, colibe etc., prin care iese fumul. 2. (în forma: șofleică) deschizătură mare în acoperiș, prin care se bagă fânul în pod.

PROFÁN, -Ă adj., s.m. și f. 1. Neștiutor, nepriceput; (fam.) ageamiu. 2. (Persoană) care nu respectă preceptele religiei. ♦ Laic. [< fr. profane, lat. profanus].

PROFANATÓR, -OÁRE adj., s.m. și f. (Cel) care profanează; care pângărește. [Cf. fr. profanateur, lat. profanator].

PROFANÁ vb. I. tr. A pângări; (p. ext.) a necinsti. [< fr. profaner, cf. lat. profanare].

PROFANÁRE s.f. Acțiunea de a profana și rezultatul ei; pângărire, necinstire; profanațiune. [< profana].

PROFANAȚIÚNE s.f. Profanare. [Cf. fr. profanation, lat. profanatio].

șopeácă s.f. (reg.) podul șurii în care se păstrează fânul; șopeci.

șoprareáță, șopraréțe, s.f. (reg.) șură în care se păstrează fânul.

șorcodól, șorcodoále, s.n. (reg.) vălătuc de fân.

șovárcă s.f. (reg.) 1. fân cu rogoz. 2. porumb semănat des și năpădit de mohor, folosit ca nutreț pentru vite. 3. coș din papură.

șovărcós, -oásă, adj. (reg.; despre iarbă sau fân) amestecat cu șovar (papură și rogoz).

șovărós, șovăroásă, adj. (reg.; despre iarbă sau fân) amestecat cu șovar (papură și rogoz).

șovâltoáce s.n. pl. (reg.) grămezi mici de fân, strânse cu grebla.

șráfânțigăr, s.n. (reg.) 1. Șurubelniță. 2. mânerul șurubelniței. 3. (în forma: șrofțigăr) pana șurubelniței.

ștandélcă s.f. (reg.) construcție în care se păstrează fânul.

ștefánă, ștefáne, s.f. (reg.) lovitură dată cuiva cu palma; ștefănie.

știoálnă, știoálne, s.f. (reg.) 1. baltă mocirloasă. 2. bulboană; loc mai adânc în albia unui râu, bun de scăldat. 3. groapă cu apă; gropan. 4. galerie în mină. 5. mină (de aur). 6. (în forma: știolnă) lutărie. 7. teren mlăștinos. 8. fântână nepietruită. 9. copcă în gheață. 10. (în forma: știolnă) deșert (gol) la cal.

știob1, știóburi, s.n. (reg.) 1. vas de lemn (de diferite forme și dimensiuni) în care se varsă lăturile; jghiab pentru porci. 2. trunchi de copac scorburos sau scobit, îngropat în pământ și servind ca ghizd la o fântână puțin adâncă.

știobărắu s.n. (reg.) trunchi de copac scorburos sau scobit care, îngropat în pământ, servește ca ghizd la o fântână puțin adâncă.

știríe2, s.f. (reg.) coțofană, știrică, știricea.

știubăróc s.n. (reg.) 1. trunchi de copac scorburos sau scobit care, îngropat în pământ, servește ca ghizd la fântână. 2. fântână cu izvor la mică adâncime și cu ghizdul din copac scorburos.

știubéi, știubéie și știubéiuri, s.n. (reg.) 1. vas făcut dintr-un trunchi de copac scobit (în care se păstrează alimente, obiecte casnice sau în care se opăresc rufele). 2. stup primitiv, făcut dintr-un trunchi de copac scorburos, sau scobit; totalitatea albinelor dintr-un asemenea stup. 3. adăpost pentru stupi. 4. trunchi de copac scorburos sau scobit care, îngropat în pământ, servește ca ghizd la o fântână puțin adâncă. 5. (înv.) apeduct. 6. fântână cu izvorul la mică adâncime, care are ca ghizd un trunchi de copac scorburos. 7. fântână cu apă sărată. 8. deschizătură făcută în acoperișul unei case pentru luminarea sau aerisirea podului.

ștubéu, ștubéie, s.n. (reg.) 1. stup primitiv, făcut dintr-un copac scorburos sau scobit. 2. fântână cu izvorul la mică adâncime, care are ca ghizd un trunchi de copac scorburos sau scobit. 3. groapă adâncă; râpă, văgăună.

șufán, șufáne, s.n. (reg.) 1. fiecare dintre cei doi pari groși și lungi, ascuțiți la un capăt, cu care se fixează năvodul la fundul apei ca să nu se scape peștele pe sub el. 2. (în forma: șifan) prăjină folosită de pescari pentru a conduce luntrea.

șufanár, șufanári, s.m. (reg.) pescar care mânuiește șufanul (v.).

șufăní, vb. IV (reg.) a fixa camăna năvodului pe fundul apei cu ajutorul șufanelor.

șurișoáră, șurișoáre, s.f. (reg.) grămadă mică de paie, de fân sau de snopi; gireadă mică; clăișoară, stoguleț.

șuroáie s.f. pl. (reg.) grămezi mari de paie, de fân, de iarbă cosită; clăi, stoguri mari.

șușlețoáie, șușlețoáie, s.f. (reg.) ființă fantastică cu care sunt amenințați copiii.

tabúl s.n. (înv.) tobă mare în fanfara turcească.

tálpoș, tálpoși, s.m. (înv.) infanterist.

tampéta s.f. art. (înv.) dans ca un vârtej în epoca fanariotă.

RAPSODÍE s.f. 1. Episod dintr-o scriere epică, recitată și cântată public de rapsozi. ♦ Scriere lirică în versuri, fantezistă și sentimentală, de un colorit pitoresc. ♦ Lucrare formată din fragmente luate din diferite scrieri. 2. Piesă instrumentală scrisă pentru pian sau orchestră într-o formă liberă, al cărei element de bază îl constituie cântecul popular. [Gen. -iei. / cf. fr. rhapsodie, it. rapsodia, lat., gr. rhapsodia].

tartắu s.n. (reg.) 1. coș. 2. coteț, porumbar. 3. șură pentru fân. 4. capră pentru șindrilit.

tărbácă, tărbăci, s.f. (înv. și reg.) 1. instrument de chinuit câinii. 2. prăjină de strâns fânul; pârghie. 3. masa tăbăcarului. 4. haină ruptă. 5. bucluc, ceartă. 6. ospăț.

tărgắi s.f. pl. (reg.) prăjini pe acoperișul caselor cu paie sau pe vârful clăilor de fân.

tânăróg, tânăroáge, s.n. (reg.) pășune, fâneață, poieniță, loc cultivat în pădure.

tecărắu s.n. și s.m. (reg.) 1. (s.n.) lemn cu care se strânge funia care leagă lemnele, fânul. 2. (s.m.) om mic și bondoc.

tilíncă, tilínci, s.f. (pop.) 1. fluier din coajă de tei, de paltin, din soc ori din salcie, fără găuri; șuierătoare. 2. clopoțel la oi, la vite. 3. groapa fântânii.

tofána s.f. (înv.) otravă puternică.

tog, tóguri, s.n. (înv.) 1. proprietate prin comasarea unor terenuri. 2. loc neted; luminiș în pădure; fânaț. 3. adăpost în câmp.

tohóc, tohoáce, s.n. (reg.) resturi de paie, fân, coceni; gunoi măturat la treierat. 2. noroi, murdărie.

toitán, -ă, toitáni, -e, adj. (reg.) voinic, dolofan, mare.

trabánt s.m. (înv.) 1. soldat infanterist; dorobanț. 2. satelit.

trăoáș s.n. (reg.) fânaț (îngrădit).

turchinár, turchinári, s.m. (reg.) furcă de strâns fânul în stoguri; țăpoi.

țăcăráș s.m. sg. (reg.) căpiță de fân.

ROBINSONÁDĂ s.f. 1. Povestire despre naufragiați pierduți; fantezie în care individul izolat apare trăind în afara societății. 2. Termen folosit de Marx pentru a ironiza teoriile economice care pun la baza dezvoltării societății principiul economiei individuale. [< fr. robinsonade, germ. Robinsonade].

volonéț, -eáță, volonéți, -ețe, adj. (reg.) dolofan, durduliu.

voltijór, voltijóri, s.m. (înv.) soldat din infanteria ușoară folosit ca tiralior (hărțuitor).

ROCAMBOLÉSC, -Ă adj. (Rar) Fantastic, extravagant. [< fr. rocambolesque, cf. Rocambole – erou al lui Ponson du Terrrail].

chip (chípuri), s. n.1. Imagine, reprezentare plastică (odinioară a oricărui obiect, în prezent a unei persoane). – 2. Aspect, față, figură, fizionomie. – 3. Imagine, simbol, reprezentare. – 4. Gest, apucătură. – 5. Manieră, mod, metodă. – 6. Mijloc, modalitate, posibilitate. – 7. (Adv.) Vorba vine, cică (cu această folosire se preferă modern pl. articulat). Mag. kép „imagine” (Cihac, II, 489; DAR; Gáldi, Dict., 87), de unde și sb., slov. kip (Berneker 504; cf. Miklosich, Fremdw., 98). – Der. chipeș, adj. (arătos, frumos), din mag. képes „capabil; figurat”; chipos, adj. (arătos, frumos la chip); închipa, vb. (a reprezenta; a alcătui); închipui (var., înv. chipui), vb. (a reprezenta; a crea; a construi, a fabrica; a aduna; a imita; a imagina; a făuri, a concepe; a născoci, a inventa; refl., a fi vanitos, a se mîndri); închipuitor, adj. (înv., reprezentant); închipuință, s. f. (înv., personificare, reprezentare); închipuire, s. f. (imagine, reprezentare; aspect, gest; imaginație, fantezie, ficțiune, invenție; himeră; ipoteză; simulacru); neînchipuit, adj. (neimaginabil); închipu(r)lui, vb. (a repara, a fabrica, a construi), din mag. képelni, în parte contaminat cu pl. chipurile (DAR).

ROMANÉSC, -Ă adj. (Liv.) Cu caracter de roman, propriu romanului. ♦ Fantezist, imaginar. [< fr. romanesque].

chir s. m. – Domn (titlu de politețe, folosit în epoca fanarioților, sec. XVIII și prima jumătate a sec. XIX). Mr. chir. Ngr. ϰύρ(ιος), cf. v. sb. kyrŭ (Vasmer, Gr., 87). – Compară chirio chir, s. m. (înv., titlu rezervat prelaților), din ngr. ϰύριος ϰύρ (nu a avut circulație reală); chiriacodromion, s. n. (carte de predici), din ngr. ϰυριαϰοδρόμιος; chiriarh, s. m. (prelat), din ngr. ϰυριάρχης; chiriarhie, s. f. (demnitate de prelat), din ngr. ϰυριαρχία; chiriarhic(esc), adj. (de prelat). Cf. chiraleisa, chirielă. V. Murnu 13; Gáldi 165.

SACRALIZÁ vb. I. tr. A atribui un caracter sacru unui lucru profan. [< fr. sacraliser].

SACRILÉGIU s.n. Necinstire, profanare a unui lucru considerat sfânt, a unui lucru deosebit de scump. [Pron. -giu, var. sacrilej s.n. / cf. lat. sacrilegium, it. sacrilegio, fr. sacrilège].

SACROSÁNCT, -Ă adj. (Uneori ironic) Sfânt. [Var. sacrosant, -ă adj. / < lat. sacrosanctus].

SÁCRU, -Ă adj. 1. Cu caracter religios; sfânt. ♦ Foc sacru = vocație, talent. 2. (Fig.) Scump, venerat. [< lat. sacer].

cícea adj. invar. – Drăguț, bun. – Var. cicio, interj. (Se folosește pentru a chema porcii). Creație expresivă infantilă, cf. gigea. Nu este probabilă der. din rut. čiča, propusă de DAR. – Der. cicili, vb. (a dichisi, a împodobi, a îmfrumuseța), pe care Tiktin îl pune în legătură cu pol. czysćić „a lustrui” (cf. Graur, BL, IV, 91), cf. giugiuli.

SANCTUÁR s.n. 1. Edificiu consacrat ceremoniilor religioase; altar, loc sfânt. 2. (Fig.) Loc consacrat pentru un anumit lucru; loc inviolabil. [Pron. -tu-ar. / < lat. sanctuarium, cf. fr. sanctuaire].

SCAFANDRIÉR s.m. Scafandru. [Pron. -dri-er. / < fr. scaphandrier].

SCAFÁNDRU s.m. Muncitor calificat pentru a executa coborâri și lucrări sub apă cu ajutorul scafandrului; scafandrier. [< it. scafandro].

SCAFÁNDRU s.n. Costum închis ermetic și prevăzut cu o pompă de aer, care permite coborârea sub apă pentru executarea anumitor lucrări. ♦ Costum de zbor folosit la părăsirea navei în atmosfera superioară și în spațiul cosmic. [< fr. scaphandre, it. scafandro, cf. gr. skaphe – barcă, aner – om].

SCARIFICÁ vb. I. tr. 1. A scormoni suprafața unei șosele care trebuie refăcută, pentru a asigura o legătură mai bună între noile și vechile materiale. ♦ A afâna pământul cu ajutorul scarificatorului. 2. A cresta ușor pielea unui bolnav în scop terapeutic (pentru a-i lua sânge etc.). [P.i. scarífic, 3,6 -că. / < lat., it. scarificare, cf. fr. scarifier].

SCARIFICATÓR s.n. 1. Mașină rutieră folosită pentru scarificarea șoselelor. ♦ Mașină echipată cu cuțite-gheare care se folosește pentru afânarea adâncă a pământului, în special a pășunilor și a fânețelor. 2. Instrument chirurgical folosit pentru incizii superficiale în piele. [< fr. scarificateur].

SCIENCE-FICTION s.n. Opere literare (romane, nuvele, povestiri etc.) sau filme care au ca subiect întâmplări cu caracter științific-fantastic; literatură științifico-fantastică. [Pron. sá-iăns-fícșăn. / < engl., fr., it. science-fiction].

cínste s. f.1. Onoare, probitate, integritate. – 2. Onoare, prestigiu. – 3. Onoare, cumințenie, castitate, neprihănire. – 4. Onoare, demnitate, distincție. – 5. Onoare, considerație, respect, stimă. – 6. Dar, cadou, plocon. – 7. Invitație, poftire la băutură sau mîncare. – 8. Funcție, slujbă, demnitate. – 9. (Pl.) Dar propter nuptias oferit de rudele miresii. Sl. čĭstĭ „venerație” (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 52); čistiti „respectat.” N pare să se fi introdus din epoca sl., prin contaminare cu čęstĭ „parte, soartă” (DAR). Der. cinsteș, adj. (onest, drept; demn; impunător, mîndru); cinstaș, s. m. (persoană care oferă un dar miresei); cinsteț (var. cinstelnic), adj. (cinstit; distins), de la vreun nume de plantă sl., ca rut. čistec, pol. czysciec, sb. čistac, cf. Berneker 158 și DAR; cinsti, vb. (a onora, a respecta; a venera; a adora; a ține, a păstra, a respecta; a onora, a acorda distincții, a distinge, a recompensa; a face cadou, a dărui; a invita, a pofti, a oferi mîncare sau băutură; a închina paharul), din sl. čistiti, cu evoluție semantică paralelă lui cinste; cinstit, adj., (respectabil, distins, venerabil, demn; onest, drept, corect; înv., nobil; f. curată, castă, pură, inocentă, neprihănită; fam., cherchelit, afumat); cinstitor, adj. (politicos, amabil; care cinstește); necinste, s. f. (dezonoare, rușine, terfelire, lipsă de onestitate); necinsti, vb. (a dezonora, a păta; a profana; a dezonora, a viola, a forța, a silui), necinstit, adj. (dezonorat; incorect; profanat; f. violată; siluită); necinstitor, adj. (lipsit de respect; siluitor); descinsti, vb. (rar, a dezonora, ca silui).

cioáră (cióri), s. f.1. Specii de pasăre din familia corbului (Corvus cornix, Corvus corone, Corvus frugilegus). – 2. Pasăre, cioară-de-cîmp (Corvus monedula). – 3. Poreclă dată de obicei țiganilor. – Mr. țoară, megl. cioară. Origine necunoscută. Este considerat cuvînt expresiv, care imită croncănitul ciorii (cf. DAR). Coincide cu alb. sorë (Meyer, Alb. St., IV, 72; Philippide, II, 705), friul. čore, sore „cioară” (REW 2449: Densusianu, Hlr., 231), sicil., calabr. čaulo, napol. čaolę, tarent. čola, piem. čova, sav. šave, cf. calabr. čola, „găină slabă și mică” (Rohlfs 210). Cf. Pascu, I, 64; Rosetti, II, 114. Este curioasă și coincidența cu per. čurē (Popescu-Ciocănel 22), cuman. čura (Kuun 129), ambele cu sensul de „șoim”; este însă puțin probabilă o relație directă. Este cuvînt dac, după Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 176; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Sensul 3 este rezultatul unei contaminări cu țig. čor „sărman, nenorocit; țigan” (Graur 138; Juilland 162). Der. ciorărie, s. f. (mulțime de ciori); cioresc, adj. (de cioară, se spune mai ales despre anumite varietăți de plante); cioroi, s..m. (cioară, bărbătuș; corb; poreclă dată țiganilor); cioarcă (var. ciorcușe), s. f. (coțofană, Pica caudata), rezultat al unei contaminări cu țarcă; cioro(i)pină, s. f. (poreclă dată țiganilor), comp. de la cioară sau cioroi cu arăpină; ciorăi (var. corăi), vb. (despre ciori, a croncăni); ciorăitură, s. f. (croncănit).

ciolác (cioláci), s. m.1. Mutilat, invalid, șchiop, ciung. – 2. (Arg.) La jocul de cărți, valet, fante. Tc. çulak (Cihac, II, 566; Roesler 608; Șeineanu, II, 131; Lokotsch 437; Ronzevalle 79); cf. alb. tsoljak, bg., sb. çolak.Der. ciolnav, adj. (bolnav, beteag) prin contaminare cu bolnav; ciolăci, vb. (a mutila).

ciorobór s. n. – Larmă, hărmălaie, zarvă. – Var. ciorlu-morlu, ciorabora. Creație expresivă, ca tura-vura, hîr-mîr, etc., a căror intenție este de a reda ideea de dialog însuflețit și contradictoriu. Se folosește în Trans. de Vest. – Der. ciorobară, s. f. (coțofană; țigan); ciorobeală, s. f. (ceartă, încăierare, dispută); cioroboti, vb. (a sta de vorbă; a se poticni, a se clătina; a se ocupa de ceva), care este rezultatul unei contaminări cu roboti „a munci.” Cf. ciorovăi, ciorogar.

SICOFÁNT1 s.m. (Rar) Denunțător, delator. [< fr. sycophante].

SICOFÁNT2 s.m. Insectă cu miros de mosc, de culoare verde-aurie, care trăiește în pădurile de conifere și stejari din sudul și centrul Europei. [< lat. sycophanta].

cîț interj. – Se folosește pentru a speria pisicile. Creație expresivă. Der. cîțîi, vb. (a speria pisica); cîț-mîț, s. m. (obicei popular din joia din Săptămîna Mare). De aceeași origine este cață, interj. care imită strigătul coțofanei, de unde cața-cața, interj. care exprimă vocea unei femei vorbărețe, și cață, s. f. (gaiță, femeie care vorbește mult); cățăi, vb. (a cîrîi, a flecări), pe care Cihac îl pune în legătură cu sb., cr. kvocati, sl., ceh. kvokati „a cîrîi”.

ciuf (ciufi), s. m.1. Smoc de păr zbîrlit. – 2. Moț. – 3. (Adj.) Ciufulit, zbîrlit, cu părul încîlcit. – 4. Cucuvea. – 5. Pocitanie, sluțenie, persoană urîtă și caraghioasă. – 6. Afemeiat, petrecăreț, depravat. – 7. Șarlatan, pungaș. – 8. Dans tipic. Var. ciof. Mr. ciuf. Creație expresivă (Schuchardt, ZRPh., XXXI, 1-5; Tiktin), cf. sb. čup (› rom. ciup), it. ciuffo (Battisti, II, 969), alb. čufkë. Numele cucuvelei se explică prin moțul pe care îl au unele specii ale acestei păsări, iar sensul 6 pare a proveni din noțiunea intermediară de „persoană care se culcă tîrziu, noctambul.” Cu accepția de „șarlatan” prezintă aceeași asociere de idei a lat. bufo cu fr. bouffon. Philippide, II, 706, consideră cuvîntul „obscur”. Pușcariu, Dacor., II, 607 (urmat de Gáldi, Dict., 116), pleacă de la mag. csúf; dar același Pușcariu, Dacor., II, 609 (cf. DAR), consideră că ciuf „moț” drept cuvînt diferit, care derivă din v. germ., cf. it. ciuffo. Este vorba fără îndoială de o greșeală, și cuvîntul it. se consideră de obicei cuvînt expresiv (cf. Prati 288), la fel ca cel rom. Cf. Rosetti, II, 114. Este puțin probabilă der. din bg. čuch (Conev 54), și mai puțin cea dintr-o limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 323), și din sl. čubŭ „creastă” (Cihac, II, 57). Der. ciuhă (var. ciofă, ciof), s. f. (bufniță; sperietoare); ciuș, adj. (moțat); ciuș, s. m. (specie de cucuvea, Citus brachyotus); ciufan, s. m. (varietate de varză); ciufuli, vb. (a ciufuli, a zbîrli, a încîlci părul; a se lua la harță, a se lua de păr, a se părui; a face pe cineva ridicol; a-și bate joc de cineva; Trans., a înșela); der. expresivă (Graur, BL, IV, 91), care s-a confundat în Trans. cu mag. csúfolni „a ridiculiza, a înșela”, de unde ultimele sale sensuri; ciufuleală, s. f. (bătaie, chelfăneală; pedeapsă); ciuhurez, s. m. (specie de cucuvea, Asio otus), rezultat al contaminării între ciuhă și huhurez. Nu este clară relația acestei rădăcini cu ciurlă (var. ciurlos), s. m. (despletit, ciufulit), der. ciurlan, s. m. (tufiș, mărăciniș); și cea pe care o propune Battisti, III, 1819, de la ciuhă, it. giufà, cu arab. ğuhā „nebun,” pare incertă.

SOL s.n. 1. Stratul afânat de la suprafața Pământului, în care se dezvoltă viața vegetală. 2. Teritoriu, pământ. 3. Soluție coloidală. [Cf. fr. sol, lat. solum].

SOLÉMN adj. 1. Care are loc după un anumit ceremonial; sărbătoresc. ♦ De ceremonie. ♦ Sfânt, sacru. 2. Important, măreț; grav. ♦ (Despre persoane) Plin de seriozitate, de gravitate; grav. [< lat. solemnis].

SPECTRÁL, -Ă adj. 1. Referitor la spectrul unei radiații. ♦ Analiză spectrală = metodă de identificare a diferitelor elemente dintr-un amestec cu ajutorul analizei spectrelor acelor elemente. 2. Care are caracterul unui spectru, al unei fantome. [< fr. spectral].

STEFANÍT s.n. Sulfură dublă naturală de stibiu și argint. [< fr. stéphanite].

cóbe (cóbe), s. f.1. Pasăre pe care fantezia populară o consideră de rău augur: bufniță, huhurez, corb, cuc etc. – 2. Rău augur, semn rău, piază rea, indiciu al unei nenorociri. – 3. Boală a găinilor, țîfnă. – 4. Pasăre care suferă de această boală. – Var. cobie, coabă. Mr. cobă. Sl. cobĭ „augur” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 294; Cihac, II, 65; Meyer 193; DAR); cf. bg. koba, sb. kob(a), cek. kob.Der. cobăi (var. gobăi), vb. (a țipa păsările de noapte; a scoate strigăte lugubre); cobăit, s. n. (țipăt de pasăre de noapte); cobăit, adj. (care suferă de cobe); cobaie, s. f. (găină; pasăre), folosit cu nuanță depreciativă, cf. boală; cobăț, s. m. (uliu, Astur palumbarius, Astur nisus), cf. sb. kobac, rut. kobecĭ; cobar, adj. (care crede cu ușurință în semne rele, pesimist); cobi, vb. (a prevesti, a anunța nenorociri, a fi de rău augur; a plînge cu strigăte lugubre; a țipa găina bolnavă, prevestind nenorociri), cf. bg. kobjă, sb. kobiti, mr. cubire; cobit, s. n. (rău augur, piază rea); cobeală, s. f. (rău augur, piază rea); cobitor, adj. (de rău augur). Probabil din aceeași familie face parte cobie, s. f. (coccis; tîrtiță, noadă), poate datorită folosirii acesteia, cf. iadeș (după DAR, în legătură cu sb. kobila „noadă”).

CLEPTOCRAȚÍE s. f. Guvern ai cărui membri caută, în primul rând, să obțină avantaje personale (materiale, sociale, politice etc.), pe seama celor în numele cărora guvernează. (cf. engl. kleptocracy < gr. klepto- (< kleptein = a fura; cf. got. hlifan = a fura, lat. clepere = a fura) + lat. -cratia (< gr. -kratia < kratos = putere, forță)) [MW]

cocón (cocóni), s. m.1. Copil, prunc. – 2. Prinț. – 3. Tînăr de neam. – 4. Domn. – 5. Floare, Zinnia elegans. – Var. cucon. Probabil der. de la coc(a) „copil”, deși suf. -on nu este prea clar (DAR înceacă să-l explice ca o formă asimilată -un). Cuvîntul este înv.Der. cocoană (var. cucoană), s. f. (înv., copilă; Trans., fecioară, tînără, doamnă, femeie din clasa socială superioară; Arg., găină; coropișniță); coconaș (var. cuconaș, conaș), s. m. (domnișor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(ăș)i, vb. (a trata cu multă considerație, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s. f. (copilărie, anii copilărie; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet, s. n. (aristocrație); coconiță (var. cuconiță, coniță), s. f. (domnișoară); cocoșneață, s. f. (femeie înfumurată), formă umoristică. Formă f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. ϰοϰόνα „doamnă”, ϰοϰονίτσα „domnișoară”, de unde a trecut probabil în mr. cuconă, megl. cucoană, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se referă aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie bună.

STROFÁNT s.m. Arbust tropical din ale cărui semințe se extrage strofantina. [< fr. strophante].

STROFANTÍNĂ s.f. Substanță foarte toxică extrasă din strofant, folosită în medicină. [< fr. strophantine].

colț (-ți), s. m.1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

acetofán s. n.

SUPRANATURÁL, -Ă adj. (Despre fenomene, ființe etc.; în concepțiile mistice) Care se pretinde că ar fi mai presus de forțele și de legile naturii și împotriva lor; care nu s-ar putea explica în mod obișnuit, în mod natural; miraculos, fantastic. ♦ Extraordinar, excepțional. // s.n. Ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. [< supra- + natural, după fr. surnaturel].

ácqua tofána (it.) [acqua pron. ácŭa] (ac-qua) s. f.

coșcogeá adj. invar. – Enorm, grozav, colosal, fantastic. – Var. coșcogeamite, (goș)gogea(mite). Tc. koș-koca, superlativ de la koca „mare” (Iogu, GS, VI, 338). Nu este exactă der. tradițională, din tc. koca „bătrîn” (Cihac, II, 75; Șeineanu, II, 146; DAR). Cf. bg., sb. koğamiti „adult.”

coțăí (-ắesc, -ít), vb.1. A mișca din coadă. – 2. (Refl.) Despre cîini, a se împerechea. – Var. coțoi. Creație expresivă, a cărei intenție primitivă este imitarea unei mișcări ritmice, cf. bîțîi, hîțîi, moțăî; caracterul său imitativ este dovedit, în plus, de terminația caracteristică -ăi, cf. colcăi, foșgăi, etc. Ca și în alte cazuri, coincide cu alte creații spontane, cu care nu poate avea legătură directă, cf. it. cozzare (› fr. cosser) „a lovi cu coarnele”, sau slov. kùcati „despre animale, a se împerechea”, a cărui origine expresivă este evidentă (pentru it. cozzare se propune tradițional un lat. *cottiare, însă cf. Prati). DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite, și pune în legătură primul sens. cu rut. kocofist „codobatură”, și pe al doilea cu cățeli, ambele ipoteze la fel de improbabile. După Cihac, II, 77, în legătură cu rus. kotitisja „despre pisici, a făta”. Der. coțăială, s. f. (împerechere, la cîini; Arg., copulație în general); coțac, s. m. (pește dintr-o specie nedefinită; persoană slabă), pentru al cărui prim sens cf. fiță; coțoi, s. m. (țînc, puști); coțovei, s. m. (cățel); coțoveică, s. f. (femeie stricată); coțob, adj. (palavragiu, flecar; nesupus, recalcitrant); coțobăi, vb. (a scociorî, a iscodi), var. de la cociobăi; coțobăni (var. coțopăni, coțopeni, coțofeni), vb. refl. (a se ridica, a se înălța; a se mîndri, a se împăuna; a se strădui); coțobîră (var. coțoligă), s. f. (Trans., veveriță), cf. rut. kocobirca; încoțopi, vb. (despre cocoși, a călca găina), cuvînt care lipsește în dicționare (cf. Macedonski: cocoșii se apucau să încoțopească puicile prin bălării); coțofană, s. f. (pasăre, Pica caudata; femeie care vorbește mult; traversă), a cărui der. se explică pornindu-se de la coțofeni „a se împăuna”, datorită îngîmfării atribuite acestei păsări în mentalitatea populară. Acest ultim cuvînt s-ar explica, după Cihac, II, 652 și Scriban, pornind de la ngr. ϰότζυφας „sturz”; după Tiktin, în legătură cu it. gazza. DAR oscilează între a-l pune în legătură cu coțăi, sau cu rut. kocofist „codobatură”; coțoflic, s. n. (coadă de porc), cuvînt folosit aproape exclusiv în ghicitori); coțulă (var. coțușcă), s. f. (femeie provocatoare); coțuș, s. m. (persoană băgăcioasă). Cf. cotei.

TIRALIÓR s.m. Soldat din arma infanteriei având misiuni de cercetare; infanterist. [Pron. -li-or. / < fr. tirailleur].

TIROLÉZĂ s.f. Model de rochie alcătuită din trei piese: o bluză albă, un fel de sarafan imprimat și un șorțuleț (alb). [< it. tirolese].

TRANSPARÉNT, -Ă adj. 1. Prin care se poate vedea clar, străveziu, diafan. 2. (Fig.) Care poate fi înțeles, ghicit ușor; clar, limpede. // s.n. Foaie de hârtie pe care sunt trase linii groase paralele și care se pune dedesubtul hârtiei de scris pentru a se putea scrie drept. [< fr. transparent, cf. lat. transparens].

alfanuméric adj. m., pl. alfanumérici; f. alfanumérică, pl. alfanumérice

TRINITÁTE s.f. 1. (În religia creștină) Sfânta Treime. 2. Grup de trei persoane, de trei lucruri etc. [Cf. lat. trinitas, fr. trinité].

TRÓMPĂ s.f. 1. Prelungire cărnoasă în formă de tub a nasului unor animale ca elefantul, tapirul etc. ♦ Organ în formă de tub, adaptat pentru supt, la unele insecte. ♦ Conductă, canal prin care se elimină celulele sexuale formate în ovar; oviduct. ♦ Trompa lui Eustache = canal interior al urechii care face legătura între timpan și faringe. 2. (Tehn.) Aparat folosit pentru evacuarea gazelor dintr-un recipient. 3. (Arhit.) Element de construcție, în formă de boltă trunchiată, înlesnind de obicei trecerea de la un plan pătrat la un plan octogonal. [< fr. trompe, cf. germ. Trumpa].

cruh (-huri), s. n. – (Mold.) Pietricică. Sl. kruchŭ „bucată”, rut. krucha „piatră”, sb. kruh „colț de pîine”. Circulă și (în Trans.) în forma crînf, s. n. (colț de pîine), cu infixul nazal și modificarea finalei, ca în praf, vîrf; și în numeroase forme der.: crihan, crifan, crifoi, clihan, călhan, cîlfan, cîlfete, s. n. (Trans. și Mold., colț de pîine), cf. rut. kricha (DAR). Der. cruhos, adj. (tare); crîmpoi, s. n. (bucată); crîmpei, s. n. (fragment, bucată), cuvînt folosit curent, care se pune în legătură în general cu sl. krǫpŭ „mic”; krǫpĕti „a contacta” (Cihac, II, 80; Byhan 316; Pușcariu, Lr., 291), cf. curpen; crîmpi, vb. (Trans., a face ghemotoc); crîmpiță, s. f. (Trans., încurcătură, încîlceală a urzelii la război; încurcătură, belea; greutate; greșeală); crîmpot, s. n. (fragment, bucată); crîmpoți (var. crîmpoti, crîmpota), vb. (a face bucăți; a rupe, a sfîșia; a desface, a anihila); crîmpoțeală, s. f. (acțiunea de a face bucăți); crîmpoșie, s. f. (varietate de struguri).

cufundá (-d, -át), vb.1. A afunda, a face să intre în apă, a arunca în apă. – 2. A strica, a nărui, a duce de rîpă. – 3. A împlînta, a înfige, a îngropa. – 4. A se lăsa absorbit de ceva. – Var. (Mold.) acufunda, scufunda. Lat. *confundāre (Pușcariu 429; Candrea-Dens., 682; REW 2140; DAR); cf. calabr. skuffundare. Este dublet al lui confunda, vb., din fr. confondre.Der. (s)cufundător, adj. (care se scufundă; s. m., scafandru); cufundos, adj. (Trans., adînc); cufundătură, s. f. (scufundare; adîncitură a solului, groapă); cufundiș, s. n. (groapă sub apă); cufunzime, s. f. (adîncime); cufundaci, s. m. (pasăre ce se scufundă, Colymbus glacialis); cufundar, s. m. (nume de păsări, Colymbus glacialis, Podiceps cristatus). – Der. neol. confuz, adj., pe baza fr. f. confuse, ca amorezamoureuse; confuzi(un)e, s. f., din fr.

UTÓPIC, -Ă adj. Care are caracterul unei utopii; iluzoriu, fantezist; irealizabil; utopist. ♦ Bazat pe o utopie, neștiințific. [< fr. utopique].

curá (-r, -át), vb.1. A curăța. – 2. A despăduri, a defrișa. – 3. A desface coaja, pielița. – 4. A scoate, a elimina, a expulza. – 5. A elibera, a da drumul, a slobozi. – 6. A dezvinovăți, a absolvi de vină. – Mr. curare „a curăța”. Lat. curāre (Candrea-Dens., 451; Tiktin, Archiv., CXXXIII, 120; Pascu, I, 73; REW 2412; DAR); cf. ven. curare „a curăța un pui”, fr. curer, cat. escurar. Este dublet al lui cura, vb. (a îngriji un bolnav). Este posibil, cum presupune DAR (cf. Cortés 127), ca termenul rom. să fi ajuns să se confunde cu lat. colare „a strecura, a curăța un lichid”, al cărui rezultat trebuia să fie identic. – Der. curat, s. n. (dezghiocatul porumbului); curătoare, s. f. (placentă, la vacă; vas de lemn, blid); curat, adj. (dezghiocat, desfăcut, defrișat, eliberat; iertat; curățit; lipsit de murdărie, pur; autentic, veritabil, adevărat; senin, clar, neprihănit, pur; inocent, drept, sincer, fidel, leal; sigur, exact); curăți, vb. (a înlătura murdăria, a spăla; a defrișa, a despăduri; a da drumul, a elibera; a elimina, a expulza; a purifica; a vindeca; a despuia; refl., a pierde totul, a rămîne fără un sfanț; fam., a muri, a da ortu popii; fam., a fura, a șmangli; a da un purgativ; a spăla de păcate, a salva, a izbăvi, a purifica; refl., a se justifica, a se dezvinovăți); necurăți, vb. (a trăi în păcat); curățitor, adj. (care curăță; purificator); curățitură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; gunoi; resturi); curățiciune, s. f. (înv., puritate); curăție, s. f. (curăție; puritate; neprihănire, nevinovăție; purificare; integritate, lealitate, cinste), cuvînt puțin înv.; necurăție, s. f. (murdărie; păcat, faptă rea; patimă condamnabilă; viciu; menstruație); curățenie, s. f. (calitatea de a fi curat; puritate; neprihănire; menstruație; purgativ; cinste, corectitudine; Arg., catastrofă); necurățenie, s. f. (murdărie; excrement); curătură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; teren desțelenit; coji curățate; frunze uscate; pleavă, ciuruială); curățitoare, s. f. (sită, ciur). Curat, mr., megl. curat, istr. curǫt, ar putea fi și reprezentant direct al lat. curatus (Pascu, I, 73; Densusianu, GS, III, 443), sau al lat. colatus (Pușcariu 457; ZRPh., XXVII, 738; REW 2035a). Prima ipoteză este mai probabilă și este suficientă, cf. calabr. curare „a spăla pînza”, comel. kuratu „piele argăsită” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 132). Din rom. provine săs. curat(ich) „curat”. Pentru curătură, Candrea-Dens., 452 propune și o der. directă din latină.

cúrpen (cúrpeni), s. m.1. Tulpină de plantă agățătoare, tulpină sarmentoasă. – 2. Nume dat mai multor plante agățătoare (Clematis vitalba; Clematis recta; Lonicera xylosteum; etc.). – Mr. curpan, curpăn. Origine incertă. Se consideră în general că provine din alb. kurpen, kuljpër (Densusianu, Rom., XXXIII, 277; Meyer 213; Philippide, II, 710; Pascu, II, 219; Rosetti, I, 115; DAR); însă nu se spune nimic despre originea cuvîntului albanez. Pe de altă parte, nu pare posibil să se facă abstracție de identitatea semantică și de asemănarea fonetică a acestui cuvînt cu curmei, care de asemenea s-a folosit probabil cu forma *curman, cf. rezultatul rut. kurmán. Este posibil ca ambele cuvinte să fie în legătură cu crîmpei „bucată, felie, capăt”, din al cărui consonantism primitiv par a fi rezultat ambele var.; cf. și curfan, var. din Trans. a lui curpen, și crînf, var. din Trans. a lui crîmpei.Der. curpenos, adj. (sarmentos); carpeniș, s. n. (bălării, tufe); (în)curpeni, vb. (a înfășura, a răsuci); curpeniță, s. f. (varietate de clematită). Dacă presupunerea noastră este exactă, trebuie să deducem că alb. kurpen provine din rom. sau din mr.

cutíe (cutíi), s. f.1. Obiect de lemn, metal etc., în care se păstrează diferite lucruri. – 2. Etui, toc, trusă. – 3. Sertar. – 4. Cufăr, ladă. – Cutia milelor, institut național de binefacere, fundat în 1775 de către domnitorul Alexandru Ipsilanti, condusă din 1793 de marele vornic de cutie și alimentată de bunurile persoanelor care au decedat fără a lăsa moștenitori, și o treime de la cei care decedau fără să lase testament. – Cutia sătească, specie de piață de grîne fundată în sec. XVIII. – 5. Orfelinat. – Copil de cutie, orfan, copil găsit. – Mr. cutie, megl. cutiiă. Tc. kutu, kuti (Șeineanu, II, 151; Miklosich, Türk. Elem., I, 338; Berneker 653; Lokotsch 1271; Ronzevalle 139); cf. gr. ϰουτί, bg., sb. kutija, alb. kuti.Der. cutier, s. m. (perceptor; negustor ambulant).

FABULÓS, -OÁSĂ I. adj. 1. care aparține lumii fabulelor; de basm; fantastic. 2. (despre prețuri, sume, averi) care depășește orice închipuire; enorm, extraordinar. II. s. n. element fabulos (I, 1). (< fr. fabuleux, lat. fabulosus)

AFÂNĂTÓR, afânătoare, s. n. Mașină de lucru folosită în turnătorie pentru afânarea amestecului de formare. – Din afâna + suf. -(ă)tor.

afanisit, -ă, afanisiți, -te adj. beat; amețit

AFÂNÁT, -Ă, afânați, -te, adj. (Despre pământ, zăpadă etc.) Rărit, înfoiat. – V. afâna.

AFÂNÁRE, afânări, s. f. Acțiunea de a afâna.

AFÂNÁ, afânez, vb. I. Tranz. A face ca ceva să fie mai rar, mai puțin compact. – Lat. *affenare.

afâna, afânez v. t. a bate, a lovi

dódă (dóde), s. f.1. (Banat, Olt.) Formulă de adresare pentru sora cea mare. – 2. (Trans., în limbajul infantil) Mînă. – 3. (Mold.) Nume dat de copii femeilor cu părul lins. Creație expresivă de origine infantilă, ca și cocă. După Candrea, sensul 3 ar trebui pus în legătură cu sb. dodola „persoană travestită care ia parte la diverse rituri populare, pentru a chema ploaia” (› Banat dodolă); și după Scriban, sensul 1 este o var. de la dadă.Der. dodi, vb. (Trans., a nimeri fără voie); dodii, s. f. pl. (în expresia în dodii, la întîmplare); dodot, s. n. (prostie, aiureală), cf. dondăni; dodoleț (var. dodoneț, dodoloț), adj. (rotund; neted).

dorobánț (dorobánți), s. m. – Soldat de infanterie din armata națională, aparținînd unui corp a cărui existență este atestată începînd din sec. XVII, sub conducerea marelui agă, din 1657. Desființat în 1688, reînființat la jumătatea sec. XIX. – Var. înv. dărăban(ț). Germ. Trabant, prin intermediul mag. darabant (Berneker 218; Tiktin; Candrea). Consoana finală a rezultatului normal *dorobant a fost alterată prin analogie cu pl. (Byck-Graur 259). – Der. dorobănțesc, adj. (al infanteriei naționale); dorobănțime, s. f. (trupe de infanterie).

Dragobéte s. m.1. (Olt.) Nume dat fiului Babei Dochia, personaj mitic născocit de fantezia populară. – 2. Sărbătoare populară de la 3 martie, considerată sărbătoarea păsărilor. Origine incertă. Pare a proveni din sb. drugobrat „cumnat”.

FANFARÓN, -OÁNĂ s. m. f. om lăudăros, care face pe viteazul. (< fr. fanfaron)

FANFARONÁDĂ s. f. discurs, comportament de fanfaron; lăudăroșenie; gasconadă. (< fr. fanfaronnade)

FÁNGO s. n. nămol mineral de origine vulcanică sau vegetal-minerală. (< it. fango, germ. Fango)

dup interj. – Poc (exprimă zgomotul produs de o lovitură). – Var. sdup. Creație expresivă, cf. buf, hop și ngr. δοῦπος. – Der. dup, s. m. (bilă; bețișor care înlocuiește bilele la anumite jocuri de copii; smoc de păr), cuvinte care adesea sînt considerate de origine diferită, dar care provin din aceeași intenție expresivă, de a desemna un obiect rotund și greu. După Cihac, II, 105 ar trebui plecat de la dup „joc cu bile”, care ar proveni din sl. duplŭ „concav”, cf. pol. dup „scorbură”, ceh. dupa „gaură”, bg. dup(č)ĭă „a găuri”. Aceste paralele sînt evidente; însă sensul lui dup „joc de bile” nu este atestat și pare a fi rezultatul unei greșeli de interpretare a expresiei a juca în dupi „a juca popice (care trebuie să fie băgate într-o gaură)”. După Conev 40, din bg. dupka. Dublet de la dup „smoc de lînă” trebuie să fie dop, s. n. (bucată de plută cu care se astupă o sticlă; plută); se știe că un smoc de lînă sau o bucată de cîrpă este cel mai simplu dintre dopurile primitive. Cuvîntul rom. a fost explicat prin cr. tapun (Cihac, II, 99), care cu greu s-ar putea admite, și puțin sau deloc probabil pe baza gepidicul *dups (Gamillscheg, Rom. Gem., II, 251) sau a săs. dop (Meyer-Lübke, Z. vergl. Sprachf., XXXIX, 597; Dacor., III, 734; Scriban; Rosetti, II, 80). Der. dupac, s. m. (lovitură; palmă; pumn), der. cu suf. -ac (Pascu, Suf., 191; cf. Iordan, BF, I, 110; după Candrea, trebuie să se pună în legătură cu sb. dupac „lovitură”); dupăci, vb. (a lovi, a da cu pumnul; a călca în picioare; a lega); dupuros, adj. (Mold., păros, plin de smocuri); dupurlui, vb. (a jumuli, a curăța), de la pl. dupuri cu un suf. expresiv ; dupăi (var. dupui), vb. (a tropăi, a călca zgomotos); sducni, vb. (Banat, a scutura, a face să tremure); (s)dupăit, s. n. (tropăit); (s)dupăială, s. f. (tropăit); îndupăca, vb. (a se ghiftui, a înfuleca), cuvînt înv., folosit de Cantemir; îndopa, vb. (a hrăni, peste măsură, a ghiftui; a umple, a sătura; a hrăni o pasăre vîrîndu-i mîncare pe gît pentru a o îngrășa; refl., a se sătura, a se ghiftui); doapă, s. f. (femeie dolofană); dopar, s. n. (tirbușon). Din rom. provine mag. dop (Edelspacher 13) și săs. dop.

durd (dúrdă), adj. – Rotofei, rotund. Mag. durda (Cihac, II, 105; Iordan, BF, VII, 252). Cuvînt rar. – Der. durdă, s. f. (femeie dolofană; buzdugan; pușcă); durduliu, adj. (rotofei). – Cf. durduca.

elefánt (elefánți), s. m.1. Animal mamifer, cel mai mare dintre cele terestre de astăzi, cu pielea groasă, trompă și colți de fildeș. – 2. (Arg.) Bilet de o mie de lei. – 3. (Arg.) Persoană care plătește mereu. – Var. alifant. Mr. elefandu. Fr. éléphant. Var., mai ales cu sensurile 2 și 3; în mr., din ngr. ἐλέφαντας.

fálă s. f.1. Glorie. – 2. Pompă, fast, strălucire. – 3. Splendoare, măreție. – 4. Mîndrie, îngîmfare, trufie. – Var. (înv. hvală, hfală). – Megl. falbă. Sl. chvala (Cihac, II, 107; Miklosich, Slaw. Elem., 51), cf. bf. fal(ba), sb. fala. În megl. direct din bg. Sec. XVII. – Der. făleț, adj. (mîndru, trufaș), cf. sl. hvalĭcĭ, înv. și în Trans. de Vest; făli, vb. (înv., a slăvi; refl., a se lăuda, a se mîndri), din sl. hvaliti, cf. sb. faliti, bg. falim; fălie, s. f. (înv., fast, pompă; înv., orgoliu); falnic, adj. (glorios; fastuos, magnific; mîndru, trufaș); fălnicie, s. f. (orgoliu, vanitate); fălos, adj. (fastuos; orgolios, mîndru; încrezut); făloși, vb. refl. (a se lăuda); făloșenie, s. f. (lăudăroșenie); fulău, s. m. (lăudăros, fanfaron; romaniță-puturoasă, Anthemis cotula), de la făli cu -ău, ca mîncău, țingău, fugău, etc. (după Tiktin, din mag. faló „mîncău”; după Lacea, Dacor., V, 399, din mag. füll „ureche”; DAR îl consideră necunoscut). Cf. pohvală.

fanár (fanáre), s. n.1. Lanternă; felinar. – 2. Cartier grecesc din Constantinopole. – Var. (Mold.) fînar. Mr. fînare. Ngr. φανάρι (Ronzevalle 125; Gáldi, Dict., 187), din lat. fanarium, cf. tc., alb., bg. faner. Este dublet de la fanal, s. n. (felinar), din it. fanale, fr. fanal.Der. fanaragiu, s. m. (angajat care aprindea felinarele din iluminatul public), din tc. fenarci (Șeineanu, II, 167); fînăraș, s. m. (Mold., licurici); fanariot, s. m. (grec din Constantinopole aparținînd aristocrației din Fanar, care a ocupat funcții pe cît de numeroase pe atît de importante în Munt. și Mold., în sec. XVII și XVIII), din ngr. φαναριώτης; fanariot, adj. (referitor la fanariot sau la epoca de la 1711 la 1821, în istoria română); fanariotic(esc), adj. (înv., referitor la fanarioți); fanariotism, s. n. (politică proprie exploatatorilor venetici); fanariotiza, vb. (a greciza). Cf. felinar.

fandá (fandéz, -a't), vb.1. A face un pas mare înainte, în scrimă sau gimnastică. – 2. A se zbate, a se strădui. Fr. fendre. Cu cel de al doilea sens este familiar.

fantazíe (fantazíi), s. f.1. Imaginație. – 2. Capriciu, chef. – 3. Joc ecvestru. – Var. fantazie, (înv.) fandasie, fandaxie, fandacsie. Mr. făndăsie, făndăxire. Gr. φαντασία, prin intermediul fr. fantaisie, și înainte (sec. XVII) direct din ngr. (Gáldi 187). Fandaxia s-a specializat, în argoul de cartier, cu sensul de „manie, țicneală, aiureală”. Der. fandasios, adj. (țicnit, maniac); fandosi, vb. refl. (a se îngîmfa; a face nazuri), din ngr. φαντάζομαι „a imagina” (DAR; Scriban; REW 6458; este improbabilă der. din ngr. ξεφαντόνω „a se distra”, propusă de Graur, BL, IV, 79); fandoseală, s. f. (nazuri); fandaxi, vb. (Munt., a se lăuda), din ngr. φαντάζομαι, aorist φάνταξα (Scriban). – Der, neol. fantastic, adj., din lat. phantasticus (sec. XVII); fantasc, adj., din fr. phantasque, împrumut literar; fantast, s. m. (himeric, vizionar), din germ. Phantast, împrumut literar; fantasmă, s. f., din it. fantasma (sec. XIX) și înainte din ngr. φάντασμα (sec. XVIII, cf. Gáldi 188); fantasmagorie, s. f., din fr.; fantasmagoric, adj., din fr.; fantomă, s. f., din fr. fantôme.

fánte (fánți), s. m.1. Valet la jocul de cărți. – 2. Curtezan, crai. – Mr. fande. It. fante (în mr., prin intermediul ngr. φάντης). Sec. XIX.

farafastîc (farafastấcuri), s. n.1. Fleac, bagatelă. – 2. Moft, capriciu, fasoane. Tc. falan-fistik (Iogu, GS, IV, 384), probabil încrucișat cu ngr. φαραφᾶς „fanfaron” (Cihac, II, 576; DAR), sau cu vreo intenție expresivă (cf. Iordan, BF, II, 189).

farfará adj. – Guraliv, flecar, palavragiu. – Mr. fărfără. Tc. farfara, din arab. farfâr (Șeineanu, II, 168; REW 3194; Lokotsch 589), în parte prin intermediul ngr. φαρφαρᾶς, cf. bg. farfara. Aparțin aceluiași radical fanfară, s. f., din fr. fanfare și fanfaron, adj., din fr. fanfaron, cf. mr. fanfaron, din it.

farf- – Rădăcină expresivă, bazată pe consonanța f-r-f (și la formele fîrf-, forf-), și care pare a evoca ideea de a bolborosi, cf. fîlfîi. Cf. Iordan, BF, II, 190. Der. fîrfăli, vb. refl. (Banat, a se lăuda, a se fuduli); fîrfală, s. m. (persoană inconstantă); fîrfînatic, adj. (flecar); farfasit, adj. (pungaș, haimana, golan; bîlbîit); farfazoane, s. f. pl. (fasoane, nazuri); farfuză, s. f. (femeie nerușinată), cf. Iordan, BF, VII, 255; firfiriu, adj. (coate-goale, pîrlit), pare încrucișat cu pirpiriu (după Cihac, II, 499 din mag. fityfirity „golan”); firfiric, s. m. (mică de argint), datorită micimii sale, cf. firfirică, s. m. (sărac, nevoiaș; aiurit, trăznit), după Roesler, 47, din tc. ferferet „ușurătate”; după Cihac, II, 108, din pol. firka „monedă” de 4 groși, și aceasta din germ. vier; după Capidan, în DAR, în loc de *firfenic, și acesta din germ. vier Pfennig(e); după Scriban, din tc. firfiri „purpuriu”, sau din germ. fünfer „a cîte cinci”, sau din germ. Pfifferling „ciupercă”); filfizon, s. m. (tînăr neserios), pentru al cărui suf. cf. farfazoane (după Candrea și DAR, de la refrenul cîntecului revoluționar La Carmagnole: vive le son, ipoteză cu totul absurdă; după Scriban, în legătură cu filosof); foarfă (var. forfoandă), adj. (prost îmbrăcat; flecar); forfodii, s. f. (Trans. de Nord, minciuni); forfoi, s. n. (Trans., fast, pompă); înforfoia (var. înforfoca), vb. (Trans., a găti, a dichisi), cf. fîrfăli; forfoti (var. folfoti, fîlfoti, forfăi, forcoti), vb. (a fierbe; a mișuna; a pălăvrăgi; a umbla mult); forfota (var. forfa, fîlfota), adv. (repede, în mare vînzoleală); forfoteală (var. forcoteală), s. f. (vînzoleală, foială; zarvă), cf. ALR, II, 20 și Iordan, BF, II, 191. Fîrlifus, s. m. (persoană slabă, mofturoasă sau lăudăroasă), face parte din aceeași familie expresivă (după Tiktin, din germ. Firlefanz „om desfrînat”; după Bogrea, Dacor., I, 276, din tc. feilesuf „filosof”). Der. acestei rădăcini se confundă ușor cu cei ai lui fîlf-. Cf. și fof-.

fasóle s. f.1. Plantă erbacee cultivată pentru păstăile ei comestibile (plantă și păstaie). – 2. Mîncare de fasole. – 3. (Pop.) Dinți. – Mr. făsul’u, megl. făsul’. Ngr. φασόλι (Meyer 110; Berneker 280; Philippide, II, 712; Ronzevalle 124; Vasmer, Gr., 58), cf. tc. fasulye, alb. fasulj, bg. fasul, calabr. fasolu. Numeroase var. locale: fasolă, fasulă (‹ ngr. φασούλι), fasule, (Trans. de Nord), fansule, (Banat, Olt.), făsui (Trans. de Vest), făsaică, (Banat., Trans.), păsulă, păsui (‹ sb. pasidj, mag. paszulya). Der. fasoliște, s. f. (plantație de fasole); fasolică, s. f. (varietate de măzăriche sălbatică, Latyrus tuberosus); fasoli, vb. refl. (a face fasoane, a se fandosi), de la fasole 3, prin încrucișare cu fason (explicație dată de DAR; cf. însă pol. fasoły „strîmbătură, schimonoseală”, din germ. faseln „a ieși de pe făgaș”); fasoleală, s. f. (fasoane); fasolit, adj. (fandosit).

fasón (-óane), s. n.1. Modul în care este făcut un lucru; croială, model. – 2. Moft, fason, nazuri. Fr. façon.Der. fasona, vb. (a da unui obiect o anumită formă; vb., refl. a se fandosi).

felinár (felináre), 1. Lanternă. – 2. Dispozitiv pentru iluminat prevăzut cu un glob de sticlă, folosit în iluminatul public, fanar. – 3. (Arg.) Ochi. Origine obscură. Pare a fi rezultatut al lui fanar, sau tc. fenar, prin intermediul unui der. cu suf. de agent *fenerar, disimilat posterior (Candrea; DAR).

fércheș (fércheșe), adj. – Elegant, dichisit. Mag. fehérkés „albicios” (Drăganu, Dacor., V, 352); s-a spus probabil la început despre fanții care obișnuiau să se pudreze. După Scriban, din mag. felékes „elegant”; însă fonetismul nu este clar. – Der. ferchezui, vb. (a dichisi; a găti; a curăța), care, după Cihac, II, 498 și Scriban, provine din mag. felkendözni „a se sulemeni”, și al cărui al doilea sens este rezultat al unei confuzii cu fercheteu.

fil (-li), s. m. – Elefant. – Var. pil. Mr. fil. Tc. (arab.) fil, din per. pîl (Meyer 100; Șeineanu, II, 171; Eguilaz 167), cf. alb. filj, sb., bg. fil, sp. alfil. Sec. XVII, înv. Cf. fildeș.

MORTALITÁTE s. f. raportul dintre numărul de decese și numărul total al populației dintr-un teritoriu, într-o perioadă dată; letalitate. ♦ ~ generală = frecvență în promile a deceselor dintr-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă; ~ infantilă = frecvența deceselor în primul an de viață la o mie de născuți vii. (< fr. mortalité, lat. mortalitas)

MUL s. n. humus fin, slab acid, afânat, format prin descompunerea masei vegetale, cu componente minerale. (< fr. mull, germ. Mull)

MUSCHETÁR s. m. 1. (în evul mediu) soldat de infanterie înarmat cu o muschetă. 2. nobil dintr-un corp militar de călăreți aparținând casei regale franceze. (< fr. mousquetaire)

MUSIC-HALL MüZIC-HĂL/ s. n. local specializat în spectacole de fantezie, de varietăți pe fond muzical; spectacolul însuși. (< fr., engl. music-hall)

MÚZICĂ s. f. 1. artă care exprimă cu ajutorul sunetelor sentimente și atitudini. ♦ ă sferelor = pretinse sunete bizare emise de vânturile solare și de pulsațiile corpurilor planetelor. 2. știința sunetelor considerate sub raportul melodiei, ritmului și armoniei. 3. operă, bucată muzicală, melodie; (p. ext.) totalitatea operelor muzicale. ♦ ~ ușoară = muzică cu caracter distractiv, adesea în ritmuri de dans. 4. formație instrumentală; orchestră. ♦ ~ militară = fanfară; (fam.) a-i face (cuiva) ~ = a-i face (cuiva) scandal. (< lat., it. musica, fr. musique, germ. Musik)

NAZARÉENI s. m. pl. 1. denumire dată de evrei primilor creștini. 2. adepți ai unei secte de fanatici creștini din Ungaria și SUA. 3. grup de pictori germani instalați la Roma la începutul sec. XIX, care se inspirau din idealismul naiv al primitivilor italieni. (< fr. nazaréens)

NUMINÓS s. n. componentele iraționale ale categoriei religioase „sfânt”, din care a fost eliminat conținutul moral. (< it. numinoso)

OFTALMODIAFANOSCÓP s. n. aparat folosit pentru oftalmodiafanoscopie. (< engl. ophtalmodiaphanoscope)

OFTALMODIAFANOSCOPÍE s. f. transluminare a membranelor oculare. (< engl. ophtalmodiaphanoscopy)

OLIFÁNT s. n. instrument muzical medieval din familia cornului, de origine orientală, confecționat din colți de elefant. (< fr. olifant)

ORFELÍN, -Ă s. m. f. (copil) orfan. (< fr. orphelin)

ORFELINÁT s. n. așezământ de caritate destinat creșterii copiilor orfani; azil. (< fr. orphelinat)

ORIGENÍSM s. n. doctrina lui Origene care, susținând că Fiul este subordonat Tatălui, iar Duhul Sfânt Fiului, nega caracterul etern al pedepselor de după moarte și admitea eternitatea materiei și preexistența sufletului față de trup. (< fr. origenisme)

OUABAÍNĂ s. f. glicozidă cardiotonică dintr-o specie de strofant din Gabon. (< fr. oubaïne)

OVÚL s. n. 1. gamet femel produs de ovar. 2. parte a carpelei plantelor fanerogame care, după fecundare, se transformă în sămânță. 3. drajeu de forma unui ou mare cât o cireașă, din glicerină solidificată, care conține un medicament. (< fr. ovule)

PAGER [PÉIGER] s. n. receptor alfanumeric de mesaje personale. (< engl. pager)

PARALIZÍE s. f. pierdere totală sau parțială a mobilității și sensibilității corpului. ♦ ~ infantilă = poliomielită. (< fr. paralysie)

PARNASIANÍSM s. n. curent literar apărut în Franța la mijlocul sec. XIX în jurul publicației Parnasul contemporan, care cultiva o poezie picturală, rece și impersonală, cu virtuozități stilistice, imagism rafinat și armonie plastică, împotriva sentimentalismului, retorismului, abuzurilor fanteziei. (< it. parnassianismo)

PATRÓN2, -OÁNE I. s. m. patrician roman considerat în raport cu liberții și cu clienții săi. II. s. m. f. 1. sfânt socotit protector al unei persoane, al unei comunități etc., care îi poartă numele. 2. ocrotitor, protector, susținător. 3. proprietar al unei întreprinderi, al unui local etc. (< fr. patron, lat. patronus, germ. Patron)

PEDIATRÍE s. f. ramură a medicinei care studiază bolile de copii; medicină infantilă. (< fr. pédiatrie)

PEDOPSIHIATRÍE s. f. disicplină care studiază bolile psihice ale copilului și adolescentului; psihiatrie infantilă. (< fr. pédo-psychiatrie)

PEGOMANȚÍE s. f. pretinsă artă de a ghici viitorul prin observarea apelor din fântâni. (< fr. pégomancie)

PELERINÁJ s. n. călătorie făcută la un loc sfânt; (p. ext.) vizită făcută în scop artistic sau istoric. (< fr. pèlerinage)

PELOIDOTERAPÍE s. f. fangoterapie; peloterapie. (după engl. pelotherapy)

PENTICOSTALÍSM s. n. sectă religioasă care acordă o importanță doctrinară centrală botezului cu Duhul Sfânt și ai cărei membri, prin asceză și prin alți stimuli psihici, își produc o stare de extaz și de convulsii. (< penticostal + -ism)

PERSÁN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Persia (Iran). II. adj. care aparține Iranului. ♦ artă ~ă = artă care se caracterizează prin palate monumentale, decorate cu stucaturi și mozaicuri, cu cărămizi smălțuite și policrome, cu alto- și basoreliefuri rupestre, prin arte decorative de o mare fantezie și o execuție desăvârșită, constituind o sinteză a tradițiilor locale și a artei arabe; covor ~ = covor de calitate superioară (confecționat la origine în Persia). ◊ (s. f.) limbă neoiraniană vorbită în Iran și Afganistan. (< fr. persan)

PINÚLĂ s. f. 1. lamă metalică în care este tăiată o fantă în a cărei axă se află un fir de vizare la capetele unei alidade, servind la determinarea aliniamentelor de teren. 2. pană mică, aripioară. 3. fiecare dintre foliolele care formează o frunză de ferigă. (< fr. pinnule)

PLASTISCÓP s. n. aparat care permite reglarea deschiderii unei fante. (< fr. plastiscope)

PLONJÓR, -OÁRE I. adj., s. m. f. (cel) care plonjează; scufundător. II. s. m. scafandru. III. s. n. aparat electric portativ pentru încălzirea rapidă, prin imersiune, a unei cantități mici de lichid; termoplonjor. (< fr. plongeur)

POLÉN s. n. pulbere (galbenă) produsă de staminele fanerogamelor, celulele reproducătoare mascule. (< fr., lat. pollen, germ. Pollen)

POLIOMIELÍTĂ s. f. inflamație septică, alergică etc. a substanței cenușii din măduva spinării, caracterizată prin temperatură, tulburări în starea generală a organismului și paralizii; paralizie infantilă. (< fr. poliomyélite)

POLUÁ vb. tr. 1. a infecta, a vicia mediul înconjurător cu diverse substanțe nocive. 2. (fig.) a profana, a murdări. (< fr. polluer)

PORÓS, -OÁSĂ adj. cu pori. ◊ (despre pământ) afânat. (< lat. porosus, fr. poreux)

PROBOSCÍDĂ s. f. trompa elefantului. ◊ trompa insectelor. (< fr. proboscide)

PROBOSCIDIÉNI s. m. pl. ordin de mamifere ungulate mari, greoaie, cu nasul prelungit cu o trompă: elefanții. (< fr. proboscidiens)

PROFÁN, -Ă adj., s. m. f. 1. ignorant, neștiutor; (fam.) ageamiu. 2. (om) care nu ține de religie; laic. (< fr. profane, lat. profanus)

PROFANÁ vb. tr. a pângări; (p. ext.) a necinsti. (< fr. profaner, lat. profanare)

PROFANATÓR, -OÁRE adj., s. m. f. (cel) care profanează. (< fr. profanateur, lat. profanator)

PROFANAȚIÚNE s. f. profanare. (< fr. profanation, lat. profanatio)

PROZELITÍSM s. n. 1. zel în a face prozeliți. 2. devotament fanatic față de o religie, ideologie, doctrină. (< fr. prosélytisme)

PRUNCUCÍDERE s. f. ucidere a copilului nou-născut, imediat după naștere, de către mamă; infanticid (II). (< prunc + ucidere)

RAPSODÍE s. f. 1. (în Grecia antică) episod din poemele homerice, recitat și cântat în public de rapsozi. 2. scriere lirică în versuri, fantezistă și sentimentală, de un colorit pitoresc. ◊ lucrare din fragmente luate din diferite scrieri. 3. piesă instrumentală scrisă pentru pian sau orchestră într-o formă liberă, pe teme folclorice. (< fr. rapsodie)

RELÍGIE s. f. 1. formă a conștiinței sociale caracterizată prin credința într-o divinitate, într-o ființă supranaturală, creatoare și guvernatoare a cosmosului și prin oficierea unui cult; confesiune. 2. (fig.) crez; cult; lucru sfânt. (< fr. religion, lat. religio, germ. Religion)

RESTAURÁȚIE s. f. 1. restaurare; (spec.) perioadă în istoria unor state, prin readucerea pe tron a dinastiilor înlăturate în urma unor revoluții, lovituri de stat etc. 2. stil în arta franceză din epoca restaurației Burbonilor (1814-1830), care menține inspirația din arta antichității, dar care, sub influența romantismului, manifestă interes și pentru stilurile naționale ale goticului și Renașterii. ◊ perioadă în istoria literaturii engleze, între 1660 și 1702, care se manifestă ca o reacție față de literatura fantezistă, sclipitoare, a Renașterii elisabetane, orientându-se spre clasicism. (< fr. restauration, lat. restauratio)

RICERCÁR s. n. (muz.) compoziție instrumentală polifonică cu formă liberă în stil de contrapunct, care se cântă fără întrerupere; capriciu, fantezie. (< it. ricercare)

ROBINSONÁDĂ s. f. 1. povestire despre naufragiați pierduți; acțiune neobișnuită; aventură; fantezie în care individul izolat apare trăind în afara societății. 2. săritură acrobatică executată de un jucător dintr-o echipă (de fotbal) (< germ. Robinsonade)

ROCAILLE [RO-CÁI] adj. inv. stil ~ (și s. n.) = stil, bază de înflorire a rococoului, caracterizat prin fantezia contururilor răsucite și prin imitarea unor elemente naturale (grote, stânci, volute vegetale etc.). (< fr. rocaille)

ROCAMBOLÉSC, -Ă adj. fantastic, extravagant. (< fr. rocambolescque)

RODOMÓNT s. m. om care se pretinde prepotent și se lansează în acțiuni hazardate pentru a-și dovedi superioritatea fizică. ◊ fanfaron, temerar, lăudăros. (< fr. rodomont)

RODOMONTÁDĂ s. f. vorbire, tiradă emfatică; lăudăroșenie, fanfaronadă. (< fr. rodomontade)

ROMANÉSC, -Ă adj. 1. cu caracter de roman, propriu romanului. 2. fantezist, imaginar. 3. (fam.) visător. (< fr. romanesque)

ROMANTÍSM s. n. 1. mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX, ca o reacție împotriva clasicismului, prin suprimarea regulilor formale, prin introducerea notelor de lirism, de sensibilitate și imaginație și prin zugrăvirea de eroi excepționali. 2. ansamblu de aspecte proprii curentului romantic; înclinare spre lirism, spre visare, spre melancolie. 3. perioadă în istoria muzicii prin ruperea echilibrului formelor clasice în favoarea libertății și fanteziei, prin intensitatea și spontaneitatea expresiei. 4. (fil.) denumire dată teoriilor care pun accent pe intuiție ca metodă de cunoaștere, pe libertatea și spontaneitatea de gândire și de faptă, precum și pe pasiuni și interese în morală, ca o reacție contra filozofiei clasice, raționale. (< fr. romantisme)

SACRALIZÁ vb. tr. a atribui unui lucru profan caracter sacru. (< fr. sacraliser)

SACRILÉG, -Ă adj., s. m. f. (cel) care săvârșește un sacrilegiu; profanator; (p. ext.) nelegiuit, blestemat. (< lat. sacrilegus)

SACRILÉGIU s. n. necinstire, profanare a unui lucru considerat sfânt sau deosebit de scump. (< lat. sacrilegium, fr. sacrilège)

SACROSÁNCT, -Ă adj. sacru, sfânt; (p. ext.) intangibil, inviolabil. (< lat. sacrosanctus)

SÁCRU, -Ă I. adj. 1. cu caracter religios; sfânt. ♦ foc sacru = (fig.) vocație, talent. 2. (fig.) scump, venerat. II. s. n. ceea ce transcende umanul, ceea ce este dincolo de lumea fizică, de profan. (< lat. sacer, it. sacro)

SAFÁN s. m. animal rozător din familia sciuridelor, în pădurile din America de Nord. (< germ. Saphan)

SANCTUÁR s. n. loc într-un templu sau într-o biserică consacrat ceremoniilor religioase; altar, loc sfânt. ◊ (fig.) loc inviolabil. (< lat. sanctuarium, fr. sanctuaire)

SARAFÁN s. n. rochie fără mâneci, foarte decoltată, care se poartă cu bluză. (< rus. sarafan, fr. sarafane)

SARRUSOFÓN s. n. instrument muzical de suflat, de alamă, cu ancie dublă, folosit în fanfare. (< fr. sarrusophone)

SAXHÓRN s. n. familie de instrumente muzicale de suflat, din alamă, în fanfare și orchestre (althorn, fligorn, eufoniu etc.). (< germ. Saxhorn, fr. saxhorn)

SAXOTRÓMBĂ s. f. instrument de suflat, între goarnă și saxhorn, cu sunetul mai puțin dulce decât al cornului, în muzica militară și în fanfare. (< fr. saxotromba)

SCAFANDRIÉR, -Ă s. m. scafandru (I, 1). (< fr. scaphandrier)

SCAFÁNDRU I. s. m. 1. marinar specializat în lucrări sub apă cu ajutorul scafandrului (II, 1); scafandrier. 2. persoană specializată care, cu ajutorul unui scafandru (II, 2), efectuează zboruri sau cercetări în spațiul cosmic. II. s. n. 1. costum închis ermetic care permite coborârea sub apă pentru executarea anumitor lucrări. 2. echipament izolant purtat de cosmonauți. (< fr. scaphandre)

SCARIFICÁ vb. tr. 1. a scormoni suprafața unei șosele care trebuie refăcută pentru a asigura o legătură mai bună între noile și vechile materiale. ◊ a afâna pământul cu scarificatorul. 2. (med.) a cresta ușor pielea pentru provocarea unei sângerări, aplicarea ventuzelor etc. (< fr. scarifier, lat. scarificare)

SCARIFICATÓR s. f. 1. mașină rutieră pentru scarificarea șoselelor. 2. mașină echipată cu cuțite-gheare, pentru afânarea adâncă a pământului, a pășunilor și fânețelor. 3. instrument pentru incizii superficiale în piele. (< fr. scarificateur)

SCIENCE-FICTIÓN /SÁIĂNS-FÍCȘĂN/ s. n. gen romanesc sau cinematografic având ca subiect întâmplări cu caracter științifico-fantastic; literatură științifico-fantastică. (< engl. science-fiction)

SECTÁR, -Ă I. s. m. f. adept înflăcărat al unei doctrine (religioase, filozofice, politice). II. adj. de sectă; (fig.) exclusivist, fanatic, intolerant; sectant. (< fr. sectaire)

SICOFÁNT1 s. m. 1. (în Grecia antică) nume dat la Atena celor care denunțau pe contrabandiștii de smochine; (p. ext.) denunțător. (< fr. sycophante, lat. sycophanta, gr. sykophantes)

SICOFÁNT2 s. m. insectă cu miros de mosc, verde-aurie, în pădurile de conifere și stejari din sudul și centrul Europei. (< lat. sycophanta)

SOL2 s. n. 1. strat superficial, afânat, al scoarței terestre, în care se dezvoltă viața vegetală. 2. teritoriu, pământ. ♦ exercițiu la ~ = probă de gimnastică executată la nivelul podelei. (< fr. sol, lat. solum)

SPECTRÁL, -Ă adj. 1. referitor la spectrul unei radiații. ♦ analiză ~ă = metodă de identificare a diferitelor elemente dintr-un amestec cu ajutorul analizei spectrelor acelor elemente. 2. care are caracterul unui spectru, al unei fantome. (< fr. spectral)

SPÉCTRU s. n. 1. ansamblu de valori pe care le poate lua o anumită mărime în condiții determinate. ◊ ansamblul radiațiilor de frecvențe diferite cu o radiație electromagnetică complexă. ♦ ~ atomic = spectru prin tranziții electronice în atomii elementelor; ~ molecular = spectru prin tranziții între nivelele energetice ale moleculelor în stare liberă. ◊ totalitatea aspectelor sub care se prezintă ceva. 2. totalitatea radiațiilor electromagnetice ale unui corp ceresc dispuse în funcție de lungimea lor de undă sau de frecvență. ♦ ~ solar = spectrul radiației emise de Soare. 3. fantomă, vedenie, fantasmă. ◊ (fig.) ceea ce provoacă îngrijorare, spaimă; pericol iminent. 4. proporție procentuală a diverse categorii ecologice de specii dintr-un teritoriu sau dintr-o biocenoză. (< fr. spectre, lat. spectrum, germ. Spektrum)

SPERMATOFÍTE s. f. pl. fanerogame. (< fr. spermatophytes)

STEFANIÁN, -Ă adj., s. n. (din) etajul superior al carboniferului de facies continental. (< fr. stéphanien)

STEFANÍT s. n. sulfură dublă naturală de stibiu și argint. (< fr. stéphanite)

STEGODÓN s. m. mamifer fosil făcând trecerea de la mastodont la elefant. (< fr. stégodon)

STROFÁNT s. m. arbust tropical din ale cărui semințe se extrage strofantina. (< fr., lat. strophantus)

STROFANTÍNĂ s. f. alcaloid foarte toxic din strofant, folosit în medicină. (< fr. strophantine)

STRÓFULUS s. n. prurigo infantil. (< fr. strophulus)

SUBSOLIÉR s. n. unealtă agricolă pentru afânarea adâncă a solurilor compacte, înainte de a se efectua arătura de desfundare. (după fr. sous-soleuse)

SULFANÍLIC adj. acid ~ = acid cromatic sulfonat, cristalizat, din anilină, folosit în industria coloranților, ca reactiv etc. (< fr. sulfanilique)

SUPRANATURÁL, -Ă I. adj. (despre fenomene, ființe etc.) care pare mai presus de forțele și de legile naturii și împotriva lor; care nu s-ar putea explica în mod obișnuit, natural; extraordinar. ◊ (rel.) divin, miraculos, fantastic. II. s. n. ceea ce se pretinde a fi mai presus de legile naturii. (după fr. surnaturel)

ȘTIINȚIFICO-FANTÁSTIC, -Ă adj. (despre literatură, film) în care fantasticul este tratat prin amănunte științifice; science-fiction. (< științific + fantastic)

TARTARIN RÉN/ s. m. om lăudăros, fanfaron. (< fr. tartarin)

TARTARINÁDĂ s. f. lăudăroșenie, fanfaronadă. (< fr. tartarinade)

TAXIÁRH s. m. (în Grecia antică) comandant al unei unități de infanterie. ◊ comandant al unui corp de cavalerie sau al unei unități navale. (< fr. taxiarque, gr. taxiarkhos)

TÉNSA s. f. (ant.) car sfânt destinat pentru a transporta statuile zeilor la procesiuni. (< lat. tensa)

TEOFANÍE s. f. apariție, manifestare a divinității sub formă materială. (< fr. théophanie)

TIFÓN1 s. n. țesătură subțire și foarte rară de bumbac, pentru pansamente. (după engl. tiffany)

TIRALIÓR s. m. (în trecut) soldat din infanterie însărcinat cu misiunea de cercetare. (< fr. tirailleur)

TIROLÉZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Tirol. II. adj., s. f. (model de rochie) din trei piese: o bluză albă, un fel de sarafan imprimat și un șorțuleț (alb). III. s. m. iodler (II). (< it. tirolese)

TRANSPARÉNT, -Ă I. adj. 1. (despre corpuri, medii) prin care se poate vedea clar, străveziu. ◊ diafan, subțire, delicat. 2. (fig.) ușor de înțeles. II. s. n. foaie liniată care se pune dedesubtul hârtiei de scris pentru a putea scrie drept. (< fr. transparent, lat. transparens)

TRIMÚRTI s. n. asociere de cult și de doctrină a celor trei figuri din religiile indice: Buda, çiva și Vișnu, formă unică de teofanie. (< fr., engl. trimurti)

TRINITÁTE s. f. 1. Sfânta Treime. 2. grup de trei divinități, trei persoane sau lucruri care formează o unitate. (< fr. trinité, lat. trinitas)

TRIPTOFÁN s. m. aminoacid heterociclic în proteine, hemoglobină etc., indispensabil organismului. (< fr. tryptophane)

TRÓMPĂ s. f. 1. prelungire cărnoasă a nasului la elefant, tapir etc., pentru prinderea hranei și pentru apărare. ◊ organ adaptat pentru supt, la unele insecte. 2. canal prin care se elimină celulele sexuale formate în ovar; oviduct; salpinx. ♦ Trompa lui Eustache = canal interior al urechii între timpan și faringe. 3. (tehn.) carcasă metalică în care se montează lagărele unui arbore. ◊ aparat de laborator, din sticlă, pentru evacuarea aerului dintr-un recipient. 4. (arhit.) boltă de colț în consolă pentru susținerea unui element în relief față de planul fațadei. ◊ element de construcție, boltă trunchiată, înlesnind trecerea de la un plan pătrat la unul octogonal. (< fr. trompe)

UBERÁL, -Ă adj. referitor la sâni, al sânului. ◊ fântână uberală = fântână din care apa iese prin sânii unei statui (reprezentând o nimfă, o silfidă). (< fr. ubéral)

ULTRAFÁN s. n. material artificial din acetat de celuloză, similar celofanului, folosit în poligrafie. (< germ. Ultraphan)

URALIÁN, -Ă adj., s. n. (din) ultimul etaj al carboniferului de facies marin, corespunzător stefanianului. (< fr. ouralien)

UTOPÍE s. f. 1. nume dat teoriilor fanteziste, irealizabile, care preconizează crearea unei alte ordini sociale, fără a ține seama de condițiile concret-istorice date și de legile obiective ale dezvoltării societății. 2. concepție, proiect irealizabil, fantezie, himeră, vis. (< fr. utopie)

VALÉT s. m. 1. tânăr scutier în serviciul unui senior feudal. 2. persoană care se află în serviciul personal al cuiva; lacheu. 3. carte la jocul de cărți reprezentând un cavaler; fante. (< fr. valet)

VAPORÓS, -OÁSĂ adj. 1. diafan, fin, subțire. 2. fără contur precis; vag, difuz, neclar. (< fr. vaporeux, lat. vaporosus)

VELÍT s. m. 1. soldat din infanteria ușoară romană, în fruntea legiunilor sau între cohorte și centurii. 2. soldat din armatele napoleoniene cu însărcinări de infaterie ușoară. (< fr. vélite, it. velite)

VIOLÁ vb. tr. 1. a încălca, a nesocoti o lege, un angajament, un drept. 2. (jur.) a pătrunde cu forța; a deschide prin abuz. 3. a silui, a necinsti (o fată, o femeie). ◊ a profana. 4. (fig.) a ~ conștiința = a impune prin forță unele idei. (< fr. violer, lat. violare)

VIOLATÓR, -OÁRE s. m. f. 1. cel care violează (legea, un drept etc.); infractor; profanator. 2. cel care comite un viol. (< fr. violateur, lat. violator)

VIZIONÁR, -Ă adj. 1. (și s.) care prevede, întrezărește evenimente viitoare; stăpânit de vise, de idealuri. 2. fantastic, fantezist. (< fr. visionnaire)

VOLTAIRIANÍSM s. n. filozofia lui Voltaire, care afirmă, pe linia raționalismului, ireligiozitatea epicuriană și antiascetică, criticând totodată fanatismul, prejudecățile, intoleranța și abuzurile de orice fel. (< fr. voltairianisme)

VOLÚM s. n. I. 1. carte broșată sau legată. 2. diviziune a unei lucrări editate în mai multe volume (I, 1); tom. II. 1. spațiu ocupat de un corp. ◊ figură geometrică cu trei dimensiuni. ◊ mărimea spațiului unui corp, cu ajutorul unei formule. 2. cantitate globală. ◊ debit (de apă) al unei fântâni, al unui izvor, fluviu etc. 3. forță, amploare a sunetelor emise de o voce, produse de un instrument. ◊ nivelul de intensitate sonoră al semnalelor audio. (< fr. volume, lat. volumen)

ZUÁV s. m. militar francez dintr-un corp de infanterie, pe vremuri în Algeria. (< fr. zouave)

FANDÉM s. n. masa cititorilor de science-fiction activi, care păstrează contactul prin intermediul fanzinelor și al întâlnirilor.

fîț interj. – Exprimă ideea de mișcare rapidă. – Var. fîța, fî(r)ța-fî(r)ța. Creație expresivă, cf. bîț, hîț, fîșt.Der. fîță (var. fiță), s. f. (plevușcă, pește mărunt; varietate de grindel, Cobitis taenia; băiat ager, descurcăreț; femeie de serviciu); fîrță, s. f. (copil, băiat; fată; tînără ușuratică; flecușteț, nimic); fîrțîgău, s. m. (persoană versatilă, volubilă, fără minte); fîțîi, vb. (a mișca repede; refl., a fierbe, a se agita; refl., a se răsuci; refl., a se fandosi), cu var. rară fîrțîi, fîțcîi (după Cihac, II, 108, aflat în legătură cu ceh. frcati „a se mișca”, sb. fercati „a zburătăci”); fîrțîitor, adj. (care se mișcă); fîțîială, s. f. (agitație, larmă; legănare; moft, nazuri); fiță, s. f. (plevușcă; Arg., moft, nazuri); fițărae, s. f. (Arg., moft, nazuri); fartiții, s. f. pl. (Arg., nazuri); fițuică, s. f. (notițe folosite de elevi pentru a copia la examene; ziar de categorie inferioară), probabil prin confuzia fr. fiche cu fiță, datorită rapidității cu care trebuie consultată (după Tiktin, în legătură cu germ. Fitzel „bucată”). – Din rom. provine rut. facygati (Miklosich, Wander., 14).

fras s. n. – Gastralgie infantilă. Sb. fras (Candrea; REW 3262a).

fund (-duri), s. n.1. Parte de jos a unui obiect. – 2. Parte de jos și interior al unei concavități, adîncime. – 3. Depărtare, parte mai îndepărtată a unei perspective. 4. Taler de lemn, cîrpător. – Mr., megl., istr. fund. Lat. fŭndus (Pușcariu 672; Candrea-Dens., 679; REW 3585; DAR), cf. alb. funt (Meyer 111; Philippide, II, 643), it. fondo, prov. fons, fr. fond, sp. hondo, port. fundo. Este dublet de la fond, s. n. (fund, mai ales în accepțiile sale abstracte), din fr. fond, pe care unii autori din trecut (Șincai, sec. XVIII), l-au folosit și cu forma fund. Der. afund, adv. (înspre fund; în profunzime, adînc; perfect; adj., profund, adînc), mr. afundu, cu a- caracteristic formațiilor adv. (Candrea-Dens., 680; DAR); afund, s. n. (adîncime, profunzime); afunda, vb. (a adînci), format pe baza adv. (după Pușcariu 36 și Candrea-Dens., 681, de la un lat. *affŭndāre, cf. it. affondare, v. fr. afonder, sp. ahondar, port. afundar; REW are dreptate cînd consideră cuvîntul drept der. intern, dar se îndoiește nejustificat cu privire la autenticitatea celorlalți termeni rom.); înfunda, vb. (a pune fund la o putină; a închide, a astupa; a înțesa, a îndesa; a adînci; a umple cu (de); a închide, a izola; a îngropa; a (se) adînci, a (se) astupa; a se duce la fund; a pune într-o situație grea, a încolți; a zăpăci, a năuci; refl. și cu pron. dativ, a se da învins, a se lăsa păgubaș), cu pref. -în, cf. lat. infŭndāre; înfundat, adj. (astupat; îmbuteliat; sufocat, înecat; plin, înțesat; grăsuț, dolofan; închis, astupat; cufundat, adîncit); înfundător, adj. (atacator); (în)fundătoare, s. f. (parte din spate a carului); (în)fundătură, s. f. (stradă, uliță care se înfundă; colț, ungher; ascunzătoare; impas); desfunda, vb. (a scoate fundul la o putină; a destupa, a scoate dopul; a deschide, a desface; a strica ploaia un drum); fundac, adj. (grăsuț, dolofan; s. n., nume dat mai multor păsări migratoare care se cufundă în apă: Podiceps cristatus; Podiceps negricollis; Colymbus septentrionalis); fundac s. n. (Trans., așternut de paie pus la baza unei căpițe sau a unui stog; vestă de piele; (în)fundătură); fundar, s. m. (pasăre migratoare, Colymbus septentrionalis); fundar, s. n. (pînză de sac); fundei, s. n. (fundac, așternut de paie; parte care rămîne dintr-un material; parte inițială a intestinului gros); fundoaie, s. f. (temelia casei; temelia pietrei de moară; cotitură, meandră); fundoare, s. f. (Trans., firidă, ocniță); fundurei, s. n. (brînză făcută din ce rămîne de la zerul laptelui), numit astfel datorită acestor resturi sau funduri de lapte; fundurie, s. f. (culcuș, pat; bază de stog). Cf. cufunda. Der. neol. funda, vb., din fr. fonder, cu influența lui fund; nefundat, adj. (neîntemeiat); fundați(un)e, s. f. (fundament, bază, temelie); fundător, s. m. (fondator); fundal (var. fondal), s. n. (decor care acoperă fundul unei scene de teatru sau fond al unui tablou reprezentînd perspectiva); fundament, s. n. (bază, temelie), din lat. fundamentum (sec. XVIII); fundamental, adj. (esențial).

furtún (furtúnuri), s. n. – Tub flexibil pentru udat. – Var. (înv.) hurtum, hortum. Mr. fortumă. Tc. hortum (Scriban, Arhiva, 1912). Apare în sec. XVIII (Cantemir), cu sensul de „trompă de elefant”. Cf. bg. ortuma.

fúște (-e), 1. (Înv.) Bîtă, par, prăjină. – 2. (Înv.) Suliță, lance. – Var. fuștiu. Mr. fuște, megl. fușt. Lat. fustis (Pușcariu 690; Candrea-Dens., 704; DAR), cf. it. fusto, fr. fût. Cf. și fuscel.Der. fuștaș (var. fustaș), s. m. (sulițaș, soldat de infanterie, înarmat cu spadă și lance, care slujea la Sfat și la Palat; proveneau din anumite locuri obligați să îndeplinească acest serviciu și slujeau timp de o lună).

BĂLAN, Ștefan (1913-1991, n. Brăila), inginer constructor român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul mecanicii teoretice și aplicate, calculul construcțiilor și teoria plasticității. Lucrări de istorie a științei și tehnicii.

BĂLĂCEANU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: 1. Badea B., boier dregător; lungă și interesantă carieră politică; mare postelnic, mare sluger, mare clucer, mare vornic (1664-1687). 2. Constantin B. (?-1690), fiul precedentului și ginerele domnului Șerban Cantacuzino; agă (1682-1688). 3. Constantin B., zis „Buclucașu” (?-1831), om politic, a deținut importante dregătorii. Adversar al regimului fanariot și adept al restaurării domniilor pământene. Șef al grupului de boieri constituit în „partidul patriei”, urmărind emanciparea Principatelor Române de sub suzeranitatea turcească și de sub protectoratul rusesc. 4. Ion (Iancu) B. (1828-1914, n. București), om politic, diplomat. Participant la Revoluția de la 1848; luptător pentru unirea Principatelor Române. Memorii. 5. Constantin B.-Stolnici (n. 1923, București), medic român. Cercetări și invenții în domeniul neurologiei, gerontologiei, ciberneticii („Elemente de neurocibernetică”, „Personalitatea umană – o interpretare de cibernetică”, „Neurogeriatrie”, în colab.).

garg- – Rădăcină expresivă, ale cărei der. desemnează insecte, ca gîng-; cf. și bg. gurgulica „turturea”, ngr. γαργάρι, sp. gorgojo, lat. curculio. Der. gărgăriță, s. f. (insectă, Calandra granaria; nume dat mai multor insecte, Bruchus pisi, Tinea granella, Coccinella septempunctata), care uneori se derivă, probabil neîntemeiat, din lat. *gurgulus în loc de curculis (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 586); din ngr. γαργάρι (Bogrea, Dacor., IV, 816); din bg. găgrica (Conev 52) sau din sb. gàgrica (Cihac, II, 116), dar care trebuie să fie un der. de la tema expresivă reduplicată gărgăr-, cu suf. -iță, cf. veveriță, bivoliță; originea expresivă este de asemenea evidentă, datorită numărului mare de var.: gîrgără, gîrgăliță, gărgăliță, gîlgăriță, etc. Din aceeași rădăcină provine gărgăun, s. m. (insectă, trîntor, Vespa crabro; bondar, bărzăun, Bombus terrestris; Molia-stupilor; îngîmfat, îmfumurat, fanafaron), cf. și găun (după DAR și Scriban, din lat. crabro, ceea ce pare dificil, cf. REW 2293). – Der. gărgărițos (var. gărgălițos, gărgăricios), adj. (viermănos), gărgărițit (var. (în)gărgărițat), adj. (viermănos); gărgăunos, adj. (viermănos). Din rom. provin bg. gargarica (Capidan, Raporturile, 215); sb. gagrica, rut. gulgulyca, gergelyca, mag. gergelice, gergerice (Candrea, Elemente, 405; Berneker 290).

garoáfă (garoáfe), s. f. – Plantă erbacee ornamentală, parfumată (Dianthus caryophyllus). – Mr. garoaflă. Ngr. γαράφαλον, din ngr. ϰαρυάφυλλον (REW 1727), în parte prin intermediul sb. garofo, garoful, garofan; cf. tc. karafil (› caramfil), it. garofano (ven. garofalo), fr. girofle, cuman. garanful (Kuun 92). După Daničič, III, 108, sb. provine din it.

găván (găváne), s. n.1. Scobitură, adîncitură. – 2. Strachină, blid. – 3. Lingură, polonic. – 4. Farfuriuță. – 5. Mînerul furcii de tors. – 6. Prăpastie hău. – Mr. găvane, megl. găvan. Origine obscură. Este pus în legătură cu bg., sb. vagan „strachină” (Cihac, II, 118; DAR), bg. gavanka (Conev 64), și prin intermediul acestuia cu ngr. γαβένα „vas”; însă explicația nu pare suficientă întrucît nu lămurește legătura cu găun, văgăună și eventual cu gaură; cf. și gîf, s. m. (Trans., blid), găfană, s. f. (Trans. de Vest, partea scobită a lingurii). Este posibil să existe o intenție expresivă în aceste cuvinte (după Diculescu, Elementele, 467, gîf este gr. ϰῦφος). Der. găvănat, adj. (gol); găvăni, vb. (a săpa. a adînci); găvănătură, s. f. (cavitate; scobitură); găvănos,