Am găsit 654 de definiții care conțin toate cuvintele fâșie sau forme flexionare ale acestora:

ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. fâșie laterală din platforma unei șosele, cuprinsă între marginea părții carosabile și marginea șoselei. – După fr. accotement.


AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în număr mare; a se îngrămădi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substanțe) A uni între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material. 3. Tranz. A încărca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.

AGLOMERÁNT, aglomeranți, s. m. Substanță care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material; liant. – Din fr. agglomérant (influențat semantic de liant).

AGREGÁT1, agregate, s. n. 1. Grup de mașini care lucrează împreună pentru realizarea unei anumite operații tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcătuit din granule, fibre sau fâșii, care intră în compoziția betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. ◊ Agregat mineral = concreștere de minerale în diferite formații naturale. – Din rus. agregat, (2) fr. agrégat.

ALAMÁN, alamane, s. n. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-un sac central și mai multe fâșii de plasă cu care se încercuiesc și se adună bancurile de pești marini. – Et. nec.

MOLETIÉRĂ s. f. fâșie de stofă cu care se înfășoară pulpa piciorului pe deasupra pantalonului. (< fr. molletière)

ÁVĂ2, ave, s. f. Unealtă de pescuit formată din trei fâșii de plasă, care se așază vertical în apă cu ajutorul unor bucăți de plută prinse la marginea lor superioară și al unor bucăți de plumb la cea inferioară. – Din tc., bg. av.

BANDÁJ, bandaje, s. n. 1. fâșie de pânză sau tifon utilizată la fixarea și protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei părți bolnave a corpului. ♦ Cerc de oțel elastic îmbrăcat în pânză și cu o perniță la capat, care apasă pe locul unei hernii inghinale. ♦ fâșie de pânză cu care boxerii își înfășoară pumnii și peste care își pun mănușile. 2. Îmbrăcăminte inelară de oțel sau de cauciuc care se montează pe obada unei roți de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbrăcaminte în forma unei benzi înfășurate pe o țeavă, pe o vargă de metal etc. – Din fr. bandage.

BÁNDĂ2, benzi, s. f. 1. fâșie de stofă, hârtie, de piele etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă. ♦ fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fâșie lată de piele, de cauciuc, de plăci metalice etc., pe care se transportă automat materiale sau piese fabricate sau în curs de fabricație; conveier. Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, pe care pot circula în același sens numai un șir de vehicule. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (În sintagmele) Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = a) interval de frecvență în care un aparat electronic își menține caracteristicile specificate; b) ansamblu de frecvențe radioelectrice atribuite diferitelor servicii de radiocomunicații prin reglementări naționale și internaționale. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. – Din fr. bande.

BANDERÍLĂ, banderile, s. f. (Rar) Suliță mică împodobită cu fâșii multicolore de pânză, pe care toreadorii o infig în ceafa taurului ca să-l ațâțe. – Din fr. banderille.

BANDERÓLĂ, banderole, s. f. 1. fâșie de hârtie lipită în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere, ca mijloc de control al integrității mărfii ambalate. ♦ Bandă de hârtie care împiedică deschiderea unui volum recent apărut și pe care se imprimă de obicei reclama editurii. 2. Brasardă. 3. Steguleț care servește ca semn distinctiv (prins în vârful unei lănci, al unui catarg etc.). – Din fr. banderole.

BANDULIÉRĂ, banduliere, s. f. fâșie de piele, stofă etc. trecută de-a curmezișul pieptului, de la umăr la coapsa opusă, spre a susține sabia, pușca etc. ◊ Loc. adv. În bandulieră = purtat de-a curmezișul spatelui sau pieptului. [Pr.: -li-e-] – Din fr. bandoulière.

BÁNTĂ, benți, s. f. 1. Bandă2 (1). ♦ fâșie de pânză cusută pe marginea gulerului și a mânecilor cămășii. 2. (Înv.; la pl.) Cătușe, obezi. [Pl. și: bente] – Din rus. bant(a).

BETELÍE, betelii, s. f. fâșie îngustă cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); bată; p. ext. margine tivită la gâtul sau la mânecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

BIÉ s. n. Linie, direcție oblică. ◊ Loc. adj. și adv. În bie = oblic. ♦ (Concr.) fâșie de material textil tăiată oblic, utilizată în croitorie. – Din fr. biais.

BLANC1 s. n. 1. Piele tăbăcită, suplă și elastică, folosită în marochinărie. 2. fâșie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank.

BÓA s. m. invar. 1. Șarpe tropical, carnivor și neveninos, lung de câțiva metri, care-și ucide prada înainte de a o înghiți încolăcindu-se în jurul ei și sufocând-o (Boa constrictor). 2. fâșie lungă de blană sau de pene, purtată altădată de femei în jurul gâtului. – Din fr., lat. boa.

BORDÚRĂ, borduri, s. f. 1. fâșie, panglică sau cusătură la marginea unui obiect textil. 2. Zonă care înconjură marginea unui obiect, cu o structură diferită de a acestuia; spec. zonă de la marginea dinspre partea carosabilă a trotuarului. Bordura de flori a unei peluze. – Din fr. bordure.

BORFĂȘÍE s. f. (Rar) Îndeletnicirea borfașului; furt de lucruri mărunte. – Borfaș + suf. -ie.

BRASÁRDĂ, brasarde, s. f. 1. fâșie de pânză sau de stofă care se trece în jurul brațului pentru a indica calitatea unei persoane; banderolă. 2. Parte a armurii care protejează brațul. – Din fr. brassard.

BRÁZDĂ, brazde, s. f. 1. fâșie îngustă de pământ, tăiată și răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pământ după plug; brăzdătură. ◊ Loc. adj. Din (sau de) brazdă = (despre vite de jug) din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a îndrepta pe cineva; a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situație, a se acomoda. 2. Bucată de pământ înierbată, de formă paralelipipedică, desprinsă de pe terenurile acoperite cu iarbă, care servește la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ◊ Brazdă de udare = element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 3. Rând de iarbă, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; răzor1. 5. Urmă, dâră, pârtie. ♦ Crestătură. 6. Fig. Zbârcitură, cută a feței; rid. – Din sl. brazda.

BRÂU, (I) brâie, (II) brâuri s. n. I. 1. Cingătoare lată de lână, de piele, de mătase etc. pe care o poartă țăranii. ♦ fâșie de țesătură (de lână), de blană etc. pe care o poartă în jurul mijlocului (sub îmbrăcăminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingătoare lată pe care o poartă preoții ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (II); mijloc. 3. Ornament care înconjură ușile, ferestrele, fațadele etc. unei case. 4. Șir, lanț (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâuleț (2). [Var.: (pop.) brână s. f.] – Cf. alb. bres, brezi.

BRETEÁ, bretele, s. f. 1. (La pl.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească confecționat din două fâșii de elastic, pânză, piele etc. care se trec peste umeri, prinzându-se în fată și în spate de pantaloni pentru a-i susține. 2. fâșie de pânză, mătase, panglică etc. cu care sunt prevăzute unele obiecte de îmbrăcăminte spre a le susține pe umeri. – Refăcut din pl. bretele (< fr. bretelles).

CÁLE, căi, s. f. I. 1. fâșie de teren special amenajată pentru a înlesni circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unei construcții pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale.Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea desființării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă.Lat. callis.

CARIÓCA2 s. f. Instrument de scris cu tuș colorat îmbibat într-o fâșie de pâslă. [Pr.: -ri-o-] – Denumire comercială.

CÂRNOSÍ1, cârnosesc, vb. IV. Tranz. A sfâșia pe cineva sau o bucată de carne. – Et. nec. Cf. cărnos.

CENTÚRĂ, centuri, s. f. 1. Curea (lată) de piele, de pânză etc. cu care se încinge talia; cordon, cingătoare. ◊ Expr. Până, la centură = (de la umeri) până la talie. ♦ Centură de campion = centură, panglică lată etc. cu care se încinge mijlocul câștigătorului unui campionat la box sau la lupte. Centură de gimnastică = cingătoare lată, folosită pentru a susține corpul la unele exerciții de gimnastică. Centură ortopedică = dispozitiv folosit în unele afecțiuni ale sistemului osos, pentru menținerea corpului în poziție corectă. Centură de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc. făcut din plăci de plută învelite în pânză, care servește la menținerea unui naufragiat la suprafața apei; colac de salvare. Centură de siguranță = echipament individual de protecție folosit de muncitorii care lucrează pe stâlpi la înălțime, constituit dintr-o cingătoare lată și o frânghie de susținere. ♦ (Mil.) Curea lată de piele (rar de pânză) care se pune în jurul taliei și de care se agață sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ fâșie lată de pânză, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l susține sau pentru a-l menține în poziție corectă. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitățile se leagă de trunchi. ◊ Centură pelviană = centură formată din oasele coxale și care leagă membrele inferioare de trunchi. Centură scapulară = centură formată din clavicule și omoplați și care leagă membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontală, imaginară, la nivelul ombilicului, care marchează limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centură de radiație = fiecare dintre zonele din jurul Pământului în care radiația corpusculară ionizantă este atât de intensă, încât prezintă nocivitate pentru cosmonauți. 5. (În sintagma) Centură de fortificații = linie de lucrări de apărare din beton armat și metal, construită în jurul unei localități. 6. Grindă orizontală rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile unei clădiri, în vederea realizării legăturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixează planșeul clădirilor. 8. fâșie continuă de tablă de oțel care formează bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.

CHÍNGĂ, chingi, s. f. 1. fâșie de piele sau de țesătură de cânepă, cu care se fixează șaua pe cal. ◊ Expr. A strânge (pe cineva) în chingi = a constrânge, a lua din scurt (pe cineva). A slăbi (pe cineva) din chingi = a lăsa (pe cineva) mai liber. A-l ține (pe cineva) chingile = a fi, a se simți în putere, a fi în stare. 2. Cingătoare din piele sau de pânză. 3. Bară de lemn sau de metal care leagă părțile componente ale unui obiect, solidarizându-le și mărind rezistența obiectului. – Lat. *clinga (= cingula).

GEÁNĂ, gene, s. f. 1. Fiecare dintre firișoarele de păr de pe marginea unei pleoape. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) ochii (sau pleoapele) în gene (sau geană-n geană), se spune despre o persoană care este gata să ațipească, să adoarmă. A privi printre gene = a privi cu ochii întredeschiși. 2. (Înv.) Pleoapă (a ochiului). 3. Fig. Dungă, fâșie îngustă de lumină; fâșie de deal, de nor etc. luminată. – Lat. *genna (= gena „obraz, pleoapă”).

GHÉTRĂ, ghetre, s. f. 1. Învelitoare de postav, de fetru etc. care acoperă glezna și partea de deasupra a încălțămintei bărbătești. 2. fâșie de piele care servește la protecția gleznei muncitorilor metalurgiști, în timpul lucrului. – Din fr. guêtre.

MÉȘĂ s. f. 1. șuviță de păr. ◊ adaos de păr care completează și îmbogățește părul actorului sau al actriței atunci când e nevoie. 2. fâșie de tifon introdusă într-o rană adâncă pentru drenaj. (< fr. mèche)

GÚLER, gulere, s. n. 1. Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte care acoperă de jur împrejur gâtul sau cu care se termină o haină la gât. ◊ Expr. A lua (sau a apuca) (pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forța; b) a cere cuiva socoteală pentru cele făcute. ♦ fâșie de pânză, de obicei scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de cămașă. 2. Spumă care se formează la gura paharului de bere. 3. Porțiune dintr-o piesă cilindrică, conică etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.

GÚMĂ, gume, s. f. 1. Substanță vâscoasă, secretată de unele plante sau obținută pe cale sintetică, având proprietatea de a se întări în contact cu aerul, folosită în industrie. ◊ Gumă arabică v. arabic. 2. (Pop.) Șiret elastic sau fâșie elastică fabricate din gumă (1); elastic. 3. Mic obiect de cauciuc folosit la ștergerea urmelor de creion sau de cerneală de pe hârtie; radieră. 4. (În sintagma) Gumă de mestecat = pastă de mestecat, aromatizată, obținută din gumă (1). – După fr. gomme, it. gomma. Cf. lat. gummi, germ. Gummi.

HAT, haturi, s. n. fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor1, hotar. ◊ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloagă, țelină2. – Cf. ucr. hat „zăgaz”.

HĂRTĂNÍ, hărtănesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) face bucăți; a (se) ferfeniți, a (se) sfâșia, a (se) zdrențui. – Din hartan.

HĂRTĂNÍT, -Ă, hărtăniți, -te, adj. 1. Care este făcut bucăți; ferfenițit2, sfâșiat, zdrențuit. 2. (Rar) Îmbrăcat în haine zdrențăroase; zdrențuit. – V. hărtăni.

MANDÍBULĂ s. f. 1. maxilar inferior la animale; falcă. 2. fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. 3. organ chitinos din aparatul bucal al unor insecte, cu care acestea taie frunzele sau sfâșie prada. (< fr. mandibule, lat. mandibula)

INSÉRȚIE, inserții, s. f. 1. Inserare; (concr.) ceea ce se inserează. 2. Legare, fixare. 3. (Anat.) Locul de fixare pe os a capătului terminal al unui mușchi. 4. Strat de material (metalic sau textil) inclus în structura altui material sau cuprins între fețele de contact pentru a-i mări rezistenta la rupere sau la sfâșiere. – Din fr. insertion, lat. insertia.

INTÁRSIE, intarsii, s. f. Tehnică folosită la ornamentarea mobilierului, care constă din incrustarea în lemn a unor plăcuțe și fâșii din os, fildeș, sidef etc. sau din lemn de altă culoare. – Din it. intarsio.

ISTM, istmuri, s. n. fâșie îngustă de pământ care leagă două continente sau o peninsulă de un continent și care separă două mări sau două golfuri. – Din fr. isthme, lat. isthmus.

JIRÉBIE2, jirebii, s. f. (Reg.) Bucată, fâșie îngustă de pământ. – Din ucr. žerebij.

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvânt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

LUPÉRC s. m. preot al zeului Lupercus (Pan); (p. ext.) nume dat tinerilor care, în timpul Lupercaliilor, alergau goi, dar înarmați, în jurul turmelor de oi, spre a le păzi de lup și de-a lungul orașului, atingând trecătoarele cu o fâșie de piele de capră, spre a le feri de sterilitate. (< fr. luperque)

ȘIRÍNCĂ, șirinci, s. f. (Reg.) fâșie îngustă de pământ (arabil); hat, răzor. – Din ucr. šyrynka, rus. șirinka.

ȚĂRM, țărmuri, s. n. fâșie de pământ de-a lungul unei ape mari; p. ext. regiune de lângă o apă mare. ♦ Fig. Tărâm, ținut, meleag. [Var.: (înv.) țắrmur, țắrmure s. n.] – Din țărmur (înv., probabil < lat.).

LIZIÉRĂ s. f. 1. margine a unei păduri, a unei câmpii. 2. fâșie îngustă de stofă aplicată ca garnitură la cusăturile unui veșmânt. 3. marginea longitudinală a unei stofe. (< fr. lisière)

VOI3, voiuri, s. n. (Reg.) 1. Rând de împletitură de papură sau de nuiele, într-o leasă sau în pereții unui pătul de păstrat porumb. 2. fâșie de pământ (arabil). – Et. nec.

VOLÁN, volane, s. n. I. 1. Piesă de formă circulară din mecanismul unui autovehicul, cu ajutorul căreia se dă vehiculului direcția voită. 2. Piesă în formă de roată, cu ajutorul căreia se acționează un anumit mecanism al unei mașini. II. fâșie de țesătură sau de dantelă încrețită sau plisată, care se aplică ca garnitură pe diferite obiecte de îmbrăcăminte femeiască, pe perdele, pe huse etc. – Din fr. volant.

ZĂLOÁGĂ, zăloage, s. f. (Reg.) 1. fâșie de hârtie, de pânză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărți pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte. 2. Capitol dintr-o carte. – Din rus. zaloga.

ZBÂRNÂITÓR, -OÁRE, (1) zbârnâitori, -oare, adj., (2, 3) zbârnâitori, s. f. 1. Adj. Care zbârnâie. ♦ Fig. Sensibil, delicat, vibrant. 2. S. f. fâșie de hârtie fixată în partea de sus a zmeului, care zbârnâie în bătaia vântului. 3. S. f. Jucărie făcută dintr-o scândurică legată cu o sfoară și care, învârtită, produce un sunet specific. [Pr.: -nâ-i-] – Zbârnâi + suf. -tor.

ZDREÁNȚĂ, zdrențe, s. f. 1. Bucată ruptă, sfâșiată dintr-o pânză sau dintr-un obiect de pânză; haină, rufă sau pânză veche, ruptă. ♦ Fig. (Fam.) Om de nimic; lepădătură, secătură. 2. (La pl.) Un fel de aluat subțire făcut din făină și ouă, care se fierbe în supă în bucățele mici. [Var.: treánță s. f.] – Cf. sl. sŭdranŭ.

ZDRENȚUÍ, zdrențuiesc, vb. IV. Refl. (Despre obiecte de pânză, stofă etc.) A se rupe, a se sfâșia; a se preface în zdrențe. ◊ Tranz. I-a zdrențuit haina. [Var.: trențuí vb. IV] – Zdreanță + suf. -ui.

ZDRENȚUÍT, -Ă, zdrențuiți, -te, adj. 1. (Despre îmbrăcăminte) Prefăcut în zdrențe; rupt, sfâșiat. 2. (Despre oameni) îmbrăcat în zdrențe; zdrențăros. – V. zdrențui.

ZODIACÁL, -Ă, zodiacali, -e, adj. 1. Care ține de zodiac (1), privitor la zodiac. 2. (În sintagma) Lumină zodiacală = fâșie de lumină difuză, slabă, orientată după direcția zodiacului, de forma unui triunghi cu baza la orizont, vizibilă înaintea aurorei sau după sfârșitul crepusculului. [Pr.: -di-a-] – Din fr. zodiacal.

MARÁMĂ, marame, s. f. fâșie lungă de voal fin, cu care își acoperă capul femeile de la țară când se îmbracă în costum național (lăsând capetele să atârne până aproape de pământ); ștergar (2). [Var.: mahrámă s. f.] – Din tc. mahrama.

CORDÓN, cordoane, s. n. I. 1. Cingătoare (de material plastic, de panglică, de pânză, de piele etc.); centură, curea. ♦ Panglică lată de mătase purtată diagonal pe piept, de care sunt prinse anumite decorații înalte; gradul cel mai înalt al unei decorații. 2. (Geogr.; în sintagma) Cordon litoral = fâșie de uscat care desparte o lagună sau un liman de mare; săgeată litorală, perisip. 3. Ansamblu de fire electrice foarte flexibile, folosit în telefonie. 4. (Anat.; în sintagma) Cordon ombilical = ombilic. 5. Margine a unei monede cu grosimea mai mare decât partea centrală. II. 1. Șir de posturi militare însărcinate cu un serviciu de pază; linie compactă, formată de obicei din soldați care au ca sarcină să asigure ordinea în cazul unei afluențe de oameni. ◊ Cordon sanitar = ansamblul măsurilor de izolare la care este supusă o localitate sau o țară unde bântuie o boală molipsitoare; (concr.) patrulă sau grup de patrule care asigură această izolare. 2. (Înv.) Frontieră, graniță. – Din fr. cordon.

EȘÁRFĂ, eșarfe, s. f. 1. fâșie de lână, de mătase etc. care se înfășoară în jurul gâtului (mai ales de femei) ca podoabă. 2. fâșie de stofă sau de mătase purtată în diagonală pe piept sau ca un brâu, semn al unei funcții (înalte) sau al unei demnități. 3. Bandă de stofă, de pânză etc. care se poartă pe după gât ca să susțină o mână bandajată sau fracturată. [Var.: eșárpă s. f.] – Din fr. écharpe.

FÂȘÍE, fâșii, s. f. 1. Bucată lungă și îngustă (de material textil, de piele etc.), tăiată sau ruptă dintr-o bucată mai mare. 2. Suprafață lungă și îngustă de teren. [Var.: fășíe s. f.] – Fașă + suf. -ie.

PÂRÂITOÁRE, pârâitori, s. f. 1. Aparat rudimentar de lemn prevăzut cu aripioare, care, mișcate de vânt, produc un zgomot strident și alungă păsările din semănături, livezi, vii etc.; zbârnâitoare. 2. fâșie de hârtie care se leagă de cele două capete de sus ale spetezelor zmeului și care, la înălțarea acestuia, produce un pârâit puternic; zbârnâitoare. 3. Specie de lăcustă de culoare cafenie sau neagră, care în timpul zborului, produce un fel de pârâturi (Psophus stridulus). [Pr.: -râ-i-.Var.: pârăitoáre s. f.] – Pârâi + suf. -toare.

PÍSTĂ, piste, s. f. 1. fâșie de teren amenajată ca drum și rezervată unei circulații speciale. ♦ fâșie de teren (circulară, ovală etc.) amenajată pentru întreceri sau antrenamente sportive. ♦ Teren amenajat pentru rularea avioanelor la decolare și la aterizare. ♦ Loc rezervat pentru dans într-un loc public. 2. Fig. Făgaș, cale, curs; direcție. 3. (Adesea determinat prin „sonoră”) fâșie de la marginea peliculei cinematografice, fâșie a unei benzi de magnetofon etc. pe care este făcută înregistrarea sonoră. – Din fr. piste, it. pista.

RETRÁGERE, retrageri, s. f. Acțiunea de a (se) retrage și rezultatul ei. ◊ Retragere cu torțe = paradă sau manifestație făcută seara, cu făclii aprinse. ♦ Formă de acțiune de luptă constând în cedarea unei fâșii de teren pentru a scoate trupele proprii dintr-o situație nefavorabilă și în plasarea lor mai înapoi, pe o poziție mai avantajoasă. ♦ Locul unde se izolează cineva; refugiu. – V. retrage.

LATICLÁVĂ s. f. fâșie lată de purpură care împodobea toga purtată de senatorii romani. ◊ toga însăși. (< fr. laticlave, lat. laticlava)

SFÂȘIÉRE, sfâșieri, s. f. Acțiunea de a sfâșia și rezultatul ei; sfâșietură. ♦ Locul unde s-a sfâșiat ceva; spărtură, gaură; sfâșietură. [Pr.: -și-e-] – V. sfâșia.

SFÂȘIETÚRĂ, sfâșieturi, s. f. Locul unde s-a sfâșiat ceva; ruptură, gaură; bucată sfâșiată din ceva; sfâșiere. [Pr.: -și-e-] – Sfâșia + suf. -tură.

SPINTECÁT, -Ă, spintecați, -te, adj. Despicat, străpuns; înjunghiat; sfâșiat. ♦ Prevăzut cu o tăietură, cu o despicătură. – V. spinteca.

LAMPÁS s. n. fâșie îngustă, panglică, șnur verde sau de altă culoare de-a lungul cusăturii unor uniforme; vipușcă. (< rus. lampas)

LAMBRECHÍN I. s. n. 1. draperie scurtă, în partea superioară a unei uși, ferestre etc. 2. element decorativ al cornișelor, balustradelor etc. II. s. m. pl. (herald.) fâșii de stofă ornamentale care împodobesc un scut, o stemă. (< fr. lambrequin)

LAMBÓU s. n. 1. bucată de carne sau de piele care se conservă la amputații. 2. fâșie, parte, fragment. (< fr. lambeau)

AȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricat țesături etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comparare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi apoape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut tot. Viață cusută cu ață = viață plină de lipsuri materiale. ♦ (La pl.) Îmbrăcăminte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpină scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion). – Lat. acia.

AMPRÍZĂ, amprize, s. f. Lățime a fâșiei de teren pe care urmează să se construiască o șosea, o cale ferată, un dig etc. – Din fr. emprise

LACÍNIE s. f. fâșie îngustă a unei frunze, petale etc. (< lat. lacinia)

FULÁR, fulare, s. n. 1. fâșie dreptunghiulară dintr-o țesătură sau dintr-o împletitură de lână, de mătase etc., care se poartă în jurul gâtului. 2. Țesătură ușoară de mătase pentru rochii, cravate etc. – Din fr. foulard.

LACERÁ vb. tr. a sfâșia, a rupe în bucăți. (< fr. lacérer, lat. lacerare)

PÁLĂ1, pale, s. f. 1. Cantitate de fân, de paie etc. cât se taie dintr-o singură tragere cu coasa sau cât se poate lua o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de paie etc. 2. P. ext. Strat, pătură din ceva; fâșie, șuviță. ♦ Undă, adiere, suflare. Pală de vânt. Pală de ceață.Et. nec. Cf. alb. pale.

PANÉL, panele, s. n. Semifabricat de lemn alcătuit dintr-o placă de lemn, un miez de șipci, de scânduri înguste sau de fâșii de furnir gros, acoperit pe ambele fețe cu câte o foaie de furnir, întrebuințat mai ales la fabricarea mobilelor. – Din germ. Paneel.

PÁNGLICĂ, panglici, s. f. 1. fâșie îngustă de bumbac, de mătase, de catifea etc., folosită mai ales ca podoabă (la îmbrăcămintea feminină). ♦ fâșie îngustă de bumbac sau de mătase îmbibată cu tuș, folosită la mașina de scris. 2. Bandă de pânză, de mușama sau de metal divizată în centimetri, care servește la măsurarea distanțelor. 3. Obiect flexibil de metal sau de alt material, având grosime și lățime mică în raport cu lungimea; bandă. 4. (Zool.; pop.) Tenie. [Var.: (reg.) pándlică, pámblică s. f.] – Din magh. pántlika.

PANÓU, panouri, s. n. 1. Planșă de lemn, de carton etc. de mărimi variate, pe care se lipesc afișe, se scriu lozinci etc. ◊ (Ieșit din uz) Panou de onoare = panou pe care erau prezentate persoane evidențiate în muncă. 2. Porțiune (plană) din suprafața unei construcții sau a unui element de construcție, limitată de rest prin fâșii de altă culoare, cu alt aspect, din alt material etc. ◊ Panou de comandă = placă de marmură, de bachelită etc. pe care sunt centralizate toate dispozitivele de comandă și de măsură ale unei mașini, ale unei uzine, ale unui vapor etc.; tablou de comandă. 3. Placă de lemn pe care este fixat coșul la jocul de baschet. 4. (În sintagma) Panou de tragere (sau de tir) = pânză întinsă pe un cadru de lemn, pe care sunt trasate cercuri concentrice sau diverse figuri, folosită ca țintă la exercițiile sau la concursurile de tragere. 5. Element de construcție în formă de perete plin sau constituit din arce, cu grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni, întrebuințat la căptușirea unor elemente de construcție, la susținerea unor aparate, la asamblarea cu alte elemente asemănătoare pentru a forma o piesă, un dispozitiv, o construcție, un sistem tehnic etc. – Din fr. panneau.

PÁSĂ, pase, s. f. 1. (Sport) Transmitere a mingii către un coechipier. 2. Fiecare dintre mișcările făcute cu mâna de cel care hipnotizează pe cineva. 3. Miză pe care trebuie să o depună jucătorii de cărți la fiecare nou tur. ♦ (Rar) Tur la unele jocuri de cărți. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) pasă bună (sau proastă) = a avea noroc (sau ghinion) la jocul de cărți; a trece prin împrejurări favorabile (sau nefavorabile); a-i reuși (sau a nu-i reuși) cuiva ceva. 4. (Mar.) fâșie de apă indicată navigației într-o zonă cu stânci, bancuri, mine etc. 5. (Tehn.) Trecere a metalului de forjat în tiparele sau în matrițele care îl fasonează. – Din fr. passe, engl. pass.

PASPOÁL, paspoaluri, s. n. Șiret (lat) sau fâșie îngustă de stofă, de mătase etc. aplicată ca garnitură la rochii, de-a lungul unei cusături, a unui buzunar etc. ♦ Bandă, de obicei din piele sau din material plastic, fixată la unele fețe de pantofi sau la diferite obiecte de marochinărie pentru a le întări marginile sau pentru a ascunde unele cusături și a crea un efect decorativ. [Pl. și: paspoale] – Din fr. passepoil.

PATRAFÍR, patrafire, s. n. Obiect din odăjdiile bisericești, în formă de fâșie lungă de stofă, de mătase etc., pe care sunt brodate motive religioase, purtat de preoți peste stihar, când oficiază. [Var.: epitrahíl (înv.) patrahíl, patrahír s. n.] – Din sl. petrahilŭ, ngr. epitrahílion.

PÁZIE, pazii, s. f. Scândură (ornamentală) așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora. ◊ Marginea verticală a unui cofraj. ♦ fâșie de tablă așezată la intersecția unei învelitori cu un zid, pentru a împiedica pătrunderea apei prin rostul de la intersecție. – Cf. păzi.

PĂMĂTÚF, pămătufuri, s. n. Mănunchi făcut din fire de păr, din pene, din fâșii de pânză etc. prinse de un mâner și având diferite întrebuințări. – Din sl. *pometuhŭ.

AȘCHIÁ, așchiez, vb. I. Tranz. A rupe sau a tăia în așchii, în șuvițe sau în fâșii; spec. a prelucra un obiect înlăturând (sub formă de așchii) surplusul de material. [Pr.: -chi-a] – Din așchie.

PERDEÁ, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat dintr-un material textil care se atârnă la ferestre și la uși pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru a opri vederea din afară, în scop decorativ etc. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) în mod discret, indirect, pe ocolite. Fără perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) pe față, fără înconjur, în mod necuviincios, trivial. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe un lucru. A(-i) pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile așa cum sunt; a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. ♦ Obiect confecționat din șiraguri lungi și dese de mărgele atârnate în deschizătura unei intrări, în loc de ușă. ♦ Spec. (Înv.) Draperia de la ușa de intrare în camera domnitorului sau a vizirului; p. ext. intrare; anticameră. Spec. (Înv.) Cortină. ♦ P. anal. Ceea ce acoperă vederea ca o perdea (1); fig. ceea ce împiedică înțelegerea unui lucru. 2. Șir de arbori sădiți în linie dreaptă, de obicei cu scopul de a proteja culturile (împotriva vântului); p. ext. fâșie de pădure. 3. (Pop.) Adăpost (de iarnă) pentru oi. ♦ Adăpost (de trestie) făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med.; pop.) Cataractă; leucom. – Din tc. perde.

PÉTIC, petice, s. n. 1. fâșie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o țesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc.; spec. bucată dintr-un material cu care se repară, prin aplicare și coasere sau lipire, obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. ◊ Expr. Și-a găsit sacul peticul sau cum e sacul, și peticul, se spune despre doi inși asociați care au aceleași cusururi. (A nu se mai ține) petic de petic, (se spune despre) haine foarte zdrențuite. A-și da în petic = a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi. 2. Suprafață mică de teren (cultivabil). 3. P. anal. Bucată, porțiune mică din ceva (în raport cu întregul). Se vede ici-colo câte un petic de zăpadă. [Var.: pétec s. n.] – Cf. lat. pittacium.

PETICÍT2, -Ă, peticiți, -te, adj. 1. Care este cârpit cu petice (1); plin de petice. 2. Rupt în bucăți; sfâșiat, zdrențuit. [Var.: petecít, -ă adj.] – V. petici.

PERISÍP, perisipuri, s. n. fâșie îngustă de pământ pe malul mării, formată prin acumularea aluviunilor, care închide un liman sau o lagună. – Et. nec.

PLATBÁNDĂ, platbande, s. f. 1. Traversă sau grindă orizontală, formată dintr-o bucată de piatră sau din mai multe bucăți apropiate. 2. fâșie îngustă de teren, de obicei plantată cu iarbă, cu flori sau cu arbuști, care mărginește despărțiturile unei grădini. 3. (Tehn.) Semifabricat de oțel sub formă de fâșie. – Din fr. plate-bande.

POMNEÁTĂ, pomnete, s. f. 1. (Pop.) Șervet, batistă sau fâșie de pânză albă, având legate la un capăt un ban, iar la celălalt o lumânare, care se pune în mâna mortului sau se dă de pomană celor care iau parte la înmormântare. 2. (Reg.) Colac împletit care se dă de pomană la înmormântări. [Var.: (reg.) pomeneátă s. f.] – Din sl. pamĩatŭ.

PRÁFTORIȚĂ, praftorițe, s. f. Pămătuf din păr, din zdrențe, din fâșii de rafie etc., fixat într-o coadă lungă, folosit pentru a scoate spuza din cuptorul de pâine, în fierărie, pentru a stropi cărbunii încinși etc.; praftură. ◊ Expr. (Fam.) A(-i) da cu praftorița = a) a vorbi mult, a trăncăni; b) a supăra pe cineva prin aluzii jignitoare. – Praftură + suf. -iță.

PRÁȘTIE, praștii, s. f. 1. Veche armă de luptă formată dintr-o bucată de piele legată cu două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-una sau două fâșii de elastic la capătul cărora se leagă o bucată de piele, de cârpă etc. în care se pune o pietricică spre a fi azvârlită. ◊ Loc. adj. Ca din praștie = repede, cu viteză; în mod violent. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o străbate o piatră azvârlită cu praștia. ◊ Expr. Ca de o praștie sau cât dai (sau ajungi) cu praștia = la o distanță relativ mică. 3. Frânghie, funie care se leagă de leucă ori de capătul osiei unei căruțe și de care se prinde un cal lăturaș. ◊ Cal de praștie = cal lăturaș. ◊ Expr. (Reg.) A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru; a se apuca cu hotărâre de treabă; a-și găsi un rost. ♦ Frânghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținându-l de o frânghie și făcându-l să alerge în cerc. – Din sl. prašta.

VIPÚȘCĂ, vipuști, s. f. fâșie îngustă de postav, cusută ca garnitură de altă culoare la unele uniforme (pentru a masca anumite cusături, mai ales cusătura exterioară a pantalonilor). ♦ P. gener. (Rar) fâșie, bandă îngustă (dintr-un material). [Var.: (înv.) vipíscă s. f.] – Din rus. vypuška.

LIZIÉRĂ, liziere, s. f. 1. Margine a unei păduri unde se interferează pădurea cu terenul neîmpădurit. 2. fâșie îngustă de stofă, de mătase etc. aplicată ca garnitură la cusăturile sau la îndoiturile unui obiect de îmbrăcăminte. 3. Margine longitudinală a unei bucăți de țesătură, pe care se imprimă marca fabricii și calitatea țesăturii. [Pr.: -zi-e-] – Din fr. lisière.

PROMONTÓRIU, promontorii, s. n. fâșie de pământ înaltă și stâncoasă care înaintează în mare. – Din lat. promontorium, fr. promontoire.

ȘAL, șaluri, s. n. 1. Țesătură din lână, mătase etc., de diverse forme și dimensiuni, împodobită cu desene, broderii sau franjuri, pe care femeile o poartă pe cap sau pe umeri. ♦ Fular. 2. (Înv.) Stofă fină de lână, fabricată în Orient. ♦ fâșie lungă de șal (2) purtată de bărbați, după moda orientală, în jurul capului sau al mijlocului; cearșaf (2). – Din tc. șal.

ȘARNIÉRĂ, șarniere, s. f. 1. Balama, țâțână. 2. Dispozitiv format din două piese care, așezate de o parte și de alta a unui corp cilindric și fixate cu buloane, permit suspendarea întregului ansamblu pe un reazem. 3. (Geol.) Locul de îmbinare între cele două flancuri ale unei cute anticlinale sau sinclinale. 4. Locul de îmbinare între cele două valve care formează cochilia unui lamelibranhiat. 5. fâșie de hârtie gumată pe care o folosesc filateliștii pentru a lipi mărcile poștale în albume. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. charnière.

ISTM s. n. 1. fâșie care unește o peninsulă cu un continent, sau două continente între ele. 2. (anat.) partea îngustă a unui organ. (< fr. isthme, lat. isthmus, gr. isthmos)

SFOÁRĂ, sfori, s. f. 1. Fir lung obținut din împletirea sau răsucirea mai multor fibre textile (de in, cânepă, bumbac etc.) și folosit în special la legat. ◊ Expr. A întinde sfoara (prea tare sau prea mult) = a forța lucrurile, a exagera în ceva. A trage pe cineva pe sfoară = a înșela pe cineva (la socoteli). A trage sforile = a unelti în ascuns, cu abilitate. A da sfoară în țară = a răspândi o veste, un zvon; a da de știre. Tras cu sfoara = foarte drept, aliniat. ♦ fâșie fibroasă și flexibilă extrasă din anumite plante, cu care se poate lega un obiect. 2. Măsură oficială folosită altădată pentru suprafețele de teren (a cărei valoare a variat după epoci). ♦ Bucată (mică) de teren agricol, de pământ de cultură. ◊ Expr. Sfoară de moșie = moșie mică, moșioară. 3. Figură de gimnastică executată șezând, cu picioarele întinse orizontal, unul înainte și altul înapoi. ◊ Sfoară în față = figura de gimnastică descrisă mai sus, executată cu picioarele depărtate lateral și cu pieptul înainte. [Var.: (reg.) șfáră, șfoáră s. f.]. – Probabil din ngr. sfóra.

ȘIRÉT1, șireturi, s. n. 1. Bentiță îngustă de bumbac, țesută tubular sau în fâșie, care, petrecută prin butoniere speciale, servește pentru a lega sau a strânge încălțămintea sau diferite obiecte de îmbrăcăminte. ♦ fâșie îngustă și groasă de țesătură sau de împletitură, folosită pentru întărirea unor cusături în croitorie sau pentru ornamentarea îmbrăcămintei. 2. Sfoară de bumbac (îmbrăcată în mătase colorată sau în fir) răsucită în două sau în trei și întrebuințată mai ales ca ornament la îmbrăcăminte; găitan, ceapraz, brandenburg; șnur. – Din tc. șerit.

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pe semne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ♦ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstitioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau, în trecut, de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. ◊ Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) întrebuințate pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiunilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel. ◊ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersecție a două sau a mai multor căi de comunicație având direcții diferite. ◊ Nod de cale ferată = punct de intersecție a cel puțin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalații speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea și descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. ♦ Loc de legătură, de întretăiere, de întâlnire a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei construcții etc. 2. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) (cuiva) nod în papură = a căuta sau a găsi cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovăți pe nedrept. ♦ Porțiune mică, rotundă, compactă, foarte tare dintr-o bucată de lemn, într-o scândură reprezentând locul de ramificație a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită față de rest. 3. (Înv. și pop.) Articulație, încheietură (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = mărul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator și a cărui lezare are ca urmare moartea imediată prin oprirea respirației. 5. Umflătură, tumoare, nodozitate, gâlcă rezultată dintr-o stare patologică. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispuși atomii, moleculele unei rețele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde staționare în care amplitudinea oscilației are mereu o valoare nulă. 8. Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafață sunt așezate o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzație de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a putea spune nimic); b) a mânca în silă, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esențial de care depinde soluționarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsă pentru soluționarea unei probleme. Nod gordian = problemă foarte grea sau cu neputință de rezolvat. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi o soluție. ♦ Moment culminant în desfășurarea acțiunii unei opere literare. 12. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. – Lat. nodus.

ȘÚȘĂNIȚĂ, șușănițe, s. f. (Reg.) fâșie, bucată lungă și îngustă de pământ, de piele, de hârtie etc. – Cf. sušenica „pastramă”.

ȘUVÍȚĂ, șuvițe, s. f. 1. Smoc de fire de păr, de lână etc. 2. fâșie lungă și îngustă dintr-un material, dintr-un aliment, dintr-o suprafață. 3. Pârâiaș, fir de apă, de lichid. – Cf. bg. ševica.

FERFENIȚÍT2, -Ă, ferfenițiți, -te, adj. (Pop. și fam.) Sfâșiat în bucăți, zdrențuit; ferfenițos. – V. ferfeniți.

FERFENIȚÍ, ferfenițesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Pop. și fam.) A (se) zdrențui, a (se) sfâșia. [Var.: ferfenițá vb. I] – Din ferfeniță.

FÂȘIOÁRĂ, fâșioare, s. f. Diminutiv al lui fâșie. [Pr.: -și-oa-] – fâșie + suf. -ioară.

FÂȘIITÚRĂ s. f. v. fâșâitură.

FÂȘIÍT s. n. v. fâșâit.

FÂȘIÍ vb. IV v. fâșâi.

FÂȘÂITÚRĂ, fâșâituri, s. f. Fâșâit. [Pr.: -șâ-i-.Var.: fâșiitúră s. f.] – Fâșâi + suf. -tură.

FÂȘÂÍT s. n. Faptul de a fâșâi; zgomot produs de frunzele mișcate de vânt, de iarba tăiată de coasă, de hârtia răsfoită, de mișcarea unei țesături de mătase; fâșâitură. [Var.: fâșiít s. n.] – V. fâșâi.

FÂȘÂÍ, fấșâi, vb. IV. Intranz. A produce zgomotul caracteristic frunzelor mișcate de vânt, al hârtiei răsfoite, al mișcării unei țesături de mătase etc. [Var.: fâșăí, fâșií vb. IV] – Fâș1 + suf. -âi.

FÁȘĂ, feși, s. f. 1. Bucată lungă și îngustă de pânză cu care se înfășoară strâns copiii mici, peste scutece. ◊ Expr. Din (sau în) fașă = (de) pe vremea când era copil mic; p. ext. de când se știe, de la început. Abia ieșit din fașă = foarte tânăr, încă copil. 2. fâșie lungă și îngustă de tifon cu care se bandajează rănile. [Pl. și: feșe] – Lat. fascia.

FĂȘÍE s. f. v. fâșie.

ORÁR1, orare, s. n. Veșmânt bisericesc în formă de fâșie lungă și îngustă de lână, de mătase sau de bumbac, purtat pe umăr de diacon în timpul slujbei religioase. – Din sl. orarĩ, lat. orarium.

FIȘTÉICĂ, fișteici, s. f. (Reg.) Bucată de pământ lungă și îngustă; fâșie de pământ (arabil). – Et. nec.

FALÉZĂ, faleze, s. f. 1. Mal înalt și abrupt al unei mări sau al unui lac. 2. fâșie de teren special amenajată pentru plimbare de-a lungul unei faleze (1). – Din fr. falaise.

FALBALÁ, falbalale, s. f. (Înv.) fâșie mai lată (de stofă, dantelă etc.) care împodobea de jur împrejur partea de jos a unei rochii. – Din fr. falbala.

FÁCHIE, fachii, s. f. (Rar) Făclie alcătuită dintr-un mănunchi de stuf uscat sau de fâșii de lemn, unse cu un material inflamabil. – Lat. fac(u)la.

ZODIACÁL, -Ă adj. Referitor la zodiac. · (Despre constelații) Din regiunile zodiacului. ◊ semne zodiacale = fiecare dintre cele 12 simboluri ale zodiilor, corespunzând diviziunilor zodiacului; lumină zodiacală = fâșie de lumină din regiunea zodiacului, înainte de răsăritul Soarelui (toamna) și după apusul acestuia (primăvara). (din fr. zodiacal)

TRẤMBĂ, trâmbe, s. f. 1. Bucată mare de pânză sau de stofă (făcută sul); val. 2. Dungă, fâșie. 3. Val, vârtej de apă, de praf etc. 4. Rând, șir, lanț. 5. Ceată, grămadă (de oameni), pâlc. – Din sl. tronba.

CINGĂTOÁRE, cingători, s. f. fâșie de pânză, de mătase, de piele etc. care servește cuiva la încins mijlocul. – [În]cinge + suf. -ătoare.

FÚNDĂ, funde, s. f. Nod în forma aripilor unui fluture, făcut dintr-o fâșie de mătase, de pânză etc. și servind ca podoabă; p. ext. panglică. – Din ngr. fúnda.

FÚNIE, funii, s. f. 1. Frânghie1. ◊ Funie de ceapă (sau de usturoi) = împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi. ◊ Expr. Drept ca funia în traistă (sau în sac) = strâmb, răsucit; fig. nedrept, necinstit. A vorbi de funie în casa spânzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva dintre cei de față, dacă este interpretat ca o aluzie la el. A (i) se apropia sau a-i ajunge (cuiva), a i se strânge funia de (sau la) par, se spune despre cei ajunși într-o situație extrem de dificilă. A juca pe funie = a umbla pe funie, făcând diferite figuri; fig. a fi abil, dibaci. 2. Veche unitate de măsură de lungime (a cărei valoare a variat după epoci) cu care se măsura pământul. 3. (În sintagma) Funie de moșie (sau de pământ) = suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste. 4. Împletitură din paie sau din talaș, utilizată la confecționarea miezurilor lungi la formele pentru turnare. – Lat. funis.

LACERÁ, lacerez, vb. I. Tranz. (Livr.) A sfâșia, a rupe în bucăți. – Din fr. lacérer.

LAGÚNĂ, lagune, s. f. Porțiune din bazinul unei mări sau al unui ocean separată aproape complet de rest printr-o fâșie îngustă de pământ. – Din it. laguna.

LAMPÁS, lampasuri, s. n. fâșie îngustă de postav, panglică sau șnur cusută pe latura exterioară, în lungimea pantalonilor, la unele uniforme; vipușcă. [Acc. și: lámpas] – Din rus. lampas.

LATICLÁVĂ, laticlave, s. f. fâșie lată de purpură care împodobea tunica senatorilor romani. – Din fr. laticlave.

LEUCOPLÁST, leucoplaste, s. n. fâșie de țesătură impregnată cu cauciuc, lipicioasă pe o parte, folosită la fixarea pansamentelor. [Pr.: le-u-.Pl. și: leucoplasturi] – Din germ. Leukoplast, fr. leucoplaste.

LẤNĂ, (3) lânuri s. f. 1. Părul lung și moale care acoperă corpul unor animale, mai ales al oilor, și care se prelucrează pentru obținerea de fibre. ♦ Cantitate de lână (1) scoasă după tunsoare de pe o oaie. 2. (În sens larg) Fibră naturală de origine animală, cu proprietăți textile, folosită la fabricarea și confecționarea țesăturilor, a tricotajelor și a pâslelor. ◊ Loc. adj. Lână în lână = a) (despre țesături) care are urzeala și bătătura din lână; b) fig. de calitate superioară; veritabil, autentic. ♦ Lână artificială = fibră textilă obținută din cazeină, având aspectul și unele proprietăți asemănătoare cu lâna (2). Lână regenerată = fibră provenită din zdrențe de stofe și tricoturi, din rebuturi și deșeuri de fabricație, prin a căror destrămare și cardare, în amestec cu lâna obișnuită, se obțin țesături și pâsle. 3. (La pl.) Varietăți de lână (2); obiecte de lână. 4. (În sintagma) Lână de lemn = produs constituit din fâșii subțiri de lemn uscat, tăiat în mașini speciale, folosit la fabricarea plăcilor ușoare de construcție, ca material izolant, în tapițerie, pentru ambalaje etc. – Lat. lana.

MUȘCÁ, mușc, vb. I. 1. Tranz. A apuca cu dinții și a strânge tare (provocând durere, rănind sau sfâșiind). ◊ Expr. A-și mușca mâinile (sau degetele) = a) a se căi amarnic; b) a se înfuria. A-și mușca limba (sau buzele) = a-și ascunde un sentiment puternic, a se stăpâni. A-l mușca pe cineva de inimă să... = a se lăsa ispitit să..., a fi cât pe-aci să... A mușca pământul = a cădea la pământ (rănit sau mort); p. ext. a muri (1). ♦ (Despre insecte) A pișca, a înțepa; a pricinui durere, usturime. ♦ Fig. A provoca cuiva o senzație chinuitoare, neplăcută (de frig, foame etc.). 2. Intranz. și tranz. A rupe cu dinții o porțiune dintr-un aliment (pentru a mânca). 3. Tranz. Fig. A ataca cu vorbe răutăcioase, sarcastice; a înțepa. – Et. nec.

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

CIUL, -Ă, ciuli, -e, adj. (Reg.; despre animale) Care are urechile anormal de mici; care are urechile sfâșiate, rupte; căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. – Et. nec.

COÁDĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteaptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (=cauda).

MÂNCÁ, mănấnc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură și a-l înghiți; a folosi în alimentație, a consuma. ◊ Expr. A (nu) avea ce mânca = a (nu) avea din ce trăi. A mânca pâinea cuiva = a fi în slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi întreținut de cineva. A (nu mai) mânca (pâine și sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) conviețui cu cineva; a (nu) se (mai) afla în raporturi intime sau prietenești cu cineva. A-și mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgârcit. A mânca rahat = a minți; a bârfi, a cleveti. A-i mânca (cuiva) rațele (sau câinii) din traistă (sau din buzunar) = a) a fi mic de statură; b) a fi bleg, prost. (Parcă) a mâncat laur, se spune despre cineva care (parcă) și-a pierdut mințile. A-i mânca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede că tot ce zboară se mănâncă = a fi naiv, credul; a-și face iluzii. (Pop.) Mănâncă-l fript sau mănânc-o friptă, se spune pentru a exprima disprețul față de cineva sau de ceva, precum și renunțarea la un anumit lucru. A mânca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A mânca foc (sau jeratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A mânca (cuiva sau a-și mânca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețile* etc.) = a(-și) irosi, a(-și) distruge viața, tinerețea etc. A-i mânca sufletul (cuiva) = a supăra, a necăji, a chinui (pe cineva) peste măsură. A mânca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-și mânca credința (sau omenia, lefteria) = a-și pierde prestigiul, cinstea, creditul. A mânca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare plăcere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent și drăgăstos. Să-l (sau s-o) mănânci din ochi (nu alta), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare, iubită. A mânca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare poftă (la ceva). (Pop.) Mânca-ți-aș ochii sau mânca-te-aș, se spune pentru a-și exprima afecțiunea față de persoana căreia i se adresează (căutând să-i câștige bunăvoința). A mânca bătaie (sau trânteală, chelfăneală etc.) = a fi bătut de cineva; p. ext. a fi învins (într-o luptă, într-o competiție, la un joc de societate etc.). A mânca (o) săpuneală (sau papară) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mâncând pământul sau a mânca pământul fugind (sau alergând) = a fugi foarte repede, în graba mare. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trăi din... ♦ Fig. A lua, a-și însuși (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmăni pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a pătimi, a îndura, a înghiți. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre animale și despre păsări sălbatice) A rupe prada în bucăți, a sfâșia (și a devora). ◊ Expr. A mânca carne de om = (despre oameni) a fi rău, crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenți fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre părți ale corpului) A produce o senzație de mâncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mânca (pe cineva) spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar vrea să fie bătut. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef să bată pe cineva. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma dreaptă = a avea o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma stângă = a avea o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mânca (pe cineva) tălpile = a nu avea astâmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece. Te mănâncă cojocul = nu te astâmperi, nu te potolești, vrei să te bat; cauți bătaie. (Pop.) A-l mânca (pe cineva) să... = a simți impulsul, îndemnul irezistibil să... a fi tentat să... 5. A roade cu dinții un lucru necomestibil, a-și înfige dinții într-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face pe cineva să sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rău (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dușmăni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. – Lat. manducare.

MÚGET, mugete, s. n. I. Strigăt prelung, caracteristic, scos de unele animale cornute; răget. II. P. anal. 1. Strigăt puternic, sfâșietor al omului; urlet, răcnet. 2. Șuierat puternic produs de unele mașini, sirene etc. 3. Zgomot puternic produs de vânt, de furtună, de ape etc.; vuiet, vâjâit. – Mugi + suf. -et.

MURSECÁ, múrsec, vb. I. Tranz. 1. (Pop.) A mușca rupând, sfâșiind. 2. (Reg.) A strivi, a zdrobi oasele sau carnea unei ființe (vii); a învineți. ♦ Fig. A bate pe cineva. [Var.: mursicá vb.I] – Lat. morsicare.

MURSECÁT, -Ă, mursecați, -te, adj. (Pop.; despre ființe vii sau despre carnea lor) Rupt, sfâșiat cu dinții. – V. murseca.

INTÁRSIE s. f. tehnică de ornamentare a mobilierului prin încrustarea în lemn a unor plăcuțe și fâșii din os, fildeș etc. sau din lemn de altă culoare; intarsiatură. (< germ. Intarsie, it. intarsio)

POTGÁLȚ, potgálțuri, s. n. (Înv.) Guler înalt (la preoții catolici); guler dintr-o fâșie de pânză scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați) și care se prinde de cămașă cu butoni sau nasturi. (din rus. podgalstušnik < germ. Halstuch = cravată)

MOLETIÉRĂ, moletiere, s. f. Obiect de îmbrăcăminte militară format dintr-o fâșie de stofă, cu care se înfășoară pulpa piciorului, peste pantalon, de la gleznă până sub genunchi. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. molletière.

ETÓLĂ, etole, s. f. 1. Podoabă alcătuită dintr-o fâșie de lână sau de mătase, purtată de preoții catolici în timpul serviciului religios. 2. fâșie lată de blană, purtată de femei în jurul gâtului sau al umerilor. – Din fr. étole.

DÚNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de altă culoare. ♦ fâșie, dâră. ♦ Cută, încrețitură, zbârcitură a pielii (de pe obraz). 2. Muchie a unui lemn cioplit. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonului, în față și în spate. 3. Margine a unor obiecte sau a unor construcții. ♦ Spec. Marginea neascuțită a unor instrumente tăioase. 4. Parte laterală a unui lucru; latură, coastă. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte, într-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A fi într-o dungă = a fi nebun, țicnit. A trage clopotul într-o dungă = a trage clopotul izbind limba de o singură parte a lui (pentru a vesti un deces, o alarmă etc.) – Din sl. donga.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc., cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurată la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] – Lat. stella.

SPINTECÁ, spíntec, vb. I. Tranz. 1. A despica cu un instrument ascuțit trupul (sau o parte a trupului) unei ființe, printr-o tăietură lungă și adâncă. ♦ Tranz. și refl. recipr. A (se) înjunghia, a (se) ucide (prin înjunghiere). ♦ A despica un material fibros, metalic etc. în lungul fibrelor, al direcției de orientare a cristalelor etc. 2. Fig. A străbate spațiul (cu iuțeală). 3. A sfâșia, a rupe (haine, stofe). – Lat. *expanticare (< pantex).

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a o acoperi) sau între alte două suprafețe de altă natură (pentru a le despărți). 2. fâșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește, sub forma unei pânze, între alte depozite. 3. Influență externă exercitată asupra unei limbi date. 4. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură socială. 5. fâșie de pământ, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fâșie de pământ împreună cu vegetația respectivă. 6. (Pop.) Culcuș, așternut pentru animale. 7. (Pop.) Pat, așternut pentru oameni. 8. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte; postament. 9. Patul puștii. [Pl. și: strate] – Lat. stratum.

TEXTÚRĂ, texturi, s. f. 1. Constituția unei roci sau a unui aliaj din punctul de vedere al orientării în spațiu a părților componente. 2. Țesătură, urzeală. 3. Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită, acoperind pasajele care trebuie rectificate. – Din fr. texture, lat. textura.

TIGHELÍ, tighelesc, vb. IV. Tranz. A coase un material cu tighel, a face un tighel. ♦ A tivi o fâșie dintr-un alt material (colorat). – Din tighel.

TIFÓN, tifoane, s. n. Pânză subțire de bumbac, cu țesătură foarte rară; spec. fâșie din această pânză, întrebuințată la pansamente. – Cf. engl. tiffany.

TIVITÚRĂ, tivituri, s. f. Tivire; (concr.) locul unde a fost tivit ceva; tiv. ♦ fâșie îngustă de pânză, cusută pe marginea unei țesături (de altă culoare); chenar. – Tivi + suf. -tură.

TRAVÉRSĂ, traverse, s. f. Grindă de fier, de lemn, de beton armat etc., așezată transversal pe axa longitudinală a unei construcții sau a unui sistem tehnic și folosită ca piesă de rezistență la construirea scheletului unei clădiri, al unui pod, al unei mașini etc. ♦ Bară de lemn, de metal sau de beton armat care se așază transversal sub șinele de cale ferată și de care acestea se fixează prin crampoane sau șuruburi. ♦ Parâmă sau grindă transversală față de direcția unei nave, pe care se sprijină puntea. ♦ fâșie de pânză care se pune deasupra covorului pentru a-l proteja. – Din fr. traverse.

RÁMĂ1, rame, s. f. 1. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou etc.; p. ext. tablou, fotografie înrămată. 2. Schelet de formă, mărimi și materiale diferite, în care se fixează ceva. 3. fâșie de piele flexibilă și groasă cusută pe marginea încălțămintei și servind la fixarea tălpii de față. – Din rus. rama. Cf. germ. Rahmen.

RĂSTÁV, răstavuri, s. n. I. (Reg.) 1. fâșie de pământ pe care se cultivă un singur fel de plante. 2. fâșie de pământ între două rânduri de semănături. II. Șină de fier dințată, care servește la fixarea formelor tipografice în rame. [Var.: ristáv s. n.] – Et. nec.

RĂZÓR1, răzoare, s. n. 1. fâșie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar și potecă între două ogoare; hat. 2. Loc arat; ogor. 3. Strat de flori sau de legume în grădini; brazdă. 4. Cărăruie (într-o grădină). – Din bg. razor.

RENCI s. n. Stofă în fâșii de diferite culori și desene, produsă în cantitate redusă pentru colectarea mostrelor și lansarea lor în producție în urma sondajului de preferințe. – Et. nec.

RUPTÚRĂ, rupturi, s. f. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a continuității materiei, fig. a relațiilor, a colaborării dintre oameni. 2. Loc în care un obiect este rupt; sfâșietură, spărtură, gaură. ♦ Locul unde un teren este rupt de ape, de puhoaie. ◊ Ruptură de pantă = loc în care pornește brusc panta unui deal sau a unui munte. 3. Bucată ruptă din ceva. ♦ Zdreanță, cârpă. – Rupt2 + suf. -ură.

RÚPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele.Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți dintr-însul. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă.Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rúmpe vb. III] – Lat. rumpĕre.

DÉLNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie. 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului. Patru delnițe de fânaț. 3. (Înv. și reg.) fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. – Cf. ucr. dil'nyc'a.

DEMILITARIZÁT, -Ă, demilitarizați, -te, adj. (Despre o țară, un teritoriu etc.) Care a fost lipsit de armată, de fortificații sau de industrie militară. ◊ Zonă demilitarizată = fâșie de teritoriu (de-a lungul graniței dintre două state) în care se interzice, prin convenții internaționale, să se construiască fortificații, instalații militare etc. sau să se țină forțe armate. – V. demilitariza.

DERMATÓM, dermatomuri, s. n. Instrument chirurgical cu care se taie fâșii subțiri de piele pentru transplantarea lor. – Din fr. dermatome.

DESPICÁ, despíc, vb. I. 1. Tranz. A tăia, a sparge de-a lungul, desfăcând în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A despica părul (sau firul) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, cu minuțiozitate exagerată. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) frânge, a (se) sfâșia. 2. Tranz. și refl. A (se) crăpa, a (se) spinteca (pe o anumită porțiune). ♦ Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. ♦ Tranz. (Rar) A despărți, a separa. 3. Tranz. A străbate de-a curmezișul (văzduhul, o mulțime compactă etc.). 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. – Lat. *despicare.

SARÍ s. n. Piesă principală din costumul femeiesc tradițional indian, constituită dintr-o fâșie de țesătură dreaptă, care se înfășoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr. – Din fr. sari.

SCOTCH1 s. n. fâșie transparentă care servește pentru lipirea unor materiale, mai ales a hârtiei. [Pr.: scoci] – Cuv.engl.

SERPENTÍNĂ1, serpentine, s. f. 1. Traseu șerpuit al unui drum care străbate un teren în pantă; fiecare dintre cotiturile unui astfel de traseu; p. ext. drum cotit, șerpuit. 2. fâșie lungă și îngustă de hârtie colorată, înfășurată strâns, care, aruncată la distanță, se desfășoară în spirală și care se folosește ca mijloc de amuzament la petreceri. 3. Tub (sau țeavă) de metal sau de sticlă îndoit în formă de spirală sau de elice și folosit ca schimbător de căldură. – Din fr. serpentin.

SFÂRTICÁ, sfấrtic, vb. I. Tranz. A sfâșia, a rupe în bucăți. [Var.: sfârtecá vb. I] – Lat. *exfracticare (< fractus).

SFÂRTICÁT, -Ă, sfârticați, -te, adj. Rupt, sfâșiat (în bucăți). [Var.: sfârtecát, -ă adj.] – V. sfârtica.

SFÂȘIÁ, sfấșii, vb. I. Tranz. 1. A rupe cu mâna în bucăți, în fâșii, a sfârtica o pânză, o hârtie etc. fără a folosi instrumente tăioase. ♦ Fig. A chinui, a îndurera pe cineva. ◊ Expr. A sfâșia (sau, refl., a i se sfâșia) cuiva inima = a produce (sau a simți) o mare durere. ♦ (Despre animale) A mușca, a sfârtica, a rupe pe cineva sau ceva cu colții, cu ghearele. 2. A ataca pe cineva cu îndârjire, cu răutate; a defăima, a bârfi. [Pr.: -și-a] – Lat. *exfasciare.

SFÂȘIÁT, -Ă, sfâșiați, -te, adj. Rupt în bucăți, în fâșii. [Pr.: -și-at] – V. sfâșia.

SFÂȘIETÓR, -OÁRE, sfâșietori, -oare, adj. Care sfâșie, care rupe în bucăți. ♦ Fig. Foarte trist; dureros, jalnic. [Pr.: -și-e-.Var.: sfâșiitór, -oáre adj.] – Sfâșia + suf. -tor.

SFÂȘIITÓR, -OÁRE adj. v. sfâșietor.

SPÂRCUÍ, spârcuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. și reg.) A rupe în bucăți; a sfâșia, a sfârtica, a ciopârți. ♦ A distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. ♦ Refl. A evacua fecalele în mici cantități (și des). [Prez. ind. și: spấrcui] – Spârc + suf. -ui.

SPRÂNCEÁNĂ, sprâncene, s. f. 1. Fire de păr scurte și dese crescute în linie arcuită deasupra orbitei ochiului (pentru a împiedica scurgerea transpirației în ochi). ◊ Expr. A încreți (sau a încrunta) sprâncenele = a fi posomorât sau nemulțumit. A ridica sprâncenele (sau din sprâncene) = a privi mirat, a arăta surprindere, nedumerire sau nemulțumire. A se uita (sau a pândi) pe sub sprâncene = a se uita pe furiș. A alege pe (sau după) sprânceană = a alege ce e mai bun, mai prețios etc. A fi cu ochi și cu sprâncene = a fi prea exagerat, prea bătător la ochi, prea evident (pentru a putea fi tăgăduit). 2. Fig. Muchie, culme, creastă, coamă (de deal). 3. Fig. Margine, poală; fâșie (de lumină). [Var.: sprinceánă s. f.] – Probabil lat. *supercina (< supercilia + gena).

STRÂMTOÁRE, strâmtori, s. f. 1. Loc strâmt, îngust, între munți sau între dealuri; defileu, trecătoare. ♦ P. gener. Loc îngust. 2. fâșie îngustă de apă care leagă două mări sau oceane și se află între două porțiuni de uscat apropiate. 3. Faptul de a fi strâmt. 4. Fig. Situație grea, stânjenitoare (datorită lipsei de bani); încurcătură, jenă (financiară). – Strâmt + suf. -oare.

STRUJITÚRĂ, strujituri, s. f. fâșie, așchie de lemn sau de metal care cade în timpul prelucrării unui material la strung, cu rindeaua, cu barda etc. – Struji + suf. -tură.

CRAVÁTĂ, cravate, s. f. Accesoriu al îmbrăcămintei (bărbătești), constând dintr-o fâșie îngustă de stofă, de mătase etc. care se înnoadă la gât și ale cărei capete sunt de obicei lăsate să atârne pe piept. ◊ (Ieșit din uz) Cravată roșie (sau de pionier) = bucată de țesătură de culoare roșie, de formă triunghiulară pe care o purtau la gât pionierii. – Din fr. cravate.

CRÂMPOȚÍ, crâmpoțésc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A tăia, a rupe, a sfâșia în bucăți inegale; a ciopârți. ♦ A mânca fără rânduială, de ici de colo, câte puțin. – Din crâmpot (puțin folosit, „bucată”, et. nec.).

CUREÁ, curele, s. f. 1. fâșie lungă din piele, cânepă, material plastic etc.; spec. o astfel de fâșie folosită ca cingătoare. ◊ Expr. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau curelele) = a avea curaj; a cuteza; a fi în stare (să...). 2. (În sintagma) Curea de transmisie = a) bandă de piele sau de pânză continuă, flexibilă și rezistentă, cu ajutorul căreia se poate transmite mișcarea de rotație și puterea corespunzătoare de la un scripete (sau un arbore) de mașină la altul; b) fig. ceea ce servește ca intermediar pentru a transmite ceva. 3. (Înv. și pop.) Măsură de lungime egală cu circa 16 picioare; p. ext. fâșie lungă și îngustă de pământ. – Lat. corrigia.

GALÓN1 s. n. fâșie, șiret, bandă de metal aplicată pe epoleți, pe mânecile uniformelor pentru a arăta gradul. (< fr. galon)

FULÁR s. n. 1. țesătură ușoară de mătase. 2. fâșie de lână, mătase etc. care se poartă în jurul gâtului. (< fr. foulard)

FRÍZĂ1 s. f. 1. porțiune a antablamentului, între arhitravă și cornișă, decorată cu picturi, cărămizi smălțuite, mozaicuri sau basoreliefuri. 2. fâșie orizontală continuă, împodobită cu picturi sau sculpturi, la partea superioară a unui edificiu, deasupra tapetului unui perete, în jurul unui vas, sarcofag etc. ◊ chenar care încadrează o pardoseală de parchet. 3. ramă masivă de lemn în care se prind tăbliile unei uși. (< fr. frise)

FRACTOSTRÁTUS s. m. fâșie de nori dintr-un stratus rupt de vânt. (< fr. fractostratus)

FRACTONÍMBUS s. m. fâșie de nori negri pe fondul clar al unui nimbostratus la atitudine mică. (< fr. fractonimbus)

FORESTÍER, -Ă I. adj. referitor la păduri; silvic; (despre întreprinderi, industrie etc.) care prelucrează lemnul pădurilor. ♦ perdea ~ă = fâșie de pădure plantată în scopul îmbunătățirii climei. II. s. m. f. funcționar în administrația forestieră. (< fr. forestier)

FILACTÉRĂ s. f. 1. denumire dată de cei vechi amuletelor, talismanelor pe care le purtau asupra lor. 2. fâșie de pergament pe care se scriau versete biblice, la vechii evrei. 3. inscripție în formă de banderolă (pe monumente). 4. figură heraldică înfățișată ca o foaie cu marginile răsucite. (< fr. phylactère, lat. phylacterium, gr. phylakterion)

FÉRȚĂ s. f. fiecare dintre fâșiile de pânză specială, care, cusute una lângă alta, alcătuiesc o velă. (< it. ferza)

FASCIO- elem.fâșie, fascie”, „țesut conjunctiv”. (< fr. fascio-, cf. lat. fascia)

FALÉZĂ s. f. mal înalt și abrupt format prin acțiunea de eroziune a valurilor de-a lungul țărmurilor marine. ◊ fâșie îngustă de pământ, special amenajată pe malul mării pentru plimbare. (< fr. falaise)

ETÓLĂ s. f. 1. fâșie lată purtată de preoții catolici în timpul serviciului religios. 2. eșarfă de blană purtată de femei. (< fr. étole)

EȘÁRFĂ s. f. 1. șal, fular de mătase, de lână care este purtat de femei ca podoabă. 2. fâșie, bandă care se poartă peste piept sau peste mijloc ca semn al unei demnități, al unei funcții. 3. bandă de stofă care se poartă pe după gât pentru susținerea antebrațului. (< fr. écharpe)

EPONICHÍUM s. n. fâșie subțire a pliului de piele atașat la baza unghiei. (< lat. eponychium)

DILACERÁ vb. tr. 1. a sfâșia în bucăți, a fărâmița. 2. (med.) a smulge cu violență (un țesut). (< fr. dilacérer, lat. dilacerare)

DEVORÁ vb. tr. 1. a mânca prada, sfâșiind-o cu dinții; a mânca lacom. 2. (fig.) a mistui, a înghiți. ◊ a devora o carte = a citi o carte de la un capăt la altul cu mare interes. (< fr. dévorer, lat. devorare)

CORDÓN s. n. I. 1. cingătoare (de stofă, de piele etc.) 2. conductor electric de liță, izolat și strâns într-un înveliș protector. 3. corp fibros. ◊ structură anatomică cilindrică lungă. 4. ~ litoral = fâșie îngustă de uscat rezultată din acumularea aluviunilor aduse de valuri și de curenții marini, care separă marea de un golf sau de o lagună; perisip. 5. margine a unei monede cu grosimea mai mare decât partea centrală. 6. (arhit.) mulură orizontală pe un perete. II șir de posturi militare de pază; șir de soldați care păstrează ordinea în anumite poziții. ♦ ~ sanitar = totalitatea măsurilor de izolare la care este supusă o zonă bântuită de o contagiune; formație militară care asigură această izolare. (< fr. cordon)

CENTÚRĂ s. f. 1. curea lată purtată peste îmbrăcăminte. ♦ ~ de salvare = dispozitiv din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unui naufragiat la suprafața apei. 2. parte a scheletului care leagă membrele de trunchi (omoplatul și clavicula, bazinul). ◊ (sport) a) linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile, la lupte. 3. cingătoare. ♦ ~ de castitate = bandaj închis cu lacăt, în trecut, pentru protejarea castității femeilor; ~ de siguranță = dispozitiv care împiedică pe pasagerii unui avion sau automobil de a fi proiectați înainte, în caz de accident. 4. fiecare din gradele de calificare a celor care practică arte marțiale. 5. ceea ce înconjură un lucru, un loc etc. ♦ ~ de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a fi ferită de focul armelor grele ale unui eventual dușman; linie de ~ = cale ferată, șosea care înconjură un oraș. ◊ ansamblu de plantații în jurul unui oraș sau de separare a unor zone ale acestuia. 6. fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 7. grindă orizontală din beton armat, rezemată pe zidurile exterioare ale unei construcții, pentru a le lega între ele. 8. cadru de formă circulară. 9. ĩ de radiații = fiecare dintre cele două zone de radiație corpusculară ionizată, de grosime variabilă, care înconjură Pământul. (< fr. ceinture)

CÂMP s. n. 1. spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea de pe o peliculă cinematografică. ♦ ~ vizual = porțiune din spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 2. ~ operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ fâșie de pânză care delimitează plaga operatorie. 3. porțiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată. ♦ (inform.) subîmpărțire din punct de vedere logic a unei cartele conținând, fiecare, o informație reprezentată codificat. 4. mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi variabile. ♦ ~ lexical = ansamblu de cuvinte din aceeași sferă semantică, care exprimă noțiuni asemănătoare sau asociabile. 5. (arte) fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine, un motiv ornamental etc. (după fr. champ, lat. campus)

VÍRGA s.n. Picături de apă care cad din nori sub forma unor fâșii, evaporându-se până la pământ. [< fr., lat. virga].

RUPTÚRĂ, ruptúri, s.f. ~ 2. ~; sfâșietură, gaură (într-un material țesut), spărtură, crăpătură (într-un corp tare). ~ 3. ~ ♦ Obiect de îmbrăcăminte foarte uzat. ♦ (Fig.) Cupola [tunului] miroase a pulbere și prin ea se jucau rupturi de nori de fum.

RUPĂTÓR, -OÁRE, rupătóri, -oáre, adj. (Rar) Care rupe, care sfâșie. (din rupe + suf. -ător)

RÚPE, rup, vb. III. 1. ~ ♦ Refl. Când să strângă nodul, pâc! se rupse ața, căci era putredă. ♦ (În contexte figurate) Românul cu-a sa mână rupe lanțul de robie.Ah! nu pot eu trăi fără tine; Eu încă a vieții fir mi-oi rupe, Pe amândoi o groapă să ne-astupe.Expr. A rupe inima târgului v. inimă (IV. 1.). ♦ (Complementul indică o parte a corpului) A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. ~ A-și rupe gâtul (sau grumajii) = a-și pierde viața, cinstea, averea, a o păți rău de tot. ~ 2. ~ Au început a tupăi ... și a se sfărâma jucând, cât și-au rupt tot cojocul bucățele. 3. ~ ♦ (Fig.) Dintr-o dată o salvă rupea văzduhul.Expr. A rupe sau (refl.) a se rupe gheața v. gheață. 4. ~; a smulge o parte dintr-un obiect. Zări pasărea rupând cu lăcomie ficații bietului Prometeu. ♦ A sfâșia un animal sau (de obicei prin exagerare) un om (atacându-l, lovindu-l, bătându-l). Copiii după ei se țin Și câinii dau să-i rupă. ♦ A zdrobi, a strivi. Izbi cu pumnul în masă spre vioară, și-n murmur carnea pumnului a rupt. ◊ (Prin exagerare) Înainte de a pleca, soldații au fost rupți cu instrucția și cu teoria.Dacă nu era cocoana să sară pentru mine ... mă rupea, că nu-ș' ce-avea, era turbat rău de tot. 5. ~; a desprinde, (trăgând cu putere) din locul unde este fixat. ♦ A culege flori, fructe, etc. ◊ (Fig.) Chipul tău e rupt din soare. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. Cum voi rupe ceva parale de la tatăl tău, am să ți le pun deoparte. ◊ (Fig.) Cheltuiala e mare și oamenii greu o să-și rupă din sărăcie. 6. ~ , a (se) desprinde (cu oarecare efort) de cineva sau de ceva. Și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. ♦ Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia, a se desface în două (sau în mai multe). Se sună de culcare. Mulțimea se rupse zgomotos.Expr. (Tranz.) A rupe rândurile (sau, rar, refl. a se rupe) = ~; (despre rânduri) a înceta să formeze un șir aliniat. ~ ◊ (Complementul indică drumul deschis) Rupând drumul printre oameni învălmășiți, pe cal înspumat, venea vijelios un olăcar.Duruind soseau călării ca un zid înalt de suliți, Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți. 7. Tranz. Fig. (Cu complementul vorbă sau în expr. a o rupe (pe)...) ~ Vorbește încai franțuzește?... A fi rupând și el vreo două vorbe ca toată lumea. – Var. (învechit) rúmpe.

RUPT2, -Ă, rupți, -te, adj., s.f. I. Adj. 1. ~ , găurit (prin întrebuințare). ♦ Cu carnea trupului sfâșiată; rănit. ♦ Fig. (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. de, arătând cauza) Zdrobit, copleșit, sleit. 2. Lipsit de continuitate, ~ Lanț rupt.Expr. (Reg.) Rupt-ales = precizat, accentuat. Iar eu vă zic rupt-ales Că așa fără nici o rânduială Nu putem nici până dimineață Rămânea. ~ 3. ~; smuls, v. cules. Floare ruptă.Expr. Bucățică ruptă = v. bucățică. 4. ~ , îndepărtat; care a pierdut legătura cu....

AMPRÍZĂ s.f. 1. Lățimea totală a fâșiei de teren pe care urmează a se construi o cale de comunicație publică. 2. Influență, ascendent, autoritate morală. [< fr. emprise].

BÁNDĂ2 s.f. 1. fâșie îngustă și lungă de stofă, de hârtie, de metal etc. cu care se leagă, se protejează, se înfășoară ceva. ♦ Parte lungă și îngustă a unei suprafețe. ♦ (Anat.) fâșie de țesut care unește două organe. ◊ Bandă de magnetofon = fâșie îngustă de material flexibil, acoperită cu un strat fin de substanță feromagnetică și care servește la înregistrarea și la reproducerea sunetelor cu magnetofonul; Bandă rulantă (sau de transport) = fâșie lungă, continuă, de cauciuc, de piele etc. care servește la transportul în plan orizontal al unor materiale sau piese; Bandă sonoră = peliculă cinematografică pe care este înregistrat sunetul ; Bandă de circulație = subdiviziune longitudinală a părții carosabile a unei șosele, delimitată sau nu prin marcaje rutiere, cu o lățime corespunzătoare pentru circulația cu ușurință a unui șir de vehicule. ♦ (Filat.) Ansamblu de mai multe mărci, decupat dintr-o coală pe orizontală sau pe verticală și păstrat astfel într-o colecție; ștraif. 2. Marginea elastică de la masa de biliard. 3. (Herald.) Figură diagonală care reunește unghiul drept de sus al unui scut cu unghiul stâng de jos. ◊ În bandă = (despre figuri) așezat în diagonala scutului. 4. Grup de frecvențe învecinate sau apropiate care fac parte din spectrul unei radiații sonore sau electromagnetice. 5. Înclinare a unei nave pe un bord sub efectul vântului sau când încărcătura este greșit repartizată. [Pl. benzi, var. bantă s.f. / < fr. bande, cf. germ. Band].

DILACERÁ vb. I. tr. A sfâșia în bucăți, a fărâmița. ♦ (Med.) A smulge cu violență (un țesut). [< fr. dilacérer, cf. lat. dilacerare].

EȘÁRFĂ s.f. 1. Șal, fular, bandă de mătase, de stofă care este purtată de femei ca podoabă. 2. fâșie, bandă care se poartă peste piept sau peste mijloc ca semn al unei demnități, al unei funcții etc. 3. Bandă de stofă care se poartă pe după gât pentru susținerea antebrațului. [< fr. écharpe].

JULIÉN adj., s.n. (În gastronomie) 1. Adj. Mod de a tăia alimentele (legume, ciuperci, coajă de citrice, limbă afumată etc.), cu cuțitul sau robotul, în fâșii subțiri, ca niște filamente, lungi de circa 3 cm. ◊ (În sint.) a tăia sau tăiat julien. 2. S.n. Alimentele astfel tăiate. ◊ (În expr.) Julien de .... – Din fr. julienne.

KEBÁB s.n. În bucătăria turcească, carne de berbec sau de miel la frigare; prin ext. orice fel de carne (de vacă, de porc, de pui) la frigare; șiș-kebab = frigărui asortate din bucăți de carne de batal sau de miel, ceapă, ardei și roșii fripte la frigare; döner-kebab = straturi de carne de miel sau batal (în bucătăria internațională și de vacă sau de pui), marinate în prealabil, puse pe un proțap vertical rotitor, din care se taie, pe măsură ce se frig, fâșii subțiri, servite cu salată, învelite într-o lipie subțire sau într-o pită despicată. var. chebab, chebap; din. tc. kebabi.

LAZÁNĂ, lazane, s.f. (În special la pl.) Paste făinoase specific italiene, în formă de fâșii late, preparate în straturi intercalate cu tocătură de carne sau alte ingrediente (fructe de mare, ciuperci, roșii, brânză etc.), acoperite cu beșamel sau sos tomat și gratinate. – Din it. lasagna, lasagne.

FÉRȚĂ s.f. (Mar.) Fiecare dintre fâșiile de pânză specială, cusute una lângă alta pentru a forma o velă. [< it. ferzo].

FORESTIÉR, -Ă adj. Referitor la păduri; silvic. ◊ Perdea forestieră = fâșie de pădure plantată în scopul îmbunătățirii climei. // s.m. și f. Funcționar în administrația forestieră. [< fr. forestier].

FRACTONÍMBUS s.m. fâșie de nori joși și negri care apar pe fondul clar al unui nimbostratus. [< fr. fractonimbus].

FRACTOSTRÁTUS s.m. fâșie de nori care provin dintr-un stratus rupt de vânt sau de vârfurile munților. [< fr. fractostratus].

FULÁR s.n. 1. Țesătură ușoară de mătase. 2. fâșie (dreptunghiulară) de lână, de mătase etc. care se poartă în jurul gâtului. [Pl. -re, var. fulard s.n. / < fr. foulard].

ISTM s.n. fâșie de pământ care unește o peninsulă cu un continent sau două continente între ele. 2. (Anat.) Partea îngustă a unui organ. [< fr. isthme, cf. gr. isthmos, lat. isthmus].

LACERÁT, -Ă adj. 1. (Liv.) Sfâșiat, rupt. 2. (Despre frunze, țesuturi) Cu marginile crestate în mod neuniform și neregulat. [Cf. fr. lacéré, lat. laceratus].

LACERÁȚIE s.f. (Liv.) Sfâșiere, rupere în bucăți; lacerare. [Gen. -iei, var. lacerațiune s.f. / cf. fr. lacération, lat. laceratio].

LACÍNIE s.f. (Bot.) Diviziune îngustă a unei frunze, petale etc. [Gen. -iei. / < lat. laciniafâșie].

NEBÚLE s.f.pl. (Arhit.) Element decorativ constând dintr-o bandă ondulată care sugerează o fâșie de nori. [< fr. nébules].

NO MAN'S LAND s.n. fâșie de pământ aflată între liniile cele mai înaintate ale beligeranților; porțiune-tampon între frontiere; țara nimănui. [< engl. no man's land].

PLATBÁNDĂ s.f. 1. (Rar) fâșie de teren cu flori care mărginește despărțiturile unei grădini; peluză de flori. 2. (Metal.) Produs obținut prin laminare. 3. Traversă, grindă orizontală din piatră; lintou. 4. Mulură plată netedă sau puțin proeminentă. ♦ Arhitravă formând o bandă fără ornamente. [< fr. platebande].

PROMONTÓRIU s.n. 1. fâșie de pământ înaltă și abruptă care înaintează în mare; cap. 2. (Anat.) Proeminență osoasă. ♦ Proeminență formată de unghiul dintre ultima vertebră lombară și sacru. [Pron. -riu. / < lat. promontorium, cf. it. promontorio, fr. promontoire].

ROTÚLUS s.n. Pergament în formă de fâșie lungă care poate fi înfășurată pe un sul. [< germ. Rotulus, cf. lat. rotulus].

BORDÚRĂ s. f. 1. fâșie aplicată pe marginea unui lucru; chenar. ◊ margine răsfrântă a unui obiect dintr-un material mai rezistent; întăritură. 2. margine a trotuarului. (< fr. bordure)

MOP, mopuri, s. n. Obiect de uz gospodăresc pentru spălat dușumelele, constând dintr-un mănunchi de sfori răsucite sau de fâșii de material absorbant, montat pe o coadă lungă ca de mătură. – Din engl. mop.

SINCONDRÓZĂ s.f. (Biol.) Sinartroză în care suprafețele sunt legate printr-o fâșie de cartilaj. [< fr. synchondrose, cf. gr. syn – cu, chondros – cartilaj].

SINDESMO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) ligamente”, „(referitor la) țesutul conjunctiv”. [Var. sindesm-. / < fr. syndesmo-, cf. gr. syndesmosfâșie, ligament].

BLANC1 s. n. 1. piele tăbăcită, suplă și elastică, (colorată) pentru curelărie, harnașamente și articole tehnice. 2. fâșie de material insensibil care protejează capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. (< germ. Blank)

ȘTRÁIF s.n. Dungă, bandă, linie, fâșie. ♦ (Filat.) Sistem de colecționare în care dispoziția mărcilor este în linie dreaptă. [Pron. ștraif, pl. -furi. / < germ. Streif].

BIÉ s. n. fâșie de material textil tăiată oblic, în croitorie. (< fr. biais)

VOLÁN s.n. I. Garnitură făcută dintr-o fâșie de țesătură ușoară sau de dantelă, adesea încrețită sau plisată, care se aplică drept podoabă pe rochii, la mâneci etc. II. (Tehn.) 1. Piesă din dispozitivul de direcție al unui autovehicul cu ajutorul căreia se poate îndrepta vehiculul în direcția voită. 2. Piesă în formă de roată cu ajutorul căreia se pun în mișcare anumite mașini, se acționează mecanisme etc. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. volant].

BÁNDĂ2 s. f. 1. fâșie îngustă și lungă cu care se leagă, se înfășoară ceva. ♦ parte lungă și îngustă a unei suprafețe. 2. fir de circulație pe o stradă sau șosea. 3. (anat.) fâșie de țesut care unește două organe. ♦ parte a cromozomului, clar diferențiată, de culoare mai închisă sau mai deschisă. ♦ ~ magnetică = fâșie pentru înregistrarea magnetică a semnalelor electrice; ~ de magnetofon = fâșie îngustă de material flexibil, cu un strat fin de substanță feromagnetică, pentru înregistrarea și reproducerea sunetelor cu magnetofonul; ~ etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon ori magnetoscop; ~ rulantă = fâșie îngustă, continuă (de cauciuc) care servește la transportul în plan orizontal al unor materiale sau piese; ~ de imagini = peliculă cinematografică; ~ sonoră = peliculă cinematografică de înregistrat sunetul. ♦ (spațiu neimprimat) între două sau mai multe mărci poștale; ștraif. 4. margine elastică de la masa de biliard. 5. (herald.) figură diagonală care reunește unghiul drept de sus al unui scut cu unghiul stâng de jos. ♦ în ~ = (despre figuri) așezat în diagonala scutului. 6. grup de frecvențe învecinate sau apropiate care fac parte din spectrul unei radiații sonore sau electromagnetice. 7. înclinare a unei nave pe un bord sub efectul vântului sau când încărcătura este greșit repartizată. (< fr. bande, germ. Band)

ANGUSTICLÁVĂ s. f. fâșie îngustă de purpură cu care era tivită toga romană. ◊ toga însăși. (< fr. angusticlave)

AMPRÍZĂ s. f. 1. lățime totală a fâșiei de teren pe care se construiește un terasament, un dig, un baraj. 2. influență, ascendent, autoritate morală. (< fr. emprise)

BANCHÉTĂ s. f. 1. bancă mică fără spetează; canapea în compartimentele vagoanelor de cale ferată. 2. suprafață orizontală, platformă pe un taluz ori la baza lui, spre a-i spori stabilitatea. ◊ rambleu format din excedentul de material excavat. ◊ fâșie orizontală de-a lungul unui terasament. 3. (echit.) obstacol natural format dintr-o moviliță acoperită cu iarbă. 4. ~ litorală = platformă de abraziune îngustă la piciorul unei faleze. (< fr. banquette)

cínge (-ng, -ns), vb. 1. A încinge, a înfășura. 2. A înconjura, a străjui. – Var. încinge. Mr. țingu, țimșu, țimtu, megl. (a)nțing. < Lat. cĩngĕre (Pușcariu 821; Candrea-Dens., 352; REW 1924; DAR); cf. it. (in)cingere, prov. (en)cenher, fr. (en)ceindre, sp. ceñir, cat. cenyir, port. cingir; cf. și chingă. În rom. este cuvânt înv., astăzi înlocuit de var., care în general se explică pornindu-se de la lat. incĩngĕre, cf. port. incingir, dar care ar putea fi și compunere internă a rom. Uneori se confundă cu încinge „a înfierbânta”. – Der. cingătoare (var. încingătoare), s. f. (fâșie, brâu, legătură; talie, mijloc, trup; grup de trei stele din constelația Orion); încingător, s. n. (brâu); încinsătură, s. f. (înv., brâu, centură); descinge (cf. mr. diștingu), vb. (a dezlega, a desface), care trebuie să fie compunere a rom. – [1932]

ACOSTAMÉNT s.n. fâșie laterală de-a lungul unei șosele, situată între partea carosabilă și șanț. [Pl. -te. / cf. fr. accotement].

AGLOMERÁ vb. I. 1. refl. A se aduna laolaltă (în număr mare); a se înghesui, a se îngrămădi. ♦ (Despre orașe etc.) A se suprapopula. 2. tr. (Despre unele substanțe) A lega între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material. [P.i. -rez. / < fr. agglomérer, cf. it., lat. agglomerare].

BANCHÉTĂ s.f. 1. Bancă mică fără spetează; (spec.) canapea în compartimentele vagoanelor de cale ferată. 2. fâșie orizontală de-a lungul șanțurilor unei șosele. 3. Banchetă litorală = treaptă îngustă de abraziune formată la piciorul unei faleze. [< fr. banquette].

ACOSTAMÉNT s. n. fâșie laterală de-a lungul unei șosele. (după fr. accotement)

BLANC1 s.n. 1. Piele tăbăcită vegetal, colorată sau cu fața naturală, folosită pentru curelărie, harnașamente și articole tehnice. 2. fâșie de material insensibil care apără capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. [< germ. Blank].

BORDÚRĂ s.f. 1. fâșie aplicată (ca podoabă) pe marginea unui lucru; chenar. ♦ Margine a unui obiect făcută dintr-un material mai rezistent; întăritură. 2. Margine a trotuarului către partea carosabilă a unei străzi. [< fr. bordure].

CENTÚRĂ s.f. 1. Curea lată de piele, de pânză etc., folosită mai ales de militari; centiron. ◊ Centură de salvare = dispozitiv format din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unei persoane la suprafața apei fără să înoate; colac de salvare. 2. Cingătoare. ◊ Centură pelviană = oasele bazinului. ♦ (Sport) a) Linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile la lupte. 3. (Mil.) Centură de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a le feri de focul armelor grele ale unui eventual dușman; cale ferată de centură = cale ferată care înconjură un oraș. 4. fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 5. Grindă orizontală din beton armat, rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile exterioare ale unei clădiri, având rolul de a le lega între ele. 6. Cadru de formă circulară. 7. Centuri de radiație = zone de grosime variabilă, care înconjură Pământul, caracterizate printr-un nivel ridicat de radiație corpusculară ionizată. [< fr. ceinture].

clempúș, clempúșe, s.n. (reg.) 1. cuiul priponului. 2. prăjină. 3. cârlig sau scoabă pe care se reazemă clanța ușii. 4. fâșie subțire de lemn care lovește spițele roatei pentru a produce pocnetul dorit.

coașcă, coáște, s.f. (reg.) 1. coșuleț împletit din fâșii de coajă de tei. 2. păpușă de cârpe, golomoz. 3. sâni mari (de femeie) care atârnă.

cofășii s.f. pl. (reg.) minciuni, nesincerități.

copciológ, copcioloáge, s.n. (reg.) fâșie de piele dințată, cu găurele, cu care se împodobesc cojoacele.

covârgíc s.m. sg.(reg.) fâșie de blană albă de miel (cu lână măruntă), care se aplică pe la mâneci, pe la gât și pe la clinurile hainei; chivirgic, primb.

crâmpoțeală, crâmpoțeli, s.f. (reg.) 1. rupere, tăiere în bucăți inegale; îmbucățire, bucățelire; sfârtecare, sfâșiere. 2. pișcare, mușcare a buzelor prin sărut.

crâmpoțít, crâmpoțítă, crâmpoțíți, crâmpoțíte, adj. (reg.) 1. rupt, tăiat (în bucățele inegale); îmbucătățit, bucățelit; sfărtecat, sfâșiat. 2. pișcat, mușcat.

cuță1, cuțe, s.f. (reg.; mai ales la pl.) fâșii de slănină pentru afumat.

dehocá (dihocá), dehóc (dihóc), vb. I (înv.) 1. a tăia. 2. a sfâșia. 3. a istovi, a stoarce de puteri.

făscioáră, făscioáre, s.f. (înv.) fasciculă, fâșioară (dintr-o carte).

fășiu, fășii, s.m. (reg.; la pl.) bărbați care țin de soții două surori.

fășoáră, fășoáre, s.f. (reg.) fâșie mică.

fășúță, fășúțe, s.f. (reg., înv.) fâșie mică, fășoară.

DEVORÁ vb. I. tr. 1. A mânca prada, sfâșiind-o cu dinții; a mânca lacom. 2. (Fig.) A sfâșia, a mistui, a înghiți. [P.i. -rez. / < fr. dévorer, lat. devorare].

DEVORÁNT, -Ă adj. Care devorează; devorator. ♦ (Fig.) Mistuitor, sfâșietor, arzător. [Cf. fr. dévorant].

halbărá, halbărále, s.f. (reg.) fâșie de pânză cusută pe poalele rochiei; falturi, crețe, volen, dantelă.

hoáspă, hoáspe, s.f. (reg.) 1. înveliș (al grăuntelui de cereale, al bobului de fasole, mazăre, de strugure); pieliță, pojghiță, coajă. 2. fâșiile de lemn luate de tâmplar cu gealăul; talași. 3. spumă plutitoare pe borșul din putini; floare.

ETÓLĂ s.f. fâșie lată de mătase, purtată ca podoabă în timpul serviciului religios de preoții catolici. [< fr. étole].

FALÉZĂ s.f. Țărm abrupt format prin acțiunea de eroziune a valurilor de-a lungul țărmurilor lacustre, marine sau oceanice. ♦ fâșie îngustă de pământ, special amenajată pe malul mării pentru plimbare. [< fr. falaise].

FILACTÉRĂ s.f. (Ant.) fâșie de pergament pe care se scriau versete biblice, la vechii evrei, și care în timpul rugăciunii era pusă pe frunte și pe brațul stâng. [Var. filacteriu s.n. / < fr. phylactère, gr. phylakterion – antidot].

învrâstá, învrâștéz, vb. I (pop.) 1. a face vrâste (dungi, fâșii, vergi) pe un obiect, a face cu vrâste un obiect; a îndunga, a învărga. 2. (fig.) a alterna. 3. (fig.; refl.) a deveni schimbăcios, a se schimba.

jărcăní (jercăní), jărcănésc (jercănésc), vb. IV (reg.) a sfâșia, a jupui; a juli.

FRÍZĂ s.f. Porțiune a antablamentului cuprinsă între arhitravă și cornișă, împodobită în mod obișnuit cu picturi, cu sculpturi etc. ♦ fâșie orizontală continuă, împodobită cu sculpturi sau picturi, așezată la partea superioară a unui edificiu, deasupra tapetului unui perete etc. [< fr. frise].

GALÓN1 s.n. fâșie de stofă sau bandă de metal aplicată pe epoleți, pe mânecile uniformelor etc. pentru a arăta gradul. [Pl. -oane. / < fr. galon].

leț, léțuri, s.n. (reg.) șipcă, fâșie de lemn pentru construcții.

marámă, maráme, s.f. (pop.) 1. fâșie lungă de voal fin (borangic), cu franjuri la capete, cu care își acoperă capul femeile de la țară. 2. (înv.) ștergar. 3. broboadă subțire de mireasă. 4. văl. 5. (la pl. art.) horă la cununie.

mondáse s.f. pl. (reg.) fâșii de cârpă din care se țes preșuri; zdrențe, rufe mărunte.

oclád s.n. (reg.) fâșie de piele colorată pe cojoc, ca ornament.

penéle s.f. pl. (reg.) fâșii de tei din care se fac funii, odgoane.

peteícă, peteíci, s.f. (reg.) 1. împletitură, plasă de sfoară, de ață în care se duc vasele cu mâncare la câmp. 2. legătură de frânghie, de metal, cu care se prinde la car leuca de carâmbul de sus; gânj. 3. fâșie nedeșirabilă de material textil. 4. bucățică de pânză sau de postav care servește la cusutul plăpumilor. 5. hârtie cu care se înfășoară caierul când se pune în furcă. 6. butonieră sau cheotoare la cămașă. 7. încuietoare, zăvor la ușă. 8. parte a morii în care cad grăunțele din coș între pietre.

platovíță, platovíțe, s.f. (înv.) bucată, fâșie, șuviță.

LACERÁ vb. I. tr. (Liv.) A sfâșia, a rupe în bucăți. [< fr. lacérer, cf. lat. lacerare].

LAMBRECHÍN s.n. Draperie decorativă scurtă, așezată în partea superioară a unei uși, a unei ferestre etc. ♦ Element decorativ al cornișelor, al balustradelor etc. // s.m.pl. (Herald.) fâșii de stofă ornamentale care împodobesc un scut sau o stemă. [Pl. -ne, -nuri, (s.m.) -ni. / < fr. lambrequin].

LATICLÁVĂ s.f. fâșie lată de purpură care împodobea tunica purtată de senatorii romani. [< fr. laticlave, cf. lat. laticlavus].

LIZIÉRĂ s.f. Margine (a unei păduri). ♦ fâșie îngustă de stofă aplicată ca garnitură la cusăturile unui veșmânt. [Pron. -zi-e-. / < fr. lisière].

MANDÍBULĂ s.f. 1. Falcă, maxilar (în special, cel inferior). 2. Fiecare dintre cele două părți ale ciocului păsărilor. 3. Organ din aparatul bucal al unor insecte cu care acestea taie frunzele sau își sfâșie prada. [Cf. fr. mandibule, lat. mandibula].

pomânzárcă s.f. (pop.) ața sau fâșia de piele cu care se leagă caierul de lână de furca de tors.

pomesélnic, pomesélnice, s.n. (înv.) 1. fâșie de pânză; ștergar (lung și îngust). 2. (reg.) văl sau bucată de pânză (albă, brodată), pe care le poartă femeile pe cap. 3. (înv. și reg.) scufie împodobită cu mărgele, panglicuțe colorate, fluturași etc., purtată de femei cu portul popular, la sărbători.

pomnéată, pomnéși, s.f. 1. (pop.) șervet, batistă sau fâșie de pânză albă, având legate la un capăt un ban, iar la celălalt o lumânare, care se pune în mâna mortului sau se dă de pomană celor care iau parte la înmormântare. 2. (reg.; în forma: pomnetă) bucată de pânză în care se învelesc oasele unui mort când sunt dezgropate. 3. (reg.) colac împletit care se dă de pomană la înmormântări. 4. (reg.; în forma: pocmet) manșetă la cămășile bărbătești țărănești. 5. (reg.; în forma: pogmată) fâșie împodobită la poalele unei fuste femeiești. 6. (reg.; în formele: pocmată, pogmată) cingătoare de fată împodobită cu cusături. 7. (reg.) guler la o cămașă bărbătească. 8. (reg.) fiecare dintre cele două ațe cu care se leagă cămașa bărbătescă la gât.

MÉȘĂ s.f. 1. Șuviță de păr. ♦ Adaos de păr care completează și îmbogățește părul actorului sau actriței atunci când e nevoie. 2. fâșie de tifon introdusă într-o rană pentru a drena puroiul. [< fr. mèche].

profír, profíruri, s.n. (înv.) fâșie de blană cusută ca ornament pe marginea unei haine.

MOLETIÉRĂ s.f. fâșie de stofă cu care se înfășoară pulpa piciorului pe deasupra pantalonului. [Pron. -ti-e-. / < fr. molletière].

sfășíe, sfășíi, s.f. 1. (înv. și reg.) fâșie; bucată de carne (sfârtecată). 2. (reg.) curelușă împodobită cu ținte de alamă. 3. (reg.) bucată de pământ lungă și îngustă. 4. (reg.) sfert dintr-un miel care a fost tăiat; ciozvârtă. 5. (reg.) chimir. 6. (reg.) fire groase de cânepă din care se fac funii, bice. 7. (înv. și reg.) făclie cu care se pescuiește noaptea; fachie, fașcă.

sfășiúță, sfășiúțe, s.f. (reg.) 1. fâșie mică. 2. bucată mică de pământ lungă și îngustă.

spârcuitór, spârcuitoáre, adj. (înv.; despre păsări) care sfâșie prada.

sugușá, sugúș, vb. I (înv. și reg.) 1. a gâtui, a sugruma. 2. (reg.; despre câini) a rupe cu colții, a sfâșia o porțiune de la gât (pentru a ucide). 3. (înv.; fig.; despre oameni) a trata cu asprime, a cere socoteală în mod violent; a încolți, a lua de gât. 4. (fig.; înv.; despre oameni) a bârfi, a critica.

PERISÍP s.n. fâșie de pământ la malul mării care închide un liman sau o lagună; cordon litoral; lido. [< fr. perisipe].

PLÍNTĂ s.f. 1. Partea inferioară a unei coloane, a unui zid, care iese în afară; soclu, piedestal. 2. fâșie de lemn, de piatră etc. așezată în partea inferioară a pereților unei camere pentru a feri pereții de lovituri și umezeală și pentru a astupa rostul dintre pardoseală și perete. [< fr. plinthe, lat. plinthis, cf. gr. plinthos].

șirghíe, șirghíi, s.f. (reg.) fâșie îngustă de pământ arabil.

șirincúță, șirincúțe, s.f. (reg.) fâșie mică și îngustă de pământ arabil; fâșiuță.

șistoáie s.f. (reg.) fâșie îngustă de pământ.

șnaiț, -ă, s.n., s.f. (reg.) 1. (s.n.) cărare prin pădure pe care se trag buștenii. 2. (s.n.) vârf, culme. 3. (s.f.) fâșie de pământ între două dealuri.

șofílă, șofíle, s.f. (reg.) 1. (mai ales la pl.) zdreanță, cârpă, ruptură. 2. (în loc. vb.) a face șofilă = a distruge. 3. fâșie (de țesătură, de hârtie). 4. bucată de țesătură folosită în toată lățimea ei la confecționarea unui obiect.

șpănuí1, șpănuiésc, vb. IV (reg.; despre bușteni) 1. a despica buștenii în șpani (fâșii). 2. a despica șpanii pentru a face șindrile. 3. a tăia scânduri cu gaterul.

șurínă, șuríni și șuríne, s.f. (reg.) fâșie îngustă de pământ arabil.

șușăníță, șușăníțe, s.f. (reg.) 1. fâșie îngustă și lungă (dintr-un material, aliment); porțiune subțire și alungită de teren, șuviță. 2. ramificație îngustă a unui curs de apă; curs de apă îngust.

șúștină, șuștíne, s.f. (reg.) 1. fâșie îngustă de pământ arabil. 2. felie subțire dintr-un aliment.

șuvéică, șuvéici, s.f. (reg.) fâșie de arătură.

RAIÓN s.n. 1. Suprafață, teritoriu limitat de o anumită rază în raport cu un centru. ♦ Unitate teritorial-administrativă în care se împarte o regiune, un district sau un oraș mare în unele țări. ♦ fâșie de teren pe care acționează o unitate militară în apărare. 2. Secție a unui magazin unde se găsesc mărfuri de același fel. [Pron. ra-ion, pl. -oane. / < fr. rayon, rus. raion].

trențurá, pers. 3. trénțură, vb. I (înv.) a rupe în bucăți, a sfâșia.

SERPENTÍNĂ s.f. 1. Traseu șerpuit cu cotituri dese al unui drum dintr-o regiune de munte. 2. fâșie îngustă de hârtie colorată, care se desfășoară în spirală când este aruncată la distanță. 3. Tub sau țeavă îndoită în formă de spirală, de elice etc. și folosită ca schimbător de căldură. 4. V. serpentin. [< fr. serpentin, serpentine, cf. germ. Serpentine < lat. serpens – șarpe].

STÓLĂ s.f. 1. Rochie largă, căzând în falduri și încinsă cu două brâuri, pe care o purtau peste tunică matroanele romane. 2. Ornament de forma unei fâșii lungi, purtat pe după gât de preoții catolici la slujbă. [< it., fr., lat. stola].

ȘARNIÉRĂ s.f. 1. Balama. 2. Încheietura celor două valve ale cochiliei unei moluște. 3. Punct de joncțiune al unui sistem de fortificații, al unei cute geologice, al unei articulații etc. 4. fâșie de hârtie gumată îndoită în formă de V, cu care se lipesc mărcile poștale în albume. [Pron. -ni-e-. / < fr. charnière].

TEXTÚRĂ s.f. 1. (Rar) Țesătură, urzeală. ♦ Structura unei roci sau a unui aliaj considerată numai sub aspectul dispoziției spațiale. 2. (Poligr.) Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită, acoperind pasaje care trebuie rectificate. [Cf. fr. texture, lat. textura].

bie [pron. bĭe] s. n., art. biéul; (fâșii) pl. biéuri

fáșă (fắși), s. f.1. Bucată îngustă de pînză, bandă. – 2. Scutec. – Mr. fașe, megl. fașă, istr. foșa. Lat. fascia (Pușcariu 585; Candrea-Dens., 533; REW 3208; Pascu, I, 83; DAR); cf. alb. fašë (Miklosich, Alb. F., II, 22; Philippide, II, 641 și DAR citează numai alb. faškje), it. fascia (sard. faša), prov. faissa, fr. faisse, sp. faja (astorg. facha), port. faixa. Der. fîșie (var. fășie), s. f. (fașă, bandă; scutec), prin încrucișare cu formația expresivă fîșii; fășioară, s. f. (fîșie mică) s-a întrebuințat artificial în sec. XIX (și în forma făscioară), cu sensul de „fascicul, broșură” (după REW 3212, direct din lat. fascĭola); sfîșia, vb. (a rupe cu ghearele; a face bucăți); sfîșietor, adj. (care sfîșie). – Din rom. provine bg. faša, vaša „șiret” (Capidan, Raporturile, 195; Bernard 21), pe care Romanski 103 și Mladenov 660 îl der. de la un lat. fascis. Cf. înfășa, înfășura.

NEBÚLE s. f. pl. (arhit.) element decorativ constând dintr-o bandă ondulată care sugerează o fâșie de nori. (< fr. nébules)

NO MAN'S LAND [Pron.: năumenzlénd] s. n. fâșie de pământ între liniile cele mai înaintate ale beligeranților; porțiune tampon între frontiere. ♦ (fig.) țara nimănui. (< engl. no man's land)

PÁLIU1 s. n. 1. mantie la vechii greci, dintr-o fâșie de stofă dreptunghiulară care se drapa în jurul corpului. 2. bandă de lână albă cu cruci negre, pe care papa o poartă pe deasupra veșmintelor pontificale. 3. răsfrângere a tegumentului care căptușește cochilia gasteropodelor; manta (3). 4. cortexul cerebral (care acoperă creierul ca o manta). (< lat., fr. pallium)

PÍSTĂ s. f. 1. teren amenajat pentru curse, schi, întreceri sportive etc. 2. fâșie de teren amenajată pentru decolarea și aterizarea avioanelor. 3. urmă, făgaș, direcție. 4. parte a unui film, a unei benzi magnetice etc. care servește ca suport al imprimării. (< fr. piste, it. pista)

PLATBÁNDĂ s. f. 1. fâșie de teren cu flori care mărginește despărțiturile unei grădini, ale unui parc. 2. semifabricat de oțel, cu secțiune dreptunghiulară, obținut prin laminare. ◊ piesă de tablă de oțel laminat, folosit la executarea grinzilor, pentru întărirea tălpilor acestora. 3. traversă, grindă orizontală din piatră; lintou. 4. mulură plată netedă sau puțin proeminentă. ◊ arhitravă, formând o bandă fără ornamente. (< fr. plate-bande)

PLÍNTĂ s. f. 1. mic soclu, în afară, la partea inferioară a unei clădiri, a unui zid etc. 2. fâșie de mozaic, de piatră la partea inferioară a pereților unei camere, care ferește pereții de lovituri și umezeală. 3. bloc paralelipipedic pe care se reazemă o coloană sau un piedestal. (< fr. plinthe)

PROMONTÓRIU s. n. 1. fâșie de uscat înaltă și abruptă care înaintează în mare; cap1 (1). 2. proeminență osoasă. ◊ proeminență formată de unghiul dintre ultima vertebră lombară și osul sacru. (< lat. promontorium, fr. promontoire)

ROTÚLUS s. n. pergament, fâșie lungă care poate fi înfășurat pe un sul. (< germ. Rotulus, lat. rotulus)

SERPENTÍNĂ s. f. 1. traseu șerpuit al unui drum în pantă. 2. fâșie îngustă de hârtie colorată, care se desfășoară în spirală când este aruncată la distanță. 3. tub îndoit în formă de spirală, de elice etc., ca schimbător sau radiator de căldură. (< fr. serpentin, germ. Serpentine)

SINCONDRÓZĂ s. f. sinartroză în care suprafețele sunt legate printr-o fâșie de cartilaj. (< fr. synchondrose)

STÓLĂ1 s. f. 1. rochie largă, căzând în falduri și încinsă cu două brâuri, pe care o purtau peste tunică matroanele romane. 2. ornament de forma unei fâșii lungi, purtat pe după gât de preoții catolici la slujbă. (< it., fr., lat. stola)

STRIP s. n. fâșie, bandă (de medicamente etc.). (< engl. strip)

ȘTRAIF s. n. dungă, bandă, linie, fâșie. ◊ ansamblu de mărci poștale, detașate dintr-o coală, dispuse în linie dreaptă. (< germ. Streif)

TEXTÚRĂ s. f. 1. aspectul unei țesături, determinat de finețea și legătura firelor. 2. structura unei roci, a unui aliaj, a unui material solid. 3. felul cum sunt dispuse fibrele unei părți a corpului. 4. mod de dispunere a componentelor unei lucrări muzicale sau literare. 5. imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită peste pasajele care trebuie rectificate. (< fr. texture, lat. textura)

TRAVÉRSĂ s. f. 1. grindă transversală ca piesă de rezistență în construirea scheletului unui pod, a unei clădiri etc. ◊ piesă transversală sub șinele de cale ferată. ◊ bază de metal, drug, pârghie. 2. (mar.) parâmă fixată transversal față de direcția navei. 3. (mil.) mică ridicătură de pământ amplasată pe șanturile de tragere. 4. fâșie de pânză care se pune deasupra covorului pentru a-l proteja. (< fr. traverse)

VOLÁN s. n. I. garnitură dintr-o fâșie de țesătură ușoară sau de dantelă, încrețită sau plisată, drept podoabă pe rochii, la mâneci etc. II. 1. piesă din dispozitivul de direcție al unui autovehicul cu ajutorul căreia se poate îndrepta vehiculul în direcția voită. 2. piesă în formă de roată cu ajutorul căreia se pun în mișcare anumite mașini, se acționează mecanisme etc. (< fr. volant)

ÎNCINGĂTOÁRE s. f. v. CINGĂTOARE. fâșie de pânză, de mătase, de piele etc. care servește la încins. V. brâu, curea. [Var.: încingătoáre s. f.] – Din cing (= încing, prez. ind. al lui încinge) + suf. -(ă)toare. [DLRM]

CINGĂTOÁRE, cingători, s. f. fâșie de pânză, de mătase, de piele etc. care servește la încins. V. brâu, curea. [Var.: încingătoáre s. f.] – Din cing (= încing, prez. ind. al lui încinge) + suf. -(ă)toare.

PÁNTĂ2, pente, s. f. (Înv.) fâșie îngustă de metal (folosită la ferecatul roților). – Pol. bant (< germ.).

trúfă (-fe), s. f. – Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu, Semasiol., 209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „delicii desfătări”; dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluție din urmă este și mai puțin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. triumphus, cf. it. tronfio „mîndru”, germ. Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare. Der. trufie (var. trufășie), s. f. (orgoliu, fală); trufi (var. trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich, Bg., 137).

banner, bannere s. n. (pub.) fâșie lungă de pânză pe care este scris un mesaj, un slogan etc. publicitar

ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. fâșie laterală (nepavată sau nepietruită) de-a lungul unui drum, care servește la circulația pietonilor, la scurgerea apelor etc. – După fr. accotement.

FURT borfășie, cardeală, căduleală, cioardă, cioranda, ciordeală, ciorimos, cujbeală, do-re-mi, dosire, extemporal, găinărie, intervenție, inventar, juleală, mangleală, morișca de dimineață, pai, panacot, prăduială, pungășie, sfeteriseală, solovast, șparleală, șpring, șterpeleală, șuteală, trosneală, zulă.

AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în număr mare; a se îngrămădi. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substanțe) A lega între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material. – Fr. agglomérer (lat. lit. agglomerare).

AGLOMERÁNT s. m. Substanță care are proprietatea de a lega între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material. – Fr. agglomérant (sens după fr. liant).

AGREGÁT1, agregate, s. n. 1. Grup de mașini care lucrează împreună pentru realizarea unei anumite operații tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcătuit din granule, fibre sau fâșii, care intră în compoziția betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. – Fr. agrégat.

ALÉE, alei, s. f. 1. Drum într-un parc, într-o grădină etc. așternut cu nisip sau cu prundiș și mărginit de arbori sau de flori. ♦ Stradă plantată cu arbori; stradă îngustă și scurtă, intrare. ♦ fâșie dintr-o arteră largă de circulație, având destinații speciale. 2. Înșiruire pe două rânduri de elemente arhitecturale de același fel. – Fr. allée.

AMPRÍZĂ, amprize, s. f. Lățimea totală a fâșiei de teren pe care urmează să se construiască o șosea, o cale ferată, un dig etc. – Fr. emprise.

fî́șie și fîșíe (est) și fășíe (vest) f. (d. fașă). Bucată de stofă saŭ de hîrtie lungă și supțire [!]: o fîșie de pînză. Fig. Dungă, dîră, fascicul: o fîșie de raze. O fîșie de moșie, o sfoară, o curea de moșie.

AȘCHIÁ, așchiez, vb. I. Tranz. A rupe sau a tăia în așchii, în șuvițe sau în fâșii. [Pr.: -chi-a] – Din așchie.

BÁIDER, baidere, s. n. (Reg.) fâșie lungă împletită din bumbac sau din lână colorată pe care o poartă țăranii la gât. – Germ. Beider.

BANDÁJ, bandaje, s. n. 1. Fașă (de tifon) cu care se acoperă o rană sau cu care se susține sau se imobilizează o parte bolnavă a corpului. V. pansament. 2. fâșie de pânză cu care boxerii își înfășoară pumnii și peste care își pun mănușile. 3. Piesă circulară montată pe exteriorul obezii sau jantei roților, la unele vehicule. – Fr. bandage.

BÁNDĂ2, benzi, s. f. 1. fâșie îngustă de stofă, de hârtie, de piele etc. cu care se leagă, se înfășoară sau se întărește ceva. ◊ Bandă (de expediție) = fâșie de hârtie cu care se învelesc imprimatele trimise prin poștă. V. banderolă.fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În expr.) Bandă de magnetofon = fâșie subțire și îngustă dintr-un material flexibil, acoperit cu un strat de substanță electromagnetică, pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport, continuă) = fâșie continuă de piele, de plăci metalice etc. acționată mecanic, servind la transportul materialelor sau al pieselor fabricate sau în curs de fabricație. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = partea carosabilă a unei șosele. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul, care vine în contact cu pământul. Lucru pe (sau la) bandă = sistem de lucru constând din operații succesive, executate de un șir de lucrători, asupra unui singur obiect fixat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. 3. Fiecare dintre marginile elastice ale mesei de biliard. ♦ Fiecare dintre cele două margini ale terenului de popice. 4. (La armele de vânătoare cu două țevi) Șina care împreună cele două țevi de-a lungul lor. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. – Fr. bande.

BANDERÓLĂ, banderole, s. f. 1. fâșie de hârtie care se lipește în jurul unui pachet, al unei cărți etc. pentru a împiedica desfacerea lor frauduloasă. ♦ fâșie de pânză care se trece în jurul brațului ca semn al unei anumite însărcinări. 2. fâșie mică de stofă prinsă la vârful unui catarg, al unei lănci etc. – Fr. banderole.

BÁNTĂ, benți, s. f. 1. Bandă2 (1). 2. fâșie de pânză cusută pe marginea gulerului și mânecilor cămășii; p. ext. guler; manșetă. 3. (Înv.; la pl.) Cătușe, obezi. [Pl. și: bente] – Rus bant(a).

BETELÍE, betelii, s. f. fâșie îngustă cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); p. ext. margine tivită la gâtul sau la mânecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

BÓA s. m. invar. 1. Gen de șerpi mari, neveninoși, din regiunea tropicală a Americii și din Madagascar (Boa). 2. (Înv.) fâșie lungă de blană sau de pene, purtată de femei în jurul gâtului. – Fr. boa (lat. lit. boa).

BORDÁJ, bordaje, s. n. fâșiile metalice sau de lemn care învelesc coastele și traversele unei nave. – Fr. bordage.

BORDÚRĂ, borduri, s. f. fâșie, bandă sau dungă aplicată ca podoabă pe marginea unui obiect. ♦ Margine a unui lucru, făcută de obicei dintr-un material mai rezistent. Bordura trotuarului.Fr. bordure.

BORFĂȘÍE s. f. (Rar) Îndeletnicirea borfașului. – Din borfaș + suf. -ie.

BRASÁRDĂ, brasarde, s. f. (Franțuzism) fâșie de pânză care se trece în jurul brațului, ca semn al unei anumite însărcinări. – Fr. brassard.

BRÁZDĂ, brazde, s. f. 1. fâșie de pământ răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pământ după plug. ◊ Loc. adj. (Despre vite de jug) Din (sau de) brazdă = din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a aduce (pe cineva) pe calea cea dreaptă, a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o noua situație, a se acomoda. 2. Bucată de pământ desprinsă cu iarbă cu tot; glie. 3. Rând de iarbă (sau de grâu etc.) cosită; polog. 4. Strat (de legume sau de flori); răzor. 5. Urmă, dâră, pârtie; crestătură. ♦ Fig. Zbârcitură, cută a feței. – Slav (v. sl. brazda).

BRETEÁ, bretele, s. f. 1. (La pl.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească confecționat din fâșii de elastic, pânză sau piele, care se trec peste umeri, prinzându-se în față și în spate de pantaloni spre a-i ține ridicați. 2. fâșie de pânză, mătase, panglică etc. cu care sunt prevăzute unele obiecte de îmbrăcăminte fără mâneci, spre a le susține pe umeri. – Fr. bretelles.

BRÂU, brâie, s. n. I. 1. (Adesea fig.) Cingătoare lată, de lână, de piele, de mătase etc., pe care o poartă țăranii. ◊ (Plăcinte) poale-n brâu = plăcinte făcute din bucăți pătrate de aluat, la care colțurile se întorc peste umplutura de brânză. ◊ Expr. A sta cu mâinile în brâu = a nu face nimic. ♦ Cingătoare lată pe care o poartă preoții ca semn al unui grad ierarhic; cingătoare la fel cu odăjdiile purtată în timpul slujbei de preoți și arhierei. 2. Partea corpului pe care o încinge brâul (1); mijloc. 3. Ornament colorat sau în relief care înconjură ușile și ferestrele sau încinge un zid; p. ext. dungă. ♦ fâșie de teren acoperită cu iarbă care străbate un perete de stâncă. 4. Șir, lanț. Brâul munților. II. (Cor.) Brâuleț (2).Comp. alb. bres, brezi.

BUCĂȚÍ, bucățesc, vb. IV. Tranz. A tăia sau a sfâșia în bucăți; a îmbucătăți. – Din bucată.

TRUFĂȘÍE, trufășii, s. f. (Înv.) Mândrie, trufie. – Din trufaș + suf. -ie.

CÁLE, căi, s. f. I. 1. fâșie de teren special amenajată pentru circulație; drum; parte a unui drum special amenajată pentru a înlesni circulația vehiculelor. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva = a fi piedică cuiva, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo-încoace, pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; (reg.) a sfătui, a îndruma; (fam.) a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., gata de a... ♦ (Art., urmat de determinări arătând numele) Nume dat unor străzi lungi (și largi). ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. Element al unei construcții, pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 3. Călătorie. Cându-mi vine dor de cale, Merg pe jos ca și călare (JARNIK-BÎRSEANU). ◊ Expr. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva. 4. Distanță, depărtare. S-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul (CREANGĂ). II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, procedeu. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă.Lat. callis.

RUPĂTÓR, -OÁRE, rupători, -oare, adj. (Rar) Care rupe, care sfâșie. – După rupe + suf. -(ă)tor.

ZODIACÁL, -Ă, zodiacali, -e, adj. 1. Care ține de zodiac, privitor la zodiac. 2. (În expr.) Lumină zodiacală = fâșie de lumină difuză, slabă, orientată după direcția zodiacului, de forma unui triunghi cu baza la orizont, vizibilă înaintea aurorei sau după sfârșitul crepusculului. [Pr.: -di-a-] – Fr. zodiacal.

ALINIAMÉNT (după fr.) s. n. 1. Linie dreaptă, determinată pe un teren prin poziția mai multor puncte sau obiecte (repere); p. ext. poziția mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. 2. Porțiune dreaptă din traseul unei căi de comunicație, cuprinsă între două curbe consecutive. 3. (MILIT.) fâșie de teren care, datorită condițiilor naturale, prezintă o importanță tactică, operativă sau strategică pentru acțiunile de luptă ce se desfășoară în raionul respectiv.

ACOSTAMÉNT, acostamente, s. n. fâșie laterală din platforma unei șosele, de obicei nepavată, situată la marginea părții carosabile. – După fr. accotement.

ZDRENȚUÍT, -Ă, zdrențuiți, -te, adj. 1. Prefăcut în zdrențe; rupt, sfâșiat. 2. (Despre oameni) Îmbrăcat în zdrențe; zdrențăros. – V. zdrențui.

ZDRENȚUÍ, zdrențuiesc, vb. IV. Refl. (Despre obiecte de pânză, stofă etc.) A se rupe, a se sfâșia; a se preface în zdrențe. [Var.: trențuí vb. IV] – Din zdreanță.

ZDREÁNȚĂ, zdrențe, s. f. 1. Bucată ruptă, sfâșiată dintr-o pânză sau dintr-un obiect de îmbrăcăminte; haină, rufă sau pânză veche, ruptă; treanță. ♦ Fig. (Fam.) Om de nimic; lepădătură, secătură. 2. (La pl.) Un fel de aluat subțire făcut din făină și ouă, care se fierbe în supă. – Comp. v. sl. sŭdranŭ „rupt” (< sudrati).

CHÍNGĂ, chingi, s. f. 1. fâșie de piele (sau de țesătură de cânepă) cu care se strânge șaua calului. ◊ Expr. A strânge în chingi = a închinga strâns un cal; fig. a constrânge pe cineva, a lua din scurt. A slăbi din chingi = a lăsa chinga mai puțin strânsă; fig. a lăsa pe cineva mai liber. A-l ține (pe cineva) chingile = a fi, a se simți în putere, a fi în stare. 2. Cingătoare de piele sau de pânză cu care se încinge mijlocul oamenilor. 3. Bară de lemn sau de metal care leagă părțile componente ale unui obiect, întărindu-le. – Lat. *clinga (= cingula).

ZBÂRNÂITOÁRE, zbârnâitori, s. f. fâșie de hârtie fixată de partea de sus a zmeului, pentru a o face să zbârnâie în bătaia vântului; vâjâitoare. ♦ Jucărie făcută dintr-o scândurică legată cu o sfoară și care, învârtită, produce un sunet specific. – Din zbârnâi + suf. -(i)toare.

ZĂLOÁGĂ, zăloage, s. f. (Reg.) 1. fâșie de hârtie, de pânză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărți; semn de carte. 2. Capitol dintr-o carte. – Rus zaloga.

CLOISONNÉ (cuv. fr.) [clauzoné] subst. Tehnică în arte emailului, constînd din împărțirea suprafeței suportului metalic (în funcție de desenul motivulului decorativ), prin fîșii subțiri din același material, în mici compartimente și din umplerea acestora cu smalț (de diferite culori); p. ext. obiect realizat după o astfel de tehnică.

borfășie, borfășii s. f. furt mărunt

fáșă s.f. 1 fâșie îngustă și lungă de pânză, folosită la înfășatul unui copil, peste scutece. ◊ Expr. Din (sau în) fașă = a) de când era copil mic; b) ext. de la început; de când se știe. Abia ieșit din fașă = foarte tânăr; novice. 2 (med.) fâșie lungă și îngustă din tifon sau din alt material de bumbac, rulată ca un sul și folosită pentru fixarea unui pansament pentru răni sau pentru imobilizarea unei părți din corp. ◊ Fașă ghipsată = tifon hidrofil presărat cu pulbere de ghips, utilizat la confecționarea aparatelor ghipsate. ♦ (reg.) Compresă. 3 (bot.; pop.; și fașa alunei) Membrană care învelește aluna. • pl. feșe, (pop.) -e, feși. /lat. fascĭa. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

baĭdér și -ir n., pl. e (din baĭaderă, un fel de baĭder elegant pe care-l purtaŭ cocoanele pînă pe la 1870, d. fr. bayadére, baĭaderă, pin aluz. la vălu pe care-l poartă baĭaderele pe umeri). O fășie de lînă lungă de vre-o 150 c.m. și lată de vre-o 10-20 pe care oameniĭ din popor o poartă ĭarna în prejuru gîtuluĭ, azĭ înlocuită de „boĭeri” pin fular (Baĭder la Sadov. VR. 1926, 1, 65-66). v. bașlic, cravată și tartan.

*1) bándă f., pl. bande, bende și benzĭ (fr. bande, vfr. bende, d. vgerm. binda, ngerm. band, legătură, cordea, bund, alianță. V. bantă, bunt, panglică). Dungă lată ca ornament pe haĭne (cum e la mînecă): bandă de catifea. Legătură, fășie de hîrtie cu care se se înconjoară o carte orĭ un ziar care să fie trimes pin poștă: a trimete supt bandă. – Și bantă, pl. bente și bențĭ.

bántă f., pl. bente și bențĭ (rut. pol. bant, sas. bant, germ. band. V. bandă și pantă). Bandă, fășie la mînecă, la marginea haĭneĭ. Vechĭ. Lanțurĭ, cătușĭ.

*2) barétă f., pl. e (fr. barrette, dim. d. barre, bară). fășie de piele cu care se încheĭe o gheată orĭ de metal așezată transversal pe panglica uneĭ medaliĭ.

bátă f., pl. ete (din beată, d. lat. vĭtta, panglică; cat. sp. pg. beta). Betelĭe, bantă, bentiță. Pl. Cingătoare de rochie orĭ de pantalonĭ, o fășie foarte lungă, uneorĭ ornată cu fluturi și cu mărgele. A da pe bete afară, a alunga cu ocărĭ orĭ cu forța. V. brîŭ, curea.

bătătór, -oáre adj. Care bate. Bătător la ochĭ, izbitor (fr. frappant), atrăgător de atențiune. S.f., pl. orĭ. Scuturătoare, vergĭ împletite de scuturat covoarele și mobilele. Legătură de fășiĭ de hîrtie puse într’un băț de alungat muștele. Batoză. V. apărătoare, tiripleașcă.

bendíță orĭ bentíță f., pl. e. Bandă (fășie) îngustă (la haĭne).

bicĭ n., pl. e (vsl. bg. rus. bičĭ). Vargă de care e legată o fășie de pele de bătut vitele. Fig. Pacoste, flagel, calamitate: Attila a fost bicĭul lui Dumnezeŭ. – În Mold. Trans. rar și zbicĭ. V. harapnic, pil, puhă, cnut, nagaĭcă, gîrbacĭ.

cále f., pl. căĭ (lat. callis, it. sp. calle). Linie, drum de comunicațiune. fășie [!] de pămînt pavată, șosea. Stradă care se prelungește și afară din oraș spre alt oraș orĭ loc. Călătorie: a plecat în lungă cale. Mers, direcțiune de mers: mĭ-a tăĭat calea. Mod de transport orĭ de a lucra: pe ce cale a venit? Pe ce cale aĭ cîștigat baniĭ? Pe calea onoriĭ [!], pe cale legală. Anat. Canal: căile respiratoriĭ. Cale ferată, drum de fer [!] (pe ale căruĭ șine circulă locomotive și vagoane). Cale națională, a statuluĭ. Cale județenească, a județuluĭ. Cale primară, întorcătură [!], prima vizită a mireluĭ și mireseĭ la părințĭ orĭ la rude. Cale vicinală, a comunelor rurale. Calea lapteluĭ saŭ drumu robilor, o dungă luminoasă pe cer compusă dintr´o infinitate de stele foarte depărtate. Cu cale, de cuviință bun (opus luĭ fără cale, răŭ): așa a găsit el cu cale. A pune la cale, a concepe, a dispune, a face să se execute. A îndemna, a sfătui: tu m´aĭ pus la cale să fac asta. A da cale cuĭva (Ur.), a te retrage din fața luĭ. A fi pe cale să facĭ ceva saŭ de a face ceva, a avea de gînd, a umbla să facĭ ceva. Afară din cale, (saŭ din cale afară), neobișnuit, extraordinar. Cale bună! Drum bun! Mergĭ sănătos! Calea-valea (cale și vale), binișor, suportabil.

HAKIM, Tawfig al- (1989-1987), scriitor egiptean. Proză a realității cotidiene („Lurnalul unui judecător de țară”). Piesele sale, inspirate din mitologia antică („Oedip rege”, după Sofocle) sau din patrimoniul religios și tradițional islamic („Muhammad”, „Shahrāzād”), dezbat, în manieră simbolică, probleme ale individului și, mai ales, ale intelectualului sfâșiat între diverse lumi sau aspirații („Între război și pace”, „Călătorie spre mâine”). Eseuri („Arta literaturii”).

2) boá (2 silabe) n. indecl. (acc. fr. a luĭ bóa) 1) fășie de blană orĭ de pene care o poartă femeile la gît ĭarna. – S’ar putea zice și o boa, doŭă boa (oa două silabe) saŭ și n. boaurĭ.

borfășíe f. Faptă de borfaș.

*bretélă f., pl. e (fr. bretelle. V. betelie). Pl. Cozondroace, pateștĭ, curea saŭ fășie care trece după umăr și susține pantaloniĭ (Bretele poartă de ordinar copiĭ și oameniĭ grașĭ. Țăraniĭ poartă curea saŭ brîŭ).

clin m. (bg. rus. pol. klin, cuĭ, clin, d. vsl. klinŭ, cuĭ). Bucată de pînză orĭ de stofă din care se compune o rochie orĭ o umbrelă saŭ care se pune uneĭ haĭne ca s´o lărgeștĭ. A nu avea cu cineva nimica nicĭ în clin, nicĭ în mînecă (bg. ni vŭ klin, ni vŭ rykav), a nu avea nimica comun cu el, nicĭ o relațiune (rTP, 3, 9-12, 103). fășie [!] de pămînt (moșioară) între altele.

SĂLACEA-ROȘIORI, câmpie în NV României, reprezentând compartimentul de SV al C. Someșului, situată la SE de C. Ierului, de care se detașează printr-o denivelare de 20-35 m. Se extinde sub forma unei fâșii înguste de 2-5 km, pe o distanță de c. 40 km, având înfățișarea unui șes înalt (150-180 m alt.), slab fragmentat, cu soluri fertile, propice culturilor de cereale, de plante tehnice și de nutreț.

SÁLBĂ (lat. subalba) s. f. 1. Podoabă care se poartă la gât, alcătuită dintr-unul sau mai multe șiraguri de monede, medalii, mărgele etc. S. au cunoscut o largă răspândire în România, încă din sec. 16-17. Cele mai vechi sunt s. făcute din monede de aur și argint, găurite și înșirate pe ață. Mai târziu, au fost înșirate sau montate pe lănțișoare, betițe, fâșii de catifea și combinate cu mărgele colorate sau alte piese metalice. 2. (ZOOT.) Fanon (2). 3. (BOT.) Salbă-moale = arbust din familia Celastracee, înalt până la 6 m, cu frunze opuse, lanceolate sau eliptice, cu flori verzi-gălbui și cu fructe capsule roșii cu patru lobi (Evonymus europaea); voniceriu. Răspândit în Europa, este mai puțin pretențios la sol și climă. Din lemn se prepară un cărbune fin, folosit la desen. ◊ Salbă-râioasă = arbust înalt de 1-3 m, cu frunze ovate sau eliptice. cu flori mici de culoare brună și cu fructe capsule cu patru lobi (Evonymus verrucosa). Ramurile prezintă mici verucozități brune-negricioase, caracter care o diferențiază de specia precedentă și care explică numele plantei. Scoarța rădăcinilor conține 9-18% gutapercă. Crește spontan în pădurile din reg. de câmpie și coline.

cordeá și cordícă f., pl. ele (ngr. kordélla și kurdélla, turc kordela, d. it. cordella, dim. d. corda, funie, coardă; pol. kordel. Cp. cu sardea). Mold. Munt. est. Panglică, fășie [!] de mătase făcută în fabrică. Tenie, un verme [!] intestinal. Un vechĭ joc de cărțĭ.

PACINO, Al (pe numele adevărat Pacino Alfred James) (n. 1940), actor și regizor american de film. Roluri în drame și filme de acțiune, cele mai multe fiind expresia unei sfâșieri interioare între bine și rău („Nașul”, „Serpico”, „După-amiază de câine”, „”Dreptate pentru toți„, ”Autor! Autor!„, ”Pact cu diavolul„, ”Un om, un rege„). A debutat ca regizor cu filmul ”În căutarea lui Richard„, în care a fost și actor și producător. Premiul Oscar: 1992 (”Parfum de femeie„).

cureá f., pl. ele (d. lat. corrĭgia, curea de la încălțăminte; it. coreggia, fr. courroie, sp. correa, pg. correia. Guturala între vocale a dispărut ca și în eŭ, graur și urez). fășie [!] lungă și îngustă de pele [!]. Moșioară lungă și îngustă, sfoară. O veche măsură de lungime de 16 picĭoare. Nu mă țin (lasă) curelele saŭ nu mă ține (lasă) cureaŭa, nu-mĭ dă mîna, nu pot, nu îndrăznesc să fac un lucru.

SĂRĂTURILE, grind de origine marină situat în extremitatea de E a Deltei Dunării (jud. Tulcea), la N de brațul Sfântu Gheorghe. Extins de-a lungul țărmului Mării Negre, grindul S. este alcătuit din cordoane de nisip alăturate, între care apar fâșii depresionare, inundate de viituri. Lungime: 9 km; lățime max.: 10 km; supr.: 7.500 ha; alt. max.: 4 m. Relief de dune (mobile), cu alt. medii de 2,5 m. Vegetație săracă. Unii oameni de știință presupun că grindul S. ar corespunde cu fosta ins. Peuce, amintită de Strabon în scrierile sale. Grindul S., care se continuă spre N cu un îngust cordon litoral până la Sulina, este traversat de canalul Tătaru pe direcție N-S.

fáșă (est) și fașe (vest) f., pl. feșĭ (lat. fascia, id; it. fascia, sard. eng. faša, pv. faissa, fr. faisse, pg. faxa. V. fascie, fîșie, sfîșiĭ). Fîșie lată cu care se leagă pruncu în copilărie: îl cunosc din fașă. Fig. În formațiune, la început: o societate în fașă. – Pl. maĭ rar orĭ vechĭ fășĭ și chear [!] neutru fașurĭ și fășurĭ. În Ban. Trans. și fáșie, pl. fășiĭ.

fășíe, V. fîșie.

LOVINESCU 1. Eugen L. (1881-1943, n. Fălticeni), critic, istoric literar și prozator român. Fondator și mentor al revistei și cenaclului „Sburătorul” (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ș.a. Format la școala maioresciană și a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul și excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste și a romanului citadin și de analiză („Critice”, „Istoria literaturii române contemporane”). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluția societății române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizației române moderne”). Monografii, sinteze despre scriitori pașoptiști („Gr. Alexandrescu”, „C. Negruzzi”, „Gh. Asachi”) și um impunător ciclu junimist („T. Maiorescu”, „T. Maiorescu și posteritatea lui critică”, „T. Maiorescu și contemporanii lui”), antologii. Proză scurtă („Nuvele”), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite” și „Bălăuca”), roman de analiză (ciclul „Bizu”), teatru (drama „Peste prag”). Memorialistică și portretistică („Memorii” I-III, „Aqua forte”, „Sburătorul [Agende literare]”) de un interes excepțional, cu intuiția justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinței caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea”), Vergiliu („Eneida”), Horațiu („Ode”, „Epode”), Tacit („Anale”) ș.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale și psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creației, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată”, „Surorile Boga”, „Moartea unui artist”, „Petru Rareș”, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”). 3. Monica L. (1923-2008, n. București), critic literar și eseist român. Fiica lui L. (1) și soția lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze și antiteze la Paris” și „Actualitatea românească”) a contribuit substanțial la informarea ascultătorilor din țară și al evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare și articole polemice („Unde scurte”). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice și analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană”, „Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”, „Mitul sfâșiat”, „Jurnal alchimic”) și operele unor scriitori ca I. Creangă și Mateiu I. Caragiale („Creangă și Creanga de aur”, „Al patrulea hagialîc”), înțeleși ca mari inițiați.

fluturáș s. m. 1 (entom.) Dim. al lui fluture; fluturel (1). 2 (mai ales la pl.) Paietă; fluture (2). 3 fâșie îngustă și lungă de hârtie care cuprinde un text menit să înlocuiască, să rectifice sau să completeze un pasaj dintr-o lucrare, dintr-o ordonanță etc. 4 fâșie mică de hârtie sau de carton cu conținut variat (electoral, de reclamă etc.) care se distribuie. Fluturași electorali. 5 (ornit.) Fluturaș-de-piatră (sau -purpuriu, -de-stâncă) = pasăre insectivoră, din ordinul paseriformelor, cu penajul cenușiu, cu pete roșii, albe și galbene, care trăiește în munții înalți (Tichodroma muraria). 6 (fam.) Stat de plată. 7 (fam.) Minge de badminton. • pl. -i./fluture + -aș. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

ĭofcá și ĭefcá f. (turc. ĭufka). Sud. Macaroane de casă în formă de fășiĭ [!] făcute dintr´o cocă compusă din apă, făină, oŭă și sare.

jerébie și jirébie f. (pol. žerebie, žrezebie, jerebie; rut. žéreb, rus. žérebeĭ, sorț, răboj, un bir, žerebeëk, bucată de hîrtie, de lemn orĭ de alt-ceva p. a trage la sorțĭ, d. vsl. žrebiĭ, žrebŭ, sorț. V. jerbie). Est. Vechĭ. Parte de pămînt (proprietate individuală) ĭeșită cuĭva la sorțĭ, numită și delniță. Azĭ. Loc de arătură lung și îngust (sfoară, curea, chingă). fășie de munte de la vîrf la poale. Jerbie, jurubiță. – La Săcele (Trans.) jurébie, jurubiță, legătură, fascicul de ață.

*lampás n., pl. urĭ (fr. lampas). fășie [!] de-a lungu pantalonilor, mult maĭ lată de cît [!] vipușca, cum purtaŭ generaliĭ, mediciĭ militarĭ, ofițeriĭ de artilerie ș. a. (De la 1933 s´a introdus lampasu la toate uniformele ofițereștĭ).

DREN (‹ fr.) s. n. 1. (HIDROT.) Conductă subterană sau canal deschis, având secțiunea transversală liberă umplută cu material filtrant (pietriș, fascine etc.), destinată să colecteze și să evacueze apa de infiltrație, să coboare nivelul pânzei de apă dintr-un teren sau să colecteze apa dintr-o pânză acviferă subterană. ♦ D. contrafort = ansamblu de șanțuri umplute cu piatră, amenajate la suprafața unui taluz, în scopul drenării apelor și al consolidării terenului. 2. (CONSTR.) Strat de piatră spartă sau de pietriș, așezat în spatele unui zid de sprijin ori deasupra unei bolți de pod sau de tunel, destinat să colecteze apa de infiltrație. 3. (NAV.) Conductă de oțel montată de-a lungul unei nave, pe fundul ei, care servește la colectarea apei drenate din santinelele acesteia. 4. (MED.) Tub de d. = tub de cauciuc, de aluminiu, de sticlă etc. cu care se efectuează drenarea (4). Meșă de d. = fâșie de tifon, sterilizată, uscată, utilizată pentru drenare (4).

EFORIE, oraș în jud. Constanța, situat pe fâșia litorală înaltă dintre L. Techirghiol și Marea Neagră; 9.295 loc. (1995). Renumit centru balneoclimateric și de odihnă format din două stațiuni (Eforie Nord și Eforie Sud), indicate pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, neurologice periferice, respiratorii, ginecologice, rahitism, decalcifieri, anemii, a unor boli dermatologice etc. La Eforie Nord funcționează două baze de tratament (una legată de complexul hotelier Meduza, Delfinul, Steaua de Mare și alta de clinica Grand), iar la Eforie Sud, două sanatorii pentru copii (reumatologic și pentru debilitate și rahitism). În 1894, Eforia Spitalelor din București a construit primul sanatoriu care a constituit nucleul stațiunii de mai târziu. Până în 1933, când a fost declarat oraș, E. a aparținut de orașul Techirghiol. Înainte de 1950, Eforie Sud s-a numit Carmen Sylva, iar între 1950 și 1962, Vasile Roaită.

moș m. (rudă cu moștean, adică „om bătrîn”. D. rom. vine alb. moșă, moș, și ung. mósuly, moș). Om bătrîn, moșneag. Epitet respectuos dat unuĭ bătrîn din popor: moș Ion. Bunic (numit în Munt. tata moșu). Mold. Unchĭ. Odinioară, fășie [!] (curea, sfoară) de pămînt stăpînită de un moșneag. Pl. Sărbătoare în amintirea morților, cînd se fac pomenĭ. (Îs treĭ moșĭ, adică sărbătorĭ ale moșilor: una în Sîmbăta Morților [Sîmbăta din aintea [!] lăsatuluĭ de sec p. postu Crăcĭunuluĭ], alta la Joĭa mare [ziŭa răstigniriĭ luĭ Hristos], și alta, cea maĭ însemnată, e mobilă și cade pe la sfîrșitu luĭ Maĭ). Bîlcĭ care se face cu ocaziunea acestor sărbătorĭ: mă duc la moșĭ (V. uncheaș). Din moșĭ strămoșĭ, din tată´n fiŭ, din mare vechime (V. get-beget): Româniĭ îs în Dobrogea din moșĭ strămoșĭ. A înșira moșĭ pe groșĭ, V. groș. Iron. La moșiĭ verzĭ (Isp.), la anu cu brînză, la sfîntu Așteaptă, nicĭ-odată.

MAURIAC [moriák], François (1885-1970), scriitor francez. Remarcabil stilist, opera sa este profund marcată de imaginea locurilor natale și de educația creștină, cu nuanțe de puritanism. Romane caracterizate prin frecvența motivului păcatului trupesc, al cuplului sfâșiat de neînțelegeri sau femeii umilite și răzvrătite („Sărutul dat leprosului”, „Génitrix”, „Pustiul dragostei”, „Cuibul de vipere”, „Thérèse Desqueyroux”). Teatru („Asmodée”); eseuri („Voltaire contra lui Pascal”, „Trei oameni mari în fața lui Dumnezeu”, „Pământuri franciscane”, „Cuvinte catolice”). Scrierile sale autobiografice („Memorii interioare”, „Noi memorii interioare”) au ridicat genul la nivelul meditației spirituale. Angajat politic, alături de generalul de Gaulle, a desfășurat o intensă activitate publicistică. A luat atitudine împotriva ocupației germane („Caietul negru”). Premiul Nobel pentru literatură (1952).

*mumíe f. (mlat. múmia, it. múmmia, fr. momie, germ. múmie, d. ar. mumia, care vine d. pers. mum, ceară. V. mungiŭ). Cadavru îmbălsămat la vechiĭ Egiptenĭ. Fig. Persoană foarte slabă și urîtă. – Mumiile Egiptenilor îs cafeniĭ închise și chear [!] negre lucitoare, uscate, dure și aŭ un miros aromatic particular. Ele-s înfășurate în fășiĭ care, în cursu timpuluĭ, s´au lipit de corp ca cum ar face parte din el. Fața e bine conservată, și une-orĭ ochiĭ îșĭ maĭ păstrează forma. De ordinar, ele-s închise în lăzĭ de lemn văpsite [!] viŭ, pe care e pictat un cap, care, în unele cazurĭ, e portretu mortuluĭ.

MILON din Crotona (sec. 6 î. Hr.), atlet grec. De o forță fizică excepțională, a învins de șase ori la lupte în Jocurile Olimpice și tot de șase ori la Jocurile Pythice. Legenda spune că, bătrân fiind, și-a prins mâna în despicătura unui trunchi și, nemaiavând forță să o scoată, a fost sfâșiat de lupi.

2) pálă f., pl. pale și pele (ung. pálla, a. î.). Fîn cît coseștĭ dintr´o singură lovitură cu coasa orĭ cît apucĭ cu furca, plavină. Lînă cîtă și cum ĭese din darac și din pĭeptenel (12 pele formează un caĭer). Pală de ceață, strat (pătură) de ceață. Pală de lumină, dungă de lumină. Pală de foc, limbă (fășie [!]) de foc. – În Trans. rar și palhă, pl. e (ung. pálha).

*panamá f., pl. ale. Mare delapidare de banĭ publicĭ saŭ aĭ altora (cum s´a întîmplat la facerea canaluluĭ Panamaleĭ, oraș în istmu dintre cele doŭă Americĭ). Un fel de pălărie foarte mlădioasă împletită din fășiile [!] foilor unuĭ copăcel din America Centrală și care s´aŭ răspîndit din orașu Panamá. Lemn de panamá, scoarță de quillája saponária, ale căreĭ proprietățĭ seamănă cu ale săpunuluĭ.

panglícă și pánglică f., pl. ĭ (sîrb. pantljika, cr. pantlika, d. germ. pantel, dim. d. pant, band, legătură, bandă; ung. pántlika, ngr. pantlika, panglika. V. bandă). Vest. Cordea, fășie [!] de matasă [!] (ș. a.) făcută de fabrică și care se întrebuințează ca ornament în îmbrăcămintea femeĭască, la pălăriile bărbăteștĭ, la susținut decorațiunile pe pĭept ș. a. Tenie, un verme [!] intestinal. – Și pamblícă (sud și est), pantlícă (Trans.) și plăntică (Ban. Olt.).

NELLIGAN [neligã], Émile (1879-1941), poet canadian de limbă franceză. Admirator al „poeților blestemați”, a fost cel mai talentat simbolist al epocii sale. Versuri cu un deosebit simț al ritmului și imagisticii, exprimând iubirea pentru frumos și sfâșierea în fața contradicției dintre idealuri și realitate („Poezii complete”, postum).

pî́nză f., pl. e (d. lat. *pandia, care ar veni d. pándere, a întinde. V. ex-pansiune). Țesătură făcută din fire de in, cînepă, matasă [!], bumbac (saŭ chear [!] și sîrmă supțire [!]) și întrebuințată la făcut albiturĭ, cearșafurĭ, haĭne de vară, corturĭ, vele ș. a. Țesătura pe care șĭ-o face painjinu [!] ca să prindă muște: pînză de painjin. Gĭulgĭ. Velă, țesătură întinsă pe catarge ca s´o unfle vîntu și să meargă corabia: corabie cu pînze. (V. vapor, probelă). Tabloŭ pictat pe pînză: pînzele unuĭ pictor. Lamă de ferăstrăŭ: pînză de ferăstrăŭ. Ceată armată, detașament (Vechĭ). Fig. Lucru întins ca o pînză, ca o fășie [!] de lumină, o întindere de apă, o mare mulțime de oamenĭ ș. a.: pînză de foc (salvă), pînză de oștĭ. A se întinde pînză, a se întinde ca o pînză, pe o mare întindere și fără întrerupere. Pînă în pînzele albe, pînă unde te va duce furia: a urmări pe cineva pînă în pînzele albe. Ține-te, pînză, să nu te rupĭ (iron.), fă-țĭ curaj și pregătește-te de rezistență. V. pîrlea și teară.

ORFEU (în mitologia greacă), poet și muzician, fiul lui Oiagros, regele tracilor și al muzei Caliope. Protejat de Apolo, care i-a dăruit lira sa, cu al cărui cântec reușea să îmblânzească fiarele. să miște pietrele, să urnească din loc arborii. Participant la expediția Argonauților. Pentru a o readuce pe Pământ pe soția sa moartă, Euridice, a coborât în Infern, emoționându-i cu cântecele sale pe zeii acestuia. Neputând rezista tentației de o privi înainte de ieșirea din Infern (condiție impusă de zei), a pierdut-o pentru totdeauna. O. a murit sfâșiat de femeile trace sau, după alte variante, răpus de trăsnetul lui Zeus. Capul și lira i-au fost aruncate în fluviul Hebrus, ale cărui ape le-a purtat pe insula Lesbos, ce a devenit simbolul poeziei lirice. Muzele au salvat lira lui O., transformând-o într-o constelație. Legenda lui O. a inspirat numeroși scriitori, artiști plastici, muzicieni (Vergiliu, Ovidiu Rubens, N. Poussin, Delacroix, Rilke, Gluck, Eminescu, Offenbach ș.a.).

PALLIUM (cuv. lat.) s. n. 1. Mantie necroită, din stofă de lână de obicei albă, de formă dreptunghiulară; purtată inițial în Grecia (unde va deveni îmbrăcămintea specifică filozofilor) și apoi în Roman antică (îndeosebi în timpul lui Adrian). 2. Piesă vestimentară țesută din lână albă, de forma unei fâșii înguste, decorată cu cruci negre, purtată în jurul gâtului de arhiepiscopii catolici, de cardinali și de papă. 3. Mantie regească. 4. (ZOOL.) Manta (4).

PIQUÉ (cuv. fr. „pichet”) [piké] subst. (În giuvaergerie) Motiv obținut prin încrustarea în bagà a unor fâșii sau mici puncte din aur ori argint. Folosit în sec. 17 în Țările de jos, Anglia, Franța, Italia. În sec. 18-19 era aplicat, în special, pe capacele ceasurilor, pe cutiuțele de farduri, pe tabachere, statuete etc.

PIRAM (în mitologia romană), tânăr babilonean îndrăgostit de Tisbe. Pentru că părinții le-au interzis să se întâlnească, au hotărât să se vadă într-un loc secret. Găsinf vălul fetei sfâșiat de o leoaică, a crezut-o moartă și și-a pus capăt zilelor. Ieșind din ascunzătoare, Tisbe s-a străpuns și ea cu sabia găsită lângă trupul neînsuflețit al iubitului, Mitul apare în „Metamorfozele” lui Ovidiu.

PORȚILE DE FIER, denumirea (în sens restrâns) sub care este cunoscut sectorul inferior al defileului Dunării, cuprins între localitățile Vârciorova și Gura Văii, lung de 9 km. În această zonă, lățimea fluviului se îngustează până la 600 m, iar căderea apei, înainte de regularizarea cursului, se făcea pe o pantă de 238 cm/km. Înainte de construirea barajului și crearea lacului de acumulare P. de F., în acest sector (cu multe praguri, stânci emerse la ape mici, cu vâltori și repezișuri), navigația se efectua în condiții extrem de dificile (trecerea prin Defileului Dunării dura 120 ore, iar navigația era posibilă numai pe timpul zilei). În perioada sept. 1964-sept. 1971, România, în colaborare cu Iugoslavia, a construit în această zonă nodul hidroenergetic și de navigație P. de F. I. Barajul ridicat între Gura Văii (România) și Šip (Iugoslavia), cu o lungime de 868 m și cu înălțime de 60,40 m, a permis ridicarea nivelului apelor Dunării cu c. 33 m peste nivelul mediu și crearea în spatele acestui baraj a unui lac de 130 km lungime, 5 km lățime max., c. 100 km2 și cu un volum de apă 2,1 m3. Prin crearea acestui lac, obstacolele naturale de pe cursul Dunării au dispărut iar navigația s-a îmbogățit și datorită celor două ecluze (fiecare dintre ele având 310 m, 34 m lățime și 4,5 m adâncime), care asigură posibilitatea traversării simultane a unor convoaie de nave în 31 ore (față de 120 de ore în trecut), inclusiv noaptea. Cele două hidrocentrale (românească și iugoslavă), cu o putere totală instalată de 2.100 MW și producție de peste 11 miliarde kWh, au intrat în funcțiune cu primele turbogeneratoare în 1971. Hidrocentrala de pe malul românesc, cu 6 grupuri electrogene de câte 175 MW fiecare (în total 1.050 MW), a început să funcționeze cu întreaga capacitate la 16 mai 1972. Construirea acestui gigant hidroenergetic, unul dintre cele mai mari din Europa, a determinat schimbări esențiale de ordin fizico- și economico-geografic: ins. Ada-Kaleh a fost acoperită de apele lacului de acumulare; afluenții Dunării și-au înălțat gura de vărsare, ca urmare a creșterii nivelului apelor din lacul de acumulare; vechea vatră a municipiului Orșova a fost inundată de apele lacului, iar localitatea a fost mutată pe terasele mai înalte ale Dunării și pe versantul m-ții Almăj; vechile căi de comunicații (șoseaua și c. f.) din lungul defileului au fost înghițite de apele lacului de acumulare, construindu-se altele noi. În timpul săpăturilor efectuate pentru construirea complexului hidroenergetic au fost scoase la iveală vestigiile unor așezări și culturi din Paleolitic (săpăligi din corn de cerb), din Epoca mijlocie a bronzului (vase ceramice aparținând Culturii Vatina), din perioadele dacică și romană târzii ș.a. Într-o accepțiune mai largă, denumirea Defileul Dunării de la Porțile de Fier este utilizată pentru întregul sector de vale care străbate Carpații, despărțind M-ții banatului de pe terit. României de la capătul sud-vestic al Carpaților, aflat pe terit. Serbiei. Acest sector, cunoscut și sub numele de clisură, este alcătuit dintr-o succesiune de mici defilee, separate de bazinete depresionare: defileul Gura Nerei – valea Rilii; depr. Moldova Nouă; defileul Pescari-Alibeg; depr. Liubcova; defileul Berzasca-Greben; Cazanele Mari; bazinetul Dubova dominat de Ciucaru Mare (313 m) și, pe malul sârbesc, de Veliki Strbac (768 m); Cazanele Mici; depr. Ogradena-Orșova și defileul Porțile de Fier propriu-zis, după care Dunărea iese din spațiul carpatic. În defileu se întâlnesc câteva sectoare cu relief carstic complex care cuprinde și o serie de peșteri (la Pescari, Sirinia, Svinița, Cazane). Flora este bogată și variată, cu numeroase elemente sudice, unele foarte rare în România (Acer monspessulanum, Daphne laureola, Campanula crassipes), câteva endemisme proprii acestui defileu (Prangos carinata, Tulipa hungarica ssp. undulatifolia, Stipa danubialis ș.a.). P. de F. constituie o zonă de potențial turistic ridicat. Parcul național P. de F. (11.656 ha) cuprinde Defileul Dunării începând de la confluența râului Nera cu Dunărea și partea sudică a m-ților Locvei, Almăj, capătul sudic al m-ților Mehedinți, ca și o fâșie din S pod. Mehedinți (până la Bahna și valea Jidoștiței). Se întâlnesc aici arborete de stejar pufos cu cărpiniță și mojdrean, tufărișuri de liliac, păduri de gorun cu alun turcesc, iar pe văi făgete (în sectorul Mraconia fagul atinge cea mai mică altitudine din România, 52 m). Parcul natural include mai multe rezervații naturale (Gura Văii – Vărciorova, Cazanele Mari și Cazanele Mici, Valea Mare, Balta Nerei ș.a.) și locuri fosilifere (Svinița, Bahna). Pe malul sârbesc se află Parcul Național Djerdap (numele sârbesc al defileului).

PRERÍE (‹ engl., fr.) s. f. Tip de vegetație ierboasă caracteristic pentru partea centrală a S.U.A. și cea central-sudică a Canadei, cu climă temperat-continentală; zonă biogeografică caracterizată prin acest tip de vegetație, care se desfășoară sub forma unei fâșii longitudinale, între 55º și 32º lat. nordică. În partea de E a zonei de p. predomină câmpiile, iar în V relieful de podiș. Vegetația specifică a fost în cea mai mare înlocuită de culturi agricole sau pășuni cu compoziție floristică profund modificată. Faună caracteristică: coiotul, vulpe de p., numeroase rozătoare (popândăul, cățelul de p.), iepurele de p., șerpi, șopârle. Bizonii, în trecut în număr de câteva milioane, se mai păstrează astăzi doar în câteva rezervații.

HITCHCOCK [hítʃkok], Sir Alfred Joseph (1899-1980), cineast britanic. Stabilit în S.U.A. (1940). Maestru al suspansului. Personajele sale sunt victime ale secolului angoasei. Thriller-ul lui H. se remarcă prin măiestria tehnică, precizia observației, simțul plastic, dublate de comunicarea specială dintre regizor și spectator („Chiriașul”, „Șantaj”, „Femeia dispărută”, „Rebecca” – Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine și cinematografie, 1940, „Fascinație”, „Notorius”, „Notorius”, „Amețeala”, „La nord prin nord-vest”, „Psihoză”, „Păsările”, „Perdeaua sfâșiată”, „Topaz”).

țolíncă, -i, (țoală), s.f. – „Țesătură în două ițe, cu urzeală de tort (cânepă) sau bumbac și bătătură din fâșii de tot felul de zdrențe colorate. Cele mai vechi, țesute în vârste și cusute în doi lați, se puneau ziua pe patul mare și pe cel mic de sub el, în casele cu copii mici care stăteau mult în pat” (Faiciuc 1998: 81). „Un fel de cergi – țol țesut în dungi, folosit pentru acoperirea scaunului de la căruță și a animalelor când stau afară” (Dăncuș 1986: 145). „Covor uzat, cergă uzată. Se pun pe cai, boi, iarna, când este rece și sunt asudați, să nu răcească” (Memoria 2001): „...pui țolinca asta peste mine și mă treci podul dincolo” (Bilțiu 1999: 430). – Din țol + -incă.

șiríncă, șirinci, (șerincă, șârincă), s.f. – 1. fâșie îngustă de pământ arabil (comun în Trans.). 2. Basma, năframă, batic (Săpânța, Rona); pândzătură (ALR 1973: 640): „Nu ți-i ruptă șerinca / Că ți-i ruptă inima” (Memoria 2001: 106). Sens exclusiv în Maramureș. 3. Batistă; năfrămucă, jeșcăndău (ALR 1969: 60). – Din ucr. šyrynka, rus. șirinka (DEX).

șinór, -uri, (șinur, jinor), s.n. – Șnur, panglică, sfoară, șiret. „fâșie de piele policromă folosită la decorarea cojoacelor sau a chimirelor” (Stoica, Pop 1984; Lăpuș). Șinorica, uliță prin mijlocul satului; „îi lungă ca un șnur” (Odobescu 1973). – Din germ. Schnur, prin intermediul magh. zsinór (DER).

șarampắu, s.n. – 1. Dâră, șanț, fâșie, șir; urmă lăsată pe pământ de roțile carului. 2. Șira spinării (Faiciuc 1998). – Cf. srb. šarampov „șanț” (DER).

pórție, porții, s.f. – 1. Impozit plătit statului pentru pământ, vite, casă etc. (ALR 1971: 420). Dare, arunc (Bud 1908): „Badea, porție de drum / Nu plătește nicidecum” (Memoria 2004: 1.125). 2. fâșie de parchet de pădure; parcelă, lot (Gh. Pop 1971: 90). – Lat. portio, -onis (MDA).

plásă, -e, s.f. – Veche împărțire administrată; subprefectură. – Din sl. plasa „bandă, fâșie„.

méjdă, -e, s.f. – Răzor, hotar; fâșie de teren (nearat), care desparte două ogoare; hat (ALR 1971). Termenul vechi, local: mnezunie. „Acolo sub un brad, în mejda muntelui” (Bilțiu 1999: 245). – Din sl. mežda, magh. mesda.

hat, -uri, s.n. – 1. fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor. 2. Coama arăturii. 3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat „zăgaz; dig” (DEX, DER).

glúgă, glugi, s.f. – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și, în parte, umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit (v. Bănățeanu 1965). „Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem, 31). „Pe mine pământ nu puneți, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi 1964: 565). – Cf. bg. gugla (DEX); Bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban cf. DER).

felelíță, -e, s.f. – Bucată dintr-o cârpă; fâșie (Hotea 2006). – Probabil din ferfeliță „zdreanță” (cf. ucr. ferfélča).

délniță, -e, s.f. – 1. (În Evul Mediu) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuia în satul respectiv. 2. (înv.) fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor. Delniță, top. în Sălsig-Codru, în Lunca Someșului. Toponim în Rohia-Lăpuș, „peste care se pare că a curs pârâul Rohia către râul Lăpuș” (Birdaș, 1994). – Cf. ucr. dil'nycá (DEX); după Miklosich, ucr. dil' provine din rom. deal (< sl. dělǔ).

IGNATIE TEOFORUL (Sfântul) (?-c. 110), episcop al Antiohiei. Cunoscut pentru cele șapte scrisori (șase adresate mai multor comunități creștine, iar a șaptea lui Policarp, episcop al Smirnei) pe care le-a scris în timpul călătoriei spre Roma, unde, condamnat la moarte, avea să fie sfâșiat de fiare în arenă. Scrisorile sale, prin care povățuiește comunitatea creștină să se apere de influența gnosticismului, reprezintă o sursă de informații în privința credințelor bisericii creștine timpurii. Prăznuit la 20 dec.

șúșăniță (est) și șúșeniță (vest) f., pl. e (bg. sušenica, pastramă, adică „fășie”, d. suh, uscat; rus. susanica, pastramă, batog, rut. „poame uscate”. V. suhat). fășie de slănină (Ban.). fășie de pele [!], de moșie ș. a. V. șurină.

șuvíță f., pl. e (bg. ševica, altiță). Grupă de maĭ multe fire de păr din cap saŭ de lînă. Fășiĭ lungĭ de petică p. a face coadă de zmeŭ saŭ țoale de așternut pe jos.

serpentínă (drum, fâșie de hârtie, tub) s. f., g.-d. art. serpentínei; pl. serpentíne

sfâșiá (a ~) (-și-a) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. sfấșii, 3 sfấșie (-și-e), 1 pl. sfâșiém; conj. prez. 3 să sfấșie; ger. sfâșiínd (-și-ind)

sfâșiére (-și-e-) s. f., g.-d. art. sfâșiérii; pl. sfâșiéri

sfâșietór (-și-e-) adj. m., pl. sfâșietóri; f. sg. și pl. sfâșietoáre

sfâșietúră (-și-e-) s. f., g.-d. art. sfâșietúrii; pl. sfâșietúri

trufíe f. și (vechĭ) trúfă f., pl. e (vgr. tryphé, desfătare, molicĭune). Mîndrie deșeartă: un om, un răspuns plin de trufie. – Vechĭ și trufășie și -așíe (Tkt.).

fâșíe s. f., art. fâșía, g.-d. art. fâșíei; pl. fâșíi, art. fâșíile

fâșioáră (-și-oa-) s. f., g.-d. art. fâșioárei; pl. fâșioáre

RÁMĂ1 (‹ germ.) s. f. 1. Cadru de lemn, de metal, de ceramică, simplu sau ornamentat, cu contur diferit (poligonal sau curb), care protejează, susține o placă, un geam, marginile unui obiect (ex. ale unei oglinzi), care menține o pânză întinsă. 2. fâșie de piele flexibilă, cusută pe marginea încălțămintei, care fixează talpa.

cârnosí1 (a ~) (a sfâșia) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cârnosésc, imperf. 3 sg. cârnoseá; conj. prez. 3 să cârnoseáscă

bándă2 (fâșie) s. f., g.-d. art. bénzii; pl. benzi

borfășíe (rar) s. f., art. borfășía, g.-d. art. borfășíei; pl. borfășíi, art. borfășíile

!breteá (fâșie de susținere la îmbrăcăminte, ramificație rutieră) s. f., art. breteáua, g.-d. art. bretélei; pl. bretéle, art. bretélele

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km2) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant' Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii '20-'30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43º37'07„ și 48º15'06'' lat. N și între 20º15'44” și 29º41'24„ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45º lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă ”poartă„ deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3ºC între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11ºC în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8ºC în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8ºC, iar în cele de munte oscilează între 6ºC și -2ºC pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23ºC în S țării, 20ºC în reg. de deal și mai puțin de 6ºC pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5ºC (în aug. 1951, la stația meteo ”Ion Sion„ din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3ºC), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2ºC. În NE țării valorile scad sub -4ºC, iar pe culmile munților ajung la -10ºC. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5ºC s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în ”umbră de precipitații„ și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Romană, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul ee oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional ”Henri Coandă„, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii '80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii '70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde % fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți ”Alpii Transilvaniei„), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți ”cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci„). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distict de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni (”țări„ precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, ”mai mari ai pământului„ (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea ”Chestiunii orientale„, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, ”regimul națiunilor„ privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei ”națiuni„. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al ”cărvunarilor„, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a ”crizei orientale„, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. ”stat național unitar și indivizibil„, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic (”libertatea muncii„, ”libertatea de asociere„, ”dreptul de vot„ ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km2, populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după ”Războiul de șase zile„ (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii ”The Chase Manhattan„, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii '70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă ”de independență„ a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se ”mineriadele„. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant aș legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum ți integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

bandă f. 1. (pl. bande) ceată, reunire de indivizi sub aceaș căpetenie: bandă de hoți, bandă de lăutari; 2. (pl. benzi) legătură, fășie de hârtie sau de stofă lungă și îngustă: trimit sub bandă o carte; 3. margine la o țesătură.

bărbie f. 1. partea obrazului de sub gură, ascuțită în vârf; 2. pielea la gâtul găinei, cocoșului; 3. tot ce seamănă bărbiei: bărbia urechii, bărbia toporului. [Derivat din barbă (cf. fășie din fașă)].

bărdăhănì v. a sfășia cu cruzime un animal (cum fac lupii).

bată f. 1. fășie mărginașă de pânză ori de postav; 2. pl. bete, cingătoare mai îngustă de cât brâul; a da pe bete afară, a alunga pe cineva apucându-l de brâu, a-l izgoni: apoi îl dete pe bete din ostrov ISP. [Lat. VITTA].

betelie f. 1. fășie în care se coase și se strâng crețiturile rochiilor; 2. tivitură în care se strâng crețiturile mânecilor largi la cămăși. [Diminutiv dela bată].

borfășie f. hoție, pungășie: tovarășe, mi s’a urît cu borfășia ISP.

brăcie (brăcea) f. cingătoare lungă de lână, înflorată cu mărgele și fluturi, ce se poartă obișnuit peste brâu. [Derivat din bracă (ca fășie din fașă)].

brazdă f. 1. fășie de pământ răsturnată cu plugul: a se da la brazdă, a se deprinde, a se potoli; 2. canal ce se formează prin ruperea și răsturnarea brazdei; 3. bucată de pământ plantată cu flori, legume, iarbă; 4. iarbă verde cosită ce se dă vitelor; 5. fig. urme trecătoare ce lasă unele lucruri: vaporul taie brazdă lungă pe al mării plaiu senin AL. când în cercuri unduioase, când în brazde de văpaie EM. [Slav. BRAZDA].

cale f. 1. spațiu îndepărtat de la un loc la altul, drum: cale de comunicațiune; calea lactee, numită și calea lui Troian sau drumul robilor, fâșie luminoasă lăsată pe cer de o imensă grămadă de stele, a căror depărtare le face invizibile ochiului liber; 2. spațiu rezervat și lucrat cu artă afară din sate și orașe, șosea: calea națională, județeană; 3. stradă mare: calea Victoriei; 4. călătorie: cale bună; 5. drum de urmat, mijloc de transportat: pachetele se expediază pe calea porștei; 6. linie de raliuri la drum de fier: cale ferată; 7. canal, conduct: căile respiratorii; 8. fig. direcțiune în purtare: calea binelui; 9. fig. dreptate, cuviință: cu cale, fără cale; a găsi (afla) cu cale, a judeca că e drept, a crede de cuviință; a pune la cale, a regula, a dispune; fig. a îndemna, a sfătui; a fi pe cale, a avea de gând, a umbla să...; din cale afară, foarte, peste măsură. [Lat. CALLIS, drum bătut de vite].

calos a. corp calos, fășie de materie albă în emisferul cerebral.

deșirat a. 1. rupt: hainele depe dânsa erau sfâșiate și deșirate ISP.; 2. fig. foarte lung; om deșirat. ║ adv. prelung: de ce așa tare și deșirat ai oftat ? PANN.

devorà v. 1. a sfășia cu dinții: tigrul devoră prada sa; 2. a mânca cu lăcomie: a devora pâinea; 3. fig. a consuma, a risipi: focul a devorat casa; 4. a citi cu nesațiu: a devora cărțile; 5. a sorbi cu privirea: a devora cu ochii.

eșarpă f. 1. fășie lată de stofă: eșarpă de primar; 2. podoabă ce poartă femeile; 3. fășie petrecută după gât spre a sprijini un braț bolnav (= fr. écharpe).

coamă f. 1. tot părul de pe gâtul unui cal sau al unui leu; 2. tot părul la om; 3. fășie luminoasă a unei comete; 4. culme de munte, muche sau sprânceană de deal; 5. culmea acoperișului, lemnăria căpriorilor. [Lat. COMA].

columbă f. porumbiță (poetic): columbă sfâșiată de vultur fără milă.

falbalà (farbara) f. garnitură la rochi, compusă din fășii de stofă tivite și adunate în crețuri. [Fr. FALBALA printr´un intermediar rusesc].

sfășíĭ, a -iá, V. sfîșiĭ.

fașă f. 1. fășie de pânză cu care se înconjură de mai multe ori trunchiul și picioarele copilului înfășurat în scutece; 2. fig. pruncie: îl cunosc încă din fașă. [Lat. FASCIA].

fășie f. 1. legătură lungăreață: o fășie de pânză; fig. o fășie de lumină, de imagini; 2. petec de pământ: cu o fășie tot n’avem moșie PANN. [Derivat din fașă].

sfî́șiĭ, a v. tr. (d. fîșie, fășie saŭ lat. exfasciare, de unde s’a făcut a *sfășa, ca înfășa, apoi sfîșia după fîșie). Rup în fîșiĭ (trupu, haĭnele): lupu sfîșie oile, mĭ-am sfîșiat hainele pin mărăcinĭ. Fig. întristez adînc: vestea asta ĭ-a sfîșiat inima. Calomniez, atac cu răutate pin bîrfire: a-ĭ sfîșia pe semeniĭ săĭ. Turbur pin lupte politice saŭ războaĭe: a sfîșia o țară. — În vest sfășiĭ, a sfășia. V. julesc, jărcănesc.

crâmpoțì v. Mold. a tăia in bucăți lungărețe, a, sfâșia: a ucis iezii și i-a crâmpoțit CR.

galon n. fășie de panglică ce ofițerii poartă pe mâneca hainei spre a distinge gradele.

cureà f. 1. fășie de piele lungă și îngustă: a-l ținea cureaua, a-i da mâna, a îndrăzni; 2. teren lung și îngust (termen de hotărnicie); 3. măsură de lungime de 16 picioare. [Lat. CORRIGIA].

cută f. 1. îndoitură la postavuri; 2. sbârcitură; 3. fășie: ridiche în cute și felii. [Cf. serb. KUT, unghiu].

gloduros a. 1. plin de bulgări, colțuros: o fășioară de pământ gloduroasă și ghimpoasă PANN; 2. fig. grosolan: cuvânt prea gloduros PANN.

dehocà (dibocà) v. Mold. 1. a tăia carne, varză, etc.; 2. fig. a sfâșia: i se dihoca inima; 3. a istovi, a stoarce de puteri: trupul dehocat de muncă. [Origină necunoscută].

hărtănì v. a rupe în bucăți mari, a sfâșia: hărtăni pieile de bivol ISP. hainele de pe dânsa se hărtăniseră ISP.

hat n. 1. Mold. fășie de pământ nearat care servă de hotar între moșii: hatul e marginea ogorului pe unde se trage cea dintâi brazdă, în opozițiune cu răzor, locul pe unde se trage cea din urmă brazdă; 2. cărare pe hat: Trăsnea dormia pe hat CR. [Turc. HAD, hotar].

moș 1. bătrân; 2. titlu dat ori cărui om în vârstă (la țărani): moș Radu; 3. bunic: din moși strămoși; 4. unchiu (în Moldova); 5. od. fășie de pământ stăpânită de un moșnean; 6. nume dat peștilor ghigorț și pălămidă de baltă. [Albanez MOŠĂ, bătrân; pentru sensul 6, cf. babă]. V. moși.

maramă f. 1. ștergar. În genere: o maramă de Țarigrad OD. cu țesala îl țesăla, cu marama că-l ștergea POP.; 2. fășie lungă de pânză, din bumbac sau borangic, împodobită la margini cu flori colorate: țărancele poartă marama dela prima zi de căsnicie; 3. broboadă elegantă de mireasă (a-și pune marama, a se mărita): îi luă inelul din degetul cel mic și marama de pe față ISP.; 4. în special, broboadă dăruită de mireasă tinerilor nuntași, vornicilor și de soacră mirelui; 5. (poetic) văl: ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă EM.; 6. pl. horă ce se joacă la cununie (se joacă cu mărâmi când; se duce copaciul înaintea miresei). [Turc. MAHRAMA, de unde varianta Munt. mahramă (redusă la maramă), arhaic măfrămă (disimilată Mold. în năframă)]. V. năframă.

șorț n. 1. fâșie de pânză sau de piele ce femeile și lucrătorii își pun pe dinainte spre a-și păstra hainele de lucru; 2. bucată de stofă atârnată înaintea jumătății inferioare a corpului: șorțul sau fota țărănească se mai numește peste Olt și’n Mold. pestelcă. [Tr, șurț = nemț. SCHURZ].

spârcuì v. 1. a risipi, a împrăștia (sens ieșit din uz); 2. a sfâșia, vorbind de fiare. [Cf. ceh. SPRHATI, a o lua la fugă; pentru raportul logic între cele două sensuri, v. sparge].

sparge v. (activ) 1. a risipi o adunare, o armată: când era să se spargă nunta ISP. un soare splendid ce sparge deșii nori AL.; 2. Mold. fr. a sfășia (de haine sau Încălțăminte): are mândra nouă ii, trei sunt rupte, patru sparte POP. sărmani în haine sparte prin cari intră gerul AL. opinca-i era spartă AL.; 3. a sfărâma, a face bucăți: a sparge ghiață, a sparge nuci; 4. fig. a risipi, a ruina: Dumnezeu nu sparge două case PANN. ║ (neutru) a coace și a se deschide: buboiul a spart. ║ (reciproc) 1. a se risipi: norii se spărseră; 2. a se sfârși: s’a spart târgul, nunta; 3. a se rupe în bucăți; geamul s’a spart. [ Vechiu-rom. sparge, a risipi («sparse împărățiea», Moxa) = lat. SPARGERE, a împrăștia: s’a restrâns, în limba modernă literară, la noțiunea de a fărâma, vorbind de obiecte mai ales fragile].

spectru n. 1. figură fantastică, fantomă: nimeni nu mai crede în aparițiuni de spectre; 2. fig. persoană înaltă, palidă și slabă: doi spectri gemeni mănați de o vijelie AL.; 3. Fiz. spectru solar, imagine prelungită ce produce o fâșie de raze solare trecând prin o prismă de cristali colorile spectrului solar sunt: violet,indigo, albastru, verde, galben, portocaliu și roșu.

spîrc n., pl urĭ (cp. cu spîrcuĭ și pîrcĭ). Nord. fășie (bucățică) de carne, de pele (V. jarcă). S.m. Pîrcĭ, picĭ, prichindel.

pânză f. 1. țesătură din fire de in, cânepă sau bumbac; a lega gura pânzei, a veni la capăt, a se alege cu ceva: astăzi am putut lega și noi gura pânzei ISP.; 2. prin analogie: pânză de păiajen; 3. pânză ce acopere fața mortului, giulgiu: galben la față parcă-i luase pânza de pe obraz CR.; pl. pânzele albe, moartea: o să mă judec până în pânzele albe; 4. fig. fășie lungă: sub o pânză de lumină lunca pare adormită AL.; 5. pânză preparată pe care se pictează; 6. tabloul unui pictor: o pânză de Correggio EM.; 7. bucată de pânză legată de vergurile sau de antenele catartelor și care, umflată de vânt, face să înainteze corabia; 8. (arhaic) ceată armată: șapte pânze de oști BĂLC.; 9. lama dințată a unei săbii, a unui cuțit, a unui ferestrău. [Lat. *PANDIA, din PANDERE. a întinde)]. ║ adv. compact: ploaia curge pânză; ține-te pânză (să nu te rupi)! fă-ți curaj și te pregătește de luptă.

paràpon n. 1. mâhnire, plânset: mă apucă un parapon mare și sfășietor POP.; 2. (ironic) nemulțumire de a fi fost trecut cu vederea la împărțirea slujbelor: are un parapon. [Gr. mod. PARÁPONOS, plânset, vaiet].

șușeniță f. Mold. 1. bucată îngustă și lungă de pământ; 2. fășie lungă de piele pentru opinci. [Origină necunoscută].

șuviță f. 1. fășie îngustă și lungă: șuviță de pământ; 2. viță de păr. [Cf. bulg. ȘEVIȚA, altiță].

petec n. 1. bucată ruptă sau tăiată dintró stofă: croitorul bun niciun petec nu leapădă; 2. petec învechit și lepădat: petece pentru fabricarea hârtiei; 3. fășie lunguiață de pământ: un petec de moșie; a-și da în petec, a se da de gol. [Cf. lat. medieval PETACCIUM].

tendon m. Anat. fâșie fibroasă ce leagă mușchii de oase.

plat-bandă f. 1. fășie de pământ ce mărginește laturile unei grădini și care de obiceiu e garnisită cu flori, arbuști, etc.; 2. Arhit. ciubuc lat și neted.

tiv n. fâșie cu care se termină poalele unei rochi. [Tras din tivì].

tivitură f. 1. efectul tivirii și lucrul tivit; 2. fășia ce se coase la mânecă.

trâmbă f. 1. var de pânză strânsă în formă de sul: trâmbe de borangic nețesute Od.; 2. fig. fâșie: trâmbă de lumină; 3. mulțime, ceată numeroasă: cocorii umblă înșiruiți trâmbă ISP. [Rus. TRÕBA, fluier, de unde sul de pânză (după forma-i cilindrică)].

Acteon m. Mit. vânător grec pe care Diana îl schimbă într’un cerb și care fu apoi sfâșiat de proprii săi câini.

rănì v. 1. a face o rană; 2. a sfâșia: lumine de torțe rănesc întunecimea ca pete de jeratic EM.; 3. fig. a vătăma: se răniră cu toții de dragostea ei POP.

rănit a. 1. care a căpătat o rană; 2. fig. sfășiat: gânduri mângâioase pentru o inimă rănită NEGR.

vrâstă f. Mold. 1. vârstă; 2. dungă, fășie: o vrâstă de nori. [V. vârstă].

Chili n. (cit. Cili), cea mai prosperă republică în America de S., pe Marele Ocean (Pacific), formând o fășie îngustă de pământ, cu o populațiune de 4.200.000 loc. și cu cap. Santiago.

Danubian a. Terasă Danubiană, fâșie de pământuri băltoase d’alungul țărmului stâng al Dunării.

Diomede m. Mit. 1. rege al Traciei, hrănea caii săi cu carne de om și apoi fu sfâșiat de ei; 2. erou grec, căpetenia Argienilor la împresurarea Troiei.

rupe v. 1. a face bucăți: a rupe o hârtie; 2. a sfășia: a rupe cu dinții; fig. mi se rupe inima ISP.; 3. a anula: a rupe un contract; 4. a vorbi puțin și stricat: o rupe franțuzește; 5. a porni repede: o rupe d’a fuga; 6. a se sfărâma: podul s’a rupt. [Mold. rumpe = lat. RUMPERE].

Ioan m. numele mai multor Domni români: IOAN VODĂ CEL CUMPLIT, Domnul Moldovei, Armean de origină, crud și răsbunător: îngropa de vii boieri, episcopi și călugări; mazilit de Turci, se răsculă asupră-le și-i învinse în diferite rânduri, dar fu cumplit bătut la Cahul (1573); prins prin trădare, Fu legat de coadele a două cămile și sfâșiat (1572-1574). ║ IOAN POTCOAVĂ, Domnul Moldovei, fratele celui precedent (1577). ║ IOAN II (Sasul), V. Iancu.

sarmà f. cocoloș de carne tocată și de orez învelit în foi de viță sau de varză; a toca cuiva carnea sarmale, a i-o tăia în bucățele, a-l sfâșia. [Turc. SARMÁ].

sfârticà v. Mold. 1. a sfâșia, a rupe în bucăți: buzduganul sfârticat POP.; 2. fig. întrerupt: o noapte sfârticată EM. [Tras din sfert].

sfășià v 1. a rupe în bucăți: fiara era gata să te sfășie; 2. fig. a amărî foarte: a sfășia inima; 3. a defăima cu răutate: a sfășia pe semenii săi; 4. a turbura prin dușmănii: a sfășia o țară. [Lat. EXFASCIARE, lit. a rupe în fășii].

sfășiere f. 1. rupere în bucăți; 2. fig. durere fizică sau morală foarte vie; 3. pl. turburări, lupte intensive.

sfâșietor a. care sfâșie sufletul.

sfert n. 1. a patra parte dintr´un tot: un sfert de ceas; 2. od. dare plătită la început trimestrial și ajunsă apoi ilimitată (până la 12 sferturi pe an); 3. fășie mare de pământ. [Vechiu-rom. și Mold. cifert, șfert = slav. ČETVERTŬ].

sfoară f. 1. funișoară din fire de cânepă; fig. a trage pe sfoară, a păcăli pe cineva (locuțiune luată din jocul păpușilor); 2. ața sau șnurul dulgherului; 3. ceeace s´atârnă de o sfoară: o sfoară de ceapă, de usturoiu; 4. fășie mică și îngustă de pământ: o sfoară de moșie. [Slav. SŬVORA, copcă, cataramă].

ZĂLOÁGĂ, zăloage, s. f. (înv. și pop.) 1. fâșie de hârtie, de pânză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărți pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte. 2. Capitol dintr-o carte. – Din rus. zaloga.

ZBÂRNÂITÓR, -OÁRE, (1) zbârnâitori, -oare, adj., (2, 3) zbârnâitori, s. f. 1. Adj. Care zbârnâie. ♦ Fig. Sensibil, delicat, vibrant. 2. S. f. fâșie de hârtie fixată în partea de sus a zmeului, care zbârnâie în bătaia vântului. 3. S. f. Jucărie făcută dintr-o scândurică legată cu o sfoară și care, învârtită, produce un sunet specific. [Pr.: -nă-i-] – Zbârnâi + suf. -tor.

ZDREÁNȚĂ, zdrențe, s. f. 1. Bucată ruptă, sfâșiată dintr-o pânză sau dintr-un obiect de pânză; haină, rufă sau pânză veche, ruptă. ♦ Fig. (Fam.) Om de nimic; lepădătură, secătură. 2. (La pl.) Un fel de aluat subțire făcut din faină și ouă, care se fierbe în supă în bucățele mici. [Var.: tréanță s. f.] – Cf. sl. sŭdranŭ.

ZDRENȚUÍ, zdrențuiesc, vb. IV. Refl. (Despre obiecte de pânză, stofă etc.) A se rupe, a se sfâșia; a se preface în zdrențe. ◊ Tranz. I-a zdrențuit haina. [Var.: trențuí vb. IV] – Zdreanță + suf. -ui.

ZDRENȚUÍT, -Ă, zdrențuiți, -te, adj. 1. (Despre îmbrăcăminte) Prefăcut în zdrențe; rupt, sfâșiat. 2. (Despre oameni) îmbrăcat în zdrențe; zdrențăros. – V. zdrențui.

AGLOMERÁ, aglomerez, vb. I. 1. Refl. A se strânge la un loc în număr mare; a se îngrămădi, a se înghesui. ♦ (Despre un loc) A deveni suprapopulat. 2. Tranz. (Despre unele substanțe) A uni între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material. 3. Tranz. A încărca pe cineva cu prea multe treburi. – Din fr. agglomérer, lat. agglomerare.

AGLOMERÁNT, aglomeranți, s. m. Substanță care are proprietatea de a uni între ele granulele, firele sau fâșiile care compun un material; liant. – Din fr. agglomérant (influențat semantic de liant).

AGREGÁT1, agregate, s. n. 1. Grup de mașini care lucrează împreună pentru realizarea unei anumite operații tehnice. 2. Material mineral sau organic, alcătuit din granule, fibre sau fâșii, care intră în compoziția betoanelor, mortarelor sau a altor materiale aglomerate cu un liant. ◊ Agregat mineral = concreștere de minerale în diferite formații naturale. – Din rus. agregat, (2) fr. agrégat.

ZODIACÁL, -Ă, zodiacali, -e, adj. 1. Care ține de zodiac (1), privitor la zodiac. 2. (în sintagma) Lumină zodiacală = fâșie de lumină difuză, slabă, orientată după direcția zodiacului, de forma unui triunghi cu baza la orizont, vizibilă înaintea aurorei sau după sfârșitul crepusculului. [Pr.: -di-a-] – Din fr. zodiacal.

ALAMÁN, alamane, s. n. Unealtă de pescuit alcătuită dintr-un sac central și mai multe fâșii de plasă cu care se încercuiesc și se adună bancurile de pești marini. – Et. nec.

ALINIAMÉNT, aliniamente, s. n. 1. Linie dreaptă determinată pe un teren prin poziția mai multor puncte sau obiecte; p. ext. poziția mai multor puncte sau obiecte de-a lungul unei linii drepte. ◊ Aliniament de teren = linie de teren marcată prin jaloane, țăruși etc. 2. Porțiune dreaptă din traseul unei căi de comunicație cuprinsă între două curbe consecutive. 3. (Mil.) fâșie de teren care, datorită condițiilor naturale, prezintă o importanță tactică, operativă sau strategică pentru acțiunile de luptă ce se desfășoară în raionul respectiv. [Pr.: -ni-a-] – Din fr. alignement.

VIPÚȘCĂ, vipuști, s. f. fâșie îngustă de postav, cusută ca garnitură de altă culoare la unele uniforme (pentru a masca mai ales cusătura exterioară a pantalonilor). ♦ P. gener. (Rar) fâșie, bandă îngustă (dintr-un material). [Var.: (înv.) vipíscă s. f.] – Din rus. vypuška.

AMPRÍZĂ, amprize, s. f. Lățime a fâșiei de teren pe care urmează să se construiască o șosea, o cale ferată, un dig etc. – Din fr. emprise.

VOI3, voiuri, s. n. (Reg.) 1. Rând de împletitură de papură sau de nuiele, într-o leasă sau în pereții unui pătul de păstrat porumb. 2. fâșie de pământ (arabil). – Et. nec.

VOLÁN, volane, s. n. I. Piesă de formă circulară care servește la efectuarea manuală a unor comenzi pe mașini-unelte, autovehicule etc. II. fâșie de țesătură sau de dantelă încrețită sau plisată, care se aplică ca garnitură pe diferite obiecte de îmbrăcăminte, pe perdele, pe huse etc. – Din fr. volant.

ȚĂRM, țărmuri, s. n. fâșie de pământ de-a lungul unei ape mari; p. ext. regiune de lângă o apă mare. ♦ Fig. Tărâm, ținut, meleag. [Var.: (înv.) țắrmur, țắrmure s. n.] – Din țărmur (înv., probabil < lat.).

AȘCHIÁ, așchiez, vb. I. Tranz. A rupe sau a tăia în așchii, în șuvițe sau în fâșii; spec. a prelucra un obiect înlăturând (sub formă de așchii) surplusul de material. [Pr.: -chi-a] – Din așchie.

ÁȚĂ, ațe, s. f. 1. Fir subțire (de bumbac, de in, de cânepă etc.) folosit la cusut, la fabricarea țesăturilor etc. ◊ Expr. Cusut cu ață albă, se spune despre ceva evident fals, mincinos. A întinde ața = a depăși (prin comportare) limita îngăduită. A se ține sau a sta (numai) în ață sau într-un (ori de un) fir de ață = a) a fi pe punctul de a se rupe; b) a fi în mare primejdie; (despre viață) a fi aproape de sfârșit. A-l trage ața (la ceva) = a fi mânat de un imbold irezistibil (spre o țintă). Mai multă ață decât față, se spune despre un obiect zdrențuit. Nici un cap(ăt) de ață = absolut nimic. Până-ntr-un cap(ăt) sau până la un cap de ață = absolut tot. ♦ (La pl.) Îmbrăcă­minte zdrențuită. 2. Fir care seamănă cu ața (1) sau care are întrebuințările ei. ◊ Ața zidarului = bucată de sfoară cu plumb la capăt, servind ca indicator al direcției verticale. ♦ Fibră extrasă din tulpina anumitor plante (textile). ♦ Fibră care se desprinde de păstaia unor plante leguminoase (fasole, mazăre). ♦ (Adverbial) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge ață. ♦ (Pop.) Ața limbii = membrana care unește fața inferioară a limbii cu mucoasa gurii. 3. fâșie de metal subțire, formată în urma ascuțirii pe tocilă a unor unelte. 4. Compus: ață-de-mare = a) plantă acvatică cu tulpina scurtă și foarte ramificată și cu flori verzui (Ruppia rostellata); b) peștișor marin cu corpul filiform, cu o singură înotătoare (Nerophis ophidion).Lat. acia.

AUTOSTRÁDĂ, autostrăzi, s. f. Șosea modernă de mare capacitate, ale cărei sensuri de circulație, despărțite printr-un gard sau o fâșie îngustă de teren, au mai multe benzi, permițând viteze mari de rulare. [Pr.: a-u-] – Din fr. autostrade, it. autostrada.

ÁVĂ2, ave, s. f. Unealtă de pescuit formată din trei fâșii de plasă, care se așază vertical în apă cu ajutorul unor bucăți de plută prinse la marginea lor superioară și al unor bucăți de plumb la cea inferioară. – Din tc., bg. av.

BANDÁJ, bandaje, s. n. 1. fâșie de pânză sau de tifon utilizată la fixarea și protejarea unui pansament sau la imobilizarea unei părți bolnave a corpului. ♦ Aparat special pentru a susține o hernie. ♦ fâșie de pânză cu care boxerii își înfășoară pumnii pe sub mănuși. 2. Coroană inelară de oțel sau de cauciuc care se montează pe janta unei roți de vehicul pentru a o feri de degradare. ♦ Îmbrăcăminte în forma unei benzi înfășurate pe o țeavă, pe o vargă de metal etc. – Din fr. bandage.

BÁNDĂ2, benzi, s. f. 1. fâșie de material textil, de cauciuc etc. cu care se înfășoară, se leagă sau se întărește ceva; bantă (1). ♦ fâșie cu care se împodobește, de obicei pe margini, un articol de îmbrăcăminte. 2. (În sintagmele) Bandă de magnetofon = fâșie magnetizată pe care se imprimă și de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport ori continuă) = fâșie continuă care servește la deplasarea obiectelor fabricate sau în curs de fabricație; conveier (1). Lucru pe (sau la) bandă (rulantă) = sistem de lucru constând din operații executate succesiv de un șir de lucrători asupra unui obiect aflat pe o bandă rulantă care trece prin fața fiecăruia dintre ei. Bandă de imagini = peliculă cinematografică. Bandă de circulație = fâșie lungă delimitată din partea carosabilă a unui drum, rezervată circulației în același sens a vehiculelor. Bandă de rulment = partea de cauciuc din anvelopa unei roți de autovehicul care vine în contact cu pământul. Bandă etalon = bandă magnetică cu înregistrări speciale pentru reglarea sau verificarea parametrilor unui magnetofon sau magnetoscop. Bandă de frecvențe = interval din șirul frecvențelor, caracterizat prin anumite proprietăți comune din punctul de vedere al utilizării lor în telecomunicații și telemecanică. Bandă X = bandă de frecvențe cuprinse în domeniul microundelor. 3. Margine elastică a mesei de biliard. ♦ Margine a terenului de popice. 4. Șină care leagă cele două țevi ale unei arme de vânătoare. 5. Grup de frecvențe vecine sau apropiate ale unei radiații electromagnetice sau sonore. 6. (Inform., în sintagma) Bandă perforată = bandă de hârtie sau de material plastic utilizată pentru introducerea sau extragerea datelor dintr-un sistem de calcul. – Din fr. bande.

BANDERÓLĂ, banderole, s. f. 1. fâșie de hârtie petrecută în jurul unui pachet sau al unei cărți pentru a împiedica desfacerea ei. 2. Brasardă. 3. Steguleț care servește ca semn distinctiv (prins în vârful unei lănci, al unui catarg etc.). – Din fr. banderole.

BÁNTĂ, benți, s. f. 1. Bandă2 (1) ♦ fâșie de pânză cusută pe marginea gulerului și a mânecilor cămășii. 2. (Înv.; la pl.) Cătușe, obezi. [Pl. și: bente] – Din rus. bant(a).

TEXTÚRĂ, texturi, s. f. 1. Constituția unei roci sau a unui aliaj din punctul de vedere al orientării în spațiu a părților componente. 2. Țesătură, urzeală. 3. Imprimat de dimensiuni mici, sub formă de fâșie, care se lipește într-o lucrare tipărită, acoperind pasajele care trebuie rectificate. – Din fr. texture, lat. textura.

TIFÓN, tifoane, s. n. Pânză subțire de bumbac, cu țesătură foarte rară; spec. fâșie din această pânză, folosită la pansamente. – Cf. engl. tiffany.

TIGHELÍ, tighelesc, vb. IV. Tranz. A coase un material cu tighel, a face un tighel. ♦ A tivi o fâșie dintr-un alt material (colorat). – Din tighel.

TIVITÚRĂ, tivituri, s. f. Tivire; (concr.) locul unde a fost tivit ceva; tiv. ♦ fâșie îngustă de pânză, cusută pe marginea unei țesături (de altă culoare); chenar. – Tivi + suf. -tură.

BETELÍE, betelii, s. f. fâșie îngustă, cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); bată; p. ext. margine tivită la gâtul sau la mânecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

BIÉ, bieuri, s. n. Linie, direcție oblică. ◊ Loc. adj. și adv. În bie = oblic. ♦ (Concr.) fâșie de material textil tăiată oblic, utilizată în croitorie. [Pr.: bie]- Din fr. biais.

TRAVÉRSĂ, traverse, s. f. Grindă de fier, de lemn, de beton armat etc., așezată transversal pe axa longitudinală a unei construcții sau a unui sistem tehnic și folosită ca piesă de rezistență la construirea scheletului unei clădiri, al unui pod, al unei mașini etc. ♦ Bară de lemn, de metal sau de beton armat care se așază transversal sub șinele de cale ferată și de care acestea se fixează prin crampoane sau șuruburi. ♦ Parâmă sau grindă transversală față de direcția unei nave, pe care se sprijină puntea. ♦ fâșie de pânză care se pune deasupra covorului pentru a-l proteja. – Din fr. traverse.

TRẤMBĂ, trâmbe, s. f. 1. Bucată mare de pânză sau de stofă (făcută sul); val. 2. Dungă, fâșie. 3. Val, vârtej de apă, de praf etc. 4. Rând, șir, lanț. 5. Ceată, grămadă (de oameni), pâlc. – Din sl. tronba.

BLANC1 s. n. 1. Piele de bovine sau de porcine, tăbăcită vegetal, folosită în marochinărie. 2. fâșie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank.

BLANȘÍR, blanșiruri, s. n. Deșeu sub formă de fâșii de piele, rezultat în urma blanșiruirii. – Cf. blanșiruire.

BÓA, boa, s. m. 1. Șarpe tropical, carnivor și neveninos, lung de câțiva metri, care-și ucide prada înainte de a o înghiți încolăcindu-se în jurul ei și sufocând-o (Boa constrictor). 2. fâșie lungă de blană sau de pene, purtată altădată de femei în jurul gâtului. – Din fr., lat. boa.

BORDÚRĂ, borduri, s.f 1. fâșie, panglică sau cusătură aplicată ca podoabă pe marginea unui obiect textil. 2. Zonă care înconjoară marginea unui obiect, cu o structură diferită de a acestuia; spec. zonă de la marginea dinspre partea carosabilă a trotuarului sau a refugiilor. Bordura de flori a unei peluze. – Din fr. bordure.

BORFĂȘÍE, borfășii, s. f. (Rar) 1. Îndeletnicirea borfașului. 2. Furt de lucruri mărunte. – Borfaș + suf. -ie.

ȘAL, șaluri, s. n. 1. Țesătură din lână, mătase etc., de diverse forme și dimensiuni, împodobită cu desene, broderii sau franjuri, pe care femeile o poartă pe cap sau pe umeri. ♦ Fular. 2. (înv.) Stofă fină de lână, fabricată în Orient. ♦ fâșie lungă de șal (2) purtată de bărbați, după moda orientală, în jurul capului sau al mijlocului; cearșaf (2). – Din tc. șal.

ȘARNIÉRĂ, șarniere, s. f. 1. Balama, țâțână. 2. Dispozitiv format din două piese care, așezate de o parte și de alta a unui corp cilindric și fixate cu buloane, permit suspendarea întregului ansamblu pe un reazem. 3. (Geol.) Locul de îmbinare între cele două flancuri ale unei cute anticlinale sau sinclinale. 4. Locul de îmbinare între cele două valve care formează cochilia unui lamelibranhiat. 5. fâșie de hârtie gumată pe care o folosesc filateliștii pentru a lipi mărcile poștale în albume. [Pr.: -ni-e-] – Din fr. charniere.

BRASÁRDĂ, brasarde, s. f. 1. fâșie de pânză sau de stofă care se trece în jurul brațului indicând calitatea unei persoane sau în semn de doliu; banderolă. 2. Parte a armurii care protejează brațul. – Din fr. brassard.

BRÁZDĂ, brazde, s. f. 1. fâșie îngustă de pământ, tăiată și răsturnată cu plugul; urmă rămasă în pământ după plug; brăzdătură. ◊ Loc. adj. Din (sau de) brazdă = (despre vite de jug) din dreapta. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă = a îndrepta pe cineva; a-l face să se acomodeze. A se da pe brazdă = a se îndrepta; a se deprinde cu o nouă situație, a se acomoda. 2. Bucată de pământ înierbată, de formă paralelipipedică, desprinsă de pe terenurile acoperite cu iarbă, care servește la ornarea parcurilor, la protejarea taluzurilor etc. ◊ Brazdă de udare = element provizoriu al sistemului de irigație, prin care apa este adusă la rădăcina plantelor. 3. Rând de iarbă, de grâu etc. cosit; polog1. 4. Strat de legume sau de flori; răzor1. 5. Urmă, dâră, pârtie. ♦ Crestătură. 6. Fig. Zbârcitură, cută a feței; rid. – Din sl. brazda.

BRẤU, (I) brâie, (II) brâuri s. n. I. 1. Cingătoare lată de lână, de piele, de mătase etc. pe care o poartă țăranii. ♦ fâșie de țesătură (de lână), de blană etc. pe care o poartă în jurul mijlocului (sub îmbrăcăminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingătoare lată pe care o poartă preoții ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (I 1); mijloc. 3. Ornament care înconjoară ușile, ferestrele, fațadele etc. unei case. 4. Șir, lanț (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâuleț (2). [Var.: (pop.) brấnă s. f.] – Cf. alb. bres, brezi.

BRETEÁ, bretele, s. f. 1. (La pl.) Obiect de îmbrăcăminte (bărbătească) confecționat din două fâșii de elastic, pânză, piele etc. care se trec peste umeri, prinzându-se în față și în spate de pantaloni pentru a-i susține. 2. fâșie de pânză, mătase, panglică etc. cu care sunt prevăzute unele obiecte de îmbrăcăminte spre a le susține pe umeri. – Refăcut din pl. bretele (< fr. bretelles).

ȘIRÉT1, șireturi, s. n. 1. Bentiță îngustă de bumbac, mătase etc., țesută tubular sau în fâșie, care, petrecută prin butoniere speciale, servește pentru a lega sau a strânge încălțămintea sau diferite obiecte de îmbrăcăminte. ♦ fâșie îngustă și groasă de țesătură sau de împletitură, folosită pentru întărirea unor cusături în croitorie sau pentru ornamentarea îmbrăcămintei. 2. Sfoară de bumbac (îmbrăcată în mătase colorată sau în fir) răsucită în două sau în trei și folosită mai ales ca ornament la îmbrăcăminte; găitan, ceapraz, brandenburg; șnur. – Din tc. șerit.

ȘIRÍNCĂ, șirinci, s. f. (Reg.) fâșie îngustă de pământ (arabil); hat, răzor. – Din ucr. šyrynka, rus. șirinka.

ȘUȘĂNÍȚĂ, șușănițe, s. f. (Reg.) fâșie, bucată lungă și îngustă de pământ, de piele, de hârtie etc. – Cf. bg. s u š e n i c a „pastramă”.

ȘUVÍȚĂ, șuvițe, s. f. 1. Smoc de fire de păr, de lână etc. 2. fâșie lungă și îngustă dintr-un material, dintr-un aliment, dintr-o suprafață. 3. Pârâiaș, fir de apă, de lichid. – Cf. bg. š e v i c a.

SARÍ, sariuri, s. n. Piesă principală din costumul femeiesc tradițional indian, constituită dintr-o fâșie de țesătură dreaptă, care se înfășoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr. – Din fr. sari.

CÁLE, căi, s. f. I. 1. fâșie de teren special amenajată pentru circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Calea-Lactee (n. pr. f.) = brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la altul al bolții cerești; Calea-Laptelui, Calea-Robilor. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace, pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. (Înv.) Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unui sistem tehnic pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale.Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună ! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun ! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. 7. (Med.) Ansamblu de organe cavitare și formațiuni tubulare ce permit deplasarea unor materii organice sau a aerului. Cale digestivă. Cale respiratorie. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ (Jur.) Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea anulării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă.Lat. callis.

SCOTCH1 s. n. fâșie transparentă care servește pentru lipirea unor materiale, mai ales a hârtiei. [Pr.: scoč] – Cuv. engl.

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pesemne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (în superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ◊ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece simboluri grafice ale zodiei; zodiac. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau ca)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută, pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; unnă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) folosite pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice folosite pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

CARIÓCĂ, carioci, s. f. Instrument de scris în formă de creion, având în interior o fâșie de pâslă, îmbibată cu tuș de diferite culori. [Pr.: -ri-o-] – Denumire comercială.

SERPENTÍNĂ1, serpentine, s. f. 1. Traseu șerpuit al unui drum care străbate un teren în pantă; fiecare dintre cotiturile unui astfel de traseu; p. ext. drum cotit, șerpuit. 2. fâșie lungă și îngustă de hârtie colorată, înfășurată strâns, care, aruncată la distanță, se desfășoară în spirală și care se folosește ca mijloc de amuzament la petreceri. 3. Tub (sau țeavă) de metal sau de sticlă îndoit în formă de spirală sau de elice și folosit ca schimbător de căldură. – Din fr. serpentin.

SFÂRTECÁ, sfấrtec, vb. I. Tranz. A sfâșia, a rupe în bucăți. [Var.: sfârticá vb. I] – Lat. *exfracticare (<fractus).

SFÂRTECÁT, -Ă, sfârtecați, -te, adj. Rupt, sfâșiat (în bucăți). [Var.: sfârticát, -ă adj.] – V. sfârteca.

SFÂȘIÁ, sfấșii, vb. I. Tranz. 1. A rupe cu mâna în bucăți, în fâșii, a sfârteca o pânză, o hârtie etc. fără a folosi instrumente tăioase. ♦ Fig. A chinui, a îndurera pe cineva. ◊ Expr. A sfâșia (sau, refl., a i se sfâșia) cuiva inima = a produce (sau a simți) o mare durere. ♦ (Despre animale) A mușca, a sfârteca^ a rupe pe cineva sau ceva cu colții, cu ghearele. 2. A ataca pe cineva cu îndârjire, cu răutate; a defăima, a bârfi. [Pr.: -și-a] – Lat. *exfasciare.

SFÂȘIÁT, -Ă, sfâșiați, -te, adj. Rupt în bucăți, în fâșii. [Pr.: -și-at] – V. sfâșia.

SFÂȘIÉRE, sfâșieri, s. f. Acțiunea de a sfâșia și rezultatul ei; sfâșietură. ♦ Locul unde s-a sfâșiat ceva; spărtură, gaură; sfâșietură. [Pr.: -și-e-] – V. sfâșia.

SFÂȘIETÓR, -OÁRE, sfâșietori, -oare, adj. Care sfâșie, care rupe în bucăți. ♦ Fig. Foarte trist; dureros, jalnic. [Pr.: -și-e-. – Var.: sfâșiitór, -oáre adj.] – Sfâșia + suf. -tor.

SFÂȘIETÚRĂ, sfâșieturi, s. f. Locul unde s-a sfâșiat ceva; ruptură, gaură; bucată sfâșiată din ceva; sfâșiere. [Pr.: -și-e-] – Sfâșia + suf. -tură.

SFÂȘIITÓR, -OARE adj. v. sfâșietor.

SFOÁRĂ, sfori, s. f. 1. Fir lung obținut din împletirea sau răsucirea mai multor fibre textile (de in, cânepă, bumbac etc.) și folosit în special la legat. ◊ Expr. A întinde sfoara (prea tare sau prea mult) = a forța lucrurile, a exagera în ceva. A trage pe cineva pe sfoară = a înșela pe cineva (la socoteli). A trage sforile = a unelti în ascuns, cu abilitate. A da sfoară în țară = a da sfară în țară, v. sfară. Tras cu sfoara = foarte drept, aliniat. ♦ fâșie fibroasă și flexibilă extrasă din anumite plante cu care se poate lega un obiect. 2. Măsură oficială folosită altădată pentru suprafețele de teren (a cărei valoare a variat după epoci). ♦ Bucată (mică) de teren agricol, de pământ de cultură. ◊ Expr. Sfoară de moșie = moșie mică, moșioară. 3. Figură de gimnastică executată șezând, cu picioarele întinse orizontal, unul înainte și altul înapoi. ◊ Sfoară în față = figura de gimnastică descrisă mai sus, executată cu picioarele depărtate lateral și cu pieptul înainte. [Var.: (reg.) șfáră, șfoáră s. f.] – Din ngr. sfóra.

CÂMP, câmpuri, s. n. (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = lucrarea pământului. Artilerie de câmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai pe teren puțin accidentat. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. ◊ Câmp de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. Câmp de tragere = teren amenajat pentru executarea exercițiilor de tragere. Câmp de activitate sau (rar) câmpul muncii = domeniu de activitate, limitele între care se desfășoară o activitate. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca acelea care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp eletromagnetic. 5. (Med.) fâșie de pânză sterilă care delimitează plaga operatorie. ◊ Câmp operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. 8. (Fil.) Câmp ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și ideilor delimitate istoric în interiorul cărora se elaborează o doctrină, o știință, o creație culturală etc. 9. (Inform.) Cea mai mică unitate dintr-un sistem bază de date care poate fi accesată. – Lat. campus.

CÂRNOSÍ1, cârnosesc, vb. IV. Tranz. A sfâșia pe cineva sau o bucată de carne. – Et. nec. Cf. c ă r n o s.

CENTÚRĂ, centuri, s. f. 1. Curea (lată) de piele, de pânză etc. cu care se încinge talia; cordon, cingătoare. ◊ Expr. Până la centură = (de la umeri) până la talie. ♦ Centură de campion = centură, panglică lată etc. cu care se încinge mijlocul câștigătorului unui campionat la box sau la lupte. Centură de gimnastică = cingătoare lată, folosită pentru a susține corpul la unele exerciții de gimnastică. Centură ortopedică = dispozitiv folosit în unele afecțiuni ale sistemului osos, pentru menținerea corpului în poziție corectă. Centură de salvare = echipament individual, de forma unui cordon lat, a unui pieptar etc., făcut din plăci de plută învelite în pânză, care servește la menținerea unui naufragiat la suprafața apei; colac de salvare. Centură de siguranță = echipament individual de protecție folosit de muncitorii care lucrează pe stâlpi la înălțime, constituit dintr-o cingătoare lată și o frânghie de susținere. ♦ (Mil.) Curea lată de piele (rar de pânză) care se pune în jurul taliei și de care se agață sabia, baioneta sau tocul pistolului; centiron. ♦ fâșie lată de pânză, de elastic, de material plastic etc. cu care se încinge abdomenul pentru a-l susține sau pentru a-l menține în poziție corectă. 2. (Anat.) Ansamblu osos prin care extremitățile se leagă de trunchi. ◊ Centură pelviană = centură formată din oasele coxale și care leagă membrele inferioare de trunchi. Centură scapulară = centură formată din clavicule și omoplați și care leagă membrele superioare de trunchi. 3. (Sport) Linie orizontală, imaginară, la nivelul ombilicului, care marchează limita sub care loviturile la box sunt nepermise de regulament. ♦ (La lupte) Procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile. 4. (Astron.; în sintagma) Centură de radiație = fiecare dintre zonele din jurul Pământului în care radiația corpusculară ionizantă este atât de intensă, încât prezintă nocivitate pentru cosmonauți. 5. (În sintagma) Centură de fortificații = linie de lucrări de apărare din beton armat și metal, construită în jurul unei localități. 6. Grindă orizontală rezemată pe toată lungimea ei pe zidurile unei clădiri, în vederea realizării legăturii dintre ziduri. 7. (Constr.) Brâu de beton pe care se fixează planșeul clădirilor. 8. fâșie continuă de tablă de oțel care formează bordajul unei nave. – Din fr. ceinture.

SPÂRCUÍ, spârcuiesc, vb. IV. Tranz. (înv. și reg.) A rupe în bucăți; a sfâșia, a sfârtica, a ciopârți. ♦ A distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. ♦ Refl. A evacua fecalele în mici cantități (și des). [Prez. ind. și: spârcui] – Spârc + suf. -ui.

SPINTECÁ, spíntec, vb. I. Tranz. 1. A despica cu un instrument ascuțit trupul (sau o parte a trupului) unei ființe, printr-o tăietură lungă și adâncă. ♦ Tranz. și refl. recipr. A (se) înjunghia, a (se) ucide (prin înjunghiere). ♦ A despica un material fibros, metalic etc. în lungul fibrelor, al direcției de orientare a cristalelor etc. 2. Fig. A străbate spațiul (cu iuțeală). 3. A sfâșia, a rupe (haine, stofe). – Lat. *expanticare (< pantex).

SPINTECÁT, -Ă, spintecați, -te, adj. Despicat, străpuns; înjunghiat; sfâșiat. ♦ Prevăzut cu o tăietură, cu o despicătură. – V. spinteca.

SPRÂNCEÁNĂ, sprâncene, s. f. 1. Fire de păr scurte și dese crescute în linie arcuită deasupra orbitei ochiului (pentru a împiedica scurgerea transpirației în ochi). ◊ Expr. A încreți (sau a încrunta) sprâncenele = a fi posomorât sau nemulțumit. A ridica sprâncenele (sau din sprâncene) = a privi mirat, a arăta surprindere, nedumerire sau nemulțumire. A se uita (sau a pândi) pe sub sprâncene = a se uita pe furiș. A alege pe (sau după) sprânceană = a alege ce e mai bun, mai prețios etc. A fi cu ochi și cu sprâncene = a fi prea exagerat, prea bătător la ochi, prea evident (pentru a putea fi tăgăduit). 2. Fig. Muchie, culme, creastă, coamă (de deal). 3. Fig. Margine, poală; fâșie (de lumină). [Var.: sprinceánă s. f.] – Probabil lat. *supercina (< supercilia + gena).

CINGĂTOÁRE, cingători, s. f. fâșie de pânză, de mătase, de piele etc. care servește cuiva la încins mijlocul. – [În]cinge + suf. -ătoare.

STEÁ, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = Luceafarul-de-dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea- de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asteroidea); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steáuă s. f.] - Lat. stella.

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a o acoperi) sau între alte două suprafețe de altă natură (pentru a le despărți). 2. fâșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. 3. Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește, sub forma unei pânze, între alte depozite. 4. Influență externă exercitată asupra unei limbi date. 5. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură socială. 6. fâșie de pământ, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fâșia de pământ împreună cu vegetația respectivă. 7. (Pop.) Culcuș, așternut pentru animale. 8. (Pop.) Pat, așternut pentru oameni. 9. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte; postament. 10. Patul puștii. [Pl.: (3) strate] – Lat. stratum.

CIUL, -Ă, ciuli, -e, adj. (Reg.; despre animale) Care are urechile anormal de mici; care care urechile sfâșiate, rupte; căruia îi lipsește o ureche sau ambele urechi, un corn sau ambele coarne. – Et. nec.

STRÂMTOÁRE, strâmtori, s. f. 1. Loc strâmt, îngust, între munți sau între dealuri; defileu, trecătoare. ♦ P. gener. Loc îngust. 2. fâșie îngustă de apă care leagă două mări sau oceane și se află între două porțiuni de uscat apropiate. 3. Faptul de a fi strâmt. 4. Fig. Situație grea, stânjenitoare (datorită lipsei de bani); încurcătură, jenă (financiară). – Strâmt + suf. -oare.

STRUJITÚRĂ, strujituri, s. f. (Pop.) fâșie, așchie de lemn sau de metal care cade în timpul prelucrării unui material la strung, cu rindeaua, cu barda etc. – Struji + suf. -tură.

COÁDĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. penduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea niciun plan, nicio ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

ISTM, istmuri, s. n. fâșie îngustă de pământ care leagă două continente sau o peninsulă de un continent și care separă două mări sau două golfuri. – Din fr. isthme, lat. isthmus.

RÁMĂ1, rame, s. f. 1. Cadru de lemn, de metal etc. în care se pune o fotografie, un tablou etc.; p. ext. tablou, fotografie înrămată. 2. Schelet de formă, mărimi și materiale diferite, în care se fixează ceva. 3. fâșie de piele flexibilă și groasă cusută pe marginea încălțămintei și servind la fixarea tălpii de față. – Din rus. rama. Cf. germ. Rahmen.

CORDÓN, cordoane, s. n. I. 1. Cingătoare (de material plastic, de panglică, de pânză, de piele etc.); centură, curea. ♦ Panglică lată de mătase purtată diagonal pe piept, de care sunt prinse anumite decorații înalte; gradul cel mai înalt al unei decorații. 2. (Geogr.; în sintagma) Cordon litoral = fâșie de uscat care desparte o lagună sau un liman de mare; săgeată litorală, perisip. 3. Ansamblu de fire electrice foarte flexibile, folosit în telefonie. 4. (Anat.; în sintagma) Cordon ombilical = ombilic. 5. Margine a unei monede cu grosimea mai mare decât partea centrală. II. 1. Șir de posturi militare însărcinate cu un serviciu de pază; linie compactă, formată de obicei din soldați care au ca sarcină să asigure ordinea în cazul unei afluențe de oameni. ◊ Cordon sanitar = ansamblul măsurilor de izolare la care este supusă o localitate sau o țară unde bântuie o boală molipsitoare; (concr.) patrulă sau grup de patrule care asigură această izolare. 2. (Înv.) Frontieră, graniță. – Din fr. cordon.

RĂSTÁV, răstavuri, s. n. I. (Reg.) 1. fâșie de pământ pe care se cultivă un singur fel de plante. 2. fâșie de pământ între două rânduri de semănături. II. Șină de fier dințată, care servește la fixarea formelor tipografice în rame. [Var.: ristáv s. n.] – Et. nec.

CRAVÁTĂ, cravate, s. f. Accesoriu al îmbrăcămintei (bărbătești), constând dintr-o fâșie îngustă de stofă, de mătase etc. care se înnoadă la gât și ale cărei capete sunt de obicei lăsate să atârne pe piept. ◊ (Ieșit din uz) Cravată roșie (sau de pionier) = bucată de țesătură de culoare roșie, de formă triunghiulară pe care o purtau la gât pionierii. – Din fr. cravate.

CRÂMPOȚÍ, crâmpoțesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A tăia, a rupe, a sfâșia în bucăți inegale; a ciopârți. ♦ A mânca fără rânduială, de ici de colo, câte puțin. – Din crâmpot (puțin folosit, „bucată”).

RĂZÓR1, răzoare, s. n. 1. fâșie îngustă de pământ nelucrat, servind drept hotar și potecă între două ogoare; hat. 2. Loc arat; ogor. 3. Strat de flori sau de legume în grădini; brazdă. 4. Cărăruie (într-o grădină). – Din bg. răzor.

CUREÁ, curele, s. f. 1. fâșie lungă din piele, cânepă, material plastic etc. cu numeroase întrebuințări; spec. o astfel de fâșie folosită pentru a lega, a strânge, a fixa ceva (în jurul mijlocului); cingătoare. ◊ Expr. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau curelele) = a avea curaj; a cuteza; a fi în stare (să...). 2. (În sintagma) Curea de transmisie = a) bandă de piele sau de pânză continuă, flexibilă și rezistentă, cu ajutorul căreia se poate transmite mișcarea de rotație și puterea corespunzătoare de la un scripete (sau un arbore) de mașină la altul; b) fig. ceea ce servește ca intermediar pentru a transmite ceva. 3. (Înv. și pop.) Măsură de lungime egală cu circa 16 picioare; p. ext. fâșie lungă și îngustă de pământ. – Lat. corrigia.

DÉLNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie. 2. (În Evul Mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului. Patru delnițe de fânaț. 3. (Înv. și pop.) fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. – Cf. ucr. d i 1’ n y c’ a.

DEMILITARIZÁT, -Ă, demilitarizați, -te, adj. (Despre țări, teritorii etc.) Care a fost lipsit de armată, de fortificații sau de industrie militară. ◊ Zonă demilitarizată = fâșie de teritoriu (de-a lungul graniței dintre două state) în care se interzice, prin convenții internaționale, să se construiască fortificații, instalații militare etc. sau să se țină forțe armate. – V. demilitariza.

RETRÁGERE, retrageri, s. f. Acțiunea de a (se) retrage și rezultatul ei. ◊ Retragere cu torțe = paradă sau manifestație făcută seara, cu făclii aprinse. ♦ Formă de acțiune de luptă constând în cedarea unei fâșii de teren pentru a scoate trupele proprii dintr-o situație nefavorabilă și în plasarea lor pe o poziție mai avantajoasă. ♦ Locul unde se izolează cineva; refugiu. – V. retrage.

DERMATÓM, dermatomuri, s. n. Instrument chirurgical cu care se taie fâșii subțiri de piele pentru transplantarea lor. – Din fr. dermatome.

DESPICÁ, despíc, vb. I. 1. Tranz. A tăia, a sparge de-a lungul, desfăcând în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A despica părul (sau firul) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, cu minuțiozitate exagerată. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) frânge, a (se) sfâșia. 2. Tranz. și refl. A (se) crăpa, a (se) spinteca (pe o anumită porțiune). ♦ Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. ♦ Tranz. (Rar) A despărți, a separa. 3. Tranz. A străbate de-a curmezișul (văzduhul, o mulțime compactă etc.). 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. – Lat. *despicare.

RÚPE, rup, vb. III. 1. Tranz. A distruge continuitatea unui material solid sub acțiunea unor solicitări mecanice; a despărți (intenționat) un obiect în două sau în mai multe bucăți. ◊ Expr. A rupe (sau refl.) a i se rupe (cuiva) inima (sau sufletul, rărunchii) = a produce (cuiva) sau a simți o mare durere. ♦ A(-și) fractura o mână, un picior etc. ◊ Expr. A-și rupe picioarele = a umbla mult (fără folos). A-și rupe gâtul = a-și pierde viața, cinstea, averea. A-și rupe pieptul = a-și obosi plămânii (vorbind sau cântând prea mult). ♦ A întrerupe, a curma tăcerea, relațiile cu cineva. ◊ Expr. A o rupe cu cineva sau cu ceva = a pune capăt unui obicei, unui sistem, unei atitudini sau legături. A rupe prețul (sau târgul) = a ajunge la învoială după o tocmeală îndelungată. 2. Tranz. A distruge un obiect prin întrebuințare. 3. Tranz. (Adesea fig.) A distruge un obiect prin sfărâmare, spargere etc. Apele rup stăvilarele.Expr. A rupe frontul = a străpunge linia de apărare a inamicului. 4. Tranz. A sfâșia un lucru smulgând bucăți din acesta. ♦ A sfâșia un animal sau un om. ♦ A zdrobi, a strivi. 5. Tranz. A smulge. ◊ Expr. A rupe cuiva urechile = a pedepsi pe cineva trăgându-l de urechi. A-și rupe de la gură = a se lipsi de strictul necesar în folosul altcuiva. ♦ A culege flori, fructe etc. ♦ A obține (cu greu) o sumă de bani. 6. Refl. și tranz. A (se) depărta, a (se) desprinde de cineva sau de ceva. Se rupseră din grămadă.Refl. (Despre grupuri, colectivități) A se împrăștia. ◊ Expr. (Tranz.) A rupe rândurile = (despre un grup de oameni) a fugi, stricând ordinea unui șir aliniat. A o rupe la (sau de) fugă (rar, la goană, la sănătoasa sau de-a fuga) = a o lua la fugă. ♦ Tranz. A-și deschide (cu efort) drum de trecere. 7. Tranz. Fig. A se exprima cu greu într-o limbă străină, a ști foarte puțin o limbă străină. [Var.: (reg.) rúmpe vb. III] – Lat. rumpĕre.

RUPTÚRĂ, rupturi, s. f. 1. Faptul de a se rupe; întrerupere a continuității materiei. ♦ Încetare a unei acțiuni, a unor raporturi, a relațiilor, a colaborării dintre oameni. 2. Loc în care un obiect este rupt; sfâșietură, spărtură, gaură. ♦ Locul unde un teren este rupt de ape, de puhoaie. ◊ Ruptură de pantă = loc în care pornește brusc panta unui deal sau a unui munte. 3. Bucată ruptă din ceva. ♦ Zdreanță, cârpă. – Rupt2 + suf. -ură.

PÁLĂ1, pale, s. f. 1. Cantitate de fân, de paie etc. cât se taie dintr-o singură mișcare de tragere cu coasa sau care poate fi luată o dată cu furca; p. ext. grămadă (mică) de fân, de paie etc. 2. P. ext. Strat, pătură din ceva; fâșie, șuviță. ♦ Undă, adiere, suflare. Pală de vânt. Pală de ceață.Cf. alb. palë.

PANGLÍCĂ, panglici, s. f. 1. fâșie îngustă de bumbac, de mătase, de catifea etc., folosită mai ales ca podoabă (la îmbrăcămintea feminină). ♦ fâșie îngustă de bumbac sau de mătase îmbibată cu tuș, folosită la mașina de scris. 2. Bandă de pânză, de mușama sau de metal divizată în centimetri, care servește la măsurarea distanțelor. 3. Obiect flexibil de metal sau de alt material, având grosime și lățime mică în raport cu lungimea; bandă. 4. (Zool.; pop.) Tenie. [Var.: (reg.) pándlică, pámblică s. f.] – Din magh. pántlika.

PANÓU, panouri, s. n. 1. Planșă de lemn, de carton etc. de mărimi variate, pe care se lipesc afișe, se scriu lozinci etc. ◊ (Ieșit din uz) Panou de onoare = panou pe care erau prezentate persoane evidențiate în muncă. 2. Porțiune (plană) din suprafața unei construcții sau a unui element de construcție, limitată de rest prin fâșii de altă culoare, cu alt aspect, din alt material etc. ◊ Panou de comandă = placă de marmură, de bachelită etc. pe care sunt centralizate toate dispozitivele de comandă și de măsură ale unei mașini, ale unei uzine, ale unui vapor etc.; tablou de comandă. 3. Placă de lemn pe care este fixat coșul la jocul de bachet. 4. (în sintagma) Panou de tragere (sau de tir) = pânză întinsă pe un cadru de lemn, pe care sunt trasate cercuri concentrice sau diverse figuri, folosită ca țintă la exercițiile sau la concursurile de tragere. 5. Element de construcție în formă de perete plin sau constituit din arce, cu grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni, folosit la căptușirea unor elemente de construcție, la susținerea unor aparate, la asamblarea cu alte elemente asemănătoare pentru a forma o piesă, un dispozitiv, o construcție, un sistem tehnic etc. – Din fr. panneau.

JIRÉBIE2, jirebii, s. f. (Reg.) Bucată, fâșie îngustă de pământ. – Din ucr. žerebij.

LACERÁ, lacerez, vb. I. Tranz. (Livr.) A sfâșia, a rupe în bucăți. – Din fr. lacérer.

LAGÚNĂ, lagune, s. f. Porțiune din bazinul unei mări sau al unui ocean separată aproape complet de rest printr-o fâșie îngustă de pământ. – Din it. laguna.

LÁMPAS, lampasuri, s. n. fâșie îngustă de postav, panglică sau șnur cusută pe latura exterioară, în lungimea pantalonilor, la unele uniforme; vipușcă. [Acc. și: lampás] – Din rus. lampas.

LATICLÁVĂ, laticlave, s. f. fâșie lată de purpură care împodobea tunica senatorilor romani. – Din fr. laticlave.

LẤNĂ, (3) lânuri, s. f. 1. Părul lung și moale care acoperă corpul unor animale, mai ales al oilor, și care se prelucrează pentru obținerea de fibre. ♦ Cantitate de lână (1) scoasă la o tunsoare de pe o oaie. 2. (în sens larg) Fibră naturală de origine animală, cu proprietăți textile, folosită la fabricarea și confecționarea țesăturilor, a tricotajelor și a pâslelor. ◊ Loc. adj. Lână în lână = a) (despre țesături) care are urzeala și bătătura din lână; b) fig. de calitate superioară; veritabil, autentic. ♦ Lână artificială = fibră textilă obținută din cazeină, având aspectul și unele proprietăți asemănătoare cu lâna (2). Lână regenerată = fibră provenită din zdrențe de stofe și tricoturi, din rebuturi și deșeuri de fabricație, prin a căror destrămare și cardare, în amestec cu lâna obișnuită, se obțin țesături și pâsle. 3. (La pl.) Varietăți de lână (2); obiecte de lână. 4. (În sintagma) Lână de lemn = produs constituit din fâșii subțiri de lemn uscat, tăiat în mașini speciale, folosit la fabricarea plăcilor ușoare de construcție, ca material izolant, în tapițerie, pentru ambalaje etc.- Lat. lana.

DÚNGĂ, dungi, s. f. 1. Linie vizibilă pe un fond de altă culoare. ♦ fâșie, dâră. ♦ Cută, încrețitură, zbârcitură a pielii (de pe obraz). 2. Muchie a unui lemn cioplit. ♦ Dunga pantalonului = muchie făcută cu fierul de călcat în lungul pantalonului, în față și în spate. 3. Margine a unor obiecte sau a unor construcții. ♦ Spec. Marginea neascuțită a unor instrumente tăioase. 4. Parte laterală a unui lucru; latură, coastă. ◊ Loc. adv. În dungă = dintr-o parte, într-o parte. ◊ Expr. (Fam.) A fi într-o dungă = a fi nebun, țicnit. A trage clopotul într-o dungă = a trage clopotul izbind limba de o singură parte a lui (pentru a anunța un deces, o alarmă etc.). – Din sl. donga.

LEUCOPLÁST, leucoplaste, s. n. fâșie de pânză acoperită cu o substanță adezivă, folosită la fixarea pe piele a pansamentelor. [Pr.: le-u-.Pl. și: leucoplasturi] – Din germ. Leukoplast, fr. leucoplaste.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânza etc, lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba- peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

LIZIÉRĂ, liziere, s. f. 1. Zonă de interferență la marginea pădurii cu terenul neîmpădurit. 2. fâșie îngustă de stofă, de mătase etc. aplicată ca garnitură la cusăturile sau la îndoiturile unui obiect de îmbrăcăminte. 3. Margine longitudinală a unei bucăți de țesătură, pe care se imprimă marca fabricii și calitatea țesăturii. [Pr.: -zi-e-] – Din fr. lisière.

PÁSĂ, pase, s. f. 1. (Sport) Transmitere a mingii către un coechipier. 2. Fiecare dintre mișcările făcute cu mâna de cel care hipnotizează pe cineva. 3. Miză pe care trebuie să o depună jucătorii de cărți la fiecare nou tur. ♦ (Rar) Tur la unele jocuri de cărți. ◊ Expr. A avea (sau a fi în) pasă bună (sau proastă) = a avea noroc (sau ghinion) la jocul de cărți; a trece prin împrejurări favorabile (sau nefavorabile); a-i reuși (sau a nu-i reuși) cuiva ceva. 4. (Nav.) fâșie de apă indicată navigației într-o zonă cu stânci, bancuri, mine etc. 5. (Tehn.) Trecere a metalului de forjat în tiparele sau în matrițele care îl fasonează. – Din fr. passe, engl. pass.

PASPOÁL, paspoaluri, s. n. Șiret (lat) sau fâșie îngustă de stofa, de mătase etc. aplicată ca garnitură la rochii, de-a lungul unei cusături, a unui buzunar etc. ♦ Bandă, de obicei din piele sau din material plastic, fixată la unele fețe de pantofi sau la diferite obiecte de marochinărie pentru a le întări marginile sau pentru a ascunde unele cusături și a crea un efect decorativ. [Pl. și: paspoale] – Din fr. passepoil.

EȘÁRFĂ, eșarfe, s. f. 1. fâșie de lână, de mătase etc. care se înfășoară în jurul gâtului (mai ales de femei) ca podoabă. 2. fâșie de stofă sau de mătase purtată în diagonală pe piept sau ca un brâu, semn al unei funcții (înalte) sau al unei demnități. 3. Bandă de stofă, de pânză etc. care se poartă pe după gât ca să susțină o mână bandajată sau fracturată. [Var.: eșárpă s. f.] – Din fr. écharpe.

ETÓLĂ, etole, s. f. 1. Podoabă alcătuită dintr-o fâșie de lână sau de mătase ornamentată cu o cruce, purtată de preoții catolici în timpul serviciului religios. 2. fâșie lată de blană, purtată de femei în jurul gâtului sau al umerilor. – Din fr. étole.

PATRAFÍR, patrafire, s. n. Obiect din odăjdiile bisericești, în formă de fâșie lungă de stofă, de mătase etc., pe care sunt brodate motive religioase, purtat de preoți peste stihar, când oficiază. [Var.: epitrahíl, (înv.) patrahíl, patrahír s. n.] – Din sl. petrahilŭ, ngr. epitrahílion.

PÁZIE, păzii, s. f. Scândură (ornamentală) așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora. ♦ Marginea verticală a unui cofraj. ♦ fâșie de tablă așezată la intersecția unei învelitori cu un zid, pentru a împiedica pătrunderea apei prin rostul de la intersecție. – Cf. p ă z i.

PĂMĂTÚF, pămătufuri, s. n. Mănunchi făcut din fire de păr, din pene, din fâșii de pânză etc. prinse de un mâner și având diferite întrebuințări. – Din sl. *pometuhŭ.

FÁCHIE, fachii, s. f. (Rar) Făclie alcătuită dintr-un mănunchi de stuf uscat sau de fâșii de lemn, unse cu un material inflamabil. – Lat. fac(u)la.

FALBALÁ, falbalale, s. f. (Înv.) fâșie mai lată (de stofă, dantelă etc.) care împodobea de jur împrejur partea de jos a unei rochii. – Din fr. falbala.

FALÉZĂ, faleze, s. f. 1. Mal înalt și abrupt al unei mări sau al unui lac. 2. fâșie de teren special amenajată pentru plimbare de-a lungul unei faleze (1). – Din fr. falaise.

PÂRÂITOÁRE, pârăitori, s. f. 1. Aparat rudimentar de lemn prevăzut cu aripioare, care, mișcate de vânt, produc un zgomot strident și alungă păsările din semănături, livezi, vii etc.; zbârnâitoare. 2. fâșie de hârtie care se leagă de cele două capete de sus ale spetezelor zmeului și care, la înălțarea acestuia, produce un pârâit puternic; zbârnâitoare. 3. Specie de lăcustă de culoare cafenie sau neagră, care, în timpul zborului, produce un fel de pârâituri (Psophus stridulus). [Pr.: -râ-i-.Var.: pârăitoáre s. f.] – Pârâi + suf. -toare.

FÁȘĂ, feșe, s. f. 1. Bucată lungă și îngustă de pânză cu care se înfășoară strâns copiii mici, peste scutece. ◊ Expr. Din (sau în) fașă = (de) pe vremea când era copil mic; p. ext. de când se știe, de la început. Abia ieșit din fașă = foarte tânăr. 2. fâșie lungă și îngustă de tifon cu care se bandajează rănile. [Pl. și: feși] – Lat. fascia.

FĂȘÍE s. f. v. fâșie.

FÂȘÂÍ, fấșâi, vb. IV. Intranz. A produce zgomotul caracteristic frunzelor mișcate de vânt, al hârtiei răsfoite, al mișcării unei țesături de mătase etc. [Var.: fâșăí, fâșií vb. IV] – Fâș1 + suf. -âi.

FÂȘÂÍT s. n. Faptul de a fâșâi; zgomot produs de frunzele mișcate de vânt, de iarba tăiată de coasă, de hârtia răsfoită, de mișcarea unei țesături de mătase; fâșâitură. [Var.: fâșiít s. n.] – V. fâșâi.

PERDEÁ, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat dintr-un material textil care se atârnă la ferestre și la uși pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru a opri vederea din afară, în scop decorativ etc. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) în mod discret, indirect, pe ocolite. Fără perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) pe față, fără înconjur, în mod necuviincios, trivial. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe un lucru. A(-i) pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile așa cum sunt; a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. ♦ Obiect confecționat din șiraguri lungi și dese de mărgele atârnate în deschizătura unei intrări, în loc de ușă. ♦ Spec. (înv.) Draperia de la ușa de intrare în camera domnitorului sau a vizirului; p. ext. intrare; anticameră. ♦ Spec. (înv.) Cortină. ♦ P. anal. Ceea ce acoperă vederea ca o perdea (1); fig. ceea ce împiedică înțelegerea unui lucru. 2. Șir de arbori sădiți în linie dreaptă, de obicei cu scopul de a proteja culturile (împotriva vântului); p. ext. fâșie de pădure.(Pop.) Adăpost (de iarnă) pentru oi. ♦ Adăpost (de trestie) făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med.; pop.) Cataractă; leucom. – Din tc. perde.

FÂȘÂITÚRĂ, fâșâituri, s. f. Fâșâit. [Pr.: -șâ-i-.Var.: fâșiitúră s. f.] – Fâșâi + suf. -tură.

FÂȘÍE, fâșii, s. f. 1. Bucată lungă și îngustă (de material textil, de piele etc.), tăiată sau ruptă dintr-o bucată mai mare. 2. Suprafață lungă și îngustă de teren. [Var.: fășíe s. f.] – Fașă + suf. -ie.

FÂȘIÍ vb. IV v. fâșâi.

FÂȘIÍT s. n. v. fâșâit.

FÂȘIITÚRĂ s. f. v. fâșâitură.

FÂȘIOÁRĂ, fâșioare, s. f. Diminutiv al lui fâșie. [Pr.: -și-oa-] – fâșie + suf. -ioară.

PERISÍP, perisipuri, s. n. fâșie îngustă de pământ pe malul mării, formată prin acumularea aluviunilor, care închide un liman sau o lagună. – Et. nec.

FERFENIȚÍ, ferfenițesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Pop. și fam.) A (se) zdrențui, a (se) sfâșia. [Var.: ferfenițá vb. I] – Din ferfeniță.

FERFENIȚÍT2, -Ă, ferfenițiți, -te, adj. (Pop. și fam.) Sfâșiat în bucăți, zdrențuit; ferfenițos. – V. ferfeniți.

PETÍC, petice, s. n. 1. fâșie (nu prea mare) tăiată, ruptă sau rămasă dintr-o țesătură, dintr-o bucată de piele, dintr-o hârtie etc.; spec. bucată dintr-un material cu care se repară, prin aplicare și coasere sau lipire, obiecte de stofă, de piele etc. rupte sau găurite. ◊ Expr. Și-a găsit sacul peticul sau cam e sacul, și peticul, se spune despre două persoane asociate care au aceleași cusururi. (A nu se mai ține) petic de petic, (se spune despre) haine foarte zdrențuite. A-și da în petic = a-și da pe față, a-și arăta, fără voie, anumite cusururi. 2. Suprafață mică de teren (cultivabil). 3. P. anal. Bucată, porțiune mică din ceva (în raport cu întregul). Se vede ici-colo câte un petic de zăpadă. [Var.: pétec s. n.] – Cf. lat. pittacium.

PETICÍT2, -Ă, peticiți, -te, adj. 1. Care este cârpit cu petice (1); plin de petice.Rupt în bucăți; sfâșiat, zdrențuit. [Var.: petecít, -ă adj.] – V. petici.

PÍSTĂ, piste, s. f. 1. fâșie de teren amenajată ca drum și rezervată unei circulații speciale. ♦ fâșie de teren (circulară, ovală etc.) amenajată pentru întreceri sau antrenamente sportive. ♦ Teren amenajat pentru rularea avioanelor la decolare și la aterizare. ♦ Loc rezervat pentru dans într-un local public. 2. Fig. Făgaș, cale, curs; direcție. 3. (Adesea determinat prin „sonoră”) fâșie de la marginea peliculei cinematografice, fâșie a unei benzi de magnetofon etc. pe care este făcută înregistrarea sonoră. – Din fr. piste, it. pista.

FIȘTÉICĂ, fișteici, s. f. (Reg.) Bucată de pământ lungă și îngustă; fâșie de pământ (arabil). – Et. nec.

PLATBÁNDĂ, platbande, s. f. 1. Traversă sau grindă orizontală, formată dintr-o bucată de piatră sau din mai multe bucăți apropiate. 2. fâșie îngustă de teren, de obicei plantată cu iarbă, cu flori sau cu arbuști, care mărginește despărțiturile unei grădini. 3. (Tehn.) Semifabricat de oțel sub formă de fâșie. – Din fr. plate-bande.

FULÁR, fulare, s. n. 1. fâșie dreptunghiulară dintr-o țesătură sau dintr-o împletitură de lână, de mătase etc., care se poartă în jurul gâtului. 2. Țesătură ușoară de mătase pentru rochii, cravate etc. – Din fr. foulard.

FÚNDĂ, funde, s. f. Nod în forma aripilor unui fluture, făcut dintr-o fâșie de mătase, de pânză etc. și servind ca podoabă; p. ext. panglică. – Din ngr. fúnda.

POMNEÁTĂ, pomnete, s. f. 1. (Pop.) Șervet, batistă sau fâșie de pânză albă, având legate la un capăt un ban, iar la celălalt o lumânare, care se pune în mâna mortului sau se împarte celor care iau parte la înmormântare. 2. (Reg.) Colac (împletit) care se dă de pomană la înmormântări. [Var.: (reg.) pomeneátă s. f.] – Din sl. pamĭatŭ.

FÚNIE, funii, s. f. 1. Frânghie1. ◊ Funie de ceapă (sau de usturoi) = împletitură, cunună de ceapă sau de usturoi. ◊ Expr. Drept ca funia în traistă (sau în sac) = strâmb, răsucit; fig. nedrept, necinstit. A vorbi de funie în casa spânzuratului = a vorbi despre un lucru care poate supăra pe cineva dintre cei de față, dacă este interpretat ca o aluzie la el. A (i) se apropia sau a-i ajunge (cuiva), a i se strânge funia de (sau la) par, se spune despre cei ajunși într-o situație extrem de dificilă. A juca pe funie = a umbla pe funie, făcând diferite figuri; fig. a fi abil, dibaci. 2. Veche unitate de măsură de lungime (a cărei valoare a variat după epoci) cu care se măsura pământul. 3. (În sintagma) Funie de moșie (sau de pământ) = suprafață de teren de dimensiuni reduse, având de obicei forma unei fâșii înguste. 4. Împletitură din paie sau din talaș, utilizată la confecționarea miezurilor lungi la formele pentru turnare. – Lat. funis.

PRÁFTORIȚĂ, praftorițe, s. f. (Pop.) Pămătuf din păr, din zdrențe, din fâșii de rafie etc., fixat într-o coadă lungă, folosit pentru a scoate spuza din cuptorul de pâine, în fierărie, pentru a stropi cărbunii încinși etc.; praftură. ◊ Expr. (Fam.) A(-i) da cu praftorița = a) a vorbi mult, a trăncăni; b) a supăra pe cineva prin aluzii jignitoare. – Praftură + suf. -iță.

PRÁȘTIE, praștii, s. f. 1. Veche armă de luptă formată dintr-o bucată de piele legată cu două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-una sau două fâșii de elastic la capătul cărora se leagă o bucată de piele, de cârpă etc. în care se pune o pietricică spre a fi aruncată. ◊ Loc adj. Ca din praștie = repede, cu viteză; în mod violent. 2. Aruncătură cu praștia (1); distanța pe care o străbate o piatră azvârlită cu praștia. A Expr. Ca de o praștie sau cât dai (sau ajungi) cu praștia = la o distanță relativ mică. 3. Frânghie, funie care se leagă de leucă ori de capătul osiei unei căruțe și de care se prinde un cal lăturaș. A Cal de praștie = cal lăturaș. ◊ Expr. (Reg.) A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru; a se apuca cu hotărâre de treabă; a-și găsi un rost. A Frânghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊ Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținându-l de o frânghie și făcându-l să alerge în cerc. – Din sl. prašta.

GEÁNĂ, gene, s. f. 1. Fiecare dintre firișoarele de păr de pe marginea unei pleoape. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) ochii (sau pleoapele) în gene (sau geană-n geană), se spune despre o persoană care este gata să ațipească, să adoarmă. A privi printre gene = a privi cu ochii întredeschiși. 2. (Înv.) Pleoapă (a ochiului). 3. Fig. Dungă, fâșie îngustă de lumină; fâșie de deal, de nor etc. luminată. – Lat. *genna (= gena „obraz, pleoapă”).

GHÉTRĂ, ghetre, s. f. 1. Învelitoare de postav, de fetru etc. care acoperă glezna și partea de deasupra a încălțămintei bărbătești. 2. fâșie de piele care servește la protecția gleznei muncitorilor metalurgiști, în timpul lucrului. – Din fr. guêtre.

PROMONTÓRIU, promontorii, s. n. fâșie de pământ înaltă și stâncoasă care înaintează în mare sau în ocean. – Din lat. promontorium, fr. promontoire.

GÚLER, gulere, s. n. 1. Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte care acoperă de jur-împrejur gâtul sau cu care se termină o haină la gât. ◊ Expr. A lua (sau a apuca pe cineva) de guler = a) a prinde, a duce etc. (pe cineva) cu forța; b) a cere cuiva socoteală pentru cele făcute. ♦ fâșie de pânză, de obicei scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de cămașă. 2. Spumă care se formează la gura paharului de bere. 3. Porțiune dintr-o piesă cilindrică, conică etc. cu diametrul mai mare decât restul piesei. – Din magh. gallér.

GÚMĂ, gume, s. f. 1. Substanță vâscoasă, secretată de unele plante sau obținută pe cale sintetică, având proprietatea de a se întări în contact cu aerul, folosită în industrie. ◊ Gumă arabică v. arabic. 2. (Pop.) Șiret elastic sau fâșie elastică fabricate din gumă (1); elastic. 3. Mic obiect de cauciuc folosit la ștergerea urmelor de creion sau de cerneală de pe hârtie; radieră. 4. (În sintagma) Gumă de mestecat = pastă de mestecat, aromatizată, obținută din gumă (1). – După fr. gomme, it. gomma. Cf. lat. gummi, germ. Gummi.

HAT, haturi, s. n. fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor1, hotar. ◊ Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (Reg.) Câmp nelucrat; pârloagă, țelină2. – Cf. ucr. hat „zăgaz”.

HĂRTĂNÍ, hărtănesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) face bucăți; a (se) ferfeniți, a (se) sfâșia, a (se) zdrențui. – Din hartan.

HĂRTĂNÍT, -Ă, hărtăniți,-te, adj. (Pop.) 1. Care este făcut bucăți; ferfenițit2, sfâșiat, zdrențuit. 2. (Rar) Îmbrăcat în haine zdrențăroase; zdrențuit. – V. hărtăni.

NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel. ◊ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersecție a două sau a mai multor căi de comunicație având direcții diferite. ♦ Nod de cale ferată = punct de intersecție a cel puțin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalații speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea și descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. ♦ Loc de legătură, de întretăiere, de întâlnire a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei construcții etc. 2. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) (cuiva) nod în papură = a căuta sau a găsi cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovăți pe nedrept. ♦ Porțiune mică, rotundă, compactă, foarte tare într-o bucată de lemn, într-o scândură reprezentând locul de ramificație a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită față de rest. 3. (Înv. și pop.) Articulație, încheietură (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = mărul lui Adam. Nodul vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator și a cărui lezare are ca urmare moartea imediată prin oprirea respirației. 5. Umflătură, tumoare, nodozitate, gâlcă rezultată dintr-o stare patologică. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispuși atomii, moleculele unei rețele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde staționare în care amplitudinea oscilației are mereu o valoare nulă. 8. Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafață sunt așezate o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzație de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a putea spune nimic); b) a mânca în silă, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esențial de care depinde soluționarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsă pentru soluționarea unei probleme, ◊ Nod gordian = problemă foarte grea sau cu neputință de rezolvat. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi o altă soluție. ◊ Moment culminant în desfășurarea acțiunii unei opere literare. 12. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. – Lat. nodus.

MARÁMĂ, marame, s. f. fâșie lungă de voal fin, cu care își acoperă capul femeile de la țară când se îmbracă în costum național (lăsând capetele să atârne până aproape de pământ); ștergar (2). [Var.: mahrámă s. f.] – Din tc. mahrama.

MÂNCÁ, mănấnc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură și a-l înghiți; a folosi în alimentație, a consuma. ◊ Expr. A (nu) avea ce mânca = a (nu) avea din ce trăi. A mânca pâinea cuiva = a fi în slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi întreținut de cineva. A (nu mai) mânca (pâine și sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) conviețui cu cineva; a (nu) se (mai) afla în raporturi intime sau prietenești cu cineva. A-și mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgârcit. A mânca rahat = a minți; a bârfi, a cleveti. A-i mânca (cuiva) rațele (sau câinii) din traistă (sau din buzunar) = a) a fi mic de statură; b) a fi bleg, prost. (Parcă) a mâncat laur, se spune despre cineva care (parcă) și-a pierdut mințile. A-i mânca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede că tot ce zboară se mănâncă = a fi naiv, credul; a-și face iluzii. (Pop.) Mănâncă-l fript sau mănânc-o friptă, se spune pentru a exprima disprețul față de cineva sau de ceva, precum și renunțarea la un anumit lucru. A mânca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A mânca foc (sau jăratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A mânca (cuiva sau a-și mânca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețile etc.) = a(-și) irosi, a(-și) distruge viața, tinerețea etc. A-i mânca sufletul (cuiva) = a supăra, a necăji, a chinui (pe cineva) peste măsură. A mânca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-și mânca credința (sau omenia, lefteria) = a-și pierde prestigiul, cinstea, creditul. A mânca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare plăcere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent și drăgăstos. Să-l (sau s-o) mănânci din ochi (nu alta), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare, iubită. A mânca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare poftă (la ceva). (Pop.) Mânca-ți-aș ochii sau mânca-te-aș, se spune pentru a-și exprima afecțiunea față de persoana căreia i se adresează (căutând să-i câștige bunăvoința). A mânca bătaie (sau trânteală, chelfăneală etc.) = a fi bătut de cineva; p. ext. a fi învins (într-o luptă, într-o competiție, la un joc de societate etc.). A mânca (o) săpuneală (sau papară) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mâncând pământul sau a mânca pământul fugind (sau alergând) = a fugi foarte repede, în graba mare. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trăi din... ♦ Fig. A lua, a-și însuși (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmăni pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a pătimi, a îndura, a înghiți. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre animale și despre păsări sălbatice) A rupe prada în bucăți, a sfâșia (și a devora). ◊ Expr. A mânca carne de om = (despre oameni) a fi rău, crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenți fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre părți ale corpului) A produce o senzație de mâncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mânca (pe cineva) spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar vrea să fie bătut. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef să bată pe cineva. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma dreaptă = a avea o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma stângă = a avea o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mânca (pe cineva) tălpile = a nu avea astâmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece. Te mănâncă cojocul = nu te astâmperi, nu te potolești, vrei să te bat; cauți bătaie. (Pop.) A-l mânca (pe cineva) să... = a simți impulsul, îndemnul irezistibil să... a fi tentat să... 5. A roade cu dinții un lucru necomestibil, a-și înfige dinții într-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face pe cineva să sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rău (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dușmăni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. – Lat. manducare.

MOLETIÉRĂ, moletiere, s. f. (Astăzi rar) Obiect de îmbrăcăminte militară format dintr-o fâșie de stofă, cu care se înfășoară pulpa piciorului, peste pantalon, de la gleznă până sub genunchi. [Pr.: -ti-e-] – Din fr. molletière.