Am găsit 168 de definiții care conțin toate cuvintele aristocrat sau forme flexionare ale acestora:

BOIÉR, boieri, s. m. 1. Mare stăpân de pământ (care deținea, uneori, și o funcție înaltă în stat); persoană din aristocrația feudală; nobil; p. ext. stăpân. ♦ (Fam.) Persoană cu atitudini, obiceiuri sau pretenții de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalând cu „domnule”), adresat persoanelor înstărite, celor cu funcții administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).


GENTILÓM, gentilomi, s. m. (în societatea feudală apuseană) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr. gentilhomme.

HANẤMĂ, hanâme, s. f. (Înv.) Femeie din aristocrația turcă. – Din tc. hanem.

MATROÁNĂ s. f. femeie căsătorită în aristocrația romană. ◊ (ir.) femeie matură, respectabilă. (< lat., it. matrona, fr. matrone)

MASCARÁDĂ s. f. 1. mascare, deghizare; ceată de oameni mascați. 2. (fig.) înscenare, prefăcătorie. 3. gen de divertisment de origine italiană, cu caracter aristocrat, în care subiectele, mitologice sau alegorice, interpretate de persoane mascate, erau acompaniate de muzică și dans; versurile corespunzătoare. (< fr. mascarade)

ICONOCLÁSM s. n. Mișcare socială, politică și religioasă din sec. VIII-IX, în Imperiul Bizantin, care, sub forma luptei împotriva cultului icoanelor, a fost îndreptată împotriva aristocrației laice și ecleziastice. – Din fr. iconoclasme.

JUR-FIX s. n. Zi de primire la unele familii (aristocrate); petrecere care avea loc într-o astfel de zi. – Din fr. jour fixe.

ÁRBORE, arbori, s. m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ◊ Compuse: arbore-de-cacao = plantă lemnoasă specifică zonei tropicale, cultivată pentru semințele ei comestibile (Theobroma cacao); arbore-de-cafea = plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Africii și Asiei, cultivată pentru semințele ei comestibile (Coffea arabica); arbore-de-cauciuc = plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cauciucul natural (Hevea brasiliensis); arbore-de-pâine = plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și foarte groasă, al cărei fruct sferic, cu gust de pâine, se consumă fiert sau copt (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ originar din Extremul Orient, înalt și foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. ♦ Arbore genealogic = reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri) înfățișând filiația și gradul de înrudire ale membrilor unei familii(aristocratice). 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. (Mar.; în sintagma) Arbore mic = trinchet. 4. (Rar) Catarg. [Var.: árbor s. m.] – Lat. arbor, -is.

ARISTOCRÁTIC, -Ă, aristocratici, -ce, adj. Care aparține aristocrației, propriu aristocrației; aristocrat. – Din fr. aristocratique.

LACHÉU, lachei, s. m. 1. Servitor în casele aristocrate îmbrăcat în livrea; fecior, valet. 2. Fig. Persoană slugarnică, servilă. – Din fr. laquais.

NOBILÍME s. f. (În unele țări, și în epoca modernă) 1. Categorie socială cuprinzând (în societatea medievală) pe posesorii de feude și de titluri ereditare sau pe foștii feudali și pe descendenții lor, care au păstrat unele privilegii de castă; aristocrație, noblețe (2). ♦ Nobilii dintr-o epocă, dintr-o regiune, dintr-o localitate. 2. (Rar) Noblețe (1). – Nobil + suf. -ime.

PATRICIÁN, -Ă, patricieni, -e, subst. 1. S. m. și f. (În Roma antică) Membru al comunității gentilice, iar mai târziu al aristocrației gentilice, care se bucura de toate drepturile și privilegiile; patriciu (2); p. gener. nobil, senior, aristocrat. ♦ (Adjectival) Care aparține patricienilor (1), privitor la patricieni, de patricieni; p. gener. de origine nobilă, aristocratică; cu purtări, gesturi etc. distinse. 2. S. m. Cârnat preparat din carne de vită tocată, cu condimente, care se consumă fript pe grătar. [Pr.: -ci-an] – Din fr. patricien.

PATRÍCIU, patricii, s. m. 1. Titlu nobiliar, instituit în Imperiul Roman de către Constantin cel Mare, păstrat și în Imperiul Bizantin; persoană care avea acest titlu. 2. (Înv.) Patrician (1); p. gener. nobil, aristocrat. – Din lat. patricius.

JUR-FÍX s. n. zi de primire la familiile aristocratice; petrecere care are loc într-o astfel de zi. (< fr. jour-fixe)

ANTIARISTOCRÁTIC, -Ă, antiaristocratici, -ce, adj. (Despre atitudini, manifestări etc.) Care este împotriva aristocratismului sau aristocrației. [Pr.: -ti-a] – Din fr. antiaristocratique.

ARISTOCRÁT, -Ă, aristocrați, -te, s. m. și f. Persoană care aparține aristocrației; p. ext. nobil. ♦ (Adjectival) Aristocratic. – Din fr. aristocrate.

ARISTOCRATÍSM s. n. Atitudine, concepție aristocratică. – aristocrat + suf. -ism.

ARISTOCRAȚÍE, aristocrații, s. f. Pătură a unei clase sociale sau a unui grup social care se bucură de mari privilegii, datorate originii, bogăției și poziției sale sociale; p. gener. (în orânduirea sclavagistă) clasă socială dominantă, formată din marii posesori de pământ și de sclavi; (în orânduirea feudală) clasă socială dominantă a nobililor. – Din fr. aristocratie.

OPTIMÁT, optimați, s. m. (Înv.) Nobil, aristocrat (la romani). – Din lat. optimas, -atis.

EUPATRÍD, eupatrizi, s. m. Membru al aristocrației gentilice în Atica. [Pr.: e-u-] – Din fr. eupatrides.

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. Termen de politețe pentru o femeie căsătorită. ◊ Doamnă de onoare = femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ Soție. ♦ Spec. Soție a unui domnitor sau a unui boier. ♦ Stăpână a unei case, a unei gospodării. 2. Compus: (Bot.; pop.) doamnă-mare sau doamna-codrului = mătrăgună. – Lat. dom(i)na.

DÓGE, dogi, s. m. Titlu purtat de conducătorii politici ai unora dintre vechile republici aristocratice italiene; persoană care avea acest titlu. – Din it. doge.

DOMNIȘOÁRĂ, domnișoare, s. f. Termen de politețe pentru o fată (sau o femeie nemăritată); duduie. ◊ Domnișoară de onoare = a) fată tânără care însoțește mireasa la cununie; b) fată (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ (Fam.) Fiică. – Doamnă + suf. -ișoară.

TARABÓSTES s. m. pl. Denumire dată (de latini) aristocraților geto-daci; pileați. – Cuv.lat.

HETAIRÍE s. f. 1. (în Grecia antică) asociație aristocratică, adesea secretă, cu caracter politic. 2. (în Imperiul Bizantin) corp de gardă imperială compus din mercenari străini. 3. (în Grecia modernă) societate literară sau politică; eterie. (< fr. hétaïrie, gr. hetaireia)

SPAHÍU1, spahii, s. m. Soldat dintr-un corp de cavalerie otomană recrutat din rândurile aristocrației militare. – Din tc. sipahi.

GENTILÓM s. n. (în societatea feudală) nobil, aristocrat. ◊ (fig.) om cu maniere alese, amabil; distins. (< fr. gentilhomme)

ARISTOCRATIZÁ vb. I. tr. A da un caracter aristocratic. ♦ Refl. A-și însuși concepții și maniere aristocratice. [Cf. fr. aristocratiser].

ARISTOCRATIZÁRE s.f. Acțiunea de a (se) aristocratiza. [< aristocratiza].

BIROCRAȚÍE s.f. 1. (Rar) Birocratism. 2. Birocrație muncitorească = pătură coruptă prin salarii mari și alte avantaje; aristocrație muncitorească. [Gen. -iei, var. biurocrație s.f. / < fr. bureaucratie, cf. fr. bureau – birou, gr. kratos – putere].

CALVINÍSM s.n. Cult religios protestant, întemeiat în sec. XVI de Calvin, care suprimă complet ceremoniile și reduce sfintele taine la botez și cuminecătură, sub steagul căruia burghezia dintr-o serie de țări vest-europene a luptat în sec. XVI și XVII împotriva aristocrației feudale și catolicismului. [Cf. fr. calvinisme].

JUR s.n. (Franțuzism) Jur-fix = zi de primire a unor familii aristocratice; petrecere care are loc într-o astfel de zi. [Scris și jour. / < fr. jour-fixe].

NIETZSCHEANÍSM s.n. Filozofia lui Nietzsche, care proclamă idealul unei morale extrem individualiste, aristocratice și intelectualiste, în care „supraomul” trebuie să suprime mila, altruismul și obligațiile sociale și politice, valoarea supremă fiind desfășurarea „voinței de putere”. [Pron. ni-ce-a-, var. nietzscheism s.n. / cf. fr. nietzschéisme < Nietzsche – filozof german].

TARABÓSTES s.m. Nume dat de romani aristocraților geto-daci, din care se ridicau preoții și conducătorii; pileați. [< lat. tarabostes].

THÉȚI s.m.pl. (În Grecia antică) Țărani care, pierzându-și micile proprietăți, erau siliți să muncească pe pământurile aristocraților sau să vagabondeze, cerșind. [< fr. thétes, cf. gr. thes].

ARISTOCRAȚÍE s. f. clasă socială conducătoare care deține puterea de stat și asuprește celelalte clase (în orânduirea sclavagistă și feudală); pătură restrânsă a claselor exploatatoare, care beneficiază de mari privilegii; nobilime. ◊ vârfurile privilegiate care s-au desprins de clasa din care fac parte și se bucură de avantaje speciale. (< fr. aristocratie, gr. aristokratia)

ARISTOCRATIZÁ vb. 1. tr. a da un caracter aristocratic. II. refl. a-și însuși concepții și maniere aristocratice. (< fr. aristocratiser)

ARISTOCRATÍSM s. n. atitudine, concepție aristocratică. (< fr. aristocratisme)

ARISTOCRÁTIC, -Ă adj. propriu aristocrației; aristocrat. (< fr. aristocratique)

ARISTOCRÁT, -Ă s. m. f. cel care aparține aristocrației; (p. ext.) nobil. ◊ (adj.) aristocratic. (< fr. aristocrate)

ANTIARISTOCRÁTIC, -Ă adj. îndreptat împotriva aristocrației, aristocratismului. (< fr. antiaristocratique)

ANTIARISTOCRÁTIC, -Ă adj. Împotriva aristocrației. [Cf. fr. antiaristocratique].

ARISTOCRÁT, -Ă s.m. și f. Cel care aparține aristocrației. // adj. Distins, ales; aristocratic. [< fr. aristocrate].

ARISTOCRÁTIC, -Ă adj. Care aparține aristocrației, propriu aristocrației. [Cf. fr. aristocratique, it. aristocratico].

ARISTOCRATÍSM s.n. Atitudine, concepție aristocratică. [Cf. rus. aristokratizm].

ARISTOCRAȚÍE s.f. Clasă socială conducătoare care deține puterea de stat și asuprește celelalte clase (în orânduirea sclavagistă și feudală); pătură restrânsă care se bucură de diferite privilegii; nobilime. ♦ (Fig.) Vârfurile privilegiate ale unei clase sau ale unui grup social, care s-au desprins de clasa din care fac parte și se bucură de avantaje speciale. [< fr. aristocratie, it. aristocrazia, gr. aristokratia < aristos – nobil, kratos – putere].

DÉMOS s.n. (În Grecia antică) Poporul de rând, o parte a populației libere care nu făcea parte din aristocrație. [Pl. -suri. / cf. gr. demos – popor].

hanímă, haníme, s.f. (înv.) femeie din aristocrația turcă.

GENTILÓM s.m. Nobil, aristocrat din societatea feudală apuseană. [< fr. gentilhomme, cf. it. gentiluomo].

ICONOCLÁSM s.n. Mișcare social-politică și religioasă a nobilimii militare și a maselor populare din Imperiul bizantin împotriva aristocrației laice și ecleziastice, care a luat forma luptei împotriva cultului icoanelor. [< fr. iconoclasme]

LACHÉU s.m. 1. Fecior, servitor îmbrăcat în livrea (în casele aristocrate feudale și burgheze). 2. (Fig.; peior.) Servitor, unealtă a intereselor cuiva (mai ales a claselor stăpânitoare). [< fr. laquais].

boiér (boiéri), s. m.1. Mare stăpîn de pămînt, nobil, domn; în vechea organizare socială, reprezentant al clasei aristocratice. La început, privilegiile nobiliare au fost rezervate pentru moșieri, în schimbul satisfacerii obligațiilor militare, și erau transmisibile numai prin intermediul proprietății, a cărei moștenire, transferare sau vînzare era supusă aprobării domnitorului. Ulterior, ideea de noblețe se confundă pe nesimțite cu cea de funcție publică sau dregătorie; boierii cu funcții se bucurau de toate privilegiile, în timp ce moșierii decad de la rangul de răzeș sau moșnean care, pînă la un anumit punct, se poate compara cu hidalguía spaniolă. În epoca fanariotă, nobilimea de împarte în cinci clase, prima (protipendadă) fiind cea care alcătuia sfatul restrîns al domnitorului (boieri de sfat sau veliți, cf. în Spania așa numiții grandes); funcțiile lor efective erau încredințate unor locțiitori de a doua clasă (vtori) sau de a treia (treti). Urmau apoi boiernașii, care ocupau funcții în armată sau în administrație. Regulamentul Organic, inspirat din constituția dată nobilimii ruse de către Petru cel Mare, a asimilat nobilimea cu gradele din armată și le-a conferit automat tuturor funcționarilor statului. Către 1850, existau în Moldova cam 2800 de familii de boieri, și în Muntenia 320, constituind un total de aproximativ 30.000 de boieri. Rangurile, titlurile și privilegiile lor au fost abrogate prin art. 46 al Convenției de la Paris, la 19 august 1855, cu efecte asupra drepturilor bănești începînd cu 30 iunie 1859. – 2. Om bogat, proprietar, stăpîn. – 3. (Arg.) Judecător. – Var. (înv.) boiarin, boiaren, boiariu. Sl. bolĭarinŭ (Miklosich; Slaw. Elem., 15; Lexicon, 40; Berneker 72), cf. bg. bolĭarin. Der. boieresc, adj. (aristocratic); boieresc, s. m. (serviciu, obligație, prestație în munca pe care, pînă la 1864, țăranul fără pămînt trebuia s-o facă moșierului); boierește, adv. (aristocratic; fastuos); boieret, s. n. (aristocrație); boieri, vb. (a înnobila); boierie, s. f. (aristocrație); boierism, s. n. (sistem aristocratic); boieriță, s. f. (boieroaică); boiernaș, s. m. (boier din ultimele categorii); boieroaică, s. f. (doamnă din aristocrație); boieros, adj. (cu gusturi aristocratice, rafinat); boreasă, s. f. (Trans., soție, nevastă), cf. Șeineanu, Semasiol., 165 și DAR (Miklosich, Zig., 181, pune în legătură acest ultim cuvînt cu țig. bori, buri „logodnică, nevastă tînără”).

LIBERALÍSM s.n. 1. Doctrină politică și economică apărută în epoca de ascensiune a burgheziei industriale, când aceasta lupta împotriva aristocrației feudale pentru cucerirea puterii, care tindea să lărgească dreptul de vot și să admită în anumite limite libertăți democratice; 2. Atitudine excesiv tolerantă și binevoitoare față de greșelile altora; împăciuitorism. [< fr. libéralisme].

MATROÁNĂ s.f. (Ist.) Nume dat în semn de respect mamelor sau femeilor căsătorite din aristocrația romană. ♦ (Uneori ironic) Femeie matură, respectabilă; mamă a unei familii numeroase și respectabile. [< lat. matrona, cf. germ. Matrone, it. matrona, fr. matrone].

NÓBIL, -Ă adj. 1. Cinstit, generos; ales; bun; curajos. ◊ Metal nobil = metal prețios; gaz nobil = fiecare dintre gazele inerte, incolore și inodore care se găsesc în cantități mici în atmosferă, ca: heliu, neon, argon, kripton. 2. Distins, grațios, elegant. 3. s.m. și f. Care face parte din vârfurile privilegiate ale societății (mai ales în orânduirea feudală); aristocrat. [< lat. nobilis, cf. it. nobile].

cilibíu (cilibíe), adj.1. Nobil, aristocratic. – 2. Elegant, dichisit. – Var. (înv.) celebiu. Mr. cilibi. Tc. çelebi (Roesler 607; Șeineanu, II, 100; Lokotsch 407; Ronzevalle 76); cf. ngr. τζελεπής, bg. čelebija, it. celebi (Battisti, II, 842). – Der. cilibilîc, s. n. (politețe, urbanitate). Astăzi ambele cuvinte se folosesc numai cu sens ironic.

cocón (cocóni), s. m.1. Copil, prunc. – 2. Prinț. – 3. Tînăr de neam. – 4. Domn. – 5. Floare, Zinnia elegans. – Var. cucon. Probabil der. de la coc(a) „copil”, deși suf. -on nu este prea clar (DAR înceacă să-l explice ca o formă asimilată -un). Cuvîntul este înv.Der. cocoană (var. cucoană), s. f. (înv., copilă; Trans., fecioară, tînără, doamnă, femeie din clasa socială superioară; Arg., găină; coropișniță); coconaș (var. cuconaș, conaș), s. m. (domnișor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(ăș)i, vb. (a trata cu multă considerație, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s. f. (copilărie, anii copilărie; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet, s. n. (aristocrație); coconiță (var. cuconiță, coniță), s. f. (domnișoară); cocoșneață, s. f. (femeie înfumurată), formă umoristică. Formă f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. ϰοϰόνα „doamnă”, ϰοϰονίτσα „domnișoară”, de unde a trecut probabil în mr. cuconă, megl. cucoană, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se referă aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie bună.

TIRANÍE s.f. 1. Formă de guvernământ antică a unor cetăți grecești caracteristică epocii de trecere de la oligarhia aristocratică la democrația sclavagistă. ♦ Putere obținută prin uzurpare. 2. Stăpânire nedreaptă, bazată pe asuprire și violență; domnie despotică. Gen. -iei. / < fr. tyrannie, lat., gr. tyrannia].

evghéníe (-íi), s. f. – Boierie, noblețe. Ngr. εὐγένεια. Sec. XVIII (Gáldi 184). – Der. (din gr.) evghenicos, adj. (nobil, aristocratic); evghenisi, vb. (a înnobila, a da un titlu nobiliar); evghenist, s. m. (nobil, aristocrat).

fanár (fanáre), s. n.1. Lanternă; felinar. – 2. Cartier grecesc din Constantinopole. – Var. (Mold.) fînar. Mr. fînare. Ngr. φανάρι (Ronzevalle 125; Gáldi, Dict., 187), din lat. fanarium, cf. tc., alb., bg. faner. Este dublet de la fanal, s. n. (felinar), din it. fanale, fr. fanal.Der. fanaragiu, s. m. (angajat care aprindea felinarele din iluminatul public), din tc. fenarci (Șeineanu, II, 167); fînăraș, s. m. (Mold., licurici); fanariot, s. m. (grec din Constantinopole aparținînd aristocrației din Fanar, care a ocupat funcții pe cît de numeroase pe atît de importante în Munt. și Mold., în sec. XVII și XVIII), din ngr. φαναριώτης; fanariot, adj. (referitor la fanariot sau la epoca de la 1711 la 1821, în istoria română); fanariotic(esc), adj. (înv., referitor la fanarioți); fanariotism, s. n. (politică proprie exploatatorilor venetici); fanariotiza, vb. (a greciza). Cf. felinar.

NIETZSCHEANÍSM s. n. filozofia lui Nietzsche, care proclamă idealul unei morale individuale, aristocratice și intelectualiste, în care „supraomul” trebuie să suprime mila, altruismul și obligațiile sociale și politice, valoarea supremă fiind afirmarea „voinței de putere”. (după fr. nietzscéisme)

PATRICIÁN, -Ă I. s. m. f. 1. membru al aristocrației din Roma antică, deținând pământurile obștești și bucurându-se de toate privilegiile. 2. nobil, aristocrat. II. s. m. cârnat din carne de vită. III. adj. care aparține patricienilor (I). ◊ de origine nobilă; rafinat. (< fr. patricien)

PATRICIÁT s. n. 1. demnitatea de patriciu sau de patrician în Roma antică. 2. ordinul patricienilor (I, 1). 3. elită, aristocrație. (< fr. patriciat, lat. patriciatus)

SANCULÓT [-CÜ-] s. m. nume dat, sub Convenție, de aristocrați revoluționarilor francezi din cadrul mișcării populare din timpul revoluției de la sfârșitul sec. XVIII. (< fr. sans-culotte)

THEȚI s. m. pl. (în Grecia antică) țărani care, pierzându-și micile proprietăți, erau siliți să muncească pe pământurile aristocraților sau să vagabondeze. (< fr. thêtes)

TIRANÍE s. f. 1. (ant.) formă de guvernământ a unor cetăți grecești caracteristică epocii de trecere de la oligarhia aristocratică la democrația sclavagistă. 2. guvernare despotică, instituită prin uzurpare. 3. comportare, atitudine de tiran; asuprire, cruzime. (< fr. tyrannie)

ighemón (-ni), s. m. – Guvernator. – Var. ghemon, ighimon. Ngr. ἠγεμών, în parte prin intermediul sl. igiemonŭ. Sec. XVI, înv.Der. ighemonicesc, adj. (aristocratic, distins), cf. Gáldi 199); ighemonicos, adj. (nobil, de neam), din ngr. ἠγεμονιϰός; ighemonicon, s. n. (demnitate, mîndrie); ighemonie, s. f. (demnitate de guvernator), din ngr. ἠγεμονεία. Cf. dubletul neol. hegemon, s. f.; hegemonie, s. f., din fr.

ARISTOCRATIZÁT, -Ă, aristocratizați, -te, adj. v. ARISTOCRATIZA. – [MDN]

moșneán (moșnéni), s. m.1. (Înv.) Moștenitor. – 2. (Munt.) Înv., Agricultor, proprietar pe pămîntul lui pe temeiul eredității. Moșneni, care corespund răzeșilor din Mold., formau o clasă de mijloc între aristocrație (boieri) și robi (rumîni); în 1850 existau în Munt. cca. 70.000 de țărani moșneni. De la moș, deși nu-i clară, cf. der. corect moșan, n (cf. moșneag) nu a primit nici o explicație satisfăcătoare (după Candrea, trebuie să se pornească de la *moșin, cf. moșinaș, dar *moșin pare și mai puțin clar). Der. din sl. moštĭ „a putea”, prin intermediul lui moštinŭ „puternic”, cu suf. -ĕninŭ (Rosetti, BL, IX, 79; Scriban), pare îndoielnică, deoarece nici în sl., nici în rom., nu apare asociată ideea de „a putea” cu cea de „bunuri ereditare” sau de „proprietate”, ca în it. podere sau în germ. Vermögen. Der. moștean s. m., (moștenitor; proprietar, stăpîn ereditar), cuvînt înv., folosit alături de moșnean și poate derivat din acesta prin simplă disimilare, mai ales pornind de la vb. (după Tiktin, din moșan; după Candrea, din moșnean încrucișat cu sl. moštĭ „a putea”); moșneancă (var. moșteancă), s. f. (moștenitoare); moșnenesc (var. moștenesc), adj. (de țăran liber); moșneni, vb. (înv., Mold., a moșteni); moșteni, vb. (a primi o moștenire); moștenie (var. moșnenie), s. f. (înv., proprietate; moștenire); moștenitor, adj. (urmaș; înv., ereditar).

neám (neámuri), s. n.1. Popor, națiune. – 2. Rasă, castă, gen, clasă. – 3. Generație. – 4. Rudă, rudenie. – 5. (Mold.) Reuniune de boieri fără sarcini publice, boierie. – 6. Clasă, tip, categorie. Mag. nem (Cihac, II, 518; Tiktin), fără îndoială în relație cu sl. nĕmŭ „barbar”, cf. neamț; e posibil ca rom. să provină direct din sl.Der. nemeș (var. neameș, ne(a)miș), s. m. (Trans., nobil, aristocrat), din mag. nemes; nemeșesc, adj. (aristocratic, nobiliar); nemeșie, s. f. (noblețe); nemeșug, s. n. (înv., noblețe), din mag. nemesség; nemeț, s. n. (generație, genealogie; familie, casă); nemenie, s. f. (rasă, castă, soi); nemotenie, s. f. (rudă); înemuri, vb. refl. (Mold., a se înrudi); nemureală (var. nemurenie), s. f. (Mold., înrudire). – Neam, adv. (deloc), pe care dicționarele obișnuite să-l confunde cu cuvîntul anterior, pare legat de mag. nem „nu” (Graur, GS, VI, 35; Gáldi, Dict., 95).

nóbil (nóbilă), adj. – Ilustru, prețios, generos. Lat. nobilis (sec. XIX). Der. nobiliar, adj., din fr. nobiliaire; nobilime, s. f. (noblețe, aristocrație); noblețe, s. f. (distincție); înobila, vb., după fr. anoblir.

patricián (patriciéni), s. m.1. aristocrat roman. – 2. Un fel de cîrnat. Fr. patricien.

pospólită (pospolíte), s. f. – Corp de armată format de vechea aristocrație poloneză. Pol. pospolita (Tiktin). Sec. XVII, înv.

protipendádă (-de), s. f. – Marea aristocrație, clasa privilegiată. – Var. protipenda. Ngr. τῆς πρώτης πεντάδος „primul din cinci”, pentru că vechea aristocrație se împărțea în cinci clase (Tiktin). – Der. protipendat, s. m. (boier de rangul întîi).

șleáthă (-te), s. f.1. Nobilime poloneză. – 2. Ceată, camarilă, grup. Pol. szlactha, din v. germ. slahtagerm. Geschlecht, cf. it. schiatta (Miklosich, Fremdw., 129; Cihac, II, 398). – Der. șleathici, s. m. (aristocrat polonez), din pol. szlachcic, înv.; șlethicie, s. f. (înv., noblețe).

ANDRASSY [ɔndrași], familie aristocratică ungară. 1. A. Gyula (1823-1890), om politic, unul dintre inițiatorii dualismului austro-ungar. Prim-ministru al Ungariei (1867-1871) și ministru de externe (1871-1879) al Austro-Ungariei; promotor al politicii de maghiarizare. 2. A. Gyula (1860-1929), om politic. Fiul lui A. (1). Ministru de interne al Ungariei (1906-1913); a continuat politica de deznaționalizare, contribuind la aplicarea legii Apponyi.

ANDRONIC, numele a patru împărați bizantini. Mai importanți: A. I (1183-1185). A luptat împotriva marii aristocrații, care, folosindu-se de insuccesele sale în fața normanzilor, l-a înlăturat. A. II (1282-1328). A luptat împotriva tendințelor separatiste ale marilor feudali, care s-au răsculat și l-au constrîns să abdice. A. III (1328-1341). A purtat lupte cu turcii.

BALZAC, Honoré de (1799-1850), romancier francez. Scriitor de prodigioasă fecunditate (c. o sută de nuvele și romane, reunite sub titlul „Comedia umană”). A configurat un vast și viguros tablou critic al societății franceze sub Restaurație, sesizînd cu o rară intuiție raporturile social-economice (declinul aristocrației, ascensiunea burgheziei, obsesia banului). Pictor de moravuri și de caractere, unul dintre cei mai mari creatori de tipuri vii, bine individualizate; a excelat în descifrarea legăturilor existente între fizionomia spirituală a eroilor și mediul în care trăiesc aceștia. În opera lui B., fantezia romantică se îmbină cu forța observației realiste, cu exactitatea științifică a descrierilor și a analizei psihologice. A avut o covîrșitoare influență asupra evoluției romanului. Op. pr.: „Gobseck”, „Pielea de sagri”, „Eugénie Grandet”, „Moș Goriot”, „Cézar Birotteau”, „Țăranii”, „Iluzii pierdute”, „Verișoara Bette”, „Vărul Pons”.

BOIÉR (‹ sl.) s. m. (În ev. med. în Țările Române) Stăpîn de moșii exploatate prin munca țărănimii dependente, beneficiind de anumite privilegii. Din sec. 18, b. se împărțeau în boieri mari sau veliți (din rîndul cărora se alegeau dregătorii și membrii sfatului domnesc), ai căror urmași se numeau neamuri, și boieri mici, ai căror urmași se numeau mazili. V. feudal, moșier. ♦ Epitet dat unei persoane cu înfățișare, atitudine etc. aristocratică.

BOOTH [bu:θ], John Wilkes (1838-1865), actor american. Membru al unei familii aristocratice. La izbucnirea Războiului de Secesiune a îmbrățișat cauza Sudului. L-a asasinat pe președintele Abraham Lincoln (1865).

BRANDES, Georg (pseud. lui Morris Cohen) (1842-1927), critic literar și estetician danez. Inițiator al mișcării culturale scandinave moderne. S-a manifestat ca susținător al naturalismlui și al esteticii pozitiviste („Studii estetice”, „Curente principale în literatura europeană a sec. 19”). A evoluat, sub influența lui Nietzsche, spre radicalismul aristocratic și cultul eroilor („Wolfgang Goethe”, „Caius Iulius Cezar”).

ARISTOCRÁT, -Ă, aristocrați, -te, s. m. și f. Persoană care aparține aristocrației. ♦ (Adjectival, în jargonul claselor exploatatoare) Distins, ales. – Fr. aristocrate (< gr.).

ARISTOCRÁTIC, -Ă, aristocratici, -e, adj. Care aparține aristocrației, propriu aristocrației. – Fr. aristocratique.

ARISTOCRATÍSM s. n. Atitudine, concepție aristocratică. – Din aristocrat + suf. -ism.

ARISTOCRAȚÍE, aristocrații, s. f. (În orânduirea sclavagistă și feudală) Clasă socială conducătoare, care deține puterea de stat și asuprește celelalte clase sociale; (în orânduirea capitalistă, ca rămășiță a orânduirilor anterioare) pătură superioară a claselor exploatatoare, care se bucură de diferite privilegii și avantaje datorită obârșiei și bogăției sale; nobilime, boierime. ♦ Vârfurile privilegiate ale unei clase sau ale unui grup social exploatator. – Fr. aristocratie (< gr.).

BOIÉR, boieri, s. m. 1. (În orânduirea feudală a unor țări) Reprezentant al clasei exploatatoare, făcând parte din rândul marilor proprietari de pământ (și care deținea o funcție înaltă în stat); (în regimul burghezo-moșieresc) persoană aparținând claselor dominante; (în special) moșier; p. ext. stăpân. ◊ (În orânduirea feudală) Boier de divan (sau cu barbă) = boier de rang înalt care făcea parte din divanul domnesc. Boier mare ( sau velit) = boier de rangul întâi. ♦ (În regimul burghezo-moșieresc) Persoană cu atitudini și obiceiuri de aristocrat. ◊ Expr. A face pe boierul = a adopta o atitudine de dispreț față de lumea muncitoare; (în special) a se feri de muncă; a aștepta să fie servit. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalând cu „domnule”). – Slav (v. sl. boljarinŭ, pl. boljare).

BOIERÍME s. f. Totalitatea boierilor, mulțime de boieri; clasa boierească; aristocrație. – Din boier + suf. -ime.

CARAGIALE 1. Costache C. (c. 1815-1877, n. București), actor și autor dramatic român. Animator al mișcării dramatice românești; primul director al Teatrului Mare (Național) din București. Comedii de moravuri („O repetiție moldovenească”, „O soaré la mahala”). 2. Iorgu C. (c. 1826-1894, n. București), actor și autor dramatic român. Fratele lui C. (1). Cîntece comice, tablouri dramatice („Moș Trifoi”). 3. Ion Luca C. (1852-1912, n. Haimanale, azi în municipiul Ploiești), scriitor român. Nepot al lui C. (1) și C. (2). Debut cu schițe și versuri la revista umoristică „Ghimpele”. O vreme redactor la ziarul „Timpul”, împreună cu Eminescu și Slavici. A editat publicații satirico-umoristice („Claponul”, „Calendarul Claponului”, „Moftul român”) și, împreună cu Slavici și Coșbuc, revista „Vatra”. A făcut parte din cercul „Junimea”. Temperament de ținută clasică, desăvîrșit arhitect al construcției dramatice, observator profund și minuțios al realităților sociale autohtone, creator al unor memorabile tipuri. C. a ridicat teatrul românesc la nivelul european. În comediile sale („O noapte furtunoasă”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, „o scrisoare pierdută”, „D-ale carnavalului”) satirizează moravuri politice și familiale, utilizînd cu remarcabil efect comicul de situație și limbaj, expresia stereotipă definitorie, umorul (inclusiv cel absurd). Instantaneele în proză, cu adresă critică („Schițe ușoare”, „Momente”, „Schițe nouă”), prelungesc și dezvoltă tipologia de mare diversitate a comediilor, țintind cu precădere orizonturile micii burghezii. Drama „Năpasta” și unele nuvele („O făclie de Paști”, „Păcat”, „În vreme de război”) analizează stări obsesive ajunse la paroxism, iar povestirile fantastice („Kir Ianulea”, „Abu Hassan”, „Hanul lui Mînjoală”) valorifică anecdoticul de sursă orientală sau folclorică. M. de onoare post-mortem al Acad. (1948). 4. Mateiu I.C. (1885-1936, n. București), scriitor român. Fiul lui C. (3). Capodopera sa, romanul „Craii de Curtea Veche”, este o somptuoasă evocare lirică, bazată pe sugestie și atmosferă, a crepusculului aristocrației din Bucureștiul semibalcanic și semioccidental de la începutul sec. 20. Proză cultivînd misterul (nuvela „Remember”), romanul neterminat („Sub pecetea tainei”) și lirică de tip parnasian („Pajere”). 5. Luca Ion C. (1893-1921, n. București), poet român. Fiul lui C. (3). Versuri moderniste („Jocul oglinzilor”, postum), un microroman al adolescenței („Nevinovățiile viclene”, în colab. cu Ioan Dobrogeanu-Gherea); traduceri.

CHAMFORT [șãfór], Nicolas (pseud. lui Sébastien-Roch Nicolas, zis de ~) (1741-1794), moralist și pamfletar francez. Spirit caustic, mizantrop paradoxal, antiaristocratic („Maxime și gînduri, caractere și anecdote”).

PLATON (numele original: Aristocles) (427-347 î. Hr.), filozof grec. aristocrat atenian, având ambiții politice și fiind un apropiat al lui Socrate, a vizitat de mai multe ori Sicilia și pe tiranul Dinoysos II. Unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichității. A întemeiat la Atena (c. 387 î. Hr.) școala filozofică numită Academia. Discipol al lui Socrate, care apare ca purtătorul lui de cuvânt în cele peste 20 de dialoguri ale sale („Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Parmenide” ș.a.); deși nu există certitudine în privința scrierii lor, sunt repartizate, de regulă, în trei grupuri: timpurii, de mijloc și târzii. Adevărata realitate o constituie, după P., Ideile sau Formele (eidos, de ex. Ideea de frumos sau „frumosul în sine”, Ideea de om etc.), esențe inteligibile, constituind o existență în sine în afara spațiului și timpului; copiile sau umbrele degradate ale Ideilor ar fi lucrurile din realitatea sensibilă. Acestea din urmă, fiind într-o continuă curgere, devenire, nu au deplină realitate, nu pot fi obiect al științei, ci numai al „opiniei” (doxa); adevărata știință se întemeiază pe „reamintirea” (anamnesis) Ideilor, pe care sufletul nemuritor al omului le-a contemplat într-o existență anterioară. P. a pregătit terenul pentru constituirea logicii ca știință de către Aristotel. Concepția filozofică a lui P. constituie fundamentul unei utopii sociale aristocratice. Statul ideal, imaginat de el, trebuie să fie împărțit în trei caste: 1) „filozofii”, conducători, 2) „gardienii”, apărători ai statului, 3) agricultorii și meseriașii; sclavii nu făceau parte din stat. P. este întemeietorul unor teorii etice și estetice originale, bazate și ele pe teoria Ideilor. Filozofia sa a influențat întreaga evoluție ulterioară a idealismului, rămânând până astăzi un model clasic. Maestru al dialogului și unul dintre marii stiliști ai prozei din Grecia antică.

*aristocrát, -ă s. (d. aristocratic; fr. aristocrate). Partizan saŭ membru al aristocrațiiĭ, nobil, boĭer. Adj. Aristocratic. V. democrat.

*aristocrátic, -ă adj. (vgr. aristokratikós). Care ține de aristocrație. Adv. În mod aristocratic.

*aristocrațíe f. (vgr. aristokratía și -kráteia, d. áristos, cel mai bun, și krátos, putere, guvern). Boĭerime, nobilime, clasă de oamenĭ superiorĭ altora pin [!] naștere, avere saŭ cultură: aristocrație intelectuală. – Fals -țime.

KȘÁTRYA (cuv. sanscrit) subst. (În India antică) Nume dat castei aristocrației militare, care urma după casta brahmanilor.

TACIT (Publius Cornelius Tacitus) (c. 55-120), istoric și om politic roman. Scriitor rafinat, maestru al construcției dramatice, a fost unul dintre cei mai străluciți reprezentanți ai istoriografiei romane. Dintre numeroasele sale lucrări, cele mai importante sunt „Istoriile” (în 12 cărți) și „Analele” (în 8 cărți, păstrate fragmentar), în care înfățișează evenimentele din prima parte a Imperiului, de la moartea lui Augustus până la căderea lui Nero și de la acesta până la moartea lui Domițian (14-96) de pe pozițiile aristocrației senatoriale, deși își afirma de la bun început obiectivitatea, susținând că scrie „fără ură și părtinire” (sine ira et studio). Alte opere: „Despre viața și moravurile lui Iulius Agricola”, „Germania”, „Dialog despre oratori”.

GOYA (Francisco José de ~ y Lucientes) (1746-1828), pictor, desenator și gravor spaniol. Opera sa vastă cuprinde tablouri istorice, religioase, de gen, portrete realizate într-un limbaj expresiv, care trece de la vehemență la eleganță rafinată, de la real la fantastic și grotesc, de la clarobscur la tonurile luminoase, prevestind uneori impresionismul. Pictor al familiei regale și al aristocrației („Familia regelui Carol IV”, „Ducesa de Alba”, „Maja îmbrăcată”, „Maja nudă”, „Leagănul”). G. își pune în valoare calitățile polemice și satirice în ciclul de gravuri „Dezastrele războiului”, îndreptat împotriva lui Napoleon, în „Capricii”, „Proverbe”, care biciuiesc moravuri și tipuri ale vremii sale. Ciclul „Tauromahia” ilustrează, prin vervă și știința mișcării, momente din luptele cu tauri. Prin creația sa, a influențat pictura și grafica modernă.

*democrațíe f. (vgr. demokratía, d. demos, popor și kratos, putere. V. aristocrație). Societate în care guvernează poporu întreg: Pericle organiză democrația la Atena. Poporu, clasele populare. – Democrația poate deveni ușor demagogie, ceĭa ce se întîmplă și des. Ia trebuie să fie posibilitatea de a da fie-căruĭa locu care i se cuvine după muncă (merit, valoare).

OHLOPKOV, Nicolai Pavlovici (1900-1967), regizor și actor rus. Ca regizor a promovat stilul monumental, dezvoltând cu precădere principiile teatrului eroico-patetic. Promotor al dramaturgiei ruse („aristocrații” de Pogodin, „Tânăra Gardă” de Fadeev) și universale („Hamlet” de Shakespeare, „Medeea” de Euripide). Roluri în filme („Lenin în Octombrie”).

PERICLE (c. 490-429 î. Hr.), om politic atenian. Se afirmă în viața politică a cetății ca acuzator în procesul intentat lui Cimon, liderul partidei aristocratice. După asasinarea lui Efialte (461 î. Hr.), P. devine liderul partidei democratice, calitate în care a înfăptuit un șir de măsuri legislative, întărind astfel rolul instituțiilor democratice. Sub conducerea lui, ca strateg (445-429 î. Hr.), democrația sclavagistă cunoaște apogeul dezvoltării, Atena devenind centrul economic, politic și cultural al lumii grecești. Protector al artelor (printre altele, reconstruirea Acropolei) și științelor. În timpul său a început Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.) pricinuit de ciocnirea de interese dintre Liga de la Delos și Liga peloponesiacă. Mort de ciumă. Pentru strălucirea intelectuală pe care a dat-o Atenei, secolul în care a trăit (sec. 5 î. Hr.) a fost supranumit „secolul lui P”.

SAINT-SIMON [sẽsimõ] 1. Louis de ROUVROY [ruvruá], duce de (1675-1755), scriitor francez. Celebru prin „Memoriile” sale (publicate postum), vast tablou al moravurilor societății aristocrate contemporane. Remarcabil portretist prin profunzimea observației și plasticității caracterizărilor. 2. Claude Henri de ROUVROY [ruvruá], conte de (1760-1825), teoretician social francez. Nepotul lui S. (1). A preconizat o societate (utopică) bazată pe participarea tuturor la muncă și cu o economie planificată („Despre reorganizarea societății europene”).

*ginecocrațíe f. (d. gyné, gynaikós, femeĭe, și -crație ca în aristocrație). Formă de guvernament [!] care permite și femeilor să guverneze, cum e în Anglia. – Adj. -átic.

LUCREȚIA (?-509 î. Hr.), matroană romană. Celebră prin frumusețe și virtute. Soția lui Tarquinius Lucius Collatinus. Potrivit tradiției, s-a sinucis întrucât a fost răpit și violată de Sextus, fiul regelui Targuinius Superbus. Acest fapt a determinat o revoltă a aristocrației, care a condus răscoala ce a pus capăt regalității, instituindu-se regimul republican roman.

EPÓCĂ (‹ fr., gr.) s. f. 1. Perioadă, interval de timp din istorie, caracterizat prin trăsături proprii; eră (2). Epoca pietrei = cea mai veche (timpurie) și cea mai îndelungată perioadă din istoria omenirii, care a durat circa un milion de ani; principala materie primă pentru confecționarea uneltelor, a ustensilelor și a armelor a fost piatra. În funcție de tehnologia prelucrării pietrei, dar și de evoluția modului de asigurare a subzistenței (dobândire a hranei) și de perfecționarea formelor de organizare socială, E.p. se împarte în: E. veche a pietrei (= Paleolitic = E. pietrei cioplite, pe terit. României între c. 1.000.000 și 10.000/8.000 î. Hr.); E. mijlocie a pietrei (= Mezolitic, c. 10.000/8.000-6.000 î. Hr.) și E. nouă a pietrei (= Neolitic = E. pietrei șlefuite. c. 6.000-3.000 î. Hr.). În Neolitic, umanitatea face progrese hotărâtoare – așa-numita „revoluție neolitică” – trecând de la cules la cultivarea plantelor și de la vânătoare la creșterea animalelor domestice; totodată, începe folosirea intenționată a focului, pentru producerea (arderea) olăriei și pentru prelucrarea la cald a primelor metale cunoscute, existente în natură în stare nativă (aur, cupru). E. bronzului (milen. 3-2 î. Hr.) se caracterizează prin apariția și generalizarea metalurgiei bronzului, înmulțirea și diversificarea considerabilă a tipurilor de unelte, de arme și podoabe, practicarea intensivă a agriculturii și a creșterii vitelor, prin adâncirea diferențierii sociale și formarea aristocrației tribale cu o accentuată funcție militară. În domeniul reprezentărilor religioase predomină cultul solar și ritul incinerației. În arheologia europeană, începând din secolul trecut, s-a operat cu diferite periodizări ale E.b. (O. Montelius, S. Müller, N. Aberg), dar sistemul cronologic cel mai larg utilizat rămâne cel elaborat în 1902 de savantul german P. Reinecke, care împarte această e. în patru perioade (Bronz A-D). E. fierului = perioadă caracterizată prin introducerea și generalizarea folosirii fierului (în Europa începând din sec. 12 î. Hr.), cu efecte revoluționare în domeniul confecționării uneltelor și armelor și în producția de mărfuri, comerț, dezvoltarea structurilor sociale și politice. Se subîmparte în: prima E. a f. (Hallstatt) și a doua E. a f. (La Tène/Latène). Trecerea de la prima la cea de-a doua este consecința impactului civilizației elenice (respectiv eleno-etrusce) asupra populaților europene „barbare” (celți, iliri, traci, geto-daci, sciți, germani) și a expansiunii celtice, atât spre vestul, cât și spre estul continentului. Sfârșitul E.f. este marcat fie de cucerirea romană (Dacia în 106 d. Hr.), fie de puternica răspândire a influențelor civilizației romane în spațiul „barbar” de la nord de limesul renano-danubian. ◊ Expr. A face epocă, se spune despre un eveniment care prin importanța sau faima sa lasă o amintire durabilă. 2. Timp, moment (în care se repetă periodic, în aceleași condiții, un proces, un fenomen, o activitate). 3. (GEOL.) Subdiviziune de ordinul al treilea din istoria geologică a Pământului; îi corespunde în spațiu, din punct de vedere stratigrafic, seria. ◊ E. glaciară = parte a Cuaternarului, corespunzătoare Paleoliticului, în timpul căruia s-au succedat mai multe faze de climă rece și umedă, care au determinat formarea marilor calote glaciare și a marilor ghețari montani. După unii autori, a durat 500.000 ani, individualizându-se patru faze: Günz, Mindel, Ris, Wüurm. E. metalogenetică = interval de timp favorabil formării și acumulării de minerale utile, caracterizat prin interdependența dintre orogeneză și magmatism (ex. e. precambriană, e. caledoniană, e. chimerică, e. alpină).

FEDOTOV, Pavel Andreevici (1815-1852), pictor și desenator rus. Pictură de gen, cu accente de critică socială („Logodnica pretențioasă”, „Dejunul aristocratului”).

FERRARA, oraș în N Italiei (Emilia-Romagna), pe fl. Pad; 140,6 mii loc. (1991). Nod de comunicații. Ind. constr. de mașini, petrochimică, a maselor plastice, a aluminiului, sticlei, încălț., textilă (cânepă) și alim. (zahăr). Universitate (1391). Catedrala San Giorgio și Domul (sec. 12), castelul D’Este (sec. 14-16), palate renascentiste. Muzeul greco-etrusc. În sec. 15, aici s-a dezvoltat o celebră școală de pictură reprezentată de C. Tura și Fr. del Cosa. În a doua jumătate a sec. 8 a fost alipită Statului Papal, iar la sfârșitul sec. 10 a fost trecută ca ducat contelui de Toscana. În 1264, ca urmare a luptei dintre familiile aristocratice Salinguerra (gibelini) și D’Este (guelfi), aceasta din urmă a reușit să-și instituie stăpânirea asupra F., pe care a alipit-o posesiunilor sale, Reggio și Modena. În componența Statului Papal (din 1598). Ocupat de francezi (1796), a revenit Statului Papal (1815), iar în 1860 a fost integrat Regatului Sardiniei. Aici au început lucrările conciliului de la F. – Florența (1438-1445), care a proclamat unirea dintre biserica apuseană și cea răsăriteană și a hotărât sprijinirea Bizanțului în lupta împotriva otomanilor, care amenințau Constantinopolul.

FIGARO, personaj din comediile lui Beaumarchais („Bărbierul din Sevilla”, „Nunta lui Figaro”, „Mama vinovată”). Spiritual și abil, F. este întruchiparea istețimii și iscusinței populare împotriva abuzurilor aristocraților.

FUJIWARA [fugiuára], familie aristocratică japoneză ai cărei membri se aflau la putere din sec. 7 și care au format o dinastie, luându-și, în sec. 9, titlul de „regenți” (kampaku). Au uzurpat, practic, puterea puterea Curții Imperiale, până la mijlocul sec. 12.

GRIBOEDOV, Aleksandr Sergheevici (1795-1829), dramaturg și diplomat rus. Comedii satirice la adresa aristocrației moscovite („Prea multă minte strică”).

GRACCHUS, familie romană de origine plebeiană. Mai importanți: frații Tiberius Sampronius G. (163-133 î. Hr.) și Caius Sempronius G. (154-121 î. Hr.), oameni politici. Ca tribuni ai poporului au încercat, fără succes, să rezolve criza agrară a statului roman printr-o reîmpărțire a pământurilor. Uciși de aristocrația senatorială.

DOMIȚIAN (Titus Flavius Domitianus) împărat roman (81-96 d. Hr.). Fiul lui Vespasian. Sprijinindu-se pe armată și pe administrație, a întărit autoritatea imperială, intrând în conflict cu aristocrația senatorială; a purtat războaie împotriva dacilor (87-89 d. Hr.), a sarmaților, quazilor și marcomanilor.

DUMITRIU, Petre (1924-2002, n. sat Baziaș, jud. Caraș-Severin), scriitor român. Stabilit în Germania (1960). Romane despre transformările comuniste („Drum fără pulbere”, „Pasărea furtunii”). „Cronică de familie”, capodoperă a epicii sale, prezintă, de pe poziții proletcultiste, destinul aristocrației române moderne. Romane și eseuri în limba franceză, radiografii ale totalitarismului comunist („Întâlnire la judecata de apoi”, „Incognito”) și mărturii ale unor experiențe personale de salvare prin sacru („Zero sau punctul de plecare”).

EBNER-ESCHENBACH [ébnər éʃnbah], Marie von (1830-1916), scriitoare austriacă. Nuvele realiste, de acută observație socială, evocând mediul aristocrației, al micii burghezii vieneze și viața țărănimii morave („Copilul comunității”, „Noi povestiri”).

EFIALTE (EPHILATES) (c. 500-461 î. Hr.), om politic atenian. Conducător al partidei democratice. A efectuat reforma prin care Areopagului i-au fost retrase atribuțiile politice și juridice, slăbind astfel puterea aristocrației. Asasinat de aristocrați.

MARIUS, Caius (c. 157-86 î. Hr.), general și om politic roman. A realizat o importantă reformă militară, creând o armată alcătuită din soldați de profesie. A înfrânt în Africa (11-105 î. Hr.) pe Iugurta și în N Pen. Italice pe teutoni și pe cimbri (102 și 101 î. Hr.). În timpul războiului civil din Roma, a devenit conducătorul partidei popularilor, adversară partidei optimaților (aristocrați), în frunte cu Sylla.

*optimát m. (lat. óptimas, -átis). La Romanĭ, nobil, aristocrat.

NABIS, tiran al Spartei (206-192 î. Hr.). Inițiator al unor reforme sociale îndreptate împotriva aristocrației; asasinat în timpul războiului împotriva Ligii aheene, aliată cu romanii. Moartea sa a marcat sfârșitul independenței Spartei.

NICEEA (NICAEA), oraș în Asia Mică, în Bitinia, întemeiat în 316 î. Hr. de Antigonos I, pe locul anticului Ankore, ulterior Antigoneia (311 î. Hr.). Reședința suveranilor Bitiniei elenistice (din 280 î. Hr.). În 74 î. Hr. a fost cucerit de romani. Important centru economic și cultural al Imp. Bizantin. Cucerit de turcii selgiucizi (c. 1081), a fost capitala sultanatului acestora, până când a fost cucerit de cruciați (1097), care l-au redat bizantinilor. În 1204, când Constantinopolul a intrat în stăpânirea cruciaților, Theodor Lascaris s-a retras, împreună cu o parte din aristocrați, la N., întemeind Imperiul de la N. (1204-1261). În iul. 1261, Alexios Strategopulos, general al împăratului Mihail VIII Paleolog, a recucerit Constantinopolul, Curtea de la N. mutându-se în vechea capitală. La N. au avut, în 325 și 787, două sinoade ecumenice, primul împotriva arianismului și al doilea împotriva iconoclaștilor. Azi Iznik (Turcia).

NIETZSCHE [ní:tʃə], Friedrich [Wilhelm] (1844-1900), scriitor și filozof german. Prof. univ. din Basel. Unul dintre cei mai mari stiliști din epoca modernă și cel mai aprig critic al credinței tradiționale din sec. 19. Cele mai multe scrieri ale sale au formă aforistică sau de eseu. Epistemologic, el împărtășește, în multe dintre lucrări și, în special legat de analiza adevărului, o concepție perspectivistă ce avea să influențeze multe școli filozofice din sec. 20 (ex. Școala de la Frankfurt). În domeniul metafizicii, N. evidențiază, în „Știința voioasă”, „Amurgul idolilor”, că în spatele oricărei filozofări, care este, de fapt, o aspirație, stă, ca impuls fundamental, voința de putere, iar apelurile la rațiune și adevăr nu sunt decât mijloace prin care o voință poate să-și afirme puterea asupra alteia. Elemente din gândirea sa, ca respingerea democrației în favoarea idealismului aristocratic de „supraom”, ateismul („Anticristul”), critica eticilor creștină și utilitaristă („Dincolo de bine și de rău”, „Genealogia moralei”), supralicitarea laturii „dionisiace” (inconștiente) a naturii umane în dauna celei „apolinice” (conștiente) („Nașterea tragediei”) i-au adus o reputație ambiguă; de asemenea, deformarea de către ideologii fascismului a unora dintre teoriile sale (voluntarismul, individualismul etc.). Astăzi, ideile lui N. se regăsesc în diferite teorii privind raționalitatea și adevărul, raportul gândire-limbaj și îndeosebi în postmodernism. Alte lucrări: „Așa grăit-a Zarathustra”, „Ecco homo”, „Voința de putere”.

OLIVIER [olívjə], Sir Laurence (Kerr), baron of Brighton (1907-1989), actor și regizor englez. Ilustru reprezentant al școlii teatrale engleze, în primul rând, shakespeariene; roluri remarcabile în piese de Sofocle, Ibsen, J. Osborne, E. Ionescu ș.a., pe care le-a și regizat, pe scena Teatrului Național (fostul Old Vic), al cărui director a fost (1963-1973). În film a realizat diferite roluri, distingându-se mai ales în cele de june-prim romantic, create cu inteligență, eleganță, spirit aristocratic și dând dovada unui înalt profesionalism („La răscruce de vânturi”, „Lady Hamilton”, „Hamlet”, „Rebecca”, „Richard III”, „Cabotinul”, „Unchiul Vania”, „Maratonistul”, „Himera”, „Ciocnirea titanilor”, „Recviem de război”). A fost căsătorit cu actrițele Vivien Leigh și Joan Plowright (din 1961). Memorialistică („Confesiunile unui actor”). Premiul Oscar – 1944 („Henry V” – pe care l-a și regizat), 1978 (pentru întreaga carieră).

PAPADAT-BENGESCU, Hortensia (1876-1955, n. Ivești, jud. Galați), scriitoare română. S-a afirmat în cercul „Vieții Românești” și mai ales al cenaclului „Sburătorul”. Contribuție esențială la modernizarea prozei românești. Debut cu proză de notație lirică și de introspecție a psihologiei feminine („Ape adânci”, „Sfinxul”, „Femeia din fața oglinzii”), nuvele („Romanța provincială”). Evoluează spre literatura de observație socială, în romane și nuvele inspirate din realitățile Primului Război Mondial („Balaurul”) sau urmărind tipologia arivistului postbelic („Logodnicul”). Opera de maturitate se constituie într-o epică analitică de factură obiectivă, cu sugestii naturaliste și proustiene, configurând într-o largă partitură caracterologică imaginea unui univers populat de parveniți și falși aristocrați („Fecioarele despletite”, „Concert din muzică de Bach”, „Drumul ascuns”, „Rădăcini”). Teatru („Bătrânul”). Premiul Național (1946).

PINDAR (c. 522/518-c. 438 î. Hr.), poet grec. Născut într-o familie aristocratică beoțiană, a fost educat în împrejurimile Atenei și a trăit cea mai mare parte a vieții la Teba. Poezii ilustrând aproape toate speciile genului liric coral, căruia i-a dat cea mai mare strălucire, în dialectul literar doric. S-au păstrat din opera sa doar „Odele triumfale” (epikinia) în patru cărți: „Olimpicele”, „Pythicele”, „Istmicele”, „Nemeenele”, compuse în cinstea învingătorilor de la Jocurile panelenice.

* nóbil, -ă adj. (lat. nóbilis, ilustru, nobil, d. nóscere, a cunoaște. V. ignobil). Care face parte din clasa cea maĭ înaltă a societățiĭ: persoană nobilă. De nobil, boĭeresc: sînge nobil. Fig. Frumos, distins, elegant: aer, stil nobil. Generos, ĭertător: inimă nobilă. Metale nobile, auru, argintu, platina. Părțĭ nobile (ale corpuluĭ), inima, creĭeru ș.a. fără de care vĭața nu poate exista. S.m. Boĭer, aristocrat, om din cea maĭ înaltă clasă socială. Adv. Ca nobiliĭ, boĭerește, cu nobleță: a te purta nobil. V. blagorodnic, evghenist, patrician, magnat, hidalgo.

HOLZ [holts], Arno (1863-1929), scriitor german. Teoretician al naturalismului în Germania. Poezii de esență naturalistă („Cartea timpului”), lirică erotică în manieră barocă („Daphnis”). Drame („Social-aristocrații”, „Eclipsa de soare”). Eseuri („Revoluția liricii”).

HERVIEU [ervië], Paul-Ernest (1857-1915), scriitor francez. Romane („Necunoscutul”, „Flirt”) și piese de teatru („Legea omului”, „Nimicuri”, „Soarta e stăpână”) axate, în special, pe critica severă a societății aristocratice aflate în declin.

HEIAN, perioadă din istoria Japoniei, de la stabilirea capitalei imperiale la Heiankyō (azi Kyōtō) de către împăratul Kammu (794), până în 1185, când Minamoto no Yoritomo pune bazele șogunatului de la Kamakura. Se caracterizează prin afirmarea majoră a puterii aristocrației – reprezentată la curte de afmilia Fujiwara -, maxima înflorire a artei și culturii și asimilarea completă a elementelor de cultură chineze.

IOAN, numele a opt suverani ai Imp. Bizantin. Mai importanți: 1. I. I Tzimiskes (969-976). Comandant militar care, inițial, l-a sprijinit pe Nicefor II Focas apoi, împreună cu împărăteasa Teofano, l-au asasinat, preluând tronul. A luptat împotriva lui Sveatoslav (971) și a supus partea de NE a Bulgariei; în anii 974-975, a recucerit o mare parte parte din Siria. 2. I. II Comnen (1118-1143). A luptat împotriva pecenegilor (1121), venețienilor (1123-1126), sârbilor (1124), ungurilor (1129), turcilor selgiucizi și l-a obligat pe Raymond de Poitiers, principele Antiohiei, să-l recunoască drept suzeran. 3. I. III Ducas Vatațes, suveran al Imp. Bizantin de la Niceea (1222-1254). A purtat lupte cu Imp. Latin, a cucerit terit. din Asia Mică, precum și ins. Samos, Lesbos ș.a (1225). 4. I. V Paleolog (1341-1391), efectiv din 1354 (sau 1355). Domnia i-a fost tulburată de războiul civil dintre gruparea Cantacuzinilor și cea a Paleologilor; în 1369, a acceptat unirea cu Biserica Romei. În timpul său, otomanii cuceresc o parte din stăpânirile bizantine, din 1373, imperiul devenind vasal față de aceștia. 5. I. VI Cantacuzino (1341-1354 sau 1355), exponent al intereselor marii aristocrații. A înăbușit răscoala zeloților din Salonic (1349) și a pierdut însemnate terit. în lupta cu Ștefan Dușan (din 1347), cu toate că făcuse apel la ajutorul otomanilor. 6. I. VIII Paleolog (1425-1448). În încercarea de a obține sprijinul Occidentului împotriva turcilor otomani, a acceptat unirea bisericilor din Constantinopol și Roma (Conciliul de la Ferrra-Florența, 1438-1445), care nu a fost pusă în practică.

JAPONÉZ, -Ă (‹ fr.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Popor care s-a format ca națiune în Japonia. Mai trăiesc în S.U.A., Brazilia, Canada, Perú etc.; de religie șintoistă, budistă și creștină. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Japonia; nipon. 2. Adj. Care aparține Japoniei sau japonezilor, referitor la Japonia sau la japonezi. ♦ (Substantivat, f.) Limbă din familia altaică, vorbită de japonezi. Primele inscripții în japoneză, cu caractere ideografice, împrumutate de la chinezi, datează din sec. 6. J. modernă folosește una dintre cele mai complicate scrieri, constând din trei sisteme de scriere diferite (unul ideografic, de origine chineză și două silabice) care coexistă în mod sincretic; textele se scriu în coloane verticale de la dreapta la stânga. ◊ Arta j. = artă dezvoltată în Japonia încă din perioada Neoliticului și materializată inițial, în perioada Jōmon, prin vase de ceramică al căror decor specific era torsada. În perioada următoare, Yayoi (sec. 3 î.Hr.-2 d. Hr.), apar vasele de bronz în formă de clopot cu motive decorative liniare, subțiri, deosebit de rafinate. Perioada Kufun, se caracterizează printr-o dezvoltare a artei funerare, morminte de tumuli, sarcofage din teracotă și piatră, alături de care pot fi găsite statuete de lemn, podoabe și arme de fier. În arhitectură predomină elementele specifice templelor șintoiste: construcții simple de lemn, cu acoperișul în coamă, ridicate deasupra unei platforme mult înălțate. În perioada Asuka (593-710), arta j. cunoaște o deosebită înflorire sub influența artei chineze și coreene. Construcțiile arhitecturale religioase (pagodele) și civile (palatele), din lemn, se caracterizează prin acoperișul piramidal, format din mai multe etaje suprapuse, care se retrag succesiv având marginea streșinii ridicată, și prin pereții cu decorații policrome, luxuriante. Cea mai veche mănăstire budistă japoneză este Hōryŭri (607) lângă Nara, care include „Sala de aur” (Kondo), unde se află grupul statuar din bronz denumit „Triada lui Sakyamuni” – mărturie a unei arte figurative, dezvoltată sub influența celei chineze în perioada Tang. În perioada Nara (710-794), sub influența continentală, în arta j. de manifestă gustul pentru grandios și monumentalitate (templul Todaiji), iar arta lăcuitului cunoaște o înflorire deosebită („Tabernacolul lui Tamamushi”). Sculptură în lemn, bronz sau piatră, reprezentând divinități budiste, figuri de împărați și demnitari, animale fantastice cu semnificații simbolice la dimensiuni colosale („Triadele lui Yakushi”, sec. 7; „Budha Roshana”, sec. 8). În pictură încep să fie întrebuințate noi materiale, printre care creta, ruloul de hârtie (emakimono) și ruloul de mătase. În perioada Heian (794-1185), influența chineză își pierde din importanță, statuile, în special din lemn, au trăsături mistice, enigmatice („Amyda Nyorai”, sec. 11, de Jocho). Alături de pictura religioasă se dezvoltă și stilul yamato-e, în culori pastelate, delicate („Istoria lui Genji”). Elementele arhitectonice se armonizează cu peisajul („Engakuji”, lângă Kyōto; Kongobuji, pe muntele Konya), iar grădinile sunt integrate în locuințele aristocraților. Creșterea importanței aristocrației războinice în perioada Kamakura (1185-1333) se traduce pe plan artistic în forme de un auster realism. În statuara de lemn o atenție sporită este acordată trăsăturilor feței. În pictură sunt abordate noi subiecte: hagiografice, anecdotice, povestiri populare. Arta portretistică ia un mare avânt („Minamotono Yoritomo” și „Tairano Shigemori” picturi de Fushiwara no Takanobu, sec. 13). O dată cu răspândirea ritualului servirii ceaiului se dezvoltă arta ceramicii (regiunea Seto). În perioada Muromachi (sau Ashikaga, 1333-1573), caracterizată prin răspândirea ideilor budiste zen, care promovau recuperarea valorilor materiale și spirituale, și în perioadele următoare, un loc important îl ocupă pictura sub formă de kakemono-uri și makimono-uri, de un mare rafinament al liniei și coloritului (Sesshū, sec. 15; Kāno Motonobu, sec. 16; Kāno Masanobu, Kōrin Ogata, sec. 17). Cu toată politica izolaționistă instaurată în perioada Tokugawa (1615-1868), infiltrațiile de tehnică artistică occidentală vor duce la formarea unor curente opuse picturii oficiale Kāno; școala decorativă Rimpa (sec. 17), reprezentată de Sōtatsu („Povestea lui Genji”) și Kōrin Ogata („Prune roșii și albe”), precum și școala Maruyama (sec. 18-19), cu tendințe realiste. De o răspândire rapidă se bucură genul popular ukiyo-e (sec. 18-19) care exaltă viața pământească, manifestându-se cu deosebire în xilogravură și în arta stampelor mono- și policrome de mare rafinament. (Harunobu, Sharaku, Utamaro, Hokusai, Hiroshige). Arhitectura (sanctuare, mausolee) continuă să se dezvolte în forme șintoist-budiste (complexul de la Nikkō). Tot acum, sub influența teatrului, se dezvoltă creația de măști. Ca urmare a preluării contactelor cu Occidentul (perioada Meiji, 1868-1912), se introduc materiale și și stiluri tipic europene. După primul război mondial, iau naștere mișcări de avangardă (grupul Bunriha) și Asociația japoneză pentru designul industrial. După al doilea război mondial, cinematografia j. se impune prin marii regizori A. Kurosawa, M. Kobayashi, M. Kenji, S. Kanetoçare aduc o notă specifică, tradițională, de mare plasticitate. Asupra arhitecturii j. se manifestă în special influența funcționalismului american, adaptat exigențelor locale (K. Tange, J. Sakakura). În anii '60 se remarcă activitatea grupului Metabolism (K. Kikutake, N. Kurokawa) și așa-numitului New Wave japonez (A. Isozaki, K. Shinohara). În pictură, sfârșitul anilor '50 este dominat de grupul Gutaj din Osaka (K. Shiraga, S. Murakami), înrudit cu neodadaismul, iar după anii '60, de mișcarea Mono-ha.

KRASÍŃSKI, Zygmunt conte (1812-1859), scriitor polonez. Drame romantice, uneori cu note autobiografice, evocând conflictul dintre aristocrație și democrație („Comedia nedivină”) sau oferind o viziune grandioasă asupra Romei antice („Iridion”). Lirică intimă („Cartea rugăciunilor”). Corespondență.

RAMBOUILLET [rãbuié], Catherine de Vivonne, marchiză de (1588-1655), animatoare a vieții literare franceze. Foarte inteligentă și cultivată, supranumită „Arthénice”, a reușit să adune în salonul său de la hotelul R. din Paris, numeroși aristocrați cultivați și pe cei mai apreciați scriitori ai vremii.

aristocrát (-to-crat) s. m., pl. aristocráți

aristocrátă (-to-cra-) s. f., g.-d. art. aristocrátei, pl. aristocráte

aristocrátic (-to-cra-) adj. m., pl. aristocrátici; f. aristocrátică, pl. aristocrátice

aristocratísm (-to-cra-) s. n.

aristocrațíe (-to-cra-) s. f., art. aristocrațía, g.-d. art. aristocrațíei; pl. aristocrațíi, art. aristocrațíile

REPÚBLICĂ (‹ fr., it., germ.; lat. respublica „treburi publice”) s. f. Formă de organizare politică în care conducerea este exercitată de un organ suprem al puterii de stat sau de un președinte ales ori numit. Formele istorice ale r. sunt: r. democratică și aristocratică (Grecia și Roma antică, iar în Ev. med. r. Veneția, r. Florența); în epoca modernă, r. parlamentare, r. prezidențiale, semiprezidențiale etc. ◊ R. autonomă: în cadrul statelor federale entitate care are unele atribute proprii ale puterii, dar este înglobată în satul federal. În Federația Rusă există 21 r.a. denumite în general după numele etniei majoritare, fără drept de secesiune.

REY, Fernando (pseud. lui Fernando Casado Arambillet) (1916-1994), actor spaniol de teatru și de film. Interpretează mai ales personaje a căror morgă aristocratică disimulează gânduri necurate, fapte ticăloase, porniri depravate („Viridiana”, „Tristana”, „Filiera”, „Elisa viața mea”).

REYNOLDS [rénəldz], Sir Joshua (1723-1792), pictor englez; teoretician al artei. Elev al lui Thomas Hudson. Întemeietorul școlii engleze de pictură din sec. 18. Fondator (1768) și primul președinte al Academiei Regale de Artă. Influențat de Tiziano, Rembrandt și Van Dyck. Portrete din lumea aristocratică („Lord Heathfield”, „Samuel Johnson”, „Nelly O'Brien”). Compoziție severă, colorit cald, pensulație amplă, folosind tehnica clarobscurului. Lucrări teoretice („Observații despre artă”).

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km2) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant' Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii '20-'30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

ROMÁN1 (‹ fr.) s. n. (LIT.) 1. (În Ev. med.) Operă narativă în proză sau versuri, scrisă într-o limbă romanică (ex. „Roman de la Rose”, „Roman de la Renart”). 2. Specie a genului epic, care cuprinde o acțiune de o relativă amploare și complexitate, desfășurată de-a lungul unei anumite perioade, care angajează, de obicei, mai multe personaje și care presupune un anumit grad de adâncime a observației sociale și a analizei psihologice. Specific mai ales literaturilor moderne, r. există ca manifestare epică, nu întotdeauna distinctă, încă din Antic. (Petronius, Apuleius, Longos, Heliodor) și Ev. med. (sub forma r. cavalerești, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic). În perioada Renașterii, r. cunoaște primele sale concretizări moderne, ca viziune și modalitate, o sferă de cuprindere tematică și tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă. În epocile următoare, în funcție de schimbările sociale care au loc, de îmbogățirea continuă a ariei de cunoaștere, de dezvoltarea generală a științei și filozofiei, a literaturii și artei înseși, ca și prin contribuțiile unor scriitori deosebit de originali, r. se diversifică atât sub raportul problemelor abordate, cât și sub acela al mijloacelor de expresie, devenind, progresiv (începând mai cu seamă din sec. 19), una dintre speciile cele mai reprezentative și mai cultivate, exprimând gustul și mentalitatea momentului istoric respectiv și tinzând să contureze tablouri sugestive ale epocii. Prin W. Scott, Dickens, Thackeray (în Anglia), Goethe (în Germania), Manzoni, Verga (în Italia), Stendhal, Balzac, Flaubert, Zola (în Franța), Dostoievski, Tolstoi (în Rusia) ș.a., r. își demonstrează exemplar viabilitatea și adaptabilitatea. Cunoscând numeroase modalități și devenit, prin aceasta, un gen „proteic”, el atinge ulterior o largă dezvoltare în toate literaturile lumii, impunând atenției, și în sec. 20, câteva nume de prestigiu universal: A. France, R. Rolland, M. Proust (în Franța), J. Galsworthy, J. Joyce (în Anglia), Th. Mann, H. Mann, R. Musil (în Germania), S. Undset, K. Hamsun, S. Lagerlöf (în țările scandinave), Dreiser, Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Dos Passos, Caldwell (S.U.A.), Gorki, Șolohov, Leonov (în Rusia) ș.a. Potrivit temelor tratate, viziunii estetice, modalității curentului artistic în care se integrează există r. romantic (V. Hugo), realist (Flaubert), naturalist (Zola), suprarealist (R. Queneau), filozofic (Voltaire), sentimental (G. Sand), umoristic și de moravuri (Dickens), exotic (Bernardin de Saint-Pierre), psihologic (Dostoevski), istoric (Scott), de aventuri (Dumas), pedagogic (Rousseau), fantastic (Gautier), terifiant (H. Walpole), pastoral (Montemayor), picaresc (M. Alemán), epistolar (Laclos), pamfletar (Swift), bildungsroman (Goethe), epopeic (Tolstoi), de analiză (Proust), ciclic (R. Martin du Gard), fluviu (Rolland), foileton (Sue), pentru copii (Mark Twain), polițist (Doyle), științifico-fantastic (Wells), existențialist (Camus), „noul roman” (Robbe-Grillet), al tinerilor furioși (J. Osborne) etc. În literatura română, cea dintâi încercare de r. tipărit aparține lui M. Kogălniceanu („Tainele inimei”, fragment, 1850). Urmează o etapă de de căutări, în care se remarcă D. Bolintineanu, cu „Manoil” (1855) și „Elena” (1862), și mai ales N. Filimon, cu „Ciocoii vechi și noi” (1865). Ulterior specia e tot mai des cultivată, pentru ca în veacul 20 să cunoască o înflorire deosebită. Printre reprezewntanții ei se numără D. Zamfirescu, I. Slavici, M. Sadoveanu, L. Rebreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, G. Călinescu, I.M. Sadoveanu, M. Eliade, M. Blecher, M. Preda, E. Barbu, Petru Dumitriu, N. Breban, M. Nedelciu ș.a.

aristocrat m. membru al aristocrației.

aristocratic a. ce ține de aristocrație.

aristocrație f. 1. (în vechime) formă de guvern în care puterea era lăsată pe mâna câtorva privilegiați; 2. (azi) clasă nobilă.

ROMÁNȚĂ (‹ fr., it., germ.) s. f. 1. Specie a poeziei lirice, de obicei de inspirație erotică. Cultivată la curțile aristocraților francezi de la mijlocul sec. 12 și apoi în Ev. med. în Spania, sub forma unor compoziții lirice-narative cu conținut eroic-legendar; este consacrată, începând cu secolul 15, ca specie a poeziei culte cu formă metrică fixă, fiind adesea transpusă pe muzică. 2. Compoziție muzicală vocală de formă strofică, cu acompaniament instrumental și cu conținut liric, sentimental; p. ext. piesă instrumentală cu un caracter asemănător.

neam n. 1. gen, specie: neamul omenesc; 2. rassă, popor: neamul indo-european; 3. națiune: neamul românesc; 4. generațiune, familie: un om de neam prost; 5. soiu: alege alt neam de pește PANN; 6. origină nobilă: om de neam; 7. Mold. rudenie: înconjurat de neamuri, feciori, nepoți și gineri AL.; 8. pl. neamuri, boierii de neam, deveniți în urmă simpli agricultori și constituind o clasă de contribuabili aleși de Const. Mavrocordat dintre mazili; 9. aristocrație: m´aș însura să intru în neamuri AL. [Ung. NÉM]. ║ adv. 1. nimeni: neam de neamu meu n’a mai văzut; 2. nimic: nu zise neam.

Falieri (Marino) m. dogele Veneției, decapitat, fiindcă voise să răstoarne aristocrația (1274-1355).

sus adv. (lat. susum și sursum din *sub-vorsum, *sub-versum, compus d. sub, dedesupt, și versum, vértere, a învîrti; it. sp. vpg. suso, pv. fr. sus. V. Jos, dos, învîrtesc, proză). În partea superioară, la înălțime, spre cer (stînd saŭ mergînd): el e sus, se duce sus (în etaj), se suĭe sus de tot, arunc sus. Pe sus, 1) În partea superioară, pin copacĭ, de tavan saŭ pin aer: pe sus eraŭ numaĭ florĭ, 2) În căruță (trăsură, tren, corabie, aeroplan): maĭ bine pe sus, de cît pe jos. De sus, 1) din partea superioară: a scoborî ceva de sus; 2) superior în loc (față de nivelu măriĭ): țara de sus(nordu Moldoveĭ); 3) superior în rang: ceĭ de sus (ceĭ marĭ). Fig. aristocrat: a fi dintr’o familie de sus. Cel de sus, Dumnezeŭ. S. n. fără pl. Partea de sus: a pune o cutie cu sus'n jos. În susu apeĭ, la deal, contra curentuluĭ. Suĭ sus, urc sus, duc sus. Mă suĭ sus, mă duc sus. Iaŭ de sus (o persoană), privesc de sus, tratez ca pe un inferior. Iaŭ pe sus, umflu, duc cu de-a sila: poliția l-a luat pe sus. Interj. de aprobare saŭ de simpatie (de multe orĭ ironic); Sus Popescu ! Sus cu el ! Interj. de îmbărbătare saŭ de alarmă: sus, Românĭ !

Sylla m. general și dictator roman, învingătorul lui Mitridate, capul partidului aristocratic, adversarul lui Mariu, celebru prin cruzimile si proscripțiunile sale (137-78 a. Cr.).

ANTIARISTOCRÁTIC, -Ă, antiaristocratici, -ce, adj. (Despre atitudini, mani­festări etc.) Care este împotriva aristocratismului sau a aristocrației. [Pr.: -ti-a-] – Din fr. antiaristocratique.

ÁRBORE, arbori, s. m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ◊ Compuse: arbore-de-cacao = plantă lemnoasă specifică zonei tro­picale, cultivată pentru semințele ei comestibile (Theobroma cacao); arbore-de-cafea = plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Africii și Asiei, cultivată pentru semințele ei comestibile (Coffea arabica); arbore-de-cauciuc = plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cau­ciucul natural (Hevea brasiliensis); arbore-de-pâine = plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și foarte groasă, al cărei fruct sferic, cu gust de pâine, se consumă fiert sau copt (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ originar din Extre­mul Orient, înalt și foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. ** Arbore genealogic = reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri) înfățișând filiația și gradul de înrudire ale membrilor unei familii (aristocratice). 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. (Mar.; în sintagma) Arbore mic = trinchet. 4. (Rar) Catarg. [Var.: árbor s. m.] – Lat. arbor, -is.

ARISTOCRÁT, -Ă, aristocrați, -te, s. m. și f. Persoană care aparține aristo­crației; p. ext. nobil. ♦ (Adjectival) Aristocratic. – Din fr. aristocrate.

ARISTOCRÁTIC, -Ă, aristocratici, -ce, adj. Care aparține aristocrației, propriu aristocrației; aristocrat. – Din fr. aristocratique.

ARISTOCRATÍSM s. n. Atitudine, concepție aristocratică. – aristocrat + suf. -ism.

ARISTOCRAȚÍE, aristocrații, s. f. Pătură a unei clase sociale sau a unui grup social care se bucură de mari privilegii, datorate originii, bogăției și poziției sale sociale; (în Antichitate) clasă socială dominantă, formată din marii posesori de pământ și de sclavi; (în Evul Mediu) clasa socială dominantă a nobililor. – Din fr. aristocratie.

TARABÓSTES s. m. pl. Denumire dată (de latini) aristocraților geto-daci; pileați. – Cuv. lat.

BOIÉR, boieri, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țările Române) Stăpân de moșii, beneficiind de anumite privilegii; persoană din aristocrația feudală; nobil. ♦ (Fam.) Persoană cu atitudini, obiceiuri sau pretenții de aristocrat. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalând cu „domnule”), adresat persoanelor înstărite, celor cu funcții administrative etc. – Din sl. boljarinŭ (pl. boljare).

SADUCHÉU, saduchei, s. m. (în Antichitate) Adept al partidei religioase iudaice, constituită din aristocrația sacerdotală și infiltrată în politică și diplomație. – Din lat. Sadducaei.

SPAHÍU1, spahii, s. m. Soldat dintr-un corp de cavalerie otomană recrutat din rândurile aristocrației militare. – Din tc. sipahi.

DOÁMNĂ, doamne, s. f. 1. Termen de politețe pentru o femeie (căsătorită). ◊ Doamnă de onoare = femeie (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ Soție. ♦ Spec. (Înv.) Soție a unui domnitor sau a unui boier. ♦ Stăpână a unei case, a unei gospodării. 2. Compus: (Bot.; pop.) doamnă-mare sau doamna-codrului = mătrăgună. – Lat. dom(i)na.

DÓGE, dogi, s. m. Titlu purtat de conducătorii politici ai unora dintre vechile republici aristocratice italiene; persoană care avea acest titlu. – Din it. doge.

DOMNIȘOÁRĂ, domnișoare, s. f. Termen de politețe pentru o fată (sau o femeie nemăritată); duduie. ◊ Domnișoară de onoare = a) fată tânără care însoțește mireasa la cununie; b) fată (din aristocrație) aflată în serviciul unei prințese, al unei regine etc. ♦ (Fam.) Fiică. – Doamnă + suf. -ișoară.

JUR-FIX s. n. Zi de primire la unele familii (aristocrate); petrecere care are loc într-o astfel de zi. -- Din fr. jour fixe.

LACHÉU, lachei, s. m. 1. Servitor în casele aristocrate îmbrăcat în livrea; fecior, valet. 2. Fig. Persoană slugarnică, servilă. – Din fr. laquais.

EUPATRÍD, eupatrizi, s. m. Membru al aristocrației gentilice în Atica. [Pr.: e-u-] – Din fr. eupatrides.

PATRICIÁN, -Ă, patricieni, -e, s. m., s. f. 1. S. m. și f. (în Roma antică) Membru al comunității gentilice, iar mai târziu al aristocrației gentilice, care se bucura de toate drepturile și privilegiile; patriciu (2); p. gener. nobil, senior, aristocrat. ♦ (Adjectival) Care aparține patricienilor (1), privitor la patricieni, de patricieni; p. gener. de origine nobilă, aristocratică; cu purtări, gesturi etc. distinse. 2. S. m. Cârnat preparat din came de vită tocată, cu condimente, care se consumă fript pe grătar. [Pr.: -ci-an] – Din fr. patricien.

PATRÍCIU, patricii, s. m. 1. Titlu nobiliar, instituit în Imperiul Roman de către Constantin cel Mare, păstrat și în Imperiul Bizantin; persoană care avea acest titlu.(înv.) Patrician (1); p. gener. nobil, aristocrat. – Din lat patricius.

GENTILÓM, gentilomi, s. m. (În Evul Mediu, în Apusul Europei) Nobil, aristocrat. ♦ Fig. Om cu comportări alese, ireproșabile. – Din fr. gentilhomme.

HANẤMĂ, hanâme, s. f. (Înv.) Femeie din aristocrația turcă. – Din tc. hanem.

NOBILÍME s. f. (În Evul Mediu, iar în unele țări, și în epoca modernă) 1. Categorie socială privilegiată, constituită din posesorii de feude și de titluri ereditare; aristocrație, noblețe (2). ♦ Nobilii dintr-o epocă, dintr-o regiune, dintr-o localitate. 2. (Rar) Noblețe (1). – Nobil + suf. -ime.