Am găsit 2014 de definiții care conțin toate cuvintele argou sau forme flexionare ale acestora:

ARGÓU, argouri, s.n. Limbaj convențional al anumitor categorii sociale, care folosesc cuvinte speciale sau cu sensuri deosebite, pentru a nu fi înțelese de restul societății.


CARGOBÓT, cargoboturi, s. n. Navă maritimă comercială destinată transportului de mărfuri la mare distanță; cargou. – Din fr. cargo-boat (< engl.).

CARGÓU, cargouri, s. n. Cargobot. – Din fr. cargo.

GARGÚI, garguie, s. n. Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei de ploaie, de obicei bogat ornamentat. – Din fr. gargouille.

GARGÚSĂ, garguse, s. f. (Mil.) Săculeț de pânză cu încărcătura de praf de pușcă folosită la tunurile de calibru mare. – Din fr. gargousse.

MARGHÍLĂ s. f. movilițe emisferice de pe suprafețele orizontale superioare din regiunile muntoase. (< fr. margouillis)

PĂSĂRÉȘTE adv. (Rar) Ca păsările. ◊ Expr. A vorbi (pe) păsărește = a vorbi în argou sau în jargon, a spune ceva fără înțeles. – Pasăre + suf. -ește.

ARGÓTIC, -Ă, argotici, -ce, adj. Care aparține argoului, privitor la argou, de argou. – Din fr. argotique.

MOÁCĂ, moace, s.f. 1. Bâtă ciobănească, ciomag. 2. (Iht., Olt.) Zglăvoacă. 3. (argou) Falcă; p. e x t. Cap, figură. 4. (În forma moache) Femeie proastă, lipsită de vioiciune, înceată la lucru. – Variantă: moache s.f.

ZDUP (2), zdúpuri, s. n. (argou) ~ (onomat., cf. hop, dup) [și NODEX]

ZÚLĂ s. f. (argou) În expr. A face zulă = A fura. (etim. controv., posib. din zulie)

ZULÍ, zulésc, vb. IV. Tranz. (argou) A fura. (din zulă)

ZAPCIÚ, zapcii, s. m. 4. (argou) Câine. (din tc. zaptci)

ZIMBÍL, zimbíluri, s. n.1. Coș împletit. – 2. (Arg.) Pălărie de paie. – Var. zambil, zembil, zîmbil. Mr. zimbil. Tc. (per.) zembil (Șeineanu, II, 390), cf. ngr. ζεμπίλι, bg. zimbil.

ȘÁSE num. card. ~ 2. (argou, cu valoare de interjecție) Atenție! alertă! (din lat. sex; cf. fr. vingt-deux = atenție! și rom. zexe)

ZGALȚ, zgálțuri, s. n. (argou) Cravată. (din germ. Halstuch [> rus. galstuk], cf. galstuc, potgalț)

ZÓTĂ, zóte, s. f. (argou) Furt organizat, acțiune pusă la cale de către o bandă de hoți. (etim. nec.)

ZÓTCĂ s. f. (argou) Fleancă, gură, plisc. (din tc. zotka)

EMBARGÓ, embargouri, s. n. 1. Interzicere de către un stat a exportului sau importului de mărfuri într-o sau dintr-o țară, ca sancțiune pentru încălcarea unor reguli sau principii de drept internațional sau ca mijloc de presiune politică. 2. Reținere de către un stat a navelor comerciale sau de mărfuri altui stat aflate pe teritoriul sau (în condițiile în care a survenit un conflict între statele respective). – Din fr. embargo.

mingeác (-curi), s. n.1. Vagin. – 2. Damă la jocurile de cărți. Țig. minğ (Graur 170; M. L. Wagner, BF, X, 15; Juilland 168), cf. tc. minca. Cuvînt de argou.

GARGÚSĂ s. f. săculeț cu praf de pușcă folosit la tunurile cu calibru mare. (< fr. gargousse)

GARGÚI s. n. ornament în formă de cap de animal la capătul superior al unui burlan pentru scurgerea apei. (< fr. gargouille)

GARGOUILLADE [-GU-IÁ-DĂ] s.f. (coregr.) mici cercuri ale piciorului urmate de o săritură. (< fr. gargouillade)

FILISTÍN s. m. (în argoul studenților germani pe la 1700) târgoveț incult. ◊ (p. ext.) om mulțumit de sine, retrograd, îngâmfat și mărginit. (< fr. philistin)

flașnétă (flașnéte), s. f.1. Mică orgă mecanică portativă. – 2. (Arg.) Gură, cioc. Germ. Flaschnett (sec. XIX). – Der. flașnetar, s. m.

flégmă (flégme), s. f.1. Mucozitate, expectorație. – 2. (Arg.) Palmă, lovitură. Gr. φλέγμα (sec. XVII), cf. Murnu 25. – Der. flegmatic, adj., din fr. flegmatique; flegmon, s. n., din fr. flegmon.

CARGÓU s. n. 1. navă comercială destinată transportului de mărfuri; cargobot. 2. avion de marfă. (< fr. cargo)

CARGOBÓT s. n. cargou (1). (< engl. cargo-boat)

BÓMBĂ s.f. 1. Proiectil (lunguieț) cu încărcătură explozivă, incendiară etc., folosit la bombardamentele de aviație. ◊ Bombă atomică = proiectil având ca exploziv energia obținută prin dezagregarea atomului; bombă cu hidrogen = bombă bazată pe o reacție termonucleară, prin care atomii de hidrogen se transformă în atomi de heliu cu o uriașă degajare de căldură și de energie; ♦ Bombă vulcanică = bucată (rotundă) de lavă, azvârlită de un vulcan de obicei la începutul erupției. 2. Recipient folosit în medicină pentru gaze sau substanțe radioactive. 3. (Peior.) Cârciumă sordidă, murdară. 4. (Fig.; sport) Lovitură puternică de minge. 5. (Fig.; argou) Știre, fapt care produce senzație. [Var. boambă s.f. / < fr. bombe, it. bomba, cf. lat. bombus, gr. bombos – zgomot].

GARGOUILLE s.n. v. gargui.

GARGÚI s.n. (Constr.) Jgheab sau burlan scurt pentru scurgerea apei, ornamentat, reprezentând adesea animale fantastice. [Scris și gargouille. / < fr. gargouille].

CLOÁȚĂ, cloáțe, s. f. 1. Cloșcă (1). 2. (Art.) Cloșca-cu-pui, Găinușa, Pleiadele. 3. (Arg.) Târfă. 4. (Arg.) Amantă. (prob. creație spontană având la bază, pe de o parte, onomatop. cloc, cf. clocă și, pe de alta, clonț și clonță; Dicț. Acad. Rom. propune punerea în relație cu sb. klocati = a striga)

MÁHĂR s.m. (argou) Om dibaci, deștept. ♦ Șef, ștab, om important. [< germ. Macher].

METANIÉR s.n. Cargou destinat transportului de gaz metan lichefiat. [Pron. -ni-er. / < fr. méthanier].

GHES, ghésuri, s. n. 1. Ghiont, îmbrâncitură. 2. Imbold, impuls, stimulent. (orig. necunoscută; nu pare să fie identic cu ghes s. n. = (arg.) zi, din țig. ges (Juilland); totuși, orig. țig. pare posibilă; Drăganu îl pune în legătură cu magh. gyűszű = degetar, cu care însă nu pare să se înrudească)

MALASTRÓP, malastrópi, s. m. (Arg.) Malahist, onanist. (formație glumeață, prin încrucișarea dintre malahie și strop)

MLOC s. n. (Arg.) Malahie, masturbare, onanie. (din malahie, rus. moloki)

GĂOZÁR, găozári, s. m. (Arg.) Homosexual, pederast. (din găoază)

SLANG s.n. (Lingv.) Nume dat argoului în Anglia. [Pl. -guri. / < engl. slang].

EMBARGÓU s. n. v. embargo.

se îndoaie fraierul expr. (deț.) gardianul își schimbă impresia inițială / părerea negativă despre un deținut.

ARGÓU s. n. limbaj convențional folosit de un grup social restrâns (vagabonzi, delicvenți etc.) pentru a nu fi înțeleși de restul societății sau pentru a șoca. (< fr. argot)

ARGOTIZÁ vb. intr. a vorbi în argou. (< fr. argotiser)

ARGÓTIC, -Ă adj. de argou. (< fr. argotique)

ARGOTÍST, -Ă s. m. f. lingvist specializat în studiul argourilor. (< fr. argotiste)

zapt (-turi), s. n. 1. Administrație. 2. Confiscare, executare. – Mr. zapte. – Din tc. zabt (Șeineanu, II, 385; Ronzevalle 113), cf. ngr., alb. zapti.Der.: zapcíu, s. m. (administrator al unei regiuni, subprefect; perceptor; agent care execută hotărârile administrative sau judiciare; arg., câine), mr., megl., zaptiu, din tc. zaptci (Șeineanu, II, 384; Ronzevalle 113); zapciálă, s. f. (executare); zapcieríe, s. f. (slujba de zapciu); zapciitúră, s. f. (executare); zapcilấc, s. n. (slujba de zapciu; circumscripție administrativă); zapcií, vb. (a executa). – [9444]

BANANIÉR, -Ă I. adj. referitor la banane, care conține banane. II. s. m. plantă tropicală arborescentă, cu tulpina subțire și înaltă, cu frunze late și alungite, în buchet în vârful tulpinii și cu fructe în ciorchine; banan. III. s. n. cargou amenajat pentru transportul bananelor. (< it. bananier)

ARGÓTIC, -Ă adj. De argou. [< fr. argotique].

ARGÓU s.n. (Lingv.) Limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății. [Pl. -uri / < fr. argot].

BANANIÉR s.m. Banan. // s.n. Cargou special amenajat pentru transportul bananelor. [< fr. bananier].

aboná (abonéz, abonát), vb.1. A-și face un abonament. – 2. (Arg.) A profita, a se folosi în mod indiscret și periodic de o facilitate. < Fr. abonner (sec. XVIII). – Der. abonament s. n.; abonat s. m.

acățá (acắț, át), vb.1. A prinde. – 2. A atîrna. – 3. (Fam.) A acosta o femeie pe stradă. – 4. (Arg.) A obține, a dobîndi. – Var. agăța (și der. săi). Mr. acaț, cățari „a prinde”, istr. (a)coț „prind”. Origine incertă. Se consideră în general ca fiind reprezentant al lat. accaptiāre, din captiāre (Philippide, Principii, 43; Pușcariu, Lat. ti, 12; Pușcariu 7; Candrea-Dens. 6; REW 1663; DAR); cf. it. cacciare, v.prov. cassar, fr. chasser, sp. cazar, port. caçar. Toate cuvintele romanice au păstrat sensul primitiv, „a prinde cerbul”, ca în mr. și istr. Semantismul nu pare să ridice nici o problemă deosebită; însă fonetismul este dificil, datorită reducerii inexplicabile a grupului ptt. Este posibil să se fi produs o contaminare cu vreo formă balcanică, de ex. bg. kacjă „a agăța” (Meyer, Alb. St., IV, 81), cf. cățăra. Candrea, Elementele, 403, și Pușcariu 7 presupun o contaminare cu cață „toiag, bîtă”; Cihac, II, 475 pleacă de la mag. akasztani (cf. Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 41; Candrea-Dens., 6). Acăța pierde treptat teren față de agăța, în pofida strădaniei gramaticienilor și puriștilor. – Der. acățăcios, adj. (lipicios); acățătoare, s. f. (șiret, atîrnătoare); acățături, s. f. pl. (cîrcei la vița de vie). Cf. cață.

CARGOBÓT s.n. Navă de transport pentru mărfuri; cargou. [Pl. -turi. / < engl. cargoboat].

CARGÓU s.n. Cargobot. [Pl. -uri. / < fr. cargo].

achitá (achitát, achitát), vb. 1. A plăti 2. A absolvi în justiție 3. (Arg.) A omorî, a ucide. < Fr. acquitter. Din fr. acquit provine rom. achiu „prima bilă de la biliard” și alteori „tac de biliard”; al doilea sens se explică prin rus. kij, de aceeași proveniență (Bogrea, Dacor. II, 653). Cf. it. acchittare și acchitto, ca termeni de biliard.

afácere (afáceri), s. f.1. Tranzacție financiară, comercială sau industrială. – 2. Treabă, îndeletnicire, ocupație. – 3. (Arg.) Organ genital. Format de la facere, după paralelismul fr. faire, affaire. Substituie o formație strict identică, bazată pe a- și inf. scurt; cf. ce-are aface? au de aface cu un derbedeu inteligent (Galaction); cf. v. sp. afazer „a avea de-a face”. – Der. afacerist, s. m. (om de afaceri fără scrupule, escroc); aferat, adj. (care este foarte ocupat); galicism, din fr. affairé.

aiúrea, adv.1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure.Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.

amețí (-țésc, -ít), vb.1. a se zăpăci. – 2. A-și pierde capul. – 3. A se îmbăta (ușor), a se chercheli. – 4. (Fam.) A face ceva de mîntuială, a da rasol. Lat. *ammatteāre, de la *mattea „băț, par”; cf. it. ammazare „a omorî”, sp. mazar, port. maçar. Sensul primar a fost „a lovi, a bate pînă la pierderea cunoștinței”, de unde mai tîrziu în it. „a omorî”, și în rom. „a lăsa, a rămîne fără cunoștință”. Schimbarea de conjug. este firească la vb. incoative. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 717 și DAR, din lat. *ammatῑre, de la *mattus, de unde it. matto „nebun”, ammattire „a înnebuni” (cf. REW 5401 și 5428); însă în rom. nu este atestat *mattus, în timp ce *mattea s-a păstrat, cf. măciucă; în plus, evoluția semantică pare mai convingătoare. Hasdeu 1062 se gîndea la ammitĕre, cf. Densusianu, Rom.,XXXIII, 273; iar Körting 591 la *amentio, imposibil din punct de vedere fonetic. – Der. amețeală, s. f. (zăpăceală, vertij, tulburare; Arg., plictiseală, lucru searbăd); amețítor, adj. (care provoacă amețeala).

DILÍ, dilésc, vb. IV. (Arg.) 1. Tranz. A lovi, a bate. 2. Tranz. A fura, a șterpeli. (etim. neclară; prob. din gr. δηλέομαι (= a lovi), prin interm. țig.; se poate de asemenea pune în leg. cu țig. da-, part. dilo (= a da) (Graur, Juilland); provine, cu prob. mai mare, din sl. dĕliti (= a împărți, a distribui) (cf. deli); accepția 2. se justifică fără nici o îndoială din expresia a da o lovitură; der. dileală)

DILEÁLĂ s. f. (Arg.) Bătaie, ciomăgeală, mardeală. (din dili + suf. -eală; cf. dili)

árde (árd, árs), vb.1. A fi aprins. – 2. A mistui, a consuma prin foc. – 3. A încălzi soarele, a pîrjoli. – 4. A încălzi. – 5. A se consuma grăsimile organice, a se produce combustie internă. – 6. A avea călduri sau febră, ca urmare a arderilor din organism. – 7. A fi mistuit de focul patimii. – 8. A ustura, a durea, a produce suferință. – 9. A încălzi, a dogorî. – 10. a înșela, a trage pe sfoară, a escroca. – 11. A avea chef de ceva. – 12. A face ceva de mîntuială, a da rasol. – 13. (Arg.) A avea relații sexuale cu o femeie. – Mr. ardu, ardire, megl. ard, istr. ordu. Lat. *ardĕre, în loc de ardēre (Pușcariu 114; Candrea-Dens., 78; REW 620; DAR); cf. vegl. ardar, it. ardere, prov., v. fr. ardre (cf. v. fr. ardoirardēre), cat., sp., port. arder. Cf. arșiță, arsură. Der. ardească, s. f. (dans tipic din Bucov.), dans legat de obiceiurile populare ale focurilor de Bobotează, și al cărui nume vine de la pericolul de a-și arde hainele la care s-ar expune cei care îl joacă, dacă nu ar fi atenți (DAR nu cunoaște originea acestui cuvînt); ardei, s. m., pe care Körting 826 îl deriva de la lat. *ardivus (respins de Densusianu, Rom., XXXIII, 274) este probabil un pl. vechi de la *ardel, formație dim.; ardeia, vb. (a condimenta cu ardei); ardeietură, s. f. (boia de ardei); arzător, adj. (fierbinte, puternic, intens, palpitant). Din. rom. a trecut în. mag. árdelj „ardei” (Edelspacher 8).

armoníe (-íi), s. f. – Potrivire desăvârșită a elementelor unui întreg. – Mr. armunie. Gr. ἀρμονία (sec. XVII), și modern din fr. harmonie.Der. armonic, adj.; armonică, s. f. (acordeon; Arg., portofel), din germ. Armonika; armonios, adj.; armonist, s. m. (acordeonist); armoniza, vb.; dezarmonie, s. f. (dezacord, neînțelegere); inarmonic, adj. (nearmonios).

atínge (atíng, atíns), vb.1. A lua contact direct, ușor, cu un lucru sau o suprafață, a pune mîna. – 2. A freca, a fi în contact. – 3. A ajunge pînă la... – 4. (Arg.) a lua în stăpînire, a-și însuși; a înhăța. – 5. A veni în contact în mod neplăcut, a dăuna, a leza. – 6. A mișca, a emoționa, a înduioșa. – 7. A răni, a produce leziuni. – 8. (Arg.) A bate, a cîrpi. – 9. A pomeni, a aminti, a face aluzie la ceva. – 10. A se referi, a fi în legătură. – 11. (Arg.) A avea legături cu o femeie. Lat. attingĕre (Pușcariu 161; Candrea-Dens., 108; REW 768; DAR); cf. it. attingere, v. prov. atenher, față de lat. *attangĕrefr. atteindre, cat. atanyer, astur. atanguer.Der. atingător, adj. (care atinge; jignitor; relativ la; sensibil; emoționant); atinsătură, s. f. (înv., contact); atinsură, s. f. (înv., contact).

atú (-uúri), s. n.1. (La cărțile de joc) Cartea cu cea mai mare valoare. – 2. (Arg.) Bani, biștari. – Var. ata. Fr. atout, cf. ngr. τò ἀτού. Var. (pl. atale) nu este, cum afirmă DAR, „o formă românizată” din fr., ci der. de la pl. grec. Pentru uzul argotic, cf. Graur, BL, V, 222.

bábă (bábe), s. f.1. Bătrînică, bunică. – 2. Vrăjitoare, ghicitoare. – 3. Pește, zglăvoacă (Cotus gobio). – 4. Larvă de albină. – 5. Știulete de porumb fără boabe. – 6. (Bucov.) Ștergar cu care se acoperă borcanele cu fructe de pădure, legat ca o basma de femeie. – 7. (Mold.) Cozonac cu stafide. – 8. Bîrnă, par; în general bîrna de sprijin. – 9. Ac de făcut găici. – 10. Gaură, butonieră. – 11. La unele jocuri de copii, bile sau monede aruncate într-o groapă. – 12. (Arg.) Cafenea, cenaclu. Mr., megl. baba. Sl. baba (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; Lokotsch 146; DAR), ca și bg., sb., slov., cr., pol., rus. baba, alb. babë, ngr. βάβα, βάβω (G. Meyer, Neugr. St., II, 15), toate cu sensuri care oscilează între cel de „bătrînă” și cel de „bunică”. Și sensurile secundare coincid în general cu cele din limbile slave (pentru amănunt, cf. DAR). Sensurile 3-6 de bazează pe o presupusă asemănare a obiectului cu o bătrînă; sensurile 8-11 sînt asociații de idei irevențioase între noțiunea de „femeie” și cea de „a suporta” sau „a primi”. Sensul 7, care prin natură aparține grupului 3-6, pare a deriva direct din pol., ca și fr. baba. În sfîrșit, sensul 12 pare a se întemeia pe dubla echivalență „bătrînă” și „soție” (cf. băbătie), pe de o parte, și „soție” = „cămin” = „cafenea”, pe de alta. – Sensuri speciale: zilele Babei, primele nouă zile din martie, sfîrșitul iernii (trebuie să se înțeleagă zilele babei Dochia, personaj din mitologia populară care are corespondent în mitologia altor popoare; cf. bg. babini dni, ngr. οί μέρες τῆς γριᾶς, it. din Otranto i giorni della vecchia, prov. li jour de la vièio; materiale la Rohlfs, Quellen, 21-22); baba oarba „joc de copii”, cf. bg. slepa baba, iud. sp. papasiéga, care pare a fi rezultatul unei combinații între baba [oarba] cu [găina] oarbă. Der. babalău, băbălău, s. m. (babalîc); băbar, s. m. (om căsătorit; bătrînel); băbăret, s. n. (adunare de babe); băbărie, s. f. (descîntec; leac în medicina populară); băbătie, s. f. (babă; nevastă); băbesc, adj. (propriu babelor); băbește, adv. (ca babele); băbi, vb. (a îmbătrîni); băboi, s. m. (vrăjitoare bătrînă); baborniță, s. f. (babă decrepită). Toate der. sînt normale. Din sl. babuška, formă dim., provine băbușcă, s. f. (băbuță; pește de Dunăre, Leuciscus rutilus; pasăre bătrînă, care nu mai cîntă; butonieră), al cărei pl. este băbuște, cu prima întrebuințare, și băbuști în celelalte cazuri. – Cf. babcă, babiță.

babácă (babáci), s. m.1. Tată, tătic. – 2. (Arg.) Hîrtie de o mie de lei. – Var. babac, (înv.) babaie, băbăiță. Ngr. μπαμπάϰας, din tc. baba „tată” de unde derivă și alb., bg., sb. baba (Șeineanu, II, 30; Lokotsch 146; Gáldi 156). Sensul 2 se explică prin proveniența firească a banilor. Var. babaie pare a se explica direct din tc.

babilón (-oáne), s. n.1. Babilonie. – 2. (Arg.) Tribunal, judecătorie. De la numele orașului, intrat mai întîi în rom. prin intermediul ngr., cu fonetismul vechi Vavilon, și modern prin fr. Der. (babilonian; babilonic; babilonie) apar de asemenea cu fonetismul ngr., dar sînt înv. (vavilonian, vavilonic, vavilonie). Alecsandri a întrebuințat în mod excepțional creația adj. babelic; ex. său nu a fost imitat.

șansonétă (șansonéte), s. f. – Scurtă compoziție muzicală vocală. Fr. chansonette. Aceleiași familii din fr. chanter, aparțin șantan, s. n. (tavernă, bodegă, cabaret), din fr. café-chantant și șanteză, s. f. (cîntăreață de local); șanticler, s. n. (Arg., lucru prețios, rafinament, obiect excelent), din fr. chanteclair, probabil datorat modei lansată de comedia lui Rostand (cf. Ioradan, BF, IV, 192); șantaj, s. n., din fr. chantage; șantajist, s. m. (persoană care șantajează).

blat (-ți), s. m. – (Arg.) Tovarăș, amic. Rus. blat „mită” (Unbegaun, BL, IX, 103), cf. po blatu „în mod ilegal”, blatnoi „de jargon”. Iordan, BF, II, 208, îl relaționa direct cu germ. Blatt „foaie” cf. Graur, BL, VI, 141. – Der. blătui, vb. (Arg., a cădea la învoială).

bălí (-ésc, -ít), vb. – A fura, a șterpeli. Origine necunoscută. Termen de arg.; pare de origine țigănească (cf. Juilland).

báncă (bắnci), s. f.1. Scaun lung. – 2. Întreprindere financiară care efectuează operații de plată și credit. – 3. (La unele jocuri de cărți) Sumă din care bancherul plătește cîștigurile celorlalți jucători. – 4. (Înv.) Bilet de bancă. – 5. (Înv.) În arg., hîrtie de o sută de lei. – Var. banc, s. n. (bancă la jocuri de cărți; glumă, brașoavă). – Mr. bancu, bancă, megl. bancă. It. banca, fr. banque (sec. XVIII). Var. banc, reproduce fidel fonetismul fr. Cuvîntul mr., din it. (Ruffini 328). Toți der. sînt împrumuturi directe: bancar, adj., din it. bancario; banco, s. m. (bancă la jocuri de cărți), din it.; bancher, s. m., din it. banchiero, fr. banquier; banchetă, s. f., din fr. banquette; banchiză, s. f., din fr. banquise; bancnotă, s. f., din germ. Banknote, cf. mag. banknotta (Borcea 177); bancrută, s. f., din fr. banqueroute, care la rîndul său provine din it. banca rotta; băncuță, s. f. (monedă de 50 bani; odinioară, în Trans., monedă de 20 creițari), din germ. Bankozettel, transformat prin etimologie populară într-un diminutiv de la bancă (Hasdeu 3193; Borcea 177).

bărbiér (bărbiéri), s. m. – Frizer. – Mr. barber, birber, megl. birber. It. barbiere, probabil prin intermediul ngr. μπαρμπέρις (sec. XVII). Cf. tc. berber (› mr., megl. birber), bg. berberin.Der. bărbiereasă, s. f. (nevastă de bărbier); bărbieresc, adj. (de bărbier); bărbieri, vb. (a rade barba; în arg., a minți, a scorni brașoave); bărbierie, s. f. (frizerie; în arg., brașoavă, minciună).

barós (baroáse), s. n. – Ciocan mare al fierarilor. Țig. baro „mare, important”, bares „foarte, extrem de” (Miklosich, Zig., 177; Hasdeu 2536; Graur, 124-6; Gáldi, Dict., 226), de unde provine și sp. bari „excelent” (cf. Corominas, I, 408). Der. baroi, s. m. (persoană importantă, zeflemea adresată țiganilor); baraon, s. m. (zeflemea adresată țiganilor), hapax al lui Ispirescu, ce pare a proveni din contaminarea cu faraon; barosan, adj. (important, imponent, care se bucură de considerație), pe care Gaur îl explică prin țig. baro san „ești mare”, și Iordan, BF, 274, prin baros -an, cf. Graur, BL, IV, 196; barosan, s. m. (persoană importantă; Arg., agent de poliție); barosănie, s. f. (grandoare); barosănește, adv. (minunat, magnific); barosăni, vb. (a se îmbogăți); boroi, s. m. (țigan); baragladină, s. f. (țigan, zeflemea sau formulă de adresare depreciativă), comp. din baro și bg. gladen „flămînd” (DAR) sau gadină „vietate, animal” (după ipoteza foarte riscantă a lui Philippide, Viața rom., I, 1916, p. 216, der. de la barangă); baron, s. n. (membru viril), cf. Juilland 157.

batóză (batóze), s. f.1. Treierătoare mecanică. – 2. În argou, femeie grăsană. Fr. batteuse.

bătrîn (bătrînă), adj.1. Înaintat în vîrstă. – 2. Vechi, de demult. – 3. (S.) Om în vîrstă. – 4. (S. m. pl.) Strămoși. – 5. (Înv.) Proprietate, teren moștenit de la un strămoș comun. – 6. În Munt. și Mold., bunic. – 7. (Fam.) Tată, tătic. – 8. (Arg.) Bilet de o mie de lei. – Mr. bitărnu, megl. bitǫra, istr. betăr. Lat. vĕtĕrānus (Densusianu, Hlr., 195; Pușcariu 195; REW 9287; Candrea-Dens. 151; DAR); cf., cu același sens ca in rom., vegl. vetrun, friul. vedran, v. triest. vedrano, v. ven. vetrano. În plus, acest sens este propriu lat. și anterior folosirii militare. Forma sincopată vetranus este atestată în lat. Der. bătrîior, adj. (bătrînel); bătrînesc, adj. (propriu bătrînilor; tradițional); bătrînește, adv. (ca bătrînii); bătrînet, s. n. (mulțime de bătrîni); bătrînețe, s. f. (vîrstă înaintată); bătrînicios, adj. (cu aspect de bătrîn); bătrînie, s. f. (înv., tradiție); bătrînime, s. f. (mulțime de bătrîni); bătrîniș, s. n. (plantă erbacee, Erigon Canadensis); bătrîni, vb. rar (a îmbătrîni); îmbătrîni, vb. (a deveni bătrîn).

beléngher (-re), s. n. – (Arg.) Membru viril. Țig. pelo „testicul”, prin intermediul țig. pelenghero „cartof” (Bogrea, Dacor., II, 651; Graur 128; Juilland 158).

biciclétă (bicicléte), s. f.1. Vehicul cu două roți. – 2. (Arg.) Ochelari. – Var. (înv.) biciclu. Fr. bicyclette.Der. biciclist,, din fr.

bezér s. m. – Intestine, prapur. – Var. bezereu, bezărău,bizer; beiser, s. m. (arg.) carte de joc de două puncte; băzărău, s. n. (guler de cămașă sau bluză, încrețit). Gr. μεσαραιον, probabil prin intermediul vreunei forme sl.; cf. pol. bryže „tiv încrețit”, rut. brižja „intestine” (DAR; Scriban), rus. bryži „fragă”, brižeika „intestine”. Pentru asocierea sensurilor de „intestine” și „guler încrețit”, cf. și fr. fraise.

bidivíu(bidivíi), s. m.1. Armăsar, cal arab.2. (Arg.) Băiat, flăcău. – Var. bidibiu, bididiu. Tc. bedevi, de la bedu „deșert” (Șeineanu, II, 50) care este aceeași rădăcină a lui beduin. Odinioară se întrebuința și cu funcție adj.: un cal bidiviu.Der. bididie, s. f. (arg., țiitoare, amantă), cf. sl. bedevija, „iapă arabă”.

birlíc (-ci), s. m.1. As, carte de joc. – 2. Spetează care trece prin mijlocul zmeului de copii. – 3. (Arg.) Nota unu, la școală. – 4. (Arg.) Sublocotenent. Tc. birlik „unitate”, de la bir „unu” (Roesler 589; Șeineanu, II, 52). La sensul 2 a putut avea loc o confuzie cu tc. bilik „antebraț” (DAR).

bîrligá (-g, -át), vb.1. A ridica, a îmbîrliga coada animalelor. – 2. A da formă de spirală. – 3. (Arg.) A (se) complica, a (se) agrava o situație. – Var. îmbîrliga, (în)vîrliga. Mr. amvîrlig. Creație expresivă, a cărei formulă coincide cu rădăcina sl. brl-, care exprimă aceeeși ideea de „mișcare în spirală” (DAR). – Der. (îm)bîrligătură, s. f. (acțiunea de a da formă de spirală).

bîrș (-și), s. m. – (Arg.) An. Țig. barš (Vasiliu, GS, VII, 104; Juilland 158).

bisérică (bisérici), s. f.1. Clădire destinată cultului creștin. – 2. Comunitate a creștinilor. – 3. (Arg.) Cîrciumă. – Var. băsearecă, băsearică, bese(a)rică, bisearică, toate înv. Mr. băsear(i)că, megl. băsęrică, istr. basęrikę. Lat. băsĭlĭca (Pușcariu 204; REW 972; Candrea-Dens., 161; DAR; Pușcariu, Dacor., I, 436); cf. vegl. bašalka, valtel. baselga, engad. baseldža; cd. și dubletul neol. basilică, s. f. (biserică sau catedrală impunătoare). Der. bisericuță, s. f. (biserică mică; grup de prieteni care se admiră reciproc); bisericesc, adj. (ecleziastic); bisericește, adv. (ca la biserică); bisericos, adj. (credincios, evlavios); îmbiserici, vb. rar, înv. (a intra în biserică).

biștári s. m. pl. – Bani. Țig. bišto „al douăzecilea” (cf. cuvîntul în Wlislocki 76), probabil folosit la început, în arg., ca echivalent al lui „pol”, monedă de 20 lei. Bogrea, Dacor., VII, 36, indicare acest etimon, a cărui autenticitate este combătută de Graur, 130, care propune în loc biš star „24”, care se înțelege mai puțin (cf. Juilland 159). Un țig. bištari, la Vasiliu, GS, VII, 104.

bîz interj.1. Imită bîzîitul insectelor care zboară. – 2. Exprimă zeflemisirea cuiva, și mai ales a copiilor plîngăcioși. Creație expresivă, comună mai multor limbi (REW 1057; Pușcariu, RF, I, 269 și Dacor., I, 103; Șuțu, Dacor., II, 149), cf. sl. bŭzĕti (Berneker 111), germ. biesen. Der. bîză, s. f. (insectă, muscă; albină; în arg., ziar); bîzălău, s. m. (bondar, bărzăun); bîzîit, s. n. (zumzet); bîzîitor, adj. (care bîzîie); bîzoi, s. m. (viespe); bînzar, s. m. (bondar; tăun); bînzoi, s. m. (bondar); bijoi, s. n. (în Trans., izvor, fîntînă).

blindá (blindéz, blindát), vb. – A acoperi cu un blindaj. Fr. blinder.Der. blindaj, s. n., din fr. blindage; blindat, s. m. (Arg., păduche).

boiangíu (boiangíi), s. m. – Vopsitor de textile. – Var. boi(e)ngiu, boiungiu. Mr. buiagi. Tc. boyaci (Șeineanu, II, 57), cf. ngr. μπογιαντζής, bg. boiadžija.Der. boiangerie, s. f. (vopsitorie; în Arg., sînge, hemoragie); boiangioaie, s. f. (plantă, grozamă); boiangioaică, s. f. (femeie care vopsește textile).

boiér (boiéri), s. m.1. Mare stăpîn de pămînt, nobil, domn; în vechea organizare socială, reprezentant al clasei aristocratice. La început, privilegiile nobiliare au fost rezervate pentru moșieri, în schimbul satisfacerii obligațiilor militare, și erau transmisibile numai prin intermediul proprietății, a cărei moștenire, transferare sau vînzare era supusă aprobării domnitorului. Ulterior, ideea de noblețe se confundă pe nesimțite cu cea de funcție publică sau dregătorie; boierii cu funcții se bucurau de toate privilegiile, în timp ce moșierii decad de la rangul de răzeș sau moșnean care, pînă la un anumit punct, se poate compara cu hidalguía spaniolă. În epoca fanariotă, nobilimea de împarte în cinci clase, prima (protipendadă) fiind cea care alcătuia sfatul restrîns al domnitorului (boieri de sfat sau veliți, cf. în Spania așa numiții grandes); funcțiile lor efective erau încredințate unor locțiitori de a doua clasă (vtori) sau de a treia (treti). Urmau apoi boiernașii, care ocupau funcții în armată sau în administrație. Regulamentul Organic, inspirat din constituția dată nobilimii ruse de către Petru cel Mare, a asimilat nobilimea cu gradele din armată și le-a conferit automat tuturor funcționarilor statului. Către 1850, existau în Moldova cam 2800 de familii de boieri, și în Muntenia 320, constituind un total de aproximativ 30.000 de boieri. Rangurile, titlurile și privilegiile lor au fost abrogate prin art. 46 al Convenției de la Paris, la 19 august 1855, cu efecte asupra drepturilor bănești începînd cu 30 iunie 1859. – 2. Om bogat, proprietar, stăpîn. – 3. (Arg.) Judecător. – Var. (înv.) boiarin, boiaren, boiariu. Sl. bolĭarinŭ (Miklosich; Slaw. Elem., 15; Lexicon, 40; Berneker 72), cf. bg. bolĭarin. Der. boieresc, adj. (aristocratic); boieresc, s. m. (serviciu, obligație, prestație în munca pe care, pînă la 1864, țăranul fără pămînt trebuia s-o facă moșierului); boierește, adv. (aristocratic; fastuos); boieret, s. n. (aristocrație); boieri, vb. (a înnobila); boierie, s. f. (aristocrație); boierism, s. n. (sistem aristocratic); boieriță, s. f. (boieroaică); boiernaș, s. m. (boier din ultimele categorii); boieroaică, s. f. (doamnă din aristocrație); boieros, adj. (cu gusturi aristocratice, rafinat); boreasă, s. f. (Trans., soție, nevastă), cf. Șeineanu, Semasiol., 165 și DAR (Miklosich, Zig., 181, pune în legătură acest ultim cuvînt cu țig. bori, buri „logodnică, nevastă tînără”).

bómbă (bómbe), s. f.1. Proiectil. – 2. (Arg.) Cîrciumă. – Var. (Mold.) boambă. It. bomba (sec. XVII). Sensul de cîrciumă poate fi în legătură cu fr. faire la bombe, bombance.Der. bomba, vb., din fr. bomber; bombé, s. n. (bombeu; Arg., pantofi).

borș (bórșuri), s. n.1. Zeamă acră preparată din fermentarea tărîțelor de grîu. – 2. Ciorbă preparată cu această zeamă. – 3. (Arg.) sînge. Rut., rus. boršt (Miklosich, Slaw. Elem., 16). – Der. borșar, s. m. (poreclă dată soldaților); borșer, s. n. (vas în care fermentează borșul); borși, vb. (a fermenta).

borț (bórțuri), s. n. – Burtă, pîntece, mai ales cel al femeilor însărcinate. Creație expresivă, bazată pe de o parte pe consonanța brf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască” (cf. bîrfi, bolfă), și pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorț-), care exprimă zgomotul ghiorțăiturilor. Se știe că „în general, numele dat abdomenului sînt de origine obscură” (Meillet-Ernout, abdomen); în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al mațelor”, ca în burduf și burdihan (pentru imaginea de „masă moale” = „pîntece”, cf. burfă). În pofida oscilațiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borț de burtă, s. f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl. borți, burți. Totuși, DAR consideră îndoielnică această relație, și sugerează pentru borț o der. de la alb. bark, la o rădăcină indo-europeană *bher- „a duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu, GS, I, 350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bg. tărbuch, a cărui legătură cu rom. pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu gr. ßαρύτηζ; în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gîndește la got. sau gepidicul baurthei (› germ. Bürde „greutate, povară”), sau la dan. bür „sînul mamei” (cf. burduf). În sfîrșit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe cînd Rohlfs, Differenzierung, 24, continuă să-l considere „obscur”. Este cuvînt general folosit, cu excepția Trans. de Nord (ALR, 42). Der. borțoi, s. m. (Banat, piatră, bolovan); borțos, adj. (burtos); borțoșa, vb. (a lăsa grea; în Arg., a înrăutăți, a ieși prost); îmborțoșa, vb. (a se îngrășa; Arg., a ieși prost); burtă, s. f. (pîntece; convexitate); burtăverde, s. m. (burghez, materialist, epicurian); burtos, adj. (pîntecos). Bg. burta provine din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 226).

MINERALIÉR s.n. Cargou special pentru transportul minereurilor. [Pron. -li-er. / < fr. minéralier].

brînză s. f. – Produs alimentar obținut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndză. Cuvînt care a dat naștere multor ipoteze și discuții, în general foarte divergente. Ne expunem părerea, înainte de a trece în revistă opiniile anterioare. Este cunoscut că brînza în general își primește numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalón, și toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care o capătă. În această ultimă categorie intră o serie întreagă de nume care desemnează brînza cu numele tiparului său. Astfel în sp. adobera, care înseamnă în același timp „tipar pentru brînză” și brînză, iar în rom. burduf, care se folosește, deși rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf”. În același mod, lat. formaticus, cu der. său romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „făcut cu mîna” și brînză; rus. paner „brînză”, față de lituan. paner „coș”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Același mod mai primitiv de a da formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepă, a cărei țesătură rară permite verificarea ambelor operații în același timp (asupra acestei faze a prelucrării brănzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astăzi sedilă sau zăgîrnă, s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in” și care apare în Evul Mediu cu sensurile de „văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „legătură, brîu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandeabrînză pare normal, din punct de vedere fonetic și semantic. În plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din epoca latină de la recipient la conținut, dacă trebuie presupusă o legătură între brandea și brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvînt fără o explicație satisfăcătoare pînă în prezent, și care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Bătr., I, 190, considera cuvîntul ca fiind dac, după ce l-a împărțit (Col. Traian, 1874, 107), în bo-ransa, și i-a asimilat ultimul element cu rînză. Cipariu, Arhiv., 144, îl deriva de la un lat. *brancia, în timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orașului elvețian Brienz. Această idee, reluată în mod inexplicabil de DAR, este „imposibilă din punct de vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28, îl derivă din pol., greșind evident. Pascu, Beiträge, 8, a sugerat mai întîi o posibilă der. de la interjecția bîr, idee insolită, care a fost totuși preluată de Lahovary 318, cu circumstanța agravantă de a o fi combinat cu rînză, ca la Hasdeu, și de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, și Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit apoi la un trac. *berenza, der. de la *ber „oaie”. După Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de rădăcina iraniană *renc-, renz- „a stoarce, a strivi”, în vreme ce după Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta”; ideea aceasta a fost preluată de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetătorii mai recenți (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenwörter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendința de a considera acest cuvînt ca un „Reliktwort” sau supraviețuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brînzar, s. m. (persoană care prepară sau vinde brînză); brînzăreasă, s. f. (femeie care face sau vinde lapte); brînzărie, s. f. (loc în care se prepară brînza); brînzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brînzoaică, s. f. (plăcintă cu brînză); brînzoi, s. n. (Arg., cuțit); brînzos, adj. (care are multă brînză; care are consistența brînzei); îmbrînzi, vb. (Bucov., despre turmă, a paște); îmbrînzit, adj. (făcut, uns, amestecat cu brînză); brînzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brînzeturi). Din rom. trebuie să provină ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnwörter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); țig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, săs. pränts, germ. dialectală Brinse(nkäse), țig. sp. brinza „carne fiartă” (Besses 39).

broáscă (-ște), s. f.1. Animal amfibiu batracian. – 2. Nopal (Opuntia ficus indica). – 3. Broscuță (sublinguală). – 4. Încuietoare la ușă; gaura cheii. – 5. Rindea lungă. – 6. Clin. – 7. Piese, organe sau părți ale unor ansambluri determinate, care servesc la susținerea altor piese, cum sînt suportul axei roții hidraulice; capitelul coloanelor, în construcțiile specifice. – Mr. broască, megl. broască „broască țestoasă”. Lat. *brosca (Pușcariu 221; REW 1329; Candrea-Dens., 183; DAR); cf. alb. breskë, it. rospo (mil. arezz. brosco), ladin. rusk. Cuvîntul a fost considerat la început autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 8; Cihac, II, 714), sau der. din gr. βρόθαϰος (Crețu 309). Pentru evoluția semantică de la „broască” la „încuietoare”, cf. Rohlfs, Quellen, 52 și Iordan, BF, VI, 169; imaginea broscuței este proprie și sp., ca și fr. grenouillette, it. ranella. Din rom. a trecut în ngr. μπράσϰα (Meyer, Neugr. Studien., 77; Murnu 36), săs. bruaskë. Der. broscan, s. m. (broască); broscănesc, adj. (de broaște); broscar, s. m. (poreclă dată persoanelor care mănîncă broaște); broscărie, s. f. (apă cu multe broaște); broscărime, s. f. (cantitate de broaște); broscaș, s. m. (tîmplar, dulgher); broschiță, s. f. (broderie cu fire în culori); broscoaică, s. f. (broască); broscoi, s. m. (broască; copil mic mucos; Arg., pistol); broscos, adj. (care are broaște din belșug); broștesc, adj. (de broaște); broștește, adv. (ca broaștele); broștet, s. n. (cantitate de broaște).

bucátă (-ți), s. f.1. Parte tăiată, desprinsă dintr-un întreg; dărab. – 2. Mîncare, fel de mîncare. – 3. Alimente, hrană. – 4. (Pl.) Cereale, recoltă, grîu. – 5. (Înv., Mold.) Avere, avut, bogăție. – 6. (Arg.) Bilet de o sută de lei. – 7. (Arg.) Hoție, operație organizată de mai mulți din bandă. – 8. (Arg.) Mișcare greșită. – Mr. bucată. Lat. bŭccata (Pușcariu 227; REW 1358; Candrea-Dens., 191; DAR); cf. it. boccata, fr. bouchée, prov., sp., port. bocado, toți cu accepția etimologică de „bucată care se pune dintr-o dată”; cf. și it. boccone, de unde sb. bokun „bucată”. Asupra semantismului, cf. DAR. Lahovary 318 crede că sensul de „cereale” este anterior epocii indo-europene. – Pl. este bucate pentru sensurile 2-5. Cf. și bucă, îmbuca. Der. bucătar, s. m. (bărbat care are meseria de a găti mîncare); bucătăreasă, bucătăriță, s. f. (femeie care are meseria de a găti mîncare); bucătărie, s. f. (cameră în care se gătește mîncarea); bucăți, îmbucăți, vb. (a face bucăți); îmbucături, vb. (a face bucăți de luat în gură pentru a hrăni un copil). Din rom. a trecut în rut. bukata, bokata, pol. bukat, rus. bukatka (Miklosich, Fremdw., 80; Candrea, Elemente, 403; Berneker 90), mag. bukáta.

búclă (búcle), s. f. – Cîrlionț, zuluf. Fr. boucle.Der. bucla, vb. (a ondula, a încreți), din fr. boucler; buclarisi, vb. (a greși lovitura, a o da în bară), a cărei formație nu este clară. Fiind vorba de un cuvînt curent în argoul elevilor, și avînd în vedere terminația sa, proprie înprumuturilor din ngr., presupunem că este vorba de fr. boucler „a ține la arest”, sau „a pedepsi un elev interzicîndu-i să plece”; în acest caz ar fi termen importat la începutul sec. XIX, în epoca primelor licee franceze din București și Iași. Nu este probabilă explicația lui Scriban, care pleacă de la bg. burak „sfeclă”, pentru a construi un vb. *buraklisam „mă înroșesc”.

bujavércă (-ci), s. f. – (Arg.) Vagin. Necunoscut.

bul (-luri), s. n. – (Arg.) Fese. Țig. bul (Bogrea, Dacor., I, 280; Graur 131; Juilland 159). – Der. bul, s. n. (act sexual); bulan, s. n. (cur; vagin); buleală, bul(e)ai, s. f. și n. (act sexual); bulă, s. f. (prostituată); buli (var. bulăni) vb. (a face un act sexual); bulică, bulangiu, s. m. (pederast); bulăneală (var. bulăngeală), s. f. (act sexual); bulangioaică, s. f. (prostituată).

bumbác (-curi), s. n. 1. Plantă exotică aclimatizată în România (prima filatură în București, în 1805; primele culturi în Ilfov, în 1863). – 2. Fibră de bumbac. – 3. Vată. – Mr., megl. bumbac, istr. bubmǫc. Din lat. tîrzie bombax sau *bombacum (Pușcariu 236; REW 1202; DAR). Este cuvînt comun majorității limbilor europene; prin urmare, este greu de stabilit proveniența sa în rom. Diez, II, 8, îl derivă din lat. bombyx, al cărui rezultat ar fi fost diferit. *Bombacum (rezultat al unei contaminări a lui bambax cu βόμβυξ) este un etimon posibil (DAR, Byhan, Jb., VI, 201), cf. bombaciumit. bombagio, bambagio. Cihac, II, 33, crede că este de origine sl. (sb. bùmbak, bòmbak, bg. pam(b)uk, cf. alb. pumbak, pambuk, mag. pamuk). Totuși, der. este dificilă în acest sens, datorită accentului în sb.; astfel încît Candrea, Elementele, 407, consideră că, dimpotrivă, sb. provine din rom. Roesler 500 și Șeineanu, II, 63, îl derivă din tc. pam(b)uk, de unde provin bg., alb. și mag.; persistă însă aceleași dificultăți fonetice. Rom. nu coincide cu nici una din formele menționate aici, ci pare a fi rezultatul unui amestec al temei romanice (bomb-) cu terminația turco-slavă (ak), fără a se putea determina mai îndeaproape elementele contaminării. Der. bumbăcar, s. m. (bumbac, plantă; lucrător care se ocupă cu torsul firelor de bumbac; negustor de țesături de bumbac); bumbăcăriță, s. f. (plantă ciperacee, Eriophorum angustifolium sau E. Latifolium); bumbăcel, s. n. (fir de bumbac); bumbăci, vb. (a umple cu bumbac; în Arg., a bate, a pedepsi sau a fura, a șterpeli); bumbăcos, adj. (moale, gingaș, elastic).

bunghí (-ghésc, -ít), vb.1. A cerceta, a observa, a desluși. – 2. A-și da seama, a înțelege. – 3. (Refl.) A se uita cu atenție, a face ochii mari. – Var. sbunghi. Cuvînt de argou, probabil din țig. bangi (f. de la bangos) „trecătoare, strungă” (Graur, BL, II, 185 și V, 222; Juilland 160). Din același cuvînt ar putea proveni rom. sbanghiu (var. sbanchiu, spanchiu), adj. (sașiu), cf. Graur, BL, II, 195. DAR și Vasiliu, GS, VII, 105, identifică acest cuvînt cu pronunțarea moldovenească a bunghi, der. de la bumb.Der. bunghială, s. f. (atenție, păzea!).

burlán (burláne), s. n.1. Tub, conductă, jgheab. – 2. (Arg.) Pantaloni. Origine obscură. Pare var. de la gîrlan, cu schimbarea inițialei ca la gîtlan-bîtlan.Der. burloi, s. n. (canal de scurgere).

busuióc s. m. – Plantă (Ocimum basilicum), cea mai comună și apreciată dintre florile cunoscute tradițional în popor. – 2. (Arg.) Cuțit, briceag. – 3. (Adj.) Se spune despre fructele cu gust asemănător cu strugurele tămîios. – Var. bus(i)oc, bus(u)ioc. Mr. busuloc, busulac, busiloc. Sb. bosiok (Miklosich, Fremdw., 78; Cihac, II, 35), sau mag. bosziók, busziók (DAR). Cuvînt comun multor limbi, provenind din gr. βασιλιϰόν, cf. it. basilico, fr. basilic, alb. bozëljok, bg. bosiljak, bolisljok; totuși. este greu de susținut der. directă din gr. *βασιλιαϰόν, propusă de Diculescu, Elementele, 461.

cădí (cădésc, cădít), vb. – A tămîia, a cădelnița. Sl. kaditi (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 37); cf. bg. kadjă.Der. cădelniță, s. f. (vas în care se arde tămîie; Arg., pungă) din sl. kadilĭnica; cădelnița, vb. (a tămîia).

caftí (-tésc, -ít), vb. – A lovi, a bate. Origine necunoscută. Cuvînt de argou. Nu știm dacă are vreo legătură cu mr. mi căhtescu „mor (de rîs)”. – Der. cafteală, s. f. (bătaie). Din acest ultim cuvînt ar putea proveni iud. sp. haftoná „bătaie”, dacă nu cumva ambele cuvinte duc la o sursă comună, în acest caz, orientală.

caiáfă (caiáfe), s. m.1. Ipocrit, fățarnic. – 2. (Arg.) Agent de poliție. De la Caifas, în rom. Caiafa (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 178).

cándelă (cándele), s. f.1. Lampă mică cu ulei. – 2 (Arg.) Atenție, păzea! – Var. (înv.) candilă.Mr. căndilă, megl. căndil’. Ngr. ϰάνδηλα sau ϰάντηλι, posibil prin intermediul sl. kanudilo (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Meyer 123); cf. tc. kandil, alb. kandilje, bg., sb. kandilo. Cf. candelabru, policandru. Din rom. provine săs. kandelĕ.

căldúră (căldúri), s. f.1. Stare de încălzire a unui corp. – 2. Însuflețire, patimă, înflăcărare. – 3. Febră. – 4. Libido, perioadă de împerechere. – 5. (Arg.) Sîni, țîțe. – 6. (Arg.) Vestă, haină. Mr. căldură. Lat. *caldūra (Pușcariu 261; REW 1505; Candrea-Dens., 230; DAR); a cărui existență se confirmă prin it. caldura, prov. kaudüro. Cf. cald, scălda.Der. călduros, adj. (care păstrează căldura, fierbinte, sufocant; arzător, înflăcărat; însuflețit, în călduri).

cále (cắi), s. f.1. Stradă, drum, șosea. – 2. Parcurs și durată a acesteia. – 3. Distanță (mai ales în expresia cale de). – 4. Mijloc, procedeu, modalitate. – Mr. cale, megl. cali, istr. cǫle. Lat. callem (Pușcariu 262; REW 1520; Candrea-Dens., 234; DAR; Pușcariu, Lr., 319); cf. it. calle (ven. cale), cat. call, sp. calle. Pentru semantism cf. Pușcariu, Études de linguistique, 40; și Dacor., VIII, 283; și Rosetti, I, 174. Cf. călător. Der. docale adv. (Maram., dintr-odată); calist, s. m. (Arg., om care se plimbă alene), în argoul din București și în limbaj fam. desemnează de obicei pe cei care se plimbă în mod regulat pe Calea Victoriei, arteră principală a orașului. Cale a trecut în ngr. ϰαλειά, cuvînt care pare a se folosi în unele expresii fixe, cum sînt πάω ϰαλειά μου „plec, mă duc” sau πίγαινε ϰαλειά σου „urmează-ți drumul”.

cánci adj. – Nimic, zero, absolut deloc (Arg.). Țig. kanč (Graur 133; Vasiliu, GS, VII, 106; Juillant 160).

candríu (candríe), adj.1. Cherchelit, amețit, cu chef. – 2. Extravagant, singular. Origine incertă. După Graur 133, din țig. kangeri „biserică”, datorită identificării ce se face de obicei în argou între „biserică” și „cîrciumă”, cf. biserică (Graur, BL, V, 223).

car (cáre), s. n.1. Vehicul cu patru roți, cu tracțiune animală. – 2. Cărătură. – 3. (Înv.) Obligația de a contribui personal la transporturile de Stat. – 4. Parte a unor aparate ca ferăstrăul mecanic, mașina de scris etc. – Mr., megl. car. Lat. carrus (Pușcariu 284; Candrea-Dens., 253; REW 1721; DAR); cf. alb. karrë, it., prov., cat., sp., port. carro, fr. char. Der. căroaie, s. f. (car cu două roți; car pentru transportul trunchiurilor de copaci, cu distanța între osii care poate fi schimbată; dispozitiv care pune urzeala în războiul de țesut); cărucer, s. m. (înv., căruțaș); cărucior, s. n. (dim. al lui car; trăsurică de copil); căruț, s. n. (car, căruță); căruță, s. f. (car), mr., megl. căruță; căruțaș, s. m. (vizitiu; Arg., dezertor); căruți, vb. (a transporta). Căruță poate fi un sing. analogic de la căruțe, pl. de la dim. normal căruț; însă ar putea fi la fel de bine lat. carucca, al cărui pl. *căruce ar putea da căruțe, prin influența aceluiași dim. (Pascu, I, 57, îl derivă de la un lat. *carrucia, care este inutil; cf. și Iordan, BF, VI, 150). Din rom. provine bg., rut. karuca (Miklosich, Wander., 16), rut. kary, „car” (Candrea, Elemente, 404), sb. karuce, mag. karuca (Edelspacher 15).

cărá (cár, át), vb.1. A duce, a transporta cu carul sau cu căruța. – 2. A transporta, a duce. – 3. A da lovituri, pumni. – 4. A lua cu sine, a duce, a tîrî. – 5. (Refl.) A se cărăbăni. – 6. (Arg.) A se face nevăzut, a chiuli. În general, este considerat der. de la un lat. *carrāre, de la carrus (Pușcariu 285; Candrea-Dens., 255; REW 1721; DAR); însă formația lat. nu pare normală. Ar fi de așteptat forma *carriare, ca în calabr. carriare, napol. carreare, fr. charrier, sp. (acarrear). Este posibil să se fi produs o contaminare cu lat. chalāre „a coborî”, de unde it. calare, sp. calar (REW 1487); acest ultim cuvînt ar explica mai bine sensul 3 din rom. Cf. totuși v. sard. carrare „a căra” (Atzori 90). La sensul 6 se poate să fi intervenit o contaminare cu țig. kere „a casa”, cf. cărel. Der. cărat, s. n. (acțiunea de a căra, transport); cărător, s. m. (hamal); cărător, s. n. (coș, coșarcă); cărătură, s. f. (cărat); cărel, interj. (valea!, întinde-o!), probabil datorită contaminării cu țig. kere „a casa” (Graur 134); cărăuș, s. m. (persoană care cară, transportator; cea de a doua stea din Ursa Mare), cu duf. -uș; cărăușesc, adj. (propriu cărăușilor); cărăuși, vb. (a căra, a transporta cu carul; a face cărăușit); cărăușit, s. n. (cărat). Din rom. provine bg. karam „a conduce” (Capidan, Raporturile, 205).

caracúdă (caracúde), s. f.1. Pește de baltă (Carassius vulgaris). – 2. Oameni de rînd, fără însemnătate. – 3. (Arg.) Pantofi. Bg. karakuda (Conev 53; DAR); pare cuvînt oriental.

caraimán (-ne), s. n. – (Arg.) Buzunar. Rus. kar(a)man (Graur, Viața rom., 1937, nr. 7, p. 94, și BL, V, 223; Chelaru, BF, IV, 115). – Der. caramangi, vb. (a goli buzunarele, a șterpeli); caramangeală, s. f. (șterpelire); caramangiu, s. m. (hoț, borfaș); caramangioaică, s. f. (hoață).

cargobót (cargobóturi), s. n. – Cargou. Engl. cargo-boat, din sp. cargo.

cartabói (-i), s. m. – (Arg.) Paznic, temnicer. Origine necunoscută. Ar putea fi o combinație de la cart „gardă” și terminația lui vistavoi.

casá (caséz, casát), vb. – A anula. Fr. casser.Der. casant, adj.; casație, s. f. (Arg., minunat, de calitatea întîi).

cásă (cáse), s. f.1. Locuință. – 2. Cămin, familie. – 3. Pereche căsătorită, familie. – 4. Descendență, stirpe, familie nobilă, dinastie. – 5. Încăpere, odaie. – 6. Reședință, sediu. – 7. Birou, centru. – 8. Mobilier casnic, obiectele din casă. – 9. Placentă. 10. Cabină, gheretă. – Mr., megl. casă, istr. cǫse. Lat. casa (Diez, I, 115; Diez, Gramm., I, 32; Pușcariu 302; Candrea-Dens., 179; REW 1728; DAR); cf. it., prov., cat., sp., port. casa.Der. căsar, s. m. (cap de familie), pe care Candrea-Dens., 280 și REW 1750 îl derivă direct din lat. casarius; căsaș, s. m. (cap de familie, bărbat căsătorit; rudă); căsător, s. m. (cap de familie), format de la un vb. dispărut, reprezentant al lat. *casare (Pușcariu 305; DAR); căsătoresc, adj. (conjugal, matrimonial); căsători, vb. (a (se) uni prin căsătorie), pentru semantismul căruia cf. it. accasare, sp. casar, și observațiile lui Bogrea, Dacor., III, 413; căsătorie, s. f. (unuiune legală pentru întemeierea unei familii); necăsătorit, adj. (burlac); căsean, adj. (familiar); acasă, adv. (în casa proprie), care poate fi formație rom. sau reprezentant al lat. ad casam, cf. it. a casa; cășiță (var. căsiță), s. f. (căsuță, alveolă; pilă de pod, formată dintr-o căsuță de bețe cu umplutură de pietre; sertar), în legătură cu der. de la casă DAR își exprimă îndoiala, deoarece i se pare inexplicabil rezultatul ș, care apare la alți der., cf. cașnică, cășuță; chișița, s. f. (colivie, cușcă), pare a fi var. asimilată a cuvîntului anterior; casnic, adj. (conjugal, matrimonial); cașnică, s. f. (Arg., concubină, ibovnică); căsnicesc, adj. (conjugal); căsuță (var. cășuță), s. f. (dim. al lui casă); căsoaie, s. f. (augmentativ al lui casă; pivniță, cămară și bucătărie la casele de la țară; lucarnă, luminator; pilă de pod). Rut. kašicja „pilă de pod”, pe care DAR îl dă ca etimon al rom. cășiță, este mai curînd der. al rom.

cáța interj. – Imită strigătul coțofenei, și prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndărătnic. Creație expresivă, cf. numele acestei păsări, coțofană și clanță; pentru compunere, cf. *chiț, haț, cuțu. Se folosește adesea cu reduplicare. – Der. cățăi, vb. (a striga coțofana; a sta la taifas); cîță, s. f. (bibilică); cață, s. f. (persoană care vorbește mult, moară-stricată; persoană bîrfitoare; zdreanță, cîrpă; Arg. procuror; bîtă cu cîrlig folosită de ciobani). Pentru trecerea semantică de la ideea de „bîrfă” la „cîrlig”, cf. clanță, clonț, cioc. Totuși se consideră în general ca avînd sensul de bîtă, cața este cuvînt diferit, der. de la acăța (Pușcariu 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă. Cațaon, s. m. (poreclă dată grecilor), este un der. de la cață „gaiță” cu suf. expresiv -un, cf. gărgăun (după Philippide, Viața rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα „capră”); der. cațaoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca „bîtă” (Candrea, Elementele, 403).

cățeá (cățéle), s. f.1. Femela cîinelui. – 2. Nume dat unui joc de copii. – 3. Dans tipic. – 4. Prostituată, femeie de moravuri ușoare. – 5. (Arg.) Gură. – Mr., megl. cățăuă, cățao. Lat. catella, cf. cățel.

cățél (cățéi), s. m.1. Pui de cîine. – 2. Pui de animal din familia canidelor. – 3. Adulator, lingușitor. – 4. Larvă de albină, viespe sau furnică. – 5. Gaură în mînerul coasei, în care se fixează lama acesteia. – 6. Parte ce se desprinde din căpățîna de usturoi. – 7. Parte a cheii care intră în broască. – 8. Frînă la războiul de țesut, care împiedică mișcarea de recul a sulului de urzeală. – 9. Montant de ușă. – 10. Stîlp, coloană, suport vertical destinat să susțină o greutate. – 11. Trăgătoare de cizme. – 12. (Arg.) Avocat, apărător. – Mr. cătsăl; megl. cătsǫl. Lat. catellus (Pușcariu 314; Candrea-Dens., 273; REW 1763; Șeineanu, Chien, DAR); cf. it. catello, v. prov. cadel, fr. chiot, cat. cadell, arag. cadillo, gal. cadelo. Hasdeu, Cuv. Bătrîni, I, 274, pleca de la catullus, cf. Corominas, I, 569. Accepția 6 ar reprezenta după Pușcariu, Lat. ti, 10 și Pușcariu 315, lat. cap(i)tellum; însă la această opinie pare a se renunța în DAR, și nu se justifică, dacă se are în vedere sensul der. cățeli, și accepția identică a it. cacchio „germen”, abruz. kakkye „sfert de nucă”, fr. caïeu „bulb”, care pleacă de la același cuvînt lat. Der. cățelandru, s. m. (cățel, pui de cîine); cățelește, adv. (precum cîinii); cățeli (var. cățela), vb. (a fi în călduri; despre animale, a se împerechea; a se multiplica; despre plantele cu bulb, a da lăstari; despre albine, a ieși din larvă), cuvînt pe care Koerting 2021 și Graur, Rom., LV, 251 îl derivă greșit de la lat. cattullire (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276 și Graur, BL, VI, 145), și care ar putea reprezenta lat. catillare, glosat de Du Cange „per alienas domos girare, tractum a catulis”. Din rom. provine mag. kecel (Candrea, Elemente, 405; Edelspacher 16).

cavóu (cavóuri), s. n.1. Construcție funerară, criptă. – 2. (Arg.) Pat. Fr. caveau.

ceápă (cépe), s. f.1. Plantă leguminoasă comestibilă. – 2. Bulb de plantă. – 3. (Arg.) Ceas de buzunar. – Mr. țeapă, megl. țępă. Lat. caepa (Pușcariu 327; Candrea-Dens., 297; REW 1817; DAR); cf. alb. kjepë (Meyer 223; Phillippide, II, 636), friul. tševe, prov. sebo, fr. cive, cat. ceba, sp. cebolla). Der. cepar, s. m. (vînzător de ceapă), pe care Pușcariu 334; Candrea-Dens., 298 și REW 1818 îl consideră reprezentant al lat. caeparius, dar care pare mai curînd der. intern; cepar, s. n. (plăcintă cu ceapă); cepesc, adj. (ca ceapa; se spune despre o varietate de mere); cepărie, s. f. (loc semănat cu ceapă).

cearceáf (cearceáfuri), s. n.1. Obiect de rufărie de pat. – 2. (Arg. și azi înv.) Bilet de 1000 lei. – Var. cearșaf.Mr. circeafe. Tc. çarçaf, çarșaf (Roesler 607; Șeineanu, II, 124; Meyer 442; Lokotsch 691; Ronzevalle 73); cf. ngr. τσαρτσάφι, alb. tšartšaf, bg., sb. čaršav.

cent (cénți), s. m. – Centimă. Lat. cens, engl. cent; se spune numai despre anumite subdiviziuni monetare străine. – Der. centă, s. f. (Arg., bilet de o sută de lei); centenar, adj., din lat. centenarius (sec. XIX); centimă, s. f. (valoare bănească ce reprezintă a suta parte dintr-o unitate). – Compară centiar, s. n.; centigrad, s. n.; centigram, s. n.; centilitru, s. m.; centimetru, s. m., etc.

cerc (cércuri), s. n.1. Figură geometrică formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix. – 2. Belciug, inel. – 3. Inel de întărire, fretă. – 4. Crup de oameni, cenaclu. – 5. Oțel pentru arcuri. – 6. Nuia în formă circulară. – 7. (Arg.) Inel, bijuterie. – 8. Cîmp, domeniu, sferă. – Mr. (țerkl’u), megl. țerc. Lat. cĭrcus (Pușcariu 341; Candrea-Dens., 309; REW 1948; DAR); cf. alb. kjiark (Meyer 20; Philippide, II, 637), it., sp., port. cerco. Mr. provine din it. cerchio. Cf. cearcăn, cercel.Der. cercui, vb. (a lega, a strînge cu cercuri; a înconjura, a cuprinde într-un cerc; a pune șaibe; a (se) aranja în cerc; a fixa vița cu araci); cercuitor, s. m. (dogar); cercuit (var. cercuială, cercuitură), s. n. (operație ce constă în a lega vița pentru a o fixa pe araci); încercui, vb. (a înconjura, a cuprinde într-un cerc); cercuriu, adj. (miel cu coarnele rotunjite în formă de cerc).

cerní (cernésc, cernít), vb.1. A înnegri, a vopsi în negru. – 2. A îmbrăca în doliu. – 3. A se călugări. – 4. A întrista, a amărî, a supăra. Sl. črŭniti „a înnegri”, de la crŭnŭ „negru” (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 48). Adj. s-a păstrat în rom. doar ca nume de oi (cernă), de boi (cernea), de cîini (cernei) și de rîuri (Cerna), ca și în mai multe toponime (Cernica, Cernăuți). – Der. cerneală, s. f. (acțiunea de a înnegri sau de a vopsi în negru; colorant negru în general; doliu; necaz, cerneală neagră; cerneală în general; Arg., cafea), din sl. črŭnilo, cu suf. modificat după rom. -eală (Iordan, Dift., 82; DAR); cernica s. f. (Arg., carte de joc, optar), probabil aluzie la mănăstirea Cernica, deși nu este clară explicația; cernușcă, s. f. (plantă Nigella sativa, Nigella arvensis), din rus. černuška (Tiktin); ciornă, s. f. (concept, bruion), din rus. čornyi „negru; concept, bruion” (Cihac, II, 48); ciornaie, s. f. (Mold., animal sfrijit); ciornei, s. m. (persoană cu tenul măsliniu); ciorni, vb. (a face o ciornă); ciornoglav, adj. (bolnăvicios), din bg. černoglava „cap negru” (Pușcariu, JB, XVI, 222).

chihlibár s. m.1. Ambră galbenă. – 2. (Arg.) Muștiuc. – Var. chi(h)limbar, chehlimbar, chihribar etc. Mr. chihlibare. Tc. kehlibar, kehribar, din per. (Șeineanu, II, 110; Meyer 221; Lokotsch 1004; Ronzevalle 152); cf. ngr. ϰεχριμπάρι, alb. kjehribar, sb. ćeribar.Der. chihli(m)bariu, adj. (de culoare aurie).

chilắu (-ắi), s. n. – Ciocan de lemn, mai. Pol. kilof (Cihac, II, 49) sau mag. külö (DAR); se pare că ambele cuvinte duc la tc. külünk „tîrnăcop”. – Der. rom. indică faptul că termenul a fost interpretat ca o inovație expresivă, care ar fi reprezentat ideea de „minge” sau „obiect rotund”. Der. chilom, s. n. (mai, ciocan; lovitură de pumn), din tc. külünk, cf. sb. ćulum; chilăviță, s. f. (Banat, Olt., sapă, săpăligă); chilos (var. pilos), adj. (încăpățînat, îndărătnic; rezistent, robust; greoi), cuvînt care se consideră în general der. de la pilă prin aluzie la marea sa rezistență (Candrea; Scriban), dar care este de preferat să se interpreteze ca „tare de cap”; chilug, s. n. (mai), de la var. tc. külug, astăzi numai în expresia tuns chilug „tuns zero”, sau „cu falsă corecție”, mold. pilug, s. n. (pisălog de piuliță); chilimboț, s. m. (bulgăre, boț, grunz; băiețel, mucos), der. expresivă în care se combină *chil- „cocoloș” cu boț; chiloman, s. m. (om robust și rotofei), cu suf. expresiv -man, cf. gogoman, hoțoman, cotoșman; chiloman, s. n. (larmă, scandal, hărmălaie; Arg., kil, litru), pentru al cărui semantism cf. sp. pelotera (al doilea sens se explică printr-o confuzie hazlie cu chilogram). Chiloman, care „nu are origine cunoscută” (Graur, BL, III, 186 și V, 57; cf. DAR), a fost explicat greșit prin chilogram (Pușcariu, Dacor., IV, 137), sau prin țig. keliben „joc, dans”, gen. pl. kelimangero (Graur, 186; Juilland 161).

chiór (chioáră), adj.1. Care vede numai cu un ochi. – 2. Sașiu. – 3. Miop. – 4. Opac, care dă o lumină slabă. – 5. (Arg.) As, carte de joc cu numărul unu. – 6. (Arg.) Sărac, nevoiaș. – Mr., megl. chior. Tc. kör „orb” (Roesler 596; Miklosich, Türk. Elem., II, 111; Berneker 680; Șeineanu, II, 114; Meyer 140; Lokotsch 1207); cf. alb. kjor, sb. cór, și de asemenea alb. göre „nenorocit”. Nu circulă în Trans. (cf. ALR, I, 57). Pentru expresia apă chioară, cf. chiar. Dubletul ceur (sașiu), care circulă în Banat și pe care Crețu 312 îl deriva din lat. caeculus, reprezintă sb. cór. Der. chioară, s. f. (para), în loc de para chioară (s-a spus despre monedele găurite, care încetau să mai aibă valoare de circulație); chiorî, vb. (a scoate un ochi; a orbi, a-și pierde vederea; a se uita sașiu; a indica); chiorie, s. f. (defectul de a fi sașiu; miopie); chiorilă, s. m. (poreclă pentru miopi); chiorîș, adv. (cu un singur ochi, închizînd un ochi; pieziș; orbește, fără să se uite).

chiostéc (chiostecuri), s. n.1. (Înv.) Piedică pusă la picioarele cailor. – 2. (Înv.) Șiret cu care se lega gulerul pelerinelor. – 3. Muc de țigară. – Var. chioștec, chiștoc. Mr. chiustecă, megl. chiustec(ă). Tc. köstek „piedică” (Miklosich, Türk. Elem., II, 112; Berneker 681; Șeineanu, II, 115; Meyer 228; Lokotsch 1211); cf. ngr. ϰιουστέϰι, alb. kjostek, bg. kjusteka.Der. chiștocar, s. m. (Arg., sărac, cerșetor).

chítru (chítri), s. m. – Arbore exotic cu fructe comestibile (Citrus medica). – Mr. chitru. Ngr. ϰίτρον (Murnu 13), cf. bg. kitra, v. sb. kitarĭ (Vasmer, Gr., 78). – Der. chitră, s. f. (fructul chitrului); chitri, vb. (a se cătrăni, a se înfuria, a se supăra; Arg., a fura, a curăța de bani). Nu știm dacă chitră, s. f. (Arg., vînt, pîrț) și a se chitri, vb. (Arg., a se băși) depind de cuvintele anterioare, sau de la sb. chitro „rapid, ca din pușcă.”

cínci num.1. Număr situat între patru și șase. – 2. (Arg.) Monedă de cinci centime. – 3. (S. m., Arg.) Onanist. – Mr., megl. ținț, istr. cinc. Lat. vulg. cinquĕ, în loc de quinquĕ (Pușcariu 363; Candrea-Dens., 343; REW 6964; DAR); cf. it. cinque, prov. cinc, fr. cinq, sp., port. cinco. Sensul 3 este abreviere de la expresia de argou cinci ori cinci. Der. cincar, s. m. (cal sau bou de cinci ani; carte de joc de cinci puncte), al cărui sens secundar reproduce ngr. πεντάρι; cincilea, num.; cincime, s. f. (a cincea parte); cincisprezece, num.; cinzeci, num.; cinzeacă, s. f. (unitate de măsură de 50 cl. cu care se vînd băuturile alcoolice), formată de la cin(ci)zeci, considerată ca pl.; încinci, vb. (a înmulți cu cinci, a crește de cinci ori).

cînépă (cînepe), s. f.1. Plantă textilă. – 2. (Arg.) Păr, plete. – Var. cînipă. megl. cǫnipă. Lat. *canapa, forma vulg. de la clasicul cannabis (Diez, I, 107; Pușcariu 368; Candrea-Dens., 346; REW 1599; Philippide, II, 635; Graur, Rom., LVI, 106; Rosetti, I, 57; DAR). Forma vulg. se confirmă prin. it. canapa; cf. și fr. chanvre, sp. cañamo, port. cannamo, alb. kërp. Miklosich, Slaw. Elem., 25, se gîndea la un etimon sl. Cf. canap. Der. cînepar, s. m. (pasărea-cînepii, Acanthus cannabina); cînepioară s. f. (plantă, turiță mare; pasărea-cînepii); cînepiște, s. f. (teren cultivat cu cînepă); cînepiu, adj. (de culoarea seminței de cînepă); cînepoală, s. f. (plantă, turiță-mare, Eupatorium cannabinum; Agrimonia); cînepărie, s. f. (cînepiște). Cînepiște este o adaptare a bg. konopište (Conev 73); este însă mai greu de derivat numele de cînepar din bg. konopinka (Conev 54).

cîntá (cântát, át), vb.1. A emite cu vocea un șir de sunete muzicale. – 2. A interpreta o melodie la un instrument muzical. – 3. (Despre păsări) A scoate sunete plăcute la auz. – 4. A se exprima poetic, a descrie, a povesti ceva în versuri. – 5. A boci, a jeli un mort. – 6. A sîcîi, a pisa, a repeta pînă la sațietate. – 7. (Fam.) A vorbi, a spune, a recita. – 8. (Arg.) A spune, a mărturisi, a ciripi. – 9. (Arg.) A denunța. – 10. (Arg.) A înșela. – Mr. cîntu, megl. cǫnt, istr. cănt. Lat. cantāre (Pușcariu 372; Candrea-Dens., 353; REW 1611; DAR); cf. it. cantare, prov., cat., sp., port. cantar, fr. chanter, alb. këntoń (Meyer 187). Cf. cîntec, descînta. Der. cînt, s. n. (cîntec; diviziune a unui poem), postverbal format pe baza it. canto, fr. chant (Pușcariu 371 l-a considerat reprezentant direct al lat. cantus; se pare însă că nu a fost niciodată popular, chiar dacă exista în megl. cǫntu); cîntare, s. f. (cînt, cîntec; cînt, diviziune a unui poem; cînt religios); cîntăreț, s. m. (artist care cîntă; pasăre cîntătoare; cantor, dascăl; poet); cîntat, s. n. (acțiunea de a cînta; cîntec); cîntător, adj. și s. (care cîntă; cîntăreț; pasăre care cîntă); cîntătoare, s. f. (Arg., gură). Der. neol. cantabil, adj., din it. cantabile; cantată, s. f., din it. cantata; canto, s. m., din it. canto; cantor, s. m., din lat. cantor (sec. XVIII); canțonetă, s. f. (monolog comic, total sau parțial în versuri; cîntec, romanță), it. canzonetta; canțonetist, s. m.; încînta, vb., format pe baza fr. enchanter (Pușcariu 822 și DAR și Candrea-Dens., 355, îl derivă direct din lat. ῑncantāre); dar nu este cuvînt popular, cu toate că există mr. ncăntare, ci pare creație a scriitorilor romantici; încîntător, adj.; încîntec, s. n. (farmec), cuvînt creat artificial de Odobescu.

cioc interj. – Poc, boc; imită zgomotul produs de o lovitură ritmică sau cel puțin repetată. Se folosește de obicei cu duplicare cioc, cioc, sau alternanța cioc, boc, cioc, poc.Mr. cioc. Creație expresivă, ca boc, toc, poc, coincide cu alte formații de același tip, cf. rus. čok „zgomot produs de o izbitură”, de unde čokatsĭa „a ciocni paharele închinînd”, it. ciocco, fr. choc, sp. choque, etc. Cf. Schuchardt, ZRPh., XV, 104; Berneker 159. Der. cioc, s. n. (plisc, clonț; fam., gură; vîrf, capăt; pinten; barbișon; mînerul cleștelui; parte încovoiată a mai multor instrumente; cîrlig, pană de încondeiat ouăle de Paști; suviță, cîrlionț; Arg., înșelăciune, cursă), al cărui sens fundamental se explică prin zgomotul pe care îl produce ciocul, mai cu seamă atunci cînd păsările de curte își caută hrana, cf. mr. cioc „cioc”, megl. cioc „ciocan”, alb. čok „cioc”. S-au căutat, pentru acest cuvînt, origini în afara limbii rom.: un ciop, care ar proveni din pol. dziob, ceh. djob, rus. zob „gușă” (Cihac, II, 53); alb. čok (Meyer 448; Pușcariu, Lr.,, 265); lat. *tiucus, din gr. τύϰος (Philippide, Bausteine, 56; Philippide, II, 705; Pascu, I, 192). Totuși nu este necesar să se caute atît de departe, deoarece în sl. au fost foarte productive rădăcinile čok-, čuk-, čikati „a lovi”; însă este mai potrivită posibilitatea unei creații spontane a rom., cf. Rosetti, II, 114. Ciocancă, s. f. (cîrlig, cange), poate fi un amestec de la cioc și cange (DAR). Ciocot, s. n. (ciucure; titirezul morii de grîu). – Der. ciocoti, vb. (despre păsări, a-și căuta hrana; despre animale, a mînca; a face zgomot mîncînd; a face zgomot lucrînd); der de la cioc, ca bocoti de la boc; ciocotniță, s. f. (vorbăreț, gureș; parazit, linge-blide, pomanagiu), cf. ciocoi; ciocotniți, vb. (înv., a trăi ca un parazit). Ciocoroi, s. n. (cîrlig, cange). Ciuc, s. n. (tîrnăcop), cf. bg. čuk „ciocan”. – Der. ciuceu, s. n. (Trans., secure). Cf. cioacă, ciocălău, ciocan, ciocni, ciochină, ciorchină, ciocîrlan, ciucă, ciucure.

ciocán (ciocane), s. n.1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, prevăzută cu mîner, folosită la bătut. – 2. Ciocan de lemn, mai. – 3. Ciocan de poartă. – 4. Tîrnăcop, săpăligă. – 5. Pivot de de vîrtelniță. – 6. Ciocănel percutor. – 7. Con de pin. – 8. Cocean, știulete de porumb dezghiocat. – 9. Tulpină de porumb, care rămîne în pămînt după recoltare. – 10. Cocean de zarzavat, în special de varză. – 11. Parte interioară necomestibilă, resturi de pară sau măr. – 12. Picior de ciupercă. – 13. Pahar înalt în care se servesc băuturile, mai ales țuica de prune, țoi. – 14. Pește-ciocan (Zygaena malleus). – 15. (Arg.) Membru viril. – Megl. cioc, cecan. Cuvînt care coincide în același timp cu posibilitățile expresive ale rădăcinii cioc, și cu formațiile mai mult sau mai puțin identice din alte limbi. Cf. sl. čekanŭ, bg. čukan, čekan, sb. čekanj, čekanac; rut., rus. čekan, tc. çakan, mag. csákány, csokány, ngr. τσοϰάνα, τσόϰανος, alb. tšokanë. Legătura și filiația acestor cuvinte este practic imposibil de stabilit. Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 54 și DAR presupun că rom. provine din sl. (după Conev 66, din bg.; după Skok 63, din sb.); însă tot Miklosich, Wander., 14, derivă forma rut. din rom. După Roesler 608, izvorul cuvîntului rom. trebuie căutat în tc.; după Philippide, Bausteine, 57, în ngr., și după Philippide, II, 705, posibil în alb., în timp ce Meyer, Neugr. St., II, 89 și Schuchardt, ZRPh., XV, 104, se gîndesc la izvoare onomatopeice. Cuvîntul rom. nu pare să provină din sl., unde este vorba de o formație relativ modernă (cf. Berneker 135, care crede că formele sl. provin din tc.). Este mai probabil, să fie formații spontane, care pot coincide în sl. și în rom., căci în ambele există condițiile necesare pentru producerea lor, respectiv rădăcina expresivă čok- și suf. -an. Pentru sensurile de „trunchi, tulpină”, cf. der. lui bot; sensul de „pahar, țoi” vine de la obiceiul de a ciocni paharele înainte de a se bea. Cu sensurile 7-12 este m., adică în acele întrebuințări în care coincide și se confundă cu cocean, de asemenea m.Cf. cioc. Der. ciocănaș, s. m. (ciocănel; băț de tobă; ciocănel de pian); ciocănaș, s. m. (miner care muncește într-o salină; plantă, conduraș, Tropaeolum maius); ciocănel, s. n. (ciocan mic; băț de tobă; pahar de băut, țoi; broderie le mînecile iilor și cămășilor tipice); ciocăni, vb. (a bate repetat într-un corp tare; a bate, a lovi; a bate în ușă; a închina; despre păsări, a mînca; a importuna, a sîcîi, a bate la cap), care s-a unit cu ciocni, și de asemenea cu rus. čekaniti; ciocană, s. f. (dans tipic); ciocănărie, ciocăniște, s. f. (porumbiște după ce s-a cules porumbul); ciocăneală, s. f. (acțiunea de a ciocăni); ciocănitoare, s. f. (pasăre, ghionoaie, Dryocopus Martius; morișcă, huruitoare); ciocănitor, adj. (care ciocănește); ciocănitură, s. f. (ciocăneală, bătaie); ciocănea, s. f. (sitar, Scolopax rusticola), a cărui der. nu este clară. Rămîne de lămurit și legătura cu ciocmăni, vb. (a certa, a dojeni), der. ciocmăneală, s. f. (ceartă), care cer o formă *ciocman.

ciolác (cioláci), s. m.1. Mutilat, invalid, șchiop, ciung. – 2. (Arg.) La jocul de cărți, valet, fante. Tc. çulak (Cihac, II, 566; Roesler 608; Șeineanu, II, 131; Lokotsch 437; Ronzevalle 79); cf. alb. tsoljak, bg., sb. çolak.Der. ciolnav, adj. (bolnav, beteag) prin contaminare cu bolnav; ciolăci, vb. (a mutila).

ciolán (cioláne), s. n.1. Os; se spune în special despre oasele lungi ale membrelor. – 2. La roata de car, obadă. – 3. (Arg.) Zar. Sl. članŭ „membru” (Cihac, II, 55; DAR), de unde rus. člen „membru”, care de asemenea a circulat în rom., în prima parte a sec. XIX, cilen, s. m. (membru al unui tribunal). – Der. ciodolan (var. șodolan), s. n. (os lung); ciolănos, adj. (slăbănog). Aceleiași rădăcini par a-i aparține ciolhă, s. f. (trunchi găunos; organ genital al iepei), și cioloagă, s. f. (mîrțoagă), cuvînt care pare contaminat cu mîrțoagă. Cioloboc, s. n. (labă de porc), explicat de Drăganu, Dacor, II, 900, drept combinație între ciolan, labă, și suf. -oc, este un cuvînt obscur, probabil legat de cioloboacă, s. f. (reziduu, rest), care nu se explică prin intermediul etimonului anterior, și ciolobot, s. m. (plantă, Centaurea spinulosa).

cioráp (ciorápi), s. m.1. Obiect de îmbrăcăminte care acoperă piciorul. – 2. Șosetă. – 3. (Arg.) Mănușă. Tc. çorab (Cihac, II, 566; Roesler 608; Șeineanu, II, 132; Meyer 450; Lokotsch 439; Ronzevalle 78); cf. ngr. τσουράπι, alb. tšorape, bg. čorap.Der. ciorăpar, s. m. (fabricant de ciorapi); ciorăpărie, s. f. (fabrică sau magazin de ciorapi; cantitate mare de ciorapi).

ciorán (-ni), s. m. – (Arg.) Hoț, borfaș. Țig. čor „hoț”, cu suf. -an.Der. ciorănie, s. f. (hoție); ciordi, vb. (a fura, a șterpeli), din țig. čor-, aorist čordom „a fura” (Graur, Rom., LII, 565; Graur 186; Juilland 162), cf. țig., sp. chorar „a fura”, choruy „a fura” (Besses 64); ciordeală, s. f. (furtișag); ciorditor, s. m. (hoț); cioreca, vb. (Trans. de Nord, a fura); ciorti, vb. (a fura); ciordăni, vb. (a fura cu pretextul de a veni cu colindul), compunere umoristică de la ciordi cu iordăni, pe care DAR o interpretează numai în sensul ultimului cuvînt. Toți termenii aparțin argoului. Ciorîng, s. m. (păstor) reprezintă gen. de la același cuvînt țig. čorango „de hoț” (Tiktin; Drăganu, Dacor., VII, 132); der. ciorînglav, s. m. (poreclă dată țiganilor; plantă nedeterminată), cu o terminație greșit identificată, probabil țig. (Tiktin; DAR; Graur 138); sensul de „plantă” este o confuzie cu ciornoglav, din bg. černoglava „cu capul negru”.

cîr interj. – Imită croncănitul ciorii; uneori se spune și despre cloșcă. Datorită confuziei populare între cioară și țigan (cf. cioară), se aplică și acestora din urmă. – Der. gîr (cu toți der.). Creație expresivă, cf. cîrc, hîr, mîr.Der. cîr-mîr, interj. (sugerează ideea unei dispute sau a unei discuții în contradictoriu); cîră, s. f. (insistență supărătoare, bătaie la cap, pisălogeală); cîrîi, vb. (a croncăni; a vorbi un țigan; a vorbi împleticit; a vorbi în argou; a striga pentru a speria o pasăre sau un țigan; a deranja, a importuna; Arg., a fura); cîrîială, s. f. (sunetul anumitor păsări; Arg., ceartă, harță, scandal); cîrîit, s. m. (Arg., bătrîn afon); cîrîit, s. n. (croncănit de pasăre, cotcodăceală; gălăgie, larmă, zarvă); cîrîitoare, s. f. (morișcă, jucărie de copii; sperietoare; țigan); cîrîitor, s. m. (Arg., hoț, borfaș); cîrîitură, s. f. (cotcodăceală, cîrîit). Cihac, II, 40, reduce vb. cîrîi la sl. (sb., ceh. krakati).

cîrlíg (cîrlíge), s. n.1. Piesă de metal cu un capăt îndoit de care se atîrnă ceva. – 2. Toiag. – 3. Andrea de împletit. – 4. Șperaclu, cheie. – 5. Croșetă pentru încheiat nasturii. – 6. Crampon. – 7. Încuietoare la o ușă. – 8. Stăpîn, proprietar. – 9. Ancoră. – 10. Ladă de loitre. – 11. Cuțit de tăbăcar. – 12. Mlădiță sau cercel de viță de vie. – 13. Subtilitate în argumentație, maliție. – 14. Lucru necunoscut, dificultate. – 15. Dans tipic. – 16. (Arg.) Slăbiciune, toană. – Mr. cărig, mr., megl. cărlig. Creație expresivă, cf. bîrliga, vîrliga (Graur, BL, IV, 98). Celelalte explicații sînt insuficiente. Cihac, II, 43, propune sl. krivŭ „arcuit.” Conev 70 semnalează bg. karlik, karljuga, care sînt împrumuturi din rom. DAR consideră etimonul necunoscut. Giuglea, Dacor., III, 1690, pleacă de la lat. calabrix „specie de pin”, imposibil din toate punctele de vedere. Der. cîrligel, s. m. (plante: Aquilegia vulgaris, Cheiranthus cheiri, Scilla bifolia; andrea de împletit); cîrligel, s. n. (înv., spirit, semn diacritic al alfabetului grec); cîrliga (var. încîrliga), vb. (a încovoia, a curba); cîrlebă, s. f. (oaie cu coarnele răsăcite); cîrlibonț, s. n. (Trans., cîrlig); cîrlionț (var. (s)cîrlion(ț), cîrlioanță), s. m. (varietate de plasă de pescuit; zuluf, buclă); cîrlionța (var. încîrlionța, (în)cîrlionți), vb. (a ondula, a bucla). Der. de la cîrlionț nu pare clară. Prin rom. par a se explica rut. kyrlyg, girlyga (Candrea, Elemente, 403), rus. gerlyka, krlyga (Vasmer, I, 266), bg. karlik „cîrlig”, kŭrljak „agrafă”, kŭrlug „toiag” (DAR; Capidan, Raporturile, 204). Alb. kërrigë se explică prin mr. (Capidan, Dacor., VII, 151).

cîrmă (cîrme), s. f.1. Piesă mobilă care servește la menținerea sau schimbarea direcției unei nave. – 2. Guvernare, conducere. – 3. (Arg.) Nas. Sl. krŭma (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 315; Cihac, II, 43; Berneker 668), cf. slov. koromany, mag. kormány, de unde rom. cormană, s. f. (la plug, răsturnătoare; stavilă). Der. cîrmaci, s. m. (persoană care manevrează cîrma unei nave, pilot; conducător), cf. sl. krŭmĭčiči, bg. kŭrmač, rut. kormač; cîrmi, vb. (a guverna, a conduce; a o coti, a o lua în altă parte; a căuta pretexte, a se scuza; a se tîrgui), din sl. krŭmiti; cîrmitor, adj. (care cîrmește); cîrmeală, s. f. (schimbare de direcție); cîrmui, vb. (a guverna); cîrmuitor, s. m. (guvernator, conducător; demnitar); cîrmuitoresc, adj. (de guvernator); cîrni, vb. (a căuta pretexte, a face greutăți); cîrneală, s. f. (șovăială, tîrguială); cîrnic, adj. (șovăielnic; persoană fără cuvînt; plîngăcios); cîrnitură, s. f. (curbă; ocol, ocoliș); cîrniș, s. n. (schimbare de direcție).

ciúci s. m. – (Arg.) Penis, membru viril. Țig. čuči „țîță”, care nu apare cu sensul din rom. (Graur, 140; Juilland 163), cf. țig. sp. chuchai „țîță” (Besses 65). Nu știm dacă este același cuvînt ciuci, s. m. (crăpcean).

ciubúc (ciubuce), s. n.1. Nuia, vargă, joardă. – 2. Băț, stinghie. – 3. Ornament în relief, mulură. – 4. Cornișă. – 5. Rindea de fălțuit. – 6. Dungă, linie la țesături. – 7. Țeavă de lulea. – 8. Pipă, lulea. – 9. (Arg.) Pleașcă, chilipir. – Mr. ciubucă, ciubuche, megl. ciăbuc. Tc. çubuk, çibuk (Roesler 69; Meyer 446; Șeineanu, II, 136; Ronzevalle 75); cf. ngr. τζιμβούϰι, τζουμβούϰι, alb. tšibuk, tšubuk, bg. čibuk, sb. čibuk, pol. cybuch, rus., rut. čubuk, sp. chibuqui.Der. ciubeică, s. f. (pipă uzată); ciubucar, s. m. (fabricant de pipe; rindea de fălțuit); ciubucciu, s. m. (înv., fabricant de pipe; slujitor care avea sarcina să curețe și să aprindă pipa domnitorului); ciubuccerie, s. f. (îndeletnicirea acestui slujitor). După Miklosich, Wander., 14, rut. provine din rom. Pentru der. de la ciubeică, Pascu, Suf., 238 și Iordan, Dift., 102; totuși această der. este greu de acceptat, dacă nu se ține seama de o confuzie cu ciovei.

ciupércă (ciupérci), s. f.1. Plantă inferioară, lipsită de clorofilă, de obicei în formă de pălărie cărnoasă cu picior. – 2. (Arg.) Pălărie. – Mr. peciurcă, megl. cinciupercă. Bg., sb. pečurka, cu aceeași metateză ca în bg. čepurka, mag. csepérke (Cihac, II, 492; Philippide, Principii, 140; Conev 43; Iordan, Dift., 95).

ciuríu (ciuríuri), s. n. – (Arg.) Cuțit, pumnal. țig. čuri (Graur 139), cf. țig. sp. churi (Besses 66), it. cerino (Battisti, II, 868), fr. chourin, germ. Tschuri.

ciutúră (ciúturi), s. f.1. Recipient, bidon, ploscă. – 2. Urcior. – 3. Găleată. – 4. Paletă, la morile de apă. – 5. Roată cu teici. – 6. Muștiuc de pipă. – 7. (Arg.) Gură, cioc. – Mr. ciutră, megl. ciutură. Lat. pop. *cytola, din gr. ϰάτυλος „scoică” (Pușcariu 382; REW 2290; Pușcariu, Lat. ti, 61; DAR; Sandfeld 31), cf. it. ciotola. Mai puțin probabilă este der. din gr. ϰύτος (Philippide, Bausteine, 52; Pascu, II, 193), sau din lat. *chytra (Candrea; cf. observațiile lui Densusianu, GS, VI, 363). A trecut din rom. în ngr. τσιότρα, alb. čuturë, čotrë (față de alb. tšutul, din it.), bg. čot(u)ra (Capidan, Raporturile, 194; cf. Conev 80, care interpretează invers și Mladenov, 690, care explică bg. prin it.), sb. čutura (cf. Miklosich, EW, 419; Berneker 164), mag. csutora, rut. čutora, tc. çot(u)ra (Roesler 609 și Lokotsch 442 crede, dimpotrivă, că rom. provine din tc.). Cuvîntul tc. este considerat uneori ca der. din it., ceea ce nu este posibil, dacă se are în vedere consoana r, care se explică numai prin rom.

cléi (cléiuri), s. n.1. Lipici, pap. – 2. Substanță care lipește (pentru prins păsări). – 3. Gumă, latex, rășină. – 4. Cerumen, ceară din ureche. – 5. (Adj., arg. școlăresc) Care nu știe nimic; se spune despre elevii care nu știu să răspundă la întrebări. – 6. (Arg.) Închisoare (numai în expresia a pune clei, a închide). – Var. (înv.) hlei. Sl. klej (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Lexicon, 291; Cihac, II, 61); cf. ceh. klej, slov. klêj, pol., rus. kléj, sb. klija.Der. clei (var. înclei, încleia), vb. (a lipi cu pap); cleială, s. f. (lipire cu pap); cleios, adj. (lipicios); cleitor, adj. (care lipește cu pap); desclei(a), vb. (a dezlipi). Cf. năclăi.

clift (-turi), s. n. – (Arg.) Haină, manta. Germ. Kluft (Spitzer, BF, V, 184; M. L. Wagner, BF, X, 161). – Der. cliftat, adj. (elegant, bine îmbrăcat).

clópot (clópote), s. n.1. Obiect metalic în formă de pară prevăzut cu o limbă mobilă care produce sunete caracteristice. – 2. Bătaie de clopot, dangăt. – 3. Clopoței, talangă. – 4. În expresia a trage clopotele: a bate clopotul; a bate toba, a trîmbița; Arg., a curta o femeie, a-i face complimente. – 5. Varietate de campanule, Campanula carpatica, Campanula rapunculoides. – Mr. cloput. Sl. klopotŭ „zgomot”, de la klepati „a bate, a trage”, cf. clipi (Miklosich, Slaw Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 288; Cihac, II, 64; Conev 57). Sensul de „clopot” nu este cert pentru sl., dar cf. bg. klopot „clopot”, sb. klepet „sunet de talangă”, sb. klepetuša „talangă”. Der. clopoțel, s. m. (talangă; clopot mic; diverse plante din familia campanulaceelor, Campanula glomerata, Campanula medium, Campanula rapunculus, Campanula patula, Campanula alpina, etc.); clopotar, s. m. (persoană care trage clopotele la biserică; persoană care sună din clopoțel; berbec blînd; indiscret); clopotărie, s. f. (atelierul clopotarului); clopoți (var. clopoti), vb. (a trage clopotul; a bate clopotul; a divulga, a trîmbița); clopotniță, s. f. (turn de biserică în care sînt instalate clopotele). Din rom. pare a proveni sb. klopotar „miel blînd”.

closét (closéte), s. n.1. Instalație igienică, WC, latrină. – 2. (Arg.) Gură, plisc. Engl. closet.

coáce (cóc, cópt), vb.1. A supune un aliment la acțiunea căldurii. – 2. A găti înăbușit. – 3. A fierbe puțin. – 4. A opări, a pîrli. – 5. A arde, a prelucra prin foc (cărămizi, porțelan etc.). – 6. Despre fructe și plante, a ajunge la maturitate. – 7. Despre inflamații, a face puroi. – 8. A deveni matur, chibzuit. – 9. A albi lîna cu cenușă. – 10. A urzi, a pune la cale, mai ales planuri de răzbunare. – 11. Despre lemn, a se încinge. – Mr., megl. coc, cops, istr. coc. Lat. cŏcĕre, forma populară de la cŏquĕre (Pușcariu 390; Candrea-Dens., 370; REW 2212; DAR), cf. it. cu(o)cere, prov., port. cozer, fr. cuire, sp. cocer. Sensul „a ajunge la maturitate” apare în unele dialecte it., cf. calabr. cottu „matur”. – Der. cocător, s. m. (ajutor de brutar); cocător, s. n. (cuptor pentru copt pîine de casă); copt, s. n. (maturitate; acțiunea de a coace); cocăt, s. n. (zăduf, dogoare); cocări, vb. (a coace); cocărit, s. n. (dijmă de porumb); răscoace (var. înv. scoace), vb. (a arde, a face puroi, o inflamație), format cu pref. răs- (după Candrea-Dens., 372-3, din lat. *excocere și *re-excocere); răscopt, adj. (Arg., ramolit, decrepit); necopt, (crud, verde; imatur). Cf. coptură, cuptor.

coáje (-óji), s. f.1. Țesut protector extern al rădăcinilor, tulpinilor și ramurilor unor plante (lemnoase). – 2. Scoarță (de copac). – 3. Înveliș al unor fructe. – 4. Găoace, înveliș de ou. – 5. (Arg.) Portofel. – Var. coarje. Mr. coaje, megl. coajă. Sl. koža „pieliță” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 292; Cihac, II, 65; Conev 89); cf. bg., sb., cr. koža „pieliță”. Var. se explică, poate, printr-o contaminare cu scoarță „coajă groasă” (DAR), sau cu sl. kora „scoarță” (Pușcariu, Dacor., VIII, 113). – Der. cojiță, s. f. (pieliță, membrană), cf. sl., bg., rus. kožica; cojan, s. m. (poreclă a locuitorilor de la cîmpie; după Ghibănescu, se explică prin faptul că, obișnuind să mergă cu pulpele goale, pielea li se îngroașă pînă ajunge să ia aspect de scoarță, dar este vorba de o etimologie populară; trebuie să ne gîndim mai curînd la o evoluție de la „scoarță, coajă” la „aspru, cu grunji”, și de aici la „necioplit, grosolan”, cf. coroblete); cojos, adj. (care are multă coajă); coji (var. descoji), vb. (a curăța de coajă, a curăța de teacă); cojnic, adj. (cu pieliță), cuvînt înv. (sec. XVII), împrumut literar din sl. kožĭna; cojoaică, s. f. (pițigoiul-mare, Certhia familiaris; Tichodroma muraria).

cocón (cocóni), s. m.1. Copil, prunc. – 2. Prinț. – 3. Tînăr de neam. – 4. Domn. – 5. Floare, Zinnia elegans. – Var. cucon. Probabil der. de la coc(a) „copil”, deși suf. -on nu este prea clar (DAR înceacă să-l explice ca o formă asimilată -un). Cuvîntul este înv.Der. cocoană (var. cucoană), s. f. (înv., copilă; Trans., fecioară, tînără, doamnă, femeie din clasa socială superioară; Arg., găină; coropișniță); coconaș (var. cuconaș, conaș), s. m. (domnișor); coconesc, adj. (înv., infantil; domnesc); coconos, adj. (exigent, deprins cu luxul); cocon(ăș)i, vb. (a trata cu multă considerație, a cinsti; a se umfla în pene); coconie, s. f. (copilărie, anii copilărie; orgoliu, mîndrie aristocratică); coconet, s. n. (aristocrație); coconiță (var. cuconiță, coniță), s. f. (domnișoară); cocoșneață, s. f. (femeie înfumurată), formă umoristică. Formă f. apare în limbile balcanice, probabil provenind din rom., cf. ngr. ϰοϰόνα „doamnă”, ϰοϰονίτσα „domnișoară”, de unde a trecut probabil în mr. cuconă, megl. cucoană, tc. kokona, bg. kokona, kokonica; se referă aproape întotdeauna la doamnele grecoaice de familie bună.

cojóc (cojoáce), s. n.1. Haină, vestă tipică din blană de miel sau berbec, cu părul pe dinăuntru, piele tăbăcită tăiată în formă de cazacă, avînd mîneci. – 2. (Arg.) Miel. – Var. cojoacă.Mr., megl. cojoc, megl. cojuc. Sl. kožuchŭ, de la koža „piele,” cf. coaje (Miklosich, Lexicon, 296; Cihac, II, 65; Conev 83); cf. bg., sb. rut., rus. kožuch. Pentru folosirea acestui cuvînt în argou, cf. M. L. Wagner, BF, X, 153. Var. este un sing. analogic, pe baza pl.Der. cojocar, s. m. (persoană care confecționează cojoace); cojocăreasă (var. cojocăriță), s. f. (soție de cojocar); cojocăresc, adj. (de cojocar); cojocărie, s. f. (meseria cojocarului; atelier unde se lucrează cojoace; prăvălia unde se vînd cojoace); cojocări, vb. (a lucra într-o cojocărie; a bate, a ciomăgi). Din rom. pare a proveni mag. kozsók (Candrea, Elemente, 403; Edelspacher 17), în timp ce se consideră că ngr. ϰοζόϰα provine direct din sl. (Meyer, Neugr. St., II, 32), chiar dacă fără prea multă siguranță.

colecționár (colecționári), s. m.1. Persoană care colecționează obiecte. – 2. (Arg.) Hoț, pungaș. De la colecționafr. collectionner. Al doilea sens este o interpretare ironică a primului și totodată o încrucișare cu (tribunal) corecțional.

colívă (colíve), s. f. – Dulce preparat din grîu fiert, nuci și zahăr care se dă de pomană pentru odihna sufletului unui mort. Gr. ϰόλυβα, prin intermediul sl. koliva (Roesler 570; Miklosich, Slaw. Elem., 25; Mikosich, Lexicon, 297; Murnu 15; Vasmer, Gr., 79), cf. bg. kolivo, sb. koljivo.Der. colivar, s. m. (persoană care se duce la toate slujbele unde se dă de pomană; parazit, pomanagiu; Arg., polițist, jandarm; Arg., seminarist).

combiná (combín, combinát), vb. – A îmbina, a împreuna, a potrivi lucruri diferite. Fr. combiner.Der. combinabil, adj.; combinați(un)e, s. f. (îmbinare, reunire; întîlnire de dragoste); combinezon, s. n., din fr. combinaison; combinagiu, s. m. (Arg., crai, muieratic).

compás (compásuri), s. m.1. Instrument de măsură și trasare a cercurilor. – 2. (Înv.) Busolă. – 3. (Arg.) Pas, mers. Fr. compas; sensul 2, din germ. Kompass (DAR).

corabíe (-íi), s. f.1. Navă, vas. – 2. (Arg.) Pantof, încălțăminte. – Mr. cărave, megl. curabie. Sl. korablῑ (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 303; Cihac, II, 73; Meyer 177; Conev 820, din gr. ϰαράβι (cf. carabă). Aparține aceleiași familii a lat. carabus, de unde sp. carabela (› rom. caravelă, s. f., prin intermediul fr. caravelle); cf. bg., sb. korab, sb., cr., slov. korablja, rus. korablĭ, alb. karáf, mag. kereb.Der. corăbier, s. m. (navigator, marinar); corăbierie, s. f. (navigare); corăbia (var. corăbieri), vb. (a naviga), cuvinte puțin folosite; corăbiască (var. corăbierească), s. f. (dans tipic).

cordí (-désc, -ít), vb. – A avea contact carnal, a copula. Țig. kur-, part. kurdo „futuere” (Graur 142; Juilland 163); probabil apropiat de coardă prin etimologie populară. – Der. coardă, s. f. (prostituată); cordeală, s. f. (copulație). Sînt cuvinte de argou.

corn (-oárne), s. n.1. Fiecare din cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. – 2. Instrument muzical de suflat. – 3. Obiect, vas din corn. – 4. Materie cornoasă. – 5. Simbol al călcării credinței conjugale. – 6. Parte a plugului. – 7. Dinte al furcii. – 8. Braț al crucii. – 9. Produs de panificație în formă de semilună. – 10. Semilună. – 11. Vîrful unei stele. – 12. Colț, ungher, margine. – 13. Punct cardinal. – 14. Aripă de oaste. – 15. Capăt, extremitate. – 16. Bucată, codru de pîine. – 17. Vîrf de pălărie. – 18. Filacteriu. – 19. (Înv.) Putere, stăpînire, imperiu. – 20. (Banat) Prost, nătîng. – Mr., istr. cornu, megl. corn. Lat. cǒrnu (Pușcariu 400; Candrea-Dens., 394; REW 2240; DAR); cf. it. corno, prov., cat. corn, fr. cor(ne), sp. cuerno, port. corno. Sensul 4 este sing. tantum, 5 pl. tantum. Pl. coarne servește numai pentru sensurile 1, 5, 6 și 7; în celelalte cazuri, se folosește pl. cornuri, și în ultimul, corni, m. Der. cornuleț, s. m. (plantă, Ceratocephalus orthoceras); cornuță, s. f. (plantă, Xanthium spinosum); corniță s. f. (cornuleț; minciună, exagerare; coc; corn de cerb; varietate de struguri); corniț, s. n. (Banat, sac folosit ca tipar pentru brînză); cornaci, adj. (cu coarne); cornaci, s. m. (plugar care ține coarnele plugului; plantă acvatică, Trapa natans; diavolul); cornac, s. m. (bondar); corneci, s. m. (bondar; corn pentru praf de pușcă); coarneș, adj. (încornorat, cu coarne); goarneș, adj. (cu coarne; varietate de struguri); cornea, s. m. (diavolul); cornici, s. m. (persoană care ține coarnele plugului); cornișor, s. m. (Arg., bou); cornos, adj. (cu coarne; dur, tare); cornovină, s. f. (Banat, om prost); cornuros, adj. (ascuțit, cu vîrf); cornorat (var. încornorat), adj. (cu coarne; ascuțit, crestat; exagerat, imposibil, evident fals); (în)cornorat, s. m. (diavolul); cornut, s. m. (care are coarne; prost); corni, vb. (a pune bîrnele care alcătuiesc colțul unei clădiri); încorna, vb. (a alcătui colțul unei construcții; a pune coarne); cornar, s. m. (vînzător de cornuri, chifle; plugar care ține coarnele plugului; înv., perceptor care strîngea darea pe vite); cornar, s. m. (plug cu un singur corn; stîlp care alcătuiește colțul unei construcții); cornărie, s. f. (plăcintărie); cornări, vb. (a răni cu coarnele; a pune coarne; a ține coarnele plugului; a alcătui colțul unei construcții; înv., a strînge, darea pe vite; refl., a-și rupe un corn); cornărit, s. n. (veche dare de un leu pentru fiecare bou vîndut la tîrg, impusă în Moldova de Antioh Cantemir, în 1706); cornat, adj. (cu coarne); cornățel, s. m. (nume al mai multor plante, Galium Aparine; Lycopodium selago; Xanthium strumarium), la care este evidentă încrucișarea cu corn „plantă”; cornățar, s. m. (insectă, Naucornis cinicoides); cornișor, s. n. (colț; plantă); încornora, vb. (a pune coarne). Der. neol. cornalină, s. f., din fr.; cornee, s. f., din fr.; cornet, s. n. (coarne de animal; instrument muzical; hîrtie răsucită în formă de corn; lame osoase în formă de cornet situate pe pereții celor două nări), din fr.; cornet, s. m. (goarnă), din fr. cornette, în parte prin intermediul rus. sau pol. kornet, cf. germ. Kornett; cornist, s. m. (trompetist), din fr. corniste; cornișe, s. f., din fr. corniche, cu dubletele corniz, s. n. (rindea), din bg. korniz, și acesta din germ. Karnies (DAR); și corniză, s. f. (vergea de draperie), din același cuvînt german, prin intermediul ngr. ϰορνύζα. Adj. cornut, considerat în general ca reprezentant direct al lat. cornūtus (Pușcariu 405; Candrea-Dens., 397; REW 2242; DAR), cf. it. cornuto, prov., cat. cornut, sp., port. cornudo), pare a explica alb. kërrutë (Philippide, II, 639), ca și ngr. ϰορούτα, rut. hornuta, slov., ceh. kornuta, ceh. kurnota, pol. kurnuty (Candrea, Elemente, 400; Berneker 573).

cosór (cosoáre), s. n.1. Cuțit scurt. – 2. Plantă (Ceratophyllum demersum). – 3. Varietate de aloe (Stratiodes aloides). – 4. (Arg.) Membru viril. – Mr., megl. cosor. Sl. kosorĭ, der. de la kosa „coasă” (Miklosich, Lexicon, 305; Cihac, II, 74; Conev 66; Vaillant, BL, XIV, 14); cf. bg. koser, sb. kòsor, slov. kosêr, rus. kosorĭ.Der. cosori (var. încosori), vb. (a tăia; a lovi; a îmboldi, a ațîța, a irita; Arg., a copula).

cot (-oáte), s. n.1. Partea exterioară care unește brațul cu antebrațul. – 2. Jaret. – 3. Cotitură, întorsătură, unghi. – 4. Echer, colțar. – 5. Colț de stradă. – 6. Meandră, curbă, sinuozitate. – 7. Ungher, colț. – 8. Măsură de lungime de valoare variabilă (cot muntenesc, 0,666 m; cot moldovenesc, 0,637 m). – 9. Gradație, scară de nivel. – 10. (Arg.) An. – 11. (Arg.) Nimic. – Mr., megl., istr. cot. Lat. cŭbĭtum (Diez, Gramm., I, 154; Pușcariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354; DAR); cf. alb. kut (Philippide, II, 636), it. gomito (abruz. govete, calabr. gùvitu, gutu), prov. code, fr. coude, sp. code, port. coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schürr, Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl. coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl. coți; 11 se folosește numai la sg. și se explică prin obiceiul vulgar de a arăta cotul pentru a desemna o negație (cf. Graur, BL, V, 59). Der. cotea, s. m. (persoană cunoscută prin lipsa ei de milă); coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da colțul; a măsura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas); cotar, s. m. (evaluator, măsurător); cotitură, s. f. (cotitură, meandră, sinuozitate; colț, parte secretă); cotiș, s. n. (loc cotit, cotitură, unghi); coteală, s. f. (lovire cu cotul: aglomerație); cotigi, vb. (a da colțul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu cotigă; cotări, vb. (a calcula capacitatea unui vas); cotărit, s. m. (evaluare; veche dare pe evaluarea oficială a vaselor, plătită cuparului, care de obicei o da în arendă); cotărie, s. f. (dare comercială pe țesături și băuturi); coteli, vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curățenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da colțul; a rostogoli), pe care Skok, Dacor., III, 835 și DAR îl consideră der. de la bg. kotiljati se „a se agita, a se grăbi” dar care pare mai curînd der. de la coti cu suf. expresiv -eli (cf. Graur, BL, VI, 146). În acest caz, sb. kotiljati provine din rom., ca și sb. kut „unghi”, care se folosește în Mold. și Bucov., cut, s. n. (cartier, suburbie).

coțăí (-ắesc, -ít), vb.1. A mișca din coadă. – 2. (Refl.) Despre cîini, a se împerechea. – Var. coțoi. Creație expresivă, a cărei intenție primitivă este imitarea unei mișcări ritmice, cf. bîțîi, hîțîi, moțăî; caracterul său imitativ este dovedit, în plus, de terminația caracteristică -ăi, cf. colcăi, foșgăi, etc. Ca și în alte cazuri, coincide cu alte creații spontane, cu care nu poate avea legătură directă, cf. it. cozzare (› fr. cosser) „a lovi cu coarnele”, sau slov. kùcati „despre animale, a se împerechea”, a cărui origine expresivă este evidentă (pentru it. cozzare se propune tradițional un lat. *cottiare, însă cf. Prati). DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite, și pune în legătură primul sens. cu rut. kocofist „codobatură”, și pe al doilea cu cățeli, ambele ipoteze la fel de improbabile. După Cihac, II, 77, în legătură cu rus. kotitisja „despre pisici, a făta”. Der. coțăială, s. f. (împerechere, la cîini; Arg., copulație în general); coțac, s. m. (pește dintr-o specie nedefinită; persoană slabă), pentru al cărui prim sens cf. fiță; coțoi, s. m. (țînc, puști); coțovei, s. m. (cățel); coțoveică, s. f. (femeie stricată); coțob, adj. (palavragiu, flecar; nesupus, recalcitrant); coțobăi, vb. (a scociorî, a iscodi), var. de la cociobăi; coțobăni (var. coțopăni, coțopeni, coțofeni), vb. refl. (a se ridica, a se înălța; a se mîndri, a se împăuna; a se strădui); coțobîră (var. coțoligă), s. f. (Trans., veveriță), cf. rut. kocobirca; încoțopi, vb. (despre cocoși, a călca găina), cuvînt care lipsește în dicționare (cf. Macedonski: cocoșii se apucau să încoțopească puicile prin bălării); coțofană, s. f. (pasăre, Pica caudata; femeie care vorbește mult; traversă), a cărui der. se explică pornindu-se de la coțofeni „a se împăuna”, datorită îngîmfării atribuite acestei păsări în mentalitatea populară. Acest ultim cuvînt s-ar explica, după Cihac, II, 652 și Scriban, pornind de la ngr. ϰότζυφας „sturz”; după Tiktin, în legătură cu it. gazza. DAR oscilează între a-l pune în legătură cu coțăi, sau cu rut. kocofist „codobatură”; coțoflic, s. n. (coadă de porc), cuvînt folosit aproape exclusiv în ghicitori); coțulă (var. coțușcă), s. f. (femeie provocatoare); coțuș, s. m. (persoană băgăcioasă). Cf. cotei.

cotéț (cotéțe), s. f.1. Adăpost, cușcă pentru cîini, găini, porci sau porumbei. – 2. Colibă în general. – 3. Ostreț, juvalnic. – 4. Coș mare, gabion. – 5. Coș (de nuiele). – 6. (Arg.) Celulă, închisoare. – Megl. cuteț. Sl. kotĭcĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Cihac, II, 76; Meyer 202; Conev 81; Berneker 589; DAR), cf. bg. kotec, sb. kòtak, pol. kociec, ceh. kotec, ngr. ϰοτέτσι, alb. kotec. Este fundamental identic cu cocină, și dublet al lui cătreț sau cotreț, s. n. (Trans., poiată), din mag. ketrec.Der. coteneață, s. f. (cocină; poiată); cotecer, s. m. (paznic de dig; pescar cu juvelnic). Cf. cocină, cotruță.

cotóc (-ci), s. m.1. Pisoi. – 2. La car, talpă. – 3. La războiul de țesut, traversa de piept. – 4. La roabă, mîner. – 5. Inflorescența unor copaci, cum sînt salcia sau plopul. Sl. kotŭka „pisică” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 306; Cihac, II, 77), sau mai probabil din sl. kotŭ „pisică”; cu suf. -oc. Cu alt suf. s-a format cotoi, s. m. (motan; traversă; mîner de ferăstrău; Arg., crai), cuvînt mai folosit decît cel anterior (după Pușcariu, Dacor., III, 1091; DAR; și Pușcariu, Lr., 281, de la *cătoilat. cattus, cu influența sl.). – Der. cotoci (var. cotîrci, cotoi), vb. (a se aduna la un loc pisicile). Pare a fi același cuvînt ca cotoi, s. n. (pulpă; picior de pasăre; os), pe care DAR îl consideră în legătură cu cot, „articulație care unește brațul cu antebrațul”, și Scriban cu cotonog, dar care poate reprezenta și aceeași trecere semantică de la lat. musculusmus; de aici cotolan, s. n. (știulete de porumb); cotoier, s. m. (Olt., la nunțile țărănești, persoană însărcinată cu organizarea ospățului). Cotoșman, s. m. (motan, cotoi; picior de pasăre) este un der. de la cotoc, sau mai curînd de la pl. cotoci, cu suf. expresiv -man (Cihac, II, 77; DAR; Skok 66), și încrucișat cu contuș, cf. aici.

cotór (-oáre), s. n.1. Bucată, piesă sau parte care unește două obiecte: coadă, peduncul, pețiol, mîner etc. – 2. Parte unde se leagă sau cos filele unei cărți. – 3. Trunchi, tulpină, lujer. – 4. Ciot (de membru), mont. – 5. Ciot (de creangă). – 6. Mîner. – 7. Cocean, știulete. – 8. Rest, reziduu. – 9. Resturi de paie. – 10. (Arg.) Bani. Origine necunoscută, dar probabil expresivă: cf. cotrobăi. Celelalte ipoteze nu par probabile: din mag. kötö „legat zdravăn” (Cihac, II, 493); din lat. captorius (Candrea-Dens., 400); din lat. *coactorium „loc unde se îmbină două obiecte” (DAR); din sb. katarište „lance de drapel”) (Bogrea, Dacor., IV, 802). Sensul 10, după Graur 143, vine din țig. kotor „bucată” (cf. Besses 54); este însă mai probabil ca țig. să provină din rom., cu sensul de „bucată în general”, ceea ce nu exclude faptul de a fi intrat din nou în rom. cu sensul particular de „bani”. Der. cotoros, adj. (tare, dur); cotori, vb. (a lega vița de vie; a curăța de lăstari via; a jumuli o pasăre; a lovi, a bate); cotorit, s. n. (curățire de lăstari a viței); cotoreală, s. f. (cotorit; bătaie; furt); cotorai, s. m. (persoană care curăță lăstari); cotoraie, s. f. (pensetă de epilat; bunuri gospodărești, obiecte casnice); încotora, vb. (refl., a crește o plantă, a se dezvolta; a îmbina, a uni două obiecte; a trăi o pereche fără a se căsători, a trăi în concubinaj); cotoroi, vb. (a scruta, a iscodi); cotorosi, vb. (a scociorî, a căuta), pe care DAR îl explică prin mag. kotorázni, și care pare mai curînd rezultatul unei confuzii cu cotorosi „a scăpa de ceva”; cotreang, s. m. (tulpină de trestie care nu se dezvoltă normal); cotring, s. m. (ciorchine); cotrobol, s. m. (resturi).

crac (cráci), s. m.1. Picior. – 2. Picior de compas. – 3. Picior, braț la diverse instrumente. – 4. Creangă. – 5. Braț de rîu. – 6. Ramificație a unui lanț muntos. – 7. Piesă care leagă furgonul de avantren. Bg. krak „picior” (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 308; Cihac, II, 79; Conev 50, 89), sb. krak, pol. krok.Der. cracă, s. f. (ramură, creangă; corn de animal). DAR declară că relația etimologică a lui crac cu cracă nu este clară, ceea ce este poate prea subtil, avînd în vedere identitatea de sensuri, rut. krak „ramură” și folosirea comună în toate limbile a noțiunii de „picior” în locul celei de „tulpină”. – Der. crăcui, s. n. (picior de pasăre); crăcel, s. m. (plante, Plantago lanceolata, Cerastium cerastoides); crachiță, s. f. (cracă bifurcată cu care se culeg fructele mari); cracoș, adj. (cu picioarele desfăcute; cu picioarele curbate); crăcoiat, adj. (cu picioarele curbate); crăcărie, s. f. (morman de crengi; mulțime de crengi); crăcos, adj. (frunzos, stufos); crăcuros, adj. (frunzos); crăcan, s. m. (picior; om cu picioare lungi; Arg., pantaloni), cf. sb. krakan „cu picioare lungi”; crăcană, s. f. (ramură bifurcată, folosită ca prăjină, sprijin, proptea etc.; sapă cu două vîrfuri; corn de plug; fiecare dintre cele două vîrfuri ale suveicii; ac de împănat; mai pentru pavaj; trepied; furcă; varietate de struguri), pe care DAR îl leagă în mod curios de fr. carcan; crăcănel, s. m. (cu picioarele curbate); crăcăna, vb. (a desface picioarele; a întinde; a propti crengile cu furci); crăcănos, adj. (rămuros); crăci, vb. (a desface picioarele; a propti crengile cu furci; a despărți, a despica), pentru a cărui răspîndire generală cf. ALR, II, 67.

crátiță (crátițe), s. f.1. Vas de bucătărie de gătit. – 2. (Arg.) Slujnică. Origine necunoscută. Pare a fi cuvînt sl. Candrea și Scriban îl pun în legătură cu bg. kratičĭka „puțin înalt”, sb. kratica „scurtare”, cratița fiind un vas scund. După Meyer 129, din sl. gratičĭka „grație”.

creț (-eáță), adj. – Cîrlionțat, buclat, încrețit. – 2. Cutat, încrețit, zbîrcit. Origine necunoscută, dar probabil sl. Este greu de separat acest cuvînt de cîrcel, care pare a fi același cuvînt, cu suf. -el, în legătură deci cu sl. krŭčiti, „a răsuci”, cf. pol. kręty „creț”, slov. kèrč, ceh. krč „cîrcel, crampă” (Cihac, II, 41; Weigand, BA, III, 107). Totuși, sb., bg. krečav „creț” pare a proveni din rom. (Capidan, Raporturile, 229; cf. Byhan 316; Candrea, Elementele, 407). Celelalte ipoteze nu conving: din gr. ϰρίϰιον (Philippide, Un specialist; Iordan, Dift., 74); din lat. *cirricius, der. de la cirrus (Densusianu, GS, I, 164); din germ. med. Kreiz „cerc” (Giuglea, Dacor., II, 394); de la un lat. *cricius, deformație a gr. ϰίρϰος „cerc” (DAR); din lat. *crepitus (Giuglea, LL, II, 32). Der. creț, s. n. (cîrlionțat, buclă; zbîrcitură; denivelare de teren; pălărie a anumitor ciuperci; Arg., cur); crăț, s. m. (șorț); crețos (var. crețuliu), adj. (buclat, ondulat); crețesc, adj. (varietate de mere); crețar, s. m. (Arg., homosexual); crețișor, s. n. (fir de bumbac; plantă, Alchemilla vulgaris; ciupercă, Clavaria coralloides); crețușcă, s. f. (plantă, Spiraea ulmaria); încreți, vb. (a îndoi; a face încrețituri, pliuri; a bucla; a zbîrci; a se încrunta; rar, a înfiora); (în)crețeală, s. f. (încrețitură, pliu); încrețitură, s. f. (pliu, îndoitură, zbîrcitură, cută); descreți, vb. (a desface crețurile, a netezi).

abona, abonez v. r. (deț.) a se înscrie la rând la fumatul unei țigări

goglet, gogleți s. m. (intl.) persoană credulă, ușor de înșelat sau furat

harpon, harpoane s. n. (intl.) 1. operațiunea de arestare a unui infractor 2. detenție 3. (tox.) ac de seringă folosit la injectarea intravenoasă a drogurilor

harneală, harneli s. f. (deț.) 1. ironie, batjocură; glumă proastă 2. (deț.) simularea îmbolnăvirii în vederea sustragerii de la îndeplinirea unei sarcini

piețar, piețari s. m. 1. (intl.) hoț 2. (peior.) conducător auto care lucrează ilegal ca taximetrist 3. comerciant cu amănuntul care-și desface marfa într-o piață agroalimentară

tarom s. m. sg. (intl.) 1. penitenciar cu condiții de viață mai bune 2. penitenciarul Jilava

abțibild, abțibilduri s. n. 1. (la pl.friz., înv.) perciuni sau favoriți scurți 2. (intl.) hoț mărunt

dinarist, dinariști s. m. (intl.) 1. falsificator de bani 2. escroc specializat în operațiuni financiare ilicite

descurcăreală, descurcăreli s. f. (deț.) obținerea unui avantaj material prin procurarea unor lucruri interzise în penitenciar

cújbă (cújbe), s. f.1. Nuia flexibilă ce servește la legat. – 2. Partea împletită a biciului. – 3. Lanț cu cîrlig pentru ceaun. – 4. Traversă de piept, la războiul de țesut. – Var. gujbă. Sb. gužba „legătură a plugului” (DAR; cf. Cihac, II, 447), cf. mag. guzsba, ceh. vazba „legătură”. Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32, credea că este cuvînt dacic. Cf. gînj.Der. (în)cujba, vb. (a înfoi, a curba; a supune; a înmuia, a face să cedeze); încujbătură, s. f. (încovoiere); cujbar, s. n. (cotitură, sinuozitate); cujbi, vb. (Arg., a bate).

cuplét (cupléte), s. n.1. Strofă. – 2. Cîntecel. – 3. (Înv.) Joc popular. Fr. couplet. Pentru ultimul sens, cf. arg. cuplerai, s. n. (bordel), din germ. Kupplerei.Der. cupletist, s. m. (cîntăreț).

curá (-r, -át), vb.1. A curăța. – 2. A despăduri, a defrișa. – 3. A desface coaja, pielița. – 4. A scoate, a elimina, a expulza. – 5. A elibera, a da drumul, a slobozi. – 6. A dezvinovăți, a absolvi de vină. – Mr. curare „a curăța”. Lat. curāre (Candrea-Dens., 451; Tiktin, Archiv., CXXXIII, 120; Pascu, I, 73; REW 2412; DAR); cf. ven. curare „a curăța un pui”, fr. curer, cat. escurar. Este dublet al lui cura, vb. (a îngriji un bolnav). Este posibil, cum presupune DAR (cf. Cortés 127), ca termenul rom. să fi ajuns să se confunde cu lat. colare „a strecura, a curăța un lichid”, al cărui rezultat trebuia să fie identic. – Der. curat, s. n. (dezghiocatul porumbului); curătoare, s. f. (placentă, la vacă; vas de lemn, blid); curat, adj. (dezghiocat, desfăcut, defrișat, eliberat; iertat; curățit; lipsit de murdărie, pur; autentic, veritabil, adevărat; senin, clar, neprihănit, pur; inocent, drept, sincer, fidel, leal; sigur, exact); curăți, vb. (a înlătura murdăria, a spăla; a defrișa, a despăduri; a da drumul, a elibera; a elimina, a expulza; a purifica; a vindeca; a despuia; refl., a pierde totul, a rămîne fără un sfanț; fam., a muri, a da ortu popii; fam., a fura, a șmangli; a da un purgativ; a spăla de păcate, a salva, a izbăvi, a purifica; refl., a se justifica, a se dezvinovăți); necurăți, vb. (a trăi în păcat); curățitor, adj. (care curăță; purificator); curățitură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; gunoi; resturi); curățiciune, s. f. (înv., puritate); curăție, s. f. (curăție; puritate; neprihănire, nevinovăție; purificare; integritate, lealitate, cinste), cuvînt puțin înv.; necurăție, s. f. (murdărie; păcat, faptă rea; patimă condamnabilă; viciu; menstruație); curățenie, s. f. (calitatea de a fi curat; puritate; neprihănire; menstruație; purgativ; cinste, corectitudine; Arg., catastrofă); necurățenie, s. f. (murdărie; excrement); curătură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; teren desțelenit; coji curățate; frunze uscate; pleavă, ciuruială); curățitoare, s. f. (sită, ciur). Curat, mr., megl. curat, istr. curǫt, ar putea fi și reprezentant direct al lat. curatus (Pascu, I, 73; Densusianu, GS, III, 443), sau al lat. colatus (Pușcariu 457; ZRPh., XXVII, 738; REW 2035a). Prima ipoteză este mai probabilă și este suficientă, cf. calabr. curare „a spăla pînza”, comel. kuratu „piele argăsită” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 132). Din rom. provine săs. curat(ich) „curat”. Pentru curătură, Candrea-Dens., 452 propune și o der. directă din latină.

cúrcă (cúrci), s. f.1. Femela curcanului. – 2. (Trans.) Veșmînt larg. – 3. Femeie proastă. – 4. Laș, om bleg. Sl. (bg., pol.) kurka, din sl. kurŭ „cocoș” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 324; Meyer, Neugr. St., II, 36; Cihac, II, 87; Berneker 651; Conev 54); cf. alb. tšurkë (Meyer 450), ngr. ϰοῦρϰας (după DAR, provine din rom.), mag. kurka (din rom., după Edelspacher 17). – Der. curcan, s. m. (pasăre domestică mare, cu coada lată desfășurată în evantai; prost, neghiob; dorobanț, numit astfel în războiul din 1877 cu turcii datorită penei de curcan de la chipiu; Arg., vardist); curcănar, s. m. (ogradă de curcani); curcănar, s. m. (păzitor de curcani; dorobanț de la 1877); curcănesc, adj. (de dorobanț); curcănie, s. f. (furtișag), cuvînt rar, cf. găinărie; curcănărie, s. f. (Arg., poliție). – Cf. curnic.

dámă (dáme), s. f.1. Doamnă, cucoană. – 2. Femeie stricată. – 3. Regină, la cărțile de joc. – 4. Joc cu puluri albe și negre care se mută pe o tablă asemănătoare cu cea de șah. Fr. dame.Der. (vulg.) dameză, s. f. (femeie stricată), ca amure(a)ză; damicelă, s. f. (fam., domnișoară), din it. damigella; damist, s. m. (Arg., persoană care frecventează bordelurile); madamă, s. f. (dădacă străină; femeie de serviciu în baruri și hoteluri; femeie de condiție inferioară), din fr. madame (nu trebuie să se confunde cu madam, formulă de adresare care se dă uneori în conversație, și care nu are nuanță depreciativă). Se știe că, după Corominas, I, 378, sensul 4 al lui damă provine, în realitate de la numele Damasco.

damblá (damblále), s. f.1. Paralizie, apoplexie. – 2. (Arg.) Capriciu, chef, poftă. – Mr. dămlae, dămbla, megl. damla. Tc. damla „gută” (Șeineanu, II, 153; Meyer 60), cf. ngr. νταμπλᾶς, alb. dambla, bg. damla. După Iogu, GS, VI, 383, sensul al doilea s-ar explica printr-o confuzie cu tc. damar „capriciu”; ipoteză greu de admis; trebuie plecat mai curînd de la sensul expresiei a-i veni damblaua „a paraliza”, considerat ca ceva foarte brusc și neașteptat. – Der. damblagiu, s. m. (paralitic; Arg., prost, tont; Arg., trăznit, nebun), din tc. damlali (Meyer, Neugr. St., II, 69); damblageală, s. f. (paralizie; Arg., nebunie, sminteală); damblagi, vb. (a paraliza).

damf (-fúri), s. n.1. Presiune, mai ales exercitată de unele gaze. – 2. (Arg.) Curaj, avînt. Germ. Dampf „vapor” (Iordan, BF, VII, 225).

academie, academii s. f. (intl.) cazier bogat

acaret, acareturi s. n. 1. fleac, mărunțiș 2. (la pl.deț.) obiecte de uz personal

achizitor, achizitori s. m. (intl.) hoț

acioală, acioale s. f. (intl.) fată sau femeie urâtă

aciolisi, aciolisesc v. t. (intl.) 1. a urmări, a persecuta, a prigoni 2. a supune unui tratament tiranic 3. a fila 4. a aresta

aciolisit, -ă, aciolisiți, -te adj. (intl.) 1. urmărit, filat, supravegheat 2. arestat

acoladă, acolade s. f. (er.) poziție în timpul actului sexual în care partenerii sunt așezați unul în prelungirea celuilalt, orizontal, capul unuia atingându-i celuilalt picioarele

acolist, acoliști s. m. (intl.) polițist

activ, active s. n. (intl.) cazier bogat

daravéră (-re), s. f.1. Treabă, afacere comercială. – 2. Încurcătură. – 3. (Arg.) Organ sexual. – Var. daravere, daravelă. Mr. daraveră. It. dare(e)avere „activ și pasiv”, termen comercial intrat prin filieră orientală, cf. ngr. νταραβέρι „mișcare comercială”, tc. dalavera „înșelătorie”, iud. sp. delabera „afacere” (Papahagi, Jb., XVI, 131; Wagner RFE, XXXIV, 40). În general se indică de obicei ipoteza unei combinații interne între dare și avere, pe baza modelului din tc. alișveriș (Tiktin; Candrea; Scriban); Pascu, II, 129, se referă greșit la tc. dever „mișcare comercială”, cf. dever. Sensul 3 apare și în tc. dalavera (Wagner, BF, X, 14).

dărîmá (dărấm, dărâmát), vb.1. A rupe crengile de pe un trunchi. – 2. A doborî, a face să cadă jos fructele din pom spre a fi culese. – 3. A dărîma, a doborî la pămînt. – 4. A distruge, a nărui, a demola (o construcție). – 5. A doborî, a copleși. – 6. (Refl., Arg.) A se sfîrși. – Var. dărăma, dărma. Mr. dirimare „a distruge”. Lat. *dēramāre, de la ramus „ramură” (Cihac, I, 226; Miklosich, Vokal., I, 27; Densusianu, Filologie, 449; Tiktin; REW 2578; Philippide, II, 639; Candrea; Scriban; Graur, BL, V, 95; Giuglea, LL, I, 158; Cortés 127), după cum o dovedesc primele două sensuri, care apar din sec. XVII, astăzi înv.; cf. alb. dërmoń „a distruge”, it. diramare, sp. derramar; cf. și mr. drămă „ramură” (Meyer, Alb. St., IV, 66). Rezultatul mr. dirimare, care pare clar, nu i-a convins pe unii cercetători: Meyer 55 propunea un lat. *derumare, și Pușcariu, Conv. lit., XXXVII, 41 și ZRPh., XXVII, 738 (cf. Pușcariu 485 și REW 2584; Densusianu, Rom., XXXIII, 277), lat. *dērῑmāre. Alternanța dăr(i)ma ca sfă(i)ma.Der. dărîmătură, s. f. (năruire; ruină; resturi de la dărîmare; bătrîn ramolit, boșorog).

aeriseală, aeriseli s. f. (deț.) pauză de fumat

afacere umedă expr. (intl.) crimă în care victima pierde sânge

afară adv. 1. (deț.) în lumea liberă, libertate 2. în străinătate 3. (în perioada comunistă) în Occident, dincolo de Cortina de Fier 4. (în sport – d. un joc) (disputat) în deplasare, pe terenul echipei adverse

aflat, -ă, aflați, -te adj. (intl.) descoperit, dovedit

ageamiu, ageamii s. m. (intl.) infractor mărunt / mediocru

aghiotant, aghiotanți s. m. (intl.) 1. hoț începător 2. complice la o crimă

ajuna, ajunez v. i. 1. (deț.) a fi pedepsit, a sta la carceră 2. a nu avea / a nu întreține relații sexuale

a ajunge caftan expr. (intl.) a se îmbogăți

a ajunge la salamet expr. (intl.) 1. a ajunge la închisoare 2. a muri

ajusta, ajustez v. t. (intl.) a spinteca cu cuțitul

ajustat, -ă, ajustați, -te adj. (intl.) spintecat cu cuțitul

albăstreálă s. f. sg. (intl.) lei, bani românești

albeață s. f. sg. (intl.) 1. lenjerie de pat 2. argint; argintărie

album, albume s. n. 1. (intl.) antecedente penale, cazier judiciar 2. (muz.) disc de vinilin de format mare

albuș s. n. sg. (er.) spermă

aldui, alduiesc v. t. (intl.) a lovi cu putere în cap

a se alege cu izma expr. (intl.) a nu avea niciun câștig; a avea de pierdut

alergător, alergători s. m. 1. (intl.) complice al unui spărgător de locuințe care supraveghează obiectivul pentru a afla obiceiurile proprietarilor 2. (la pl.) încălțăminte

aliman s. m. sg. (intl.) necaz, belea, bucluc

alivăni, alivănesc v. r. (intl.) a fugi, a se ascunde, a-și pierde urma

alivănit, -ă, alivăniți, -te adj. (intl.) plecat, fugit; ascuns

ambasador, -oare, ambasadori, -oare s. m., s. f. (intl.) 1. complice la un delict 2. proxenet

americăneasă, americănese s. f. (intl.) turistă străină (percepută ca potențială victimă a unui hoț)

amnar și cremene expr. (er.) bărbat și femeie, cuplu erotic heterosexual

A.M.R. expr. (deț. mil.) siglă de la au mai rămas restul zilelor rămase spre efectuare dintr-o perioadă de detenție / dintr-un stagiu militar

anasin, anasini s. m. (intl.) bătăuș

anticări, anticăresc v. r. (intl.) a se supăra

antreu, antreuri s. n. (intl.) buzunar exterior

antricot, antricoate s. n. (intl.) bărbat slab / costeliv / jigărit

deal (deáluri), s. n.1. Colină, formă de vîrf ca o ridicătură de pămînt. – 2. (Arg.) Temniță. – Mr. deal. Sl. dĕlŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 92; Tiktin; Conev 38), cf. bg. dijel.Der. deluros, adj. (accidentat); delean(-ncă), adj. (care locuiește în regiunea dealurilor). Cf. deli. După Miklosich, Wander., 10, din rom. provine rut. dil’.

decatír (-ruri), s. n.1. Acțiunea de a da lustru unei țesături. – 2. (Arg.) Bătaie, ciomăgeală. Fr. décatir. Cuvînt puțin folosit, în unele orașe din Munt. (Scriban).

dibáci (dibáce), adj.1. Iscusit, îndemînatic. – 2. (Arg.) Frumos, fain. – Var. (Mold.) ghibaci. Sb. gibak „flexibil”, din sl. gybati „a încovoia” (Cihac, II, 119; Tiktin; Byck-Graur, BL, I, 24), cu finala alterată prin analogie cu pl. Și consoana inițială a fost alterată, prin hiperurbanism, considerîndu-se probabil var. ghibaci ca fiind pronunțare mold.Der. dibăci (var. ghibăci), vb. (a afla; a nimeri; Arg., a pune mîna pe, a-și însuși); dibăcie, s. f. (dexteritate, iscusință, pricepere); nedibaci, adj. (lipsit de dibăcie). Cf. dibui (după Tiktin și Scriban, dibui, a influențat probabil formal pe dibaci).

doctór (dóctori), s. m.1. Titlu științific înalt; persoană care are acest titlu. – 2. Medic. – 3. (Arg.) Specialist. Var. dohtor (sec. XVII), doftor (vulg.). Lat. doctor (sec. XVII) și înainte prin intermediul sl. dochtorŭ.Der. doctoral, adj. (grav, solemn); doctorand, s. m. (persoană care își pregătește lucrarea de doctorat); doctorat, s. n. (stagiu de calificare științifică superioară); doctoreasă (var. doftoreasă), s. f. (soție de doctor; doctoriță); doctoresc, adj. (de doctor, medic); doctorie (var. doftorie), s. f. (medicament, leac); doctoriță, s. f. (femeie medic); doftoricesc, adj. (înv., medic); doftoricale, s. f. pl. (leacuri, doctorii), din ngr. δοϰτοριϰά.

dóliu (-ii), s. n.1. Durere profundă pricinuită de moartea cuiva. – 2. Semn exterior prin care se exprimă doliul. – 3. (Arg.) Murdărie strînsă sub unghii. Fr. deuil, sau mai curînd it. doglio cu sensul din fr.Der. îndolia, vb. (a produce doliu).

dovedí (dovedésc, dovedít), vb.1. A arăta, a demonstra. – 2. a atesta, a indica. – 3. A învinge, a răzbi. Sl. dovesti, dovedǫ „a argumenta” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 100; Conev 98), cf. bg. doveždam „conduc”, doveden „condus”. – Der. dovadă, s. f. (probă, mărturie, evidență), postverbal (după Conev 98, din sl. dovadŭ, bg. dovod); dovadnic, s. m. (înv., martor); dovedeală, s. f. (demonstrație, mărturie); doveditor, adj. (care dovedește, care adeverește); nedovedit, adj. (care nu poate fi dovedit; incert; Arg., frumos, fain, fără seamăn).

drap s. n. – (Arg.) Tutun. Țig. drap (Juilland 164).

drept (-eáptă), adj.1. Direct, care merge de la un punct la altul fără ocol. – 2. Care are o poziție verticală. – 3. Întemeiat, justificat. – 4. Legitim, autentic. – 5. Situat în partea dreaptă. – 6. (Adv.) Direct, fără ocolișuri. – 7. (Adv.) Deschis, sincer. – 8. (Adv.) Tocmai, întocmai, exact. – 9. (Prep., înv.) Pentru. – 10. (Prep.) În loc de. – Var. (înv.) derept. Mr. (a)direptu, dreptu, megl. dirept. Lat. *derectus, în loc de dῑrectus (Pușcariu 550; Candrea-Dens., 513; REW 2648); cf. alb. d(ë)retjë (Philippide, II, 640), it. d(i)ritto, prov. dre(i)t, fr. droit, sp. derecho. Este dublet de la drit, s. n. (înv., Mold., drept, jurisprudență), din it. dritto. Der. drept, s. n. (totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale într-un stat, în toate accepțiile sale); dreptul, s. m. art. (piciorul drept); dreapta, s. f. art. (mîna dreaptă; direcția spre dreapta; aripa dreaptă a unei adunări); dirip, prep. (Trans., pentru; în dreptul, în fața); dreptar, s. n. (echer, riglă; piuliță care reglează viteza roții la moara de grîu), după Cihac, I, 82 și Candrea-Dens., 514, ar proveni din lat. *directārium, dar mai probabil este un der. intern, cu suf. -ar; dreptate (var. înv. direptate, mr. (a)ndriptate), s. f. (justiție; rațiune; legalitate, legitimitate; înv., drept; înv., tribunal; Arg., minister fiscal), der. de la drept ca bunătate de la bun (*dreptaatedreptate; după Pușcariu, Conv. Lit., XXXIX, 63 și Pușcariu 551, de la un lat. *direc(ti)tatem, ceea ce nu pare posibil); dreptăți, vb. (rar, a da dreptate, a face dreptate); dreptăție, s. f. (înv., justiție, echitate); îndreptăți, vb. (a da dreptate, a face dreptate; a autoriza, a da dreptul; refl., a se justifica, a se apăra); îndritui, vb. (Mold., a autoriza, a permite, a îngădui), format pe baza lui drit; nedrept, adj. (injust); nedreptate, s. f. (injustiție); nedreptăți, vb. (a face o nedreptate). Cf. drege, îndrepta. Comp. dreptunghiu, s. n. (patrulater cu toate unghiurile drepte și laturile opuse egale), traducere a fr. rectangle; dreptunghiular, adj. Din rom. provine mag. dreptál (Edelspacher 13), și bg. (rar) draptăno (Capidan, Raporturile, 229).

drîmbă (drấmbe), s. f.1. (Înv.) Trompă marină. – 2. Instrument muzical, drîng. – 3. (Înv.) Bandă, grup, ceată. – 4. (Arg.) Penis. Sl., cf. pol. drumbla, rut. drymba, drymla, mag. doromb(lya), sb. drombulja (Cihac, I, 101; Tiktin; Pascu, Arch. Rom., VII, 559). Pentru sensul 3, cf. trîmbă (după Conev 104, drîmbă ar proveni din acesta din urmă). Se consideră în general că termenii sl. provin din germ. Trommel; ceea ce ar însemna că asemănarea lui drîmbă cu drîng este întîmplătoare. – Der. drîmboi, s. n. (drîmbă, instrument muzical); drîmboaie, s. f. (drîmbă, instrument muzical); drîmboi, s. m. (botos; mucos; puști); drîmboi(a), vb. refl. (a se îmbufna, a pune botul).

dúce (dúc, dús), vb.1. A lua cu sine pe cineva spre a-l conduce. – 2. A călăuzi, a orienta. – 3. A trasa, a schița. – 4. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva și a-l pune în alt loc. – 5. A căra. – 6. A suporta, a îndura. – 7. A rezista, a dăinui. – 8. A face să reziste, a face să dăinuie. – 9. (Arg.) A înșela, a încurca. – 10. A trece. – 11. A trăi. – 12. (Cu pron. compl. o) A se descurca, a se aranja. – 13. (Refl.) A pleca, a porni. – 14. (Refl.) A merge. – 15. (Refl.) A face drumul. – 16. (Refl.) A trece, a se scurge. – 17. (Refl.) A pieri, a dispărea, a se face nevăzut. – 18. (Refl.) A muri. – Mr. duc, dușă, duțire; megl. ducu, duș. Lat. dūcĕre (Cihac, I, 83; Pușcariu 552; Candrea-Dens., 517; REW 2785); cf. it. durre, prov., v. fr. duire. În general în celelalte limbi romanice s-au conservat mai bine formele compuse, cf. aducir, conducir, seducir, reducir. Pentru semantismul romanic al formelor pronominale, cf. Densusianu, Hlr., I, 182. – Der. ducă, s. f. (plecare, mers); ducă-se pe pustii, s. m. (epitet popular al diavolului; epilepsie); dus, adj. (plecat, absent; desprins de realitate, îngîndurat; alienat, nebun); dus, s. m. (persoană absentă; mort, defunct); dus, s. n. (plecare). Cf. aduce.

elefánt (elefánți), s. m.1. Animal mamifer, cel mai mare dintre cele terestre de astăzi, cu pielea groasă, trompă și colți de fildeș. – 2. (Arg.) Bilet de o mie de lei. – 3. (Arg.) Persoană care plătește mereu. – Var. alifant. Mr. elefandu. Fr. éléphant. Var., mai ales cu sensurile 2 și 3; în mr., din ngr. ἐλέφαντας.

engléz (engléză), adj.1. Care aparține Angliei. – 2. (Arg.) Persoană care nu înțelege nimic. – 3. (Arg.) Persoană flegmatică și nepăsătoare. It. inglese (sec. XIX). – Der. englezesc, adj.; englezește, adv.

fantazíe (fantazíi), s. f.1. Imaginație. – 2. Capriciu, chef. – 3. Joc ecvestru. – Var. fantazie, (înv.) fandasie, fandaxie, fandacsie. Mr. făndăsie, făndăxire. Gr. φαντασία, prin intermediul fr. fantaisie, și înainte (sec. XVII) direct din ngr. (Gáldi 187). Fandaxia s-a specializat, în argoul de cartier, cu sensul de „manie, țicneală, aiureală”. Der. fandasios, adj. (țicnit, maniac); fandosi, vb. refl. (a se îngîmfa; a face nazuri), din ngr. φαντάζομαι „a imagina” (DAR; Scriban; REW 6458; este improbabilă der. din ngr. ξεφαντόνω „a se distra”, propusă de Graur, BL, IV, 79); fandoseală, s. f. (nazuri); fandaxi, vb. (Munt., a se lăuda), din ngr. φαντάζομαι, aorist φάνταξα (Scriban). – Der, neol. fantastic, adj., din lat. phantasticus (sec. XVII); fantasc, adj., din fr. phantasque, împrumut literar; fantast, s. m. (himeric, vizionar), din germ. Phantast, împrumut literar; fantasmă, s. f., din it. fantasma (sec. XIX) și înainte din ngr. φάντασμα (sec. XVIII, cf. Gáldi 188); fantasmagorie, s. f., din fr.; fantasmagoric, adj., din fr.; fantomă, s. f., din fr. fantôme.

fátă (féte), s. f.1. Persoană de sex feminin. – 2. Tînără, copilă. – 3. Fecioară. – 4. Fată nemăritată. – 5. Fată în casă, servitoare. – 6. Nume popular al constelației Orion. – 7. (Arg.) Hîrtie de 500 de lei. – Mr. feată, megl. fętă, istr. fętę. Lat. fĕta (Pușcariu 588; Densusianu, GS, II, 314), cf. friul. fede, lomb. feda, piem. fea, dauph. feia, toți cu sensul de „oaie”, sp. jeda „vacă cu vițel” (Gárcia de Diego, Bol. R. Acad. Esp., VII, 261). Sensurile 3, 5 și 6 sînt însoțite de obicei de adj. mare; sensul 6 se explică plecîndu-se de la ideea de „nou, nefolosit”. Este cuvînt general răspîndit (ALR, I, 192). Der. fătoi, s. m. (fată bărbătoasă); fătălău (var. feteleu), s. m. (hermafrodit), cu suf. -lău; fetesc, adj. (de fată; înv., feciorelnic); fetește, adv. (în chip feciorelnic); fetei, s. n. (adunare de fete); feti, vb. (a trăi nemăritată, a fi fată bătrînă); fetie, s. f. (feciorie; virginitate); fetișcană, s. f. (fată bătrînă; bomboană de fată); fetiță, s. f. (copilă).

fedeléș (-șe), s. n.1. Vas acoperit. – 2. Ploscă. – 3. Dans popular care se dansează în ajunul nunții. Mag. fedeles „cu capac”, de la fedel „cuvertură” (DAR; Gáldi, Dict., 89). Cihac, II, 497, îl punea greșit în legătură cu vadră, prin intermediul mag. veder.Der. fedeleși, vb. (Arg., a lega strîns, a lega de mîini). – Din mag. fedo provine fedeu, s. n. (Trans., capac).

felinár (felináre), 1. Lanternă. – 2. Dispozitiv pentru iluminat prevăzut cu un glob de sticlă, folosit în iluminatul public, fanar. – 3. (Arg.) Ochi. Origine obscură. Pare a fi rezultatut al lui fanar, sau tc. fenar, prin intermediul unui der. cu suf. de agent *fenerar, disimilat posterior (Candrea; DAR).

fertíță (fertíțe), s. f. – Amic, complice, tăinuitor. Origine necunoscută. Cuvînt de argou, poate legat de germ. Wārter „pază”.

SLANG [SLENG] s. n. 1. ansamblu de cuvinte și expresii de origine populară pe care englezii le folosesc în vorbirea curentă. 2. argou englez al unei meserii, al unui grup social. (< engl. slang)

SUPERCARGÓU s.m., s.n. 1. persoană ambarcată pe o navă comercială de către proprietarul mărfurilor în scopul de a-i reprezenta interesele comerciale, a supraveghea transportul etc. 2. delegat al marinei militare pe o navă comercială care face parte dintr-un convoi. ◊ ~ aerian = avion de transport de mare capacitate. (< engl., fr. supercargo)

fîț interj. – Exprimă ideea de mișcare rapidă. – Var. fîța, fî(r)ța-fî(r)ța. Creație expresivă, cf. bîț, hîț, fîșt.Der. fîță (var. fiță), s. f. (plevușcă, pește mărunt; varietate de grindel, Cobitis taenia; băiat ager, descurcăreț; femeie de serviciu); fîrță, s. f. (copil, băiat; fată; tînără ușuratică; flecușteț, nimic); fîrțîgău, s. m. (persoană versatilă, volubilă, fără minte); fîțîi, vb. (a mișca repede; refl., a fierbe, a se agita; refl., a se răsuci; refl., a se fandosi), cu var. rară fîrțîi, fîțcîi (după Cihac, II, 108, aflat în legătură cu ceh. frcati „a se mișca”, sb. fercati „a zburătăci”); fîrțîitor, adj. (care se mișcă); fîțîială, s. f. (agitație, larmă; legănare; moft, nazuri); fiță, s. f. (plevușcă; Arg., moft, nazuri); fițărae, s. f. (Arg., moft, nazuri); fartiții, s. f. pl. (Arg., nazuri); fițuică, s. f. (notițe folosite de elevi pentru a copia la examene; ziar de categorie inferioară), probabil prin confuzia fr. fiche cu fiță, datorită rapidității cu care trebuie consultată (după Tiktin, în legătură cu germ. Fitzel „bucată”). – Din rom. provine rut. facygati (Miklosich, Wander., 14).

foáie (fói), s. f.1. Frunză. – 2. Placă. – 3. Filă de hîrtie. – 4. Ziar, periodic. – 5. Bucată de țesătură a cărui lărgime se folosește ca fustă, fără a fi nevoie să fie tăiată. – 6. Lărgimea unei stofe sau a unei pînze. – 7. Foitaj. – 8. (Arg.) Act sexual. – 9. (Arg., pl.) Cărți de joc. – Istr. fol’e. Lat. folĭa (Pușcariu 628; Candrea-Dens., 611; REW 3415; DAR), cf. it. foglia (v. lomb. foia), fr. feuille, sp. hoja (astur. foya, gal. folla), port. folha. Der. foi, vb. (a mișuna), adesea considerat în mod greșit ca der. de la foale sau de la un lat. *follῑre, în loc de follĕre (Cihac, II, 618; Schuchardt, ZRPh., XXI, 203; Candrea-Dens., 612; DAR; cf. împotrivă Graur, BL, V, 61); foială, s. f. (mișunare; bătaie, pedeapsă); foios, adj. (frunzos), cu suf. -os (nu este probabilă der. directă din lat. foliosus, propusă de Pușcariu 637 și Candrea-Dens., 612; REW 3414); foios, s. n. (despărțitura a treia a stomacului rumegătoarelor), format pe baza fr. feuillet; foiță, s. f. (frunzuliță; foaie de hîrtie in octavo; bucată de hîrtie foarte subțire pentru făcut țigări; carte de joc; Munt., covor; broșură); foițar, s. m. (Arg., jucător pasionat); desfoia, vb. (a desfrunzi, a desfolia); înfoia, vb. (a umfla; despre țesături sau haine, a face adîncituri; a buhăi, a fleșcăi; a crește, a se umfla; a afîna pămîntul; a se încreți; a se îmbiba), cf. mr. mful’are, mfol’u „a umple”, din lat. *infolliāre (Cihac, I, 97; P. Papahagi, Notițe etimologice, 36; Candrea-Dens., 619; Pascu, I, 86; DAR) sau mai probabil de la foi (Rosetti, I, 159), așa cum o dovedește var. înfoi; răsfoi, vb. (a frunzări). – Din rom. provin rut. foja „foaie” (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 406), și sb. foja (după Daničič, III, 62, din it. foglia, dar cf. rezultatul sb. din it. fől. Der. neol. in-folio, s. m. (in-folio), din lat.; foliant, s. n. (in-folio), din germ. Foliant; foileton, s. n., din fr. feuilleton; foiletonist, s. m.

foc (fócuri), s. n.1. Ardere cu flacără și căldură. – 2. Incendiu, rug. – 3. Împușcătură, salvă. – 4. Cămin, vatră. – 5. Strălucire. – 6. Arsură, usturime. – 7. Ardoare, violență, avînt. – 8. Nenorocire, necaz, calamitate, chin. – 9. (Adv.) Cumplit, îngrozitor, teribil. – 10. (Arg.) Pistol. – Mr., megl. foc, focuri, istr. foc, focure. Lat. fŏcus (Diez, I, 192; Pușcariu 635; Candrea-Dens., 627; REW 3400; DAR), cf. it. fuoco, prov. foc, fr. feu, cat. fog, sp. fuego, port. fogo. Pentru sensul 8, cf. calabr. focu amaru „nenorocire, calamitate”. Der. focar, s. n. (rug; nenorocire, calamitate), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 628, REW 3398 și DAR, din lat. fōcārium), înv., s-a readaptat modern după fr. foyer, cu sensul tehnic de „proiector, reflector”; focăr(a)ie, s. f. (rug, incendiu); focărițe, s. f. pl. (Trans., chibrituri); focos, adj. (înflăcărat); focuit, adj. (Trans., nenorocit); înfoca, vb. (a da foc, a aprinde; a înflăcăra, a pasiona); înfocăciune, s. f. (înv., inflamare); focar, s. m. (fochist); fochist, s. m. (muncitor care asigură arderea combustibilului într-un focar), formație recentă cu suf. -ist.Foca, s. m. (sărbătoarea Sfîntului Foca, 22 iulie), din ngr. φωϰᾶς, a fost asimilat prin etimologie populară cu foc; astfel încît această sărbătoare este considerată ca propice pentru a se asigura împotriva incendiilor.

fof- – Rădăcină expresivă care pare a reda ideea de „a mormăi, a bălmăji”. Această idee trebuie să fie proprie consonanței f-f, pentru că apare și în formele cu infix farf- și fîlf- (s.v.), ca și în var. fonf. Der. forîrnă, s. f. (femeie fonfăită); fofîrlică, s. f. (în expresia a umbla cu fofîrlica); fofează, s. f. (aripă la moara de vînt; parte de ușă; vîrtelniță; stativ la războiul de țesut; Arg., gură, cioc; fluier; inel de sfeștnic); toate sensurile se bazează pe ideea de „zgomot continuu” pe care îl produce piesa astfel numită (ultimul sens pleacă de la cel anterior; încercările făcute de Cihac, II, 500, care pornește de la mag. fokasz „scară”, și de Drăganu, Dacor., V, 359, din rut., nu sînt probabile); fofelniță, s. f. (vîrtelniță; femeie vorbăreață; cuțit de meliță), cf. Iordan, BF, II, 177; foflînca, vb. (Trans., a mișca, a clătina), pe care DAR îl pune în legătură, în mod curios cu fr. flanc; foflea, s. m. (leneș), numit astfel datorită încetinelii mișcărilor lui; fofolog (var. fofoloc), s. m. și n. (persoană greoaie; pui de rață; la cai, bulet), pus greșit în legătură de Loewe 80 cu sl. fŭfati; înfofoli, vb. (a îmbrăca cu haine prea groase); înfoforoja, vb. (a bombăni); înfolfoșa, vb. (a înfofoli). Foflenchi, interj. (poc!; exprimă zgomotul unui obiect care cade), aparține aceleiași serii de creații expresive; pare însă a fi o creație artificială a lui Creangă, și nu apare în alte texte (cf. Iordan, BF, II, 178). Folomoc (var. folmotoc, fălmătuc, folfotoc), s. n. (ghem, ghemotoc), pare a fi rezultatul unei încrucișări cu ghemotoc. Der. cu infix nazal fonf, adj. (gîngav), cf. sl. fŭfati „a se bîlbîi”; fonfăi vb. (a gîngăvi); fonfăni, vb. (a gîngăvi), cf. boncăni; fonfé, adv. (în expresia a la fonfé, de clasa întîi), prin imitație ironică a pronunțării nazale din fr. (cf. Iordan, BF, IV, 193).

fotografíe (fotografíi), s. f. – Imagine pozitivă obținută pe hîrtie prin fotografiere. Fr. photographie.Der. (din fr.) fotograf, s. m.; fotografia, vb. (refl., Arg., a se strica), pentru al cărui ultim sens cf. Graur, BL, VI, 146; fotografic, adj.

fráier (fráieri), s. m.1. (Arg.) Om prost, care este furat sau de la care se obține vreun avantaj. – 2. (Arg.) Ins, tip. Germ. Freier „pretendent, logodnic” (Graur, GS, VI, 335), cf. pol. frajerz „logodnic” (Graur, BL, IV, 82), ceh. frajer (Berneker 283), cr. frajar. Semantismul pare să se explice prin ideea că logodnicul este întotdeauna tras pe sfoară. După Vasiliu, GS, VII, 114, din germ. Freiherr „domn”. Der. fraieri, vb. (a înșela, a trage pe sfoară, a escroca); fraiereală, s. f. (escrocherie; lenevie); fraierește, adv. (ca pungașii).

fúte (fut, futút), vb. – A copula. – Mr. futire, megl. fut. Lat. fut(u)re (Pușcariu 692; Candrea-Dens., 707; REW 3622), cf. it. fottere, prov., cat. fotre, fr. foutre, sp. hoder, port. foder.Der. futai, s. n. (Arg., copulație, coit); futevînt, s. m. (codobatură; leneș, trîndav), cf. it. fottivento „”nume dat mai multor păsări, ca Caprimulgus europaeus, Hydrochelidon nigra, etc.„ (G. R. Riegler, Miscellanea Schuchardt, 8, explică acest nume prin credința populară că anumite ființe se reproduc fără coit; ipoteză greu de aplicat pentru păsări).

gabardínă (-ne), s. f.1. Stofă fină de lînă. – 2. Trenci. Fr. gabardine.Der. galibardină, s. f. (Arg., pălărie), combinație hazlie cu numele de Garibaldi, nu se știe dacă din pricină că erau foarte la modă pălăriile de fabricație italiană; var. calibarcă, galibarcă, prin confuzie voită cu libarcă.

găbuí (-uésc, găbuít), vb.1. A prinde, a apuca, a înhăța. – 2. A găsi, a descoperi. – Var. (Mold.) găb(ă)și, găpși, găbji, ghibui, (Munt.) dibui. Sl. (rus.) gabati „a hăitui” (DAR), cf. pol. gabać „a prinde”; este însă evident că acest cuvînt a fost tratat ca o creație expresivă, după cum se poate vedea în var. sale. Celelalte explicații nu coincid. După Iordan, BF, II, 195, forma de bază ar fi găbji, din tc. kabz „acțiunea de a prinde” și găbui ar proveni din încrucișarea lui găbji cu dibui. Miklosich, Slaw. Elem., pleca de la ghibui, din sl. gybati „a îndoi”, al cărui semantism nu se înțelege. Dibui, vb. (a găsi, a descoperi, a afla; a reuși, a nimeri; a tatona, a pipăi pe bîjbîite; a căuta pe bîjbîite) este fără îndoială același cuvînt (cf. Tiktin și Scriban), ale cărui sensuri le cuprind pe cele ale verbelor găbui și pipăi. S-a explicat prin rut. dybaty (Berneker 248; Skok 67), prin bg. deb(n)jă „a se strecura” (Candrea, GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin tc. debb „acțiunea de a tîrî” (Moldovan, 425). Der. gabje, s. f. (Mold., mînă, pumn); gabor, s. m. (Arg., polițist, agent), asociere ironică a ideii de „a prinde” cu numele propriu Gabor; dibuială, s. f. (acțiunea de a dibui); dibuitor, adj. (care dibuiește); ghibosi, vb. (a hăitui; a strînge, a bate, a părui), cu var. ghigosi, formate cu suf. expresiv -osi. Cf. gîmba.

gagíu (gagíi), s. m.1. (Arg.) Stăpîn, domn. – 2. (Arg.) Iubit. Țig. gağo, gaği „român” (Bogrea, Dacor., II, 441; Graur 152; Juilland 164). – Der. gagică, s. f. (Arg., iubită, amantă).

găínă (găíni), s. f.1. Specie de pasăre domestică, crescută pentru carne și ouă. – 2. Constelația Pleiadelor, Cloșca-cu-Puii-de-aur. – 3. (Arg.) Pălărie. – Mr., megl. găl’ină, istr. galirę. Lat. gallῑna (Pușcariu 694; Candrea-Dens., 709; REW 3661; DAR), cf. it., cat., sp. gallina, prov. galina, fr. géline, port. gallinha.Cf. găinaț. Der. găina, vb. (a lîncezi; a boli; a se găinăța păsările); găinar, s. m. (vînzător de găini; paznic la păsările de curte; uliu pestriț, Astur palumbarius; hoț, pungaș; Arg., jandarm); găinăreasă, s. f. (femeie care păzește păsările); găinări, vb. (a fura, a șmangli); găinărie, s. f. (ogradă; furtișag); găinușe, s. f. (găină mică; Cloșca-cu-Puii-de-aur; urzică; Tetrao bonasia; nume dat mai multor insecte și flori); găinuță, s. f. (găină mică; varietate de potîrniche, Lagopus mutus; pasăre, Potentilla recta). Pentru semantismul lui găinușe ca nume de insectă, cf. Bogrea, Dacor., IV, 815.

găleátă (găléți), s. f.1. Vas de lemn, căldare. – 2. Vas, recipient. – 3. Veche măsură de capacitate, pentru lapte (15,12 litri), brînză (6,3 kg) și cereale (80 litri). – 4. Dare la fisc, pe cereale, introdusă de Mihnea II, în 1585. – 5. (Arg.) Buzunar. – Mr. găleată, megl. găletă. Lat. gallĕta (Candrea, Rom., XXXI, 311; Densusianu, Filologie, 447; Candrea, Éléments, 73; Pușcariu 697; Candrea-Dens., 715; REW 3656; DAR; Battisti, III, 1752). Cf. alb. galetë, it. galleta, v. fr. jaloie. Der. din lat. calathus (Philippide, Principii, 66) pare greșită. Mag. galéta, ceh., slov. galeta (considerat de Cihac, II, 113, ca etimon al rom.), pol. gialeta, gieleta (care, după Miklosich, Wander., 22, ar proveni din rom.), par bazate pe lat. med. galleta (Berneker 292); Candrea, Elemente, 401, la consideră că provin din rom.

gămălíe (gămălíi), s. f.1. Cocoloș, bulgăre, bulb. – 2. Parte îngroșată în formă de sferă mică la capătul unui ac sau cui. – 3. (Arg.) Cap, minte, dovleac. Sb., slov., cr. gomolj „bulb” (Cihac, II, 144; Berneker 326; DAR), cf. mag. gomoly(a); „cocoloș”, poate aflat și în legătură cu mag. gömböly „ac cu gămălie”. Este dublet al lui măgălie, s. f. (Trans. și Mold., capsulă de mac), cu metateză, poate sub influența lui măciulie.

găoáce (-e), s. f.1. Gaură, loc gol. – 2. Coajă. – 3. Coajă de ou. – 4. Gogoașă a viermelui de mătase. – Var. găoc. Lat. cavum „gaură”, al cărui rezultat normal, *gău (cf. sgău) a primit apoi suf. -oc (Papahagi, Notițe, 23); găoace este un sing. analogic pe baza pl. Este dublet al lui ghioc, cf.și gaură. Găoază (var. găoz), s. f. (anus) pare a proveni din același etimon lat., cu suf. - (după DAR din sl. *gązŭ, neatestat, dar cf. bg. găz, sg. guz, pol. guzica, rus. guzno, care nu corespund sub aspect fonetic); der. din ngr. γάβος „groapă” (Cihac, II, 661), este improbabilă. Der. găozar, s. m. (Arg., homosexual); găușel, s. m. (melc, căsuța melcului), diminutiv format prin intermediul suf. dublu - și el. Cf. și găman, găoace.

a închide pianul expr. (intl.) a păstra un secret, a-și ține gura.

înclifta, încliftez (intl.) I. v. t. a îmbrăca haine elegante. II. v. r. a se îmbrăca elegant, șic.

încliftat, -ă, încliftați, -te adj. (intl.) 1. dichisit, șic, elegant. 2. îmbrăcat bine (pentru derutarea viitoarelor victime).

încopcia, încopciez v. t. (intl.) a pune cătușe (cuiva).

garnisí (garnisésc, garnisít), vb.1. A împodobi, a orna. – 2. (Arg.) A se contagia, a se molipsi de o boală. Fr. garnir, cu terminația -isi aplicată mai multor vf. fr. care se conjugă cu infixul -iss-. – Der. garnitură, s. f., din fr. garniture; garniseală, s. f., din fr. garnison.

gáură (gắuri), s. f.1. Scobitură, cavitate, groapă. – 2. (Arg.) Furt prin efracție. – Mr. gavră, megl. gaură. Lat. căvum, al cărui rezultat normal să fi fost *gău, cf. sgău și găoace. Acest rezultat s-a pierdut, însă de la forma sa de pl. găuri s-a refăcut un sing. analogic gaură, ca în fagurefag și păturăpat. Se consideră în general că etimonul este lat. *căvŭla (Densusianu, Hlr., 111; Candrea, Èlèments, XVI; Pușcariu, Diminutiv., 182; Pușcariu 701; Candrea-Dens., 720; REW 1693; Philippide, II, 713; Pascu, I, 91; Rosetti, I, 73) sau lat. caula (Cipariu, Gram., 117; Pușcariu, Dacor., III, 671), ipoteză posibilă, fără a fi necesară. Der. din lat. caverna (Crețu 326) nu este posibilă. Alb. gavrë provine din mr., iar rut. gav(o)ra din rom. (Candrea, Elemente, 404). – Der. găurar, s. n. (sulă; regulator la războiul de țesut; vas de lut cu fundul găurit); găuri, vb. (a perfora; Arg., a răni cu armă de foc); găuritor, adj. (Arg., hoț); găuricios, adj. (găurit); găuros, adj. (găurit). – Cf. găman. De la *gău derivă, de asemenea, prin intermediul unui suf. expresiv, găun, s. m. (înv., gol, cavitate; gărgăune, Vespa crabro), cu var. găună, s. f. (Bucov., gol, cavitate). Semantismul se explică prin trecerea de la ideea de „gol” la cea de „sunet sec”. Caracterul expresiv al suf. -ăur reiese și din der. ca bărzăun, gărgăun, căscăun(d), cf. și băuna, mieuna, scheuna. Totuși, se consideră în general (Candrea, Rom., XXXI, 312; Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618; Pușcariu 700; REW 1794; Candrea-Dens., 718 și 719; DAR) că etimonul lui găun este lat. *căvōnem, în loc de căvum, ipoteză incertă (cf. REW 1794; Battisti, II, 831). Văgăună, s. f. (groapă, cavitate, vizuină; rîpă), este fără îndoială un der. expresiv, poate prin intermediul unei reduplicări a lui găungăgăună, urmată de o disimilație (după Cihac, II, 537, din mag. vagany „brazdă, făgaș”, care pare mai neconvingătoare). – Der. găuni, vb. (a săpa); găunos, adj. (gol, găurit; fără miez); găunoși (var. găunoșa), vb. (a săpa, a scobi); găunoșeală (var. găunoșitură), s. f. (cavitate).

gealát (gealáți), s. m.1. Călău. – 2. Pasăre, muscar. – 3. (Arg.) Tip, individ. – Var. (înv.) gelat. Mr., megl. gilat. Tc. cellad (Meyer 79; Șeineanu, II, 177), cf. ngr. τζελάτης, alb. ğelat, bg. dželatin. Sec. XVII.

geám (geámuri), s. n.1. Placă de sticlă fixată la fereastră. – 2. Fereastră. – 3. (Arg.) Ochelari. – Mr., megl. geam. Tc. cam (Roesler 610; Șeineanu, II, 185; Lokotsch 650; Ronzevalle 69), cf. ngr. τζάμι, alb. ğam, bg. džam.Der. geamgiu, s. m. (persoană care montează sau vinde geamuri), din tc. camci, mr. giamgi; geamlîc, s. n. (coridor, verandă, încăpere închisă cu geamuri), din tc. camlik, cf. ngr. τζαμλίϰι, mr. giamliche.

geánă (géne), s. f.1. (Înv.) Pleoapă. – 2. Firișoare de păr de pe marginea pleoapei. – 3. Zare, orizont. – 4. (Interj., Arg.) Atenție, păzea, șase! – Mr. geană, megl. zęnă, istr. jǫne. Lat. gĕna, prin intermediul unei forme *gēnna, insuficient explicată (influența lui cennus, după Candrea-Dens., 726; a lui pinna, după Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 682 și DAR; cf. Pușcariu 702; REW 3727), cf. calabr. yena „mal, margine”, prov. gena „obraz”. Cuvînt general folosit (cf. ALR, I, 20). Pentru semantism, cf. Iordan, BF, VI, 276. Sensul 4 este rezultatul unei confuzii umoristice cu gini „a observa” (după Graur 155, din țig. ğene, pl. de la ğeno „persoană”, care pare mai puțin probabil). – Der. genat, adj. (cu gene lungi).

geántă (génți), s. f. – Partea exterioară a unei roți de autovehicul. – Var. jantă. Fr. jante, cu influența cuvîntului anterior. Termen automobilistic, se folosește și în expresia a fi pe geantă (Arg., a fi lider). Cf. Graur, BL, V, 61.

ghélzi s. m. pl. – (Arg.) Bani. Germ. Geld. Se folosește numai în unele medii urbane. Cf. Pașca, Dacor., VII, 195.

ghes (ghésuri), s. n.1. Brînci. – 2. Stimul, impuls. Origine necunoscută. Nu pare a fi cuvînt identic cu ghes, s. n. (Arg., zi), din țig. ges (Juilland 165); totuși, origine țig. este posibilă. Drăganu, Dacor., V, 363, îl pune în legătură cu mag. gyűszű „degetar”, cu care nu pare a avea nici o înrudire. – Der. înghesui, vb. (a împinge, a năvăli; a stoarce; a strînge; a grăbi; a îngrămădi) pe care Drăganu, Dacor., V, 908, îl derivă din mag. gyeszül „a împinge”; înghesuială, s. f. (lume multă, aglomerare; apăsare, sufocare).

gheșéft (gheșéfturi), s. n. – Afacere la care se cîștigă prin mijloace incorecte, speculație. Germ. Geschäft, prin intermediul argoului iudeo-german (Borcea 189). – Der. gheșeftar, s. m. (speculant); gheșeftărie, s. f. (speculație).

ghiúl (ghiúluri), s. n.1. Piatră prețioasă incrustată într-un inel. – 2. (Arg.) Inel, bijuterie. Tc. ǵül „trandafir” (Șeineanu, II, 183). – Der. ghiular, s. m. (Arg., bijutier). Din aceeași familie face parte ghiurghiuliu, adj. (trandafiriu), din tc. ǵülǵüli (Tiktin). Toate aceste cuvinte sînt înv.

gîde (gîzi), s. m.1. Călău. – 2. Tiran. – 3. (Arg.) Judecător. Sl. (bg.) gidija „nebun, extravagant, temerar”, poate de origine orientală. Sec. XVII. Semantismul nu este foarte clar. După Cihac, II, 111, din ceh., pol. kat „călău”, ceea ce nu pare posibil. – Der. ghidan, s. m. (nume propriu de cîine), pentru a cărui variație vocalică cf. gîză-ghiză; ghidănac, s. n. (ciocan; ciomag); ghidălan, s. m. (vlăjgan); ghiduș, s. m. (caraghios, bufon), cu suf. -uș; ghidușesc, adj. (caraghios); ghidușie, s. f. (caraghioslîc). Ghiduș este considerat de Philippide, Principii, 64 și DAR ca der., de la ghidi; de Lacea, Dacor., III, 750 și la Scriban din mag. büdös „puturos”, de unde provine și săs. bidusch; și de Drăganu, Dacor., VI, 276-80, din mag. gidós „păstor de capre”, aluzie la un obicei popular de Crăciun. Nici una din aceste explicații nu ni se pare convingătoare.

gîdilá (gấdil, gâdilát), vb.1. A produce, prin atingeri ușoare, o senzație care provoacă rîs. – 2. A măguli, a peria. – Var. gîdili, ghidili. Mr. gádil, gădilare. Tc. gidiklanmak, de unde ngr. (și Brusa) γιδιλίζω (Danguitsis 145), bg. gădeličkam, alb. guduljis. S-au propus mai multe explicații: din dacică (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 110); din lat. catulῑre (Diez, II, 253); din bg. gădeličkam (Cihac, II, 111; Berneker 367; Skok 68; DAR); din bg. dridel (Conev 90); în legătură cu alb. (Philippide, II, 714; cf. Meyer 133); din lat. *gatellāre (Pascu, I, 91), sau cattellāre (Tiktin); sau anterior indoeurop. (Lahovary 330). Der. gîdeluș (var. gîdiluș), s. n. (joc de copii); gîdileală (var. gîdilătură), s. f. (acțiunea de a gîdila); gîdilici s. n. (faptul de a gîdila); gîdilici, s. m. (Arg., bărbier indolent); gîdilicios, adj. (care se gîdilă). După Murnu, Lehnwörter, 25, ngr. γϰουντουλῶ ar proveni din rom.

giní (ginésc, ginít), vb. – (Arg.) A privi, a băga de seamă. Țig. ğan- „a cunoaște” (Graur 156; Juilland 165). – Der. gineală, s. f. (observație); ginitor, s. m. (observator). Cf. geană.

gláje (-ắji), s. f.1. Sticlă, geam. – 2. Sticlă, recipient. Germ. Glas, săs. glôez (Borcea 190). Se folosește numai în Trans., și, cu sensul 2, în Arg.Der. glăjer, s. m. (persoană care fabrică sau vinde geamuri); glăjerie, s. f. (sticlărie).

glo- Rădăcină expresivă, ce pare a indica ideea de „a bălmăji” sau „a clefăi”, ca și ideea de „obiect rotund”. – Var. glog-, golo(g)-. Creație spontană, pînă la un punct paralelă cu cele identice bulb-, cloc- (› colc-), fîlf-, etc. Prin intermediul repetiției (glog-, golg-), ajunge să coincidă cu rădăcina expresivă gog-, care apare adesea cu infixul nazal (gong-) sau expresiv (golg-). În loc de repetiție se poate produce în anumite cazuri o alternanță consonantică, cf. glod, glonț. Der. glogozi, vb. (a încurca; a bălmăji), cuvînt care, după Cihac, II, 122 și DAR, ar proveni din sl. glagolati „a vorbi”; glogozeală, s. f. (încurcătură, dezordine, larmă); golgotină (var. gorgotină), s. f. (fruct necopt; verdeață), cf. bolbotină; holoboacă, s. f. (femeie vorbăreață; Trans., țuică); glojdan, s. m. (măcriș, Rumex acetosa); glojdeală, s. f. (Arg., crăpelniță); glojdi, vb. (Arg., a înfuleca, a mînca); glojdean, s. m. (pănușă de porumb), der. expresiv de la glod; goldan (var. gîldan, ghioldan, gorgană, holdan), s. m. (varietate de prun, Prunus insititia), cf. corcoduș de la colc- (după Pascu, Arhiva, XXV, 198 și Bogrea, Dacor., IV, 819, din fr. (reine-)Claude, a cărui der. este puțin probabilă); golgoasă (var. gorgoază, borboasă, grîngoașe), s. f. (fruct necopt); golomoț (var. golomoc, g(o)lomoz, gălămoz), s. n. (ghemotoc, bulgăre, cocoloș; grunz; larmă, dezordine; ceartă, scandal; tencuială), al cărui ultim sens pare a rezulta dintr-o confuzie cu moloz, și a cărui legătură cu glonț este evidentă (după DAR de aceeași origine ca gămălie; după Skok 68, din sb. glomazan „nesuferit”); g(o)lomozi (var. golomoși, holomoci, gomoloți, etc.), vb. (a bălmăji; a amesteca; a ghemotoci); gălătuș, s. m. (cocoloș; chiftea; pietricică; buștean; lovitură de pumn); îngălmăci (var. îngăimăci), vb. (a rătăci; a orienta greșit; a încurca, a încîlci), a cărui var. indică o încrucișare cu îngăima; îngălmăceală, s. f. (larmă, încurcătură); glămujdi (Mold., var. Trans., grămujdi, grămujda, grîmji), vb. (a bombăni, a bodogăni). – Cf. glod, glonț, gogă, gologan.

grăí (-ăésc, grăít), vb.1. A vorbi. – 2. A spune, a rosti. – 3. (Înv., refl.) A se numi, a se chema. – 4. (Mold., refl.) A se pune de acord, a se învoi. – Mr. grescu, gri(ș)i, grire; megl. gres, griri. Sl. (sb.) grajati „a croncăni”. Schimbarea semantică este ciudată, și a fost explicată de Miklosich, Slaw. Elem., 20 și Densusianu, Hlr., 267, ca specifică sl. Petrovici, Dacor., VII, 170, a fost primul care a făcut distincția între sb. grajáti „a vorbi”, etimon al rom., și grȁjati „a croncăni”, cf. Pușcariu, Lr., 292. Der. agrăi, vb. (Trans., a interpela), der. artificial, pe baza modelului germ. reden- anderen (DAR); grai, s. n. (vorbire; limbă, idiom; argou, limbaj; proverb, zicală; înv., discurs, alocuțiune; voce, accent; înv., învoială, tîrguială; înv., verb, cuvînt), cf. mr. grai, mr., megl. grei, din sl., bg. graj „cînt” (Miklosich, Slaw. Elem., 20; Miklosich, Lexicon, 141; Conev 95); negrăit, adj. (de nespus); grăitor, s. m. (vorbitor; la nunțile din Trans., persoană care împrovizează strigăturile); negrăitor, adj. (mut).

grant s. m. – (Munt., Arg.) Rang, categorie socială. Fr. grand (Scriban). Este dublet al lui grant, s. n. (furtișag, procedeu special aplicat de anumiți pungași din București), de la Grant, nume al unui cartier numit astfel de la Legrand; grăntaș, s. m. (Arg., pungaș).

gréblă (gréble), s. f.1. Unealtă cu dinți (de lemn sau de fier) și cu coadă lungă pentru strîns fîn, paie etc. – 2. (Arg.) Pieptene. – Mr. griblă, megl. greblă. Bg. greblo (Cihac, II, 126; Conev 73) sau sb. grebla, grablje (Meyer 119; Skok 70), cf. alb. grambëlë; din sl. grabja „răpire” (Miklosich, Lexicon, 140), cf. grăbi.Der. grebla, vb. (a da cu grebla); grebleș, adj. (îndoit, încovoiat).

hái (háiuri), s. n. – (Arg.) Hărmălaie, larmă, scandal. Probabil din tc. hay-huy, interj. care exprimă ideea de zgomot, cf. haihui. După Graur 158, din țig.

hăíță (-țe), s. f. – (Arg.) Turtă de porumb. Țig. hăvitz.

halí (halésc, halít), vb. – A mînca, a înfuleca, a se ghiftui. Țig. ha-, part. halo „a mînca” (Vasiliu, GS, VII, 116; Graur 159; Juilland 166). – Der. haleală, s. f. (mîncare); halap, s. m. (mîncău); halie, s. f. (foame); haleaos, s. n. (mîncare); halos, adj. (mîncău); nehalit, adj. (flămînd). Cf. țig. sp. jalar „a mînca”, jallipen „mîncare” (Besses 92; Claveria 126). Sînt cuvinte familiare sau de arg.

hambár (hambáre), s. n.1. Magazie de grîne, grînar. – 2. Covată, albie. – 3. (Înv.) Cală. – 4. (Arg.) Tabacheră. – Mr. ambare, megl. ambar. Tc. (per.) ambar (Hesseling 38; Șeineanu, II, 202; Lokotsch 777; Berneker 28), cf. ngr. ὰμπάρι „cală”, alb., bg., sb., rut., rus. ambar, mag. hámbár (cf. Gáldi, Dict., 92).

hinghí (-ghésc, -ít), vb. – A defeca. Țig. xin-, part. xindo (Graur 161; Juilland 166). Cuvînt de Arg., ca der. hinghel (var. hindel, cîndel), s. n. (rahat, excrement).

huideó interj. – Se folosește pentru a alunga porcii; de asemenea, pentru a reda condamnarea violentă a unui act reprobabil. – Var. huidea, hîido, huido. Coincide cu bg., sp. ujdo, ar putea fi de origine orientală. – Der. huidui, vb. (a alunga porcii; a fluiera în semn de batjocură violentă; a condamna); huiduială, s. f. (acțiunea de a huidui); huiduitură, s. f. (huiduială); huidumă, s. f. (porc, canalie, ticălos), cuvînt care a fost glosat și explicat în diverse moduri (de la huium, var. a lui duium, după DAR; de la hadîm, după DAR; de la hadîm, după Scriban); haidumă, s. f. (Arg., țăran).

husắn (husắni), s. m.1. Alică. – 2. Om care poate fi înșelat. – 3. Țăran. Idiș. germ. chôssen „logodnic, iubit” (Vasiliu, GS, VI, 116; Graur, GS, VII, 334; Iordan, BF, IV, 179). Pentru evoluția semantică de la „logodnic” la „inocent” și „prost”, cf. fraier. Arg.

iabașá (iabașále), s. f. – Instrument în formă de clește folosit la stăpînirea animalelor. – Var. iavașa. Tc. yevașa (Șeineanu, II, 218; Lokotsch 945). Var. se folosește și în Arg., cu sensul de „ochelari”.

ícre s. f. pl.1. Denumire generică pentru ovulele de pește, caviar. – 2. Corp sau masă care prezintă consistența icrelor; se spune mai ales despre partea moale a pulpei piciorului. – 3. (Arg.) Bombă, bombardament. Sl. ikra (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Miklosich, Lexicon, 255; Meyer 158; Conev 87), cf. bg., sb., cr., pol., rus., mag., alb. ikra.Der. icros, adj. (cu multe icre); icr(e)ană, s. f. (femelă de sturion).

iépure (iépuri), s. m.1. Mamifer rozător de cîmp cu urechile lungi, vînat pentru carne și blană (Lepus timidus). – 2. Varietate de casă a animalului anterior (Lepus cuniculus). – 3. Cotlet de porc. – 4. Supapă la foalele fierarilor. – 5. Boală bucală a vitelor. – 6. (Arg.) Soldat de infanterie. – Mr. l’epure, megl. l’epuri, istr. l’epur. Lat. lĕpǒrem (Pușcariu 765; Candrea-Dens., 807; REW 4991; DAR), cf. alb. ljepur (Meter 240; Philippide, II, 646), it. lebre (calabr. liépuru, riépule), prov. lebra, fr. lièvre, sp. liebre, port. lebre. Pentru semantismul sensului 3, cf. lat. musculus, de la mus, fr. souris.Der. iepura, s. f. (nume tipic al animalului, datorită culorii blănii sale); iepuroaică, s. f. (femela iepurelui; varietate de struguri); iepuresc, adj. (de iepure); iepurește, adv. (ca iepurii); iepurar, s. m. (cîine de vînătoare; varietate de vultur, Aquila fulva), pe care Candrea-Dens., 808 îl derivă direct din lat.; iepurime, s. f. (mulțime de iepuri de cîmp sau de casă); iepurărie, s. f. (crescătorie de iepuri; lașitate); iepurăriță, s. f. (la cai, umflare a piciorului). – Din rom. provine țig. yepuro (Wlislocki 92).

înaínte adv.1. În față. – 2. Mai devreme, mai întîi. – 3. În locul dintîi, în frunte. – 4. (Prep.) În fața, în prezență. – 5. (Adj., înv.) Anterior, precedent. – Var. nainte. Mr. nănte, ninte, ainte. Lat. ab ante, al cărui rezultat normal, *aînte, a trecut la ainte, probabil prin analogie cu alternanța vocalică cuvînt-cuvinte, mormînt-morminte. Ainte (considerat de DAR ca rezultat normal din punct de vedere fonetic; cf. it. avanti, prov. avan, fr. avant, cat. abantes), păstrat în mr., apare în texte din sec. XVI-XVII, numai în compuneri ca nainte, mainte (‹ mai ainte), mai deinte; compunerea cu în- este normală, cf. (îm)prejur, (îm)preună, (în)adins, etc. După REW 4335, din lat. inainte; de la in abante e inde, după Pascu, I, 129, cf. Pascu, Beiträge, 10. După DAR, este vorba de o contaminare a lui ainte cu înintein ante. Lat. in ab antea este atestat pentru sec. IX, cf. J. Bastardas, Particularidades sintácticas del latin medieval, Barcelona 1953, p. 85. Der. înainta, vb. (a avansa, a progresa); înaintaș, s. m. (strămoș, precedesor; precursor; calul de dinainte al trăsurii; adj., care merge înainte; Arg., ochelari; Arg., pungaș în serviciul poliției). – Comp. (înv.) înainte cuvîntare, s. f. (prolog), format ca gr. πρόλογος; înainte mergător, s. m. (precursor), ca gr. πρόδρομος; înainte vreme, adv. (în trecut, în alte timpuri); dinainte, adv., cu prep. de; dinainte, s. n. (parte din față, mai ales la o haină).

încălecá (încálec, încălecát), vb.1. A se sui pe cal. – 2. A călări, a merge călare. – 3. A se împerechea armăsarul cu iapa. – 4. A învinge, a domina, a supune. – 5. (Arg.) A o lua la sănătoasa. – Mr. (î)ncalic, megl. ancalic. Lat. pop. cabăllĭcāre (Pușcariu 805; Candrea-Dens., 213; REW 1439; DAR), cf. alb. (n)galjkoń, it. cavalcare, prov., cat., port. cavalgar, fr. chevaucher, sp. cabalgar. Cf. cal, călare, descăleca.Der. încălecat, adj. (suprapus, se spune despre literele chirilice care se scriau de obicei între două rînduri); încălecător, adj. (care este călare pe cal).

iúdă (iúde), s. f.1. Cămătar. – 2. Om trădător, fățarnic, prefăcut. – 3. Om fără milă. – 4. Duh rău. – 5. (Arg.) Agent, curcan. – 6. Vînt. – 7. Copaci doborîți de vînt. De la Iuda (Tagliavini, Arch. Rom., XII, 184; DAR). Cihac, II, 152, explică sensul 7 din sl. judŭ „membru”, care nu pare clar. Ar putea fi mai curînd o extindere a sensului 6, care se explică, la rîndul lui, printr-o confuzie cu iugă, s. f. (vînt de sud), din bg., sb. jug.Der. iudalîc, s. n. (Arg., trădare; misiunea agentului de poliție); iudi, vb. (a ademeni, a seduce, a face să păcătuiască), cf. Iordan, BL, IX, 65 (după DAR, în legătură cu rut. juditi).

izvór (-óare), s. n.1. Fîntînă, apă subterană care țîșnește. – 2. Pîrîu. – 3. Origine, început, obîrșie, proveniență. – 4. Sursă, document original. – 5. (Arg.) Apă de colonie. – Mr., megl. izvor. Sl. (bg., sb., cr., slov.) izvorŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 154; Tiktin; DAR). – Der. izvorî, vb. (a țîșni apa din pămînt; a proveni; a se arăta), cf. sl. izvirati.

jagardeá (-éle), s. f. – (Arg.) Om zăpăcit, aiurit. Origine necunoscută. Ar putea fi o combinație expresivă a lui javră cu jigodie, care au același sens.

jambón (-óane), s. n.1. Șuncă de porc. – 2. (Arg.) Pulpă, picior. Fr. jambon. Nu se folosește prea mult cu primul sens.

jále (-jéli), s. f. – Chin, durere, mîhnire, amar, necaz. – Mr. jale, megl. Jal’. Sl. žalĭ „durere” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 155; Tiktin; DAR; Conev 101), cf. bg. žalja. Se folosește în Arg. cu un sens mai mult sau mai puțin echivalent celui de „treabă proastă”. Sensul înv. de „dorință, dor” indicat de DAR nu pare să fi existat în realitate; ex. citat, din Codicele Voronețean, pare o stîngăcie a traducătorului, care a folosit jale „dorință” în loc de dor, ce are într-adevăr cele două sensuri de „durere” și „dorință”. Der. jalet, s. n. (durere); jelie, s. f. (chin); jaloste, s. f. (înv., chin), din sl. žalosti; jelcui, vb. refl. (a se lamenta), din rut. žalkuvati; jalnic, adj. (trist, dureros, chinuitor; care stîrnește milă; de doliu), cf. bg. žalnik; jelalnic, adj. (rar, necăjit); jelnici, vb. (a se lamenta, a se jelui); jelanie, s. f. (dorință; durere, chin, necaz; plîngere, lamentație), din sl. želanije „dorință”, confundat în parte cu sl. želenije „doliu, durere” (DAR), cf. bg. želanie „dorință”; jeli (mr. jilescu, jilire), vb. (a plînge, a se jelui), din sl. zaliti, cf. bg. žalja; jelitor, adj. (mîhnit, întristat); jelit, s. n. (jeluire, plînset); jelui, vb. (a compătimi, a simți compasiune, a regreta, a deplora; înv., a dori, a-i fi dor; refl., a se plînge), din sl. žalovati; jeluitor, adj. (plîngăcios); jeluitor, s. m. (reclamant); jalovanie, s. f. (bocet; reclamație), din sl. (rus.) žalovanije, înv.

jug (júguri), s. n.1. Dispozitiv de lemn care se pune pe grumazul animalelor cornute care trag la car, la plug etc. – 2. Suprafață pe care o poate ara o pereche de vite într-o zi. – 3. Povară, tiranie, robie. – 4. Gîtar, hamut. – 5. Jujeu. – 6. Cadru la ferăstrăul acționat de forța apei. – 7. Grindă. – 8. Dispozitiv de prindere la războiul de țesut. – 9. Suport de lemn pentru năvod. – Var. (Mold.) giug. Mr. giug, megl., istr. jug. Lat. iŭgum (Pușcariu 916; Candrea-Dens., 913; DAR; REW 4610), cf. it. giogo, prov. jo, fr. joug, cat. jou, sp. yugo, port. jugo. Der. jugan, s. m. (bou; cal castrat), în sensul de „devenit bun de jug”, întrucît taurii și caii necastrați nu sînt buni ca animale de povară (după Tiktin, de la procedeul castrării, care se făcea cu ajutorul unui clește în formă de jug; însă acest uz nu pare să poată fi documentat); jugăni, vb. (a castra); jugăneală, s. f. (castrare); jugănitor, s. m. (persoană care castrează animale); jugănar, s. m. (persoană care castrează animale); jugar, adj. (bun de jug), cu suf. -ar (după Pușcariu 917, REW 4604 și Candrea-Dens., 916, din lat. iŭgārius); jugărit, s. n. (preț al lemnului pe care îl pot căra din pădure o pereche de boi înjugați); jugărel (var. jugurel, jugureț), s. m. (dumbeț, sclipeț, Teucrium Chamaedrys); jugului, vb. (a pune la jug, a înjuga); înjuga, vb. (a pune la jug, a înjuga, a subjuga, a înrobi; refl., a se dedica în exclusivitate; refl., a se uni; Arg., a fugi, a scăpa), cf. lat. iŭgāre; înjugătură, s. f. (pereche de animale înjugate); înjugător, adj. (bun de jug, bou destinat aratului); desjuga, vb. (a scoate din jug); subjuga, vb. (a oprima, a împila), format pe baza fr. subjuguer; jugastru, s. m. (arbore cu lemnul alb și tare, Acer campestre), mr. giugastru, megl. jugastru, de la jug cu suf. -astru, sau poate de la un lat. *iŭgāster (Pușcariu 918; Candrea-Dens., 917; REW 4605; DAR), deoarece se folosea la confecționarea jugurilor (este greșită der. propusă de Cihac, II, 511, din mag. javorsl. javorŭ; după Diculescu, Elementele, 482, din gr. ζύγαστρον, de la ζυγόν „ulm”; cf. Rosetti, I, 168).

lábă (lábe), s. f.1. Partea de jos a piciorului, picior de animal și, prin extensie, de om. – 2. Picior. – 3. Mînă, gheară. – 4. Paletă, camă la bătătoare. – 5. (Arg.) Pantof. – 6. (Arg.) Masturbare. – 7. (Arg.) Carte de joc de 5 puncte: fratele labei, carte de joc de 4 puncte. Mag. láb „picior” (Cihac, II, 511; DAR; Gáldi, Dict., 93), din sl. lapa, cf. bg., rus., lapa, pol. łapa.Der. lăbos, adj.; lăbuș, s. m. (nume propriu de cîine); labagiu, s. m. (Arg., onanist), cu suf. -giu; laboș, s. n. (Trans., cratiță), din mag. lábas „cu labe” (DAR; Gáldi, Dict., 140); lăbănat, adj. (cu picioare lungi).

lăcústă (lăcúste), s. f.1. Cosaș (Pachytylus migratorius). – 2. Mîncău. – 3. Muc de țigară, chiștoc. – 4. (Arg.) Concubină. – Mr. lăcustă. Lat. *lacusta, în loc de locusta (Pușcariu 934; Densusianu, Hlr., 94; Candrea-Dens., 941; REW 5098; DAR; Rosetti, I, 50; Giuglea, LL, I, 164); cf. it. locusta, sp. langosta, port. lagosta, v. fr. laouste, cat. llangosta. Sensul 3 se explică prin forma mucului de țigară, cf. sp. cigarro; sensul 4, poate prin presupusa lăcomie a concubinelor. – Der. lăcustar, s. m. (pasăre, Pastor roseus).

lámpă (lắmpi), s. f.1. Obiect, aparat care produce lumină. – 2. Lanternă, felinar. – 3. Tub de radio. – 4. (Arg.) Ochi. – Var. (pop.) lambă. Mr. lampă, lambă, megl. lambă. It. lampa, intrat pe căi diferite: germ. Lampe, fr. lampe, mag. lámpa, rus. lampa, ngr. λάμπα, tc., bg. lamba.Der. lampagiu, s. m.; lampist, s. m. (fanaragiu); lampadă, s. f. (torță, făclie), din lat. lampas (sec. XVIII), împrumut cult; lampadar, s. n. (candelabru), din fr. lampadaire; lămpaș,, s. n. (lampă [de petrol]), din mag. lámpás; lampion, s. n. (felinar), din fr. lampion.

lápte s. m.1. Lichid alb secretat de glandele mamare. – 2. Suc alb din anumite plante sau semințe. – Mr. lapte, megl. lapti, istr. lǫpte. Lat. lac, lactem (Densusianu, Hlr., 123; Pușcariu, 939; Candrea-Dens., 943; REW 4817; DAR), cf. it. latte, prov. lach, fr. lait, cat. llet, sp. leche, port. leite. Se folosește numai la sg., totuși are două forme de pl., specializate: lăpturi, s. f. pl. (produse lactate), și lapți, s. m. pl. (produse sexuale ale peștilor masculi), din lat. lactes, cf. și fr. laitance, germ. Milchen, it. latti di pesce (Pușcariu 940; Candrea-Dens., 948; REW 4828). Der. lăptișor, s. m. (plantă, Androsace Chamaejasme); lăptar, s. m.; lăptăreasă, s. f.; lăptărie, s. f. (magazin de lapte; Arg., sîni); laptagiu, s. m. (lăptar); lăptos, adj. (care are mult lapte; Arg., avantajos); lăpta, vb. (a alăpta), cf. alăpta; lăptare, adj. (cu lapte), din lat. lactāria (REW 4827).

lăsá (lás, lăsát), vb.1. A părăsi, a da drumul unui lucru, a se îndepărta de ceva. – 2. A face să rămînă. – 3. A da din mînă, a da drumul, a pune în libertate. – 4. A permite, a consimți. – 5. A abandona, a renunța la ceva. – 6. A părăsi, a se despărți, a divorța. – 7. A omite, a exclude, a trece cu vederea. – 8. A reduce, a scădea (un preț sau o pretenție). – 9. (Înv.) A ierta, a scuti. – 10. A amîna (se construiește cu prep. pe). – 11. A părăsi, a abandona un loc. – 12. A trînti la examen, a declara căzut la examen pe cineva. – 13. A rămîne în urmă, a imprima dîre, urme. – 14. A dispune, a porunci cu limbă de moarte. – 15. (Despre Dumnezeu) A porunci, a ordona, a stabili. – 16. A însărcina, a încredința. – 17. A numi, a desemna. – 18. A slobozi, a produce, a emana. – 19. A produce, a renta. – 20. (Refl.) A se destinde, a se înmuia. – 21. (Refl.) A ceda, a renunța, a se da convins. – 22. (Refl.) A ceda, a admite, a consimți, a permite. – 23. (Refl.) A se înfrîna, a se abține (se construiește cu prep. de). – 24. (Refl.) A se încrede, a se sprijini, a avea încredere (se construiește cu prep. în sau pe). – 25. (Refl.) A ceda, a șovăi, a se mlădia, a se potoli, a se domoli. – 26. (Refl.) A cădea, a se culca. – 27. (Refl.) A coborî, a scădea. – 28. (Refl., Trans. de S.) A descăleca; a se face noapte. – 29. (Refl.) A surveni, a se apropia o intemperie. – 30. (Refl.) A amenința, a făgădui (Arg., se construiește cu prep. cu). – Mr. (a)las, megl. las, istr. lǫsu. Lat. laxāre (Diez, I, 243; Pușcariu 945; Candrea-Dens., 953; REW 4955; DAR), cf. it. lasciare, prov. laissar, fr. laisser, alb. lëšoń (Philippide, II, 646). – Der. lăsător, adj. (neglijent); lăsătoare, s. f. (cărare de oi); lăsiu, adj. (neglijent); lăsat, s. n. (abandon; părăsire; carnaval); lăsătură, s. f. (lăsare; omisiune; deprimare); lăsăciune, s. f. (iertare; separare; divorț, înv.); lăsămînt, s. n. (Trans., legat, testament, moștenire).

lat (látă), adj.1. Larg, spațios. – 2. Amplu, întins. – 3. Plan, plat. – 4. (Arg.) Grav, serios (mai ales în expresia e lată „treaba-i serioasă”). – 5. Emfatic, bombastic, umflat. – 6. (Adv.) Ca o piatră, ca o greutate moartă. – 7. (S. n.) Lățime. – 8. (S. n.) Partea plană a unui obiect. – 9. (S. n.) Lățimea sabiei. – 10. (S. m.) Lățimea unei țesături. – 11. (S. m.) Plastron de cămașă, piept. – 12. (S. m., Arg.) Orez. Lat. latus (Pușcariu 964; Candrea-Dens., 955; REW 4935; DAR), cf. it. lato, prov. lat, sp. lado, cu uz subst. (cf. totuși Dante, I, XIII, 13; ali hanno late; v. sard. lata „lățime” (Atzori 212); bearn., lat. „larg”). E sinonim și concurent cu larg. Pentru sensul 11, care se folosește mai ales la pl., Bogrea, Dacor., IV, 826 și DAR pornesc de la germ. Latz „corset, piept”; dar e evident că-i vorba de o aplicare specială a sensului 10, cf. fr. largeur, sp. ancho, ca termeni de croitorie. Pentru semantismul de sub 12, cf. sp. ladilla. Der. lătîi (var. Banat latîńu), adj. (turtit, plat); lătăreț, adj. (turtit, plan; bîlbîit); lătăreț, s. m. (varietate de scrumbie, Scomber pelamys); lătăreață, s. f. (Trans., măsură de un sfert de litru); latiță, s. f. (plantă nedeterminată, cu frunze late); lăteață, s. f. (varietate de șobolani de cîmp, Myoxus glis); lateș, adj. (cu coarne desfăcute); lătăuș, s. m. (nimfa țînțarului, Culex pipiens); lătete, s. n. (Banat, scîndură); lățiș, adv. (oblic, în sensul lățimii); lătîng, adj. (rar, interminabil, fără sfîrșit), cu un suf. neuzual, cf. nătîng; lăți, vb. (a lărgi; a turti, a netezi; refl., a se extinde, a se propaga, a se răspîndi), de la lat, dar cf. lat. latesco (Pușcariu 48; Candrea-Dens., 956); lăție, s. f. (înv., extensiune); lățime, s. f. Cf. latură. În compusele bucălat, codălat, -lat nu este adj. (cf. Spitzer, Dacor., V, 332 și REW 4934), ci suf. -at cu infix expresiv.

laț (láțuri), s. n.1. Lasou, arcan. – 2. (Mar.) Nod alunecător. – 3. Nod alunecător pentru spînzurat sau gîtuit. – 4. Ochi de sfoară pentru prins păsări. – 5. (Arg.) Cravată. – Mr. alaț, megl. laț. Lat. laqueus (Diez, I, 240; Pușcariu 947; Candrea-Dens., 957; REW 4909; DAR), cf. alb. ljak (Philippide, II, 645), it. laccio (calabr. lazzu), prov. latz, fr. lacs, cat. llas, sp. lazo, port. laço.

legá (lég, legát), vb.1. A prinde cu o sfoară etc. – 2. A uni, a adăuga, a înlănțui cu noduri sau legături. – 3. A amara, a fixa, a propti. – 4. A îmbuca, a îmbina, a umple. – 5. A strînge, a împiedica mișcarea, a înțepeni. – 6. A cartona, a broșa (o carte). – 7. A vorbi coerent. – 8. A încinge, a înfășura. – 9. A înflori, a rodi. 10. A întări, a solidifica un sos. – 11. A îngroșa o marmeladă. – 12. A fixa, a stabili, a decide, a institui. – 13. A obliga, a constrînge, a sili. – 14. A impune precepte morale sau bisericești. – 15. A uni prin căsătorie. – 16. A prohibi, a interzice. – 17. A face pe cineva neputincios prin interzicerea vrăjilor. – 18. A comunica, a pune în legătură. – 19. (Refl.) A intra în contact, a se împrieteni. – 20. (Refl.) A se dedica. – 21. (Refl.) A se încăiera cu cineva. – 22. (Refl.) A se compromite, a obliga. – Mr., leg, ligare, megl. leg, ligari, istr. legu. Lat. lĭgāre (Pușcariu 958; Candrea-Dens., 969; REW 5024; DAR), cf. it. legare, prov., sp., port. liar, fr. lier. Sensul 17, explicat greșit de Iordan, BF, IX, 140, plecînd de la obiceiul de a castra tăurașii legîndu-le testiculele (cf. M. L. Wagner, BF, X, 158), este o evoluție normală a sensurilor 14 și 16. Der. legat, adj. (unit, fixat, înțepenit; broșat, coerent; gros, dens; robust, voinic; obligat; îngrădit; neputincios; împlinit, format perfect, despre persoane); legător, adj. (care leagă); legător, s. m. (cel care leagă cărți, paie etc.; încărcător de snopi); legătoreasă, s. f. (cea care leagă cărți, snopi); legătoare, s. f. (legătoreasă; bandă, fașă; aliaj, amestec; cravată; grindă); legătorie, s. f. (atelier de legare a cărților, serviciul legătorului; Arg., razie); legămînt (mr. ligămîntu), s. n. (legătură; relație; convenție, pact, obligație, compromis; farmec, descîntec, vrajă), cu suf. -mînt (după Pușcariu 959; Candrea-Dens., 972; REW 5023; DAR; direct din lat. lĭgamentum); legătură, s. f. (unire; broșare de carte; coardă, curea; lanț, fiare; copulă; legare de pămînt; înv., fundament, ciment; bandaj, pansament; mănunchi, snop; boccea, pachet; relație, tratat; unire, alianță; uniune liberă, relații amoroase; convenție, acord; compromis, obligație; mandat, obligație religioasă sau morală; decret ecleziastic; descîntec menit să îndepărteze lupii; vrajă care împiedică pe proaspătul căsătorit să realizeze unirea trupească), cu suf. -tură (după Pușcariu 960; Candrea-Dens., 970; REW 5026; DAR, direct din lat. lĭgatŭra, cf. mr. ligătură, it. legatura, sp. ligadura); legătui, vb. (a obliga; refl., a se obliga, a se compromite; refl., a se înțelege, a cădea de acord), cu suf. -ui; legătuială, s. f. (învoială, acord; obligație); legătuință, s. f. (legătură, laț; obligație, pact). Cf. dezlega.

lépră (lépre), s. f.1. Boală. – 2. (Arg.) Denunțător. – Megl., mr. lepră. Ngr. λέπρα (sec. XVIII), cf. alb. ljeprë, bg. lepra (Tiktin; Iordan, Dift., 95). – Der. lepros, adj. (cu lepră); leproserie (var. leprozerie), s. f., din fr. léproserie.

licuríci (licuríci), s. m.1. Insectă (Lampyris noctiluca). – 2. (Arg.) Lanternă, lampă de buzunar. – Mr. licuriciu. Probabil der. din licuri (în loc de licări), cf. Tiktin; Pascu, I, 111; Candrea. După Diculescu, Elementele, 489, dintr-un gr. *λυϰουρίϰιου, der. doric din gr. λυϰουρίς.

lînă (lấnuri), s. f.1. Păr de animal. – 2. Lînă de oaie (tunsă). – 3. (Arg.) Păr (încălcit). – Mr. lînă, megl. lǫnă, istr. lărę. Lat. lana (Pușcariu 974; Candrea-Dens., 991; REW 4875; DAR), cf. it., prov., sp. lana, fr. laine, port. lãa. Pl. are valoare colectivă. Der. lîneață, s. f. (lînă de proastă calitate); lînică, s. f. (lînă colorată pentru brodat); lînar, s. m. (negustor de lînă); lînărie, s. f. (magazin și marfă); lînărică (var. lînăriță), s. f. (plantă, Filago germanica); lînos, adj. (cu aspect de lînă, păros); lînoși, vb. refl. (a se jumuli plușul sau o țesătură de lînă); deslînat, adj. (scămoșat; rău redactat).

lopátă (lopéți), s. f.1. Unealtă pentru ridicat pămîntul. – 2. Paleta vîslei. – 3. Paletă de roată hidraulică. – 4. (Arg.) Dinte. – Mr. lopată, megl., mr. lupată. Sl. (bg., sb., slov., rut., rus.) lopata (Miklosich, Slaw. Elem., 28; Cihac, II, 176; Berneker 733; Conev 67), cf. alb. ljopatë, pol. łopata, mag. lapát.Der. lopătar, s. m. (fabricant de lopeți; barcagiu; pasăre, Platalea leucorodia); lopăta, vb. (a trage la vîsle, a vîsli); lopățea, s. f. (plantă, Lunaria rediviva); lopățică, s. f. (lopată mică; spatulă, paletă; spumieră; întinzător la ferăstrăul de mînă; frînă la războiul de țesut casnic); lopătiță, s. f. (Trans., Banat, spinare).

lovéle s. f. – Bani. Țig. lovo, pl. lovè (Bogrea, Neamul românesc, 24.7.1916; Juilland 166; Graur 165). Cuvînt de argou.

loz (lózuri), s. n.1. Bilet de loterie. – 2. Cîștig la loterie. – 3. (Arg.) Bani. Germ. Los „lot” (Candrea).

magazíe (magazíi), s. f.1. (Înv.) Prăvălie. – 2. Depozit. – 3. (Munt.) Grînar, hambar. – 4. (Arg.) Pungă, valiză. – Mr. măgăzie. Ngr. μαγαζί, din fr. magasin (Meyer 225; Ronzevalle 183; Gáldi 207), cf. alb. magazi, bg. magazija. E dubletul lui magaza (var. mahaza), s. f. (înv., depozit de mărfuri), din tc. magaza (‹ arab. mahzen, de unde it. magazzino, fr. magasin, sp. almacén), cf. bg., sb. magaza; și al lui magazin, s. n. (prăvălie), din fr. magasin și magazin, s. n. (revistă), din engl. magazine (cf. Șeineanu, II, 241; Berneker, II, 3; Lokotsch 1362). Der. magazagiu, s. m. (angrosist); magazinaj, s. n. (depozitare), din fr. magasinage; magaziner (var. incorectă magazioner), s. m. (șef, paznic de depozit), din fr. magasinier; înmagazina, vb., după fr. emmagaziner.

máhăr (máhări), s. m.1. Persoană șireată, pișicher. – 2. Persoană importantă, grangur. Germ. Macher „autor, făptaș” (Candrea; Scriban). Cuv. de argou, cf. rus. machir „escroc”.

malahíe (malahíi), s. f. – Onanism, masturbare. Ngr. μαλαϰία (Cihac, II, 672; Tiktin). Sec. XVII. – Der. malahist (var. înv. malahian), s. m. (onanist); malastrop, s. m. (Arg., onanist), formație glumeață, de la malahist și strop; mloc, s. n. (onanism), din rus. moloki (Dragoș, BF, IX,112).

mamón (mamóni), s. m.1. Demonul lăcomiei. – 2. Diavol. – Var. mamona. Ngr. μαμωνᾶς, în parte prin intermediul sl. mamona (Tiktin; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 171). Probabil că marmon, s. m. (Arg., evreu), trebuie explicat prin același cuvînt, cu infix expresiv.

mándea pron. – Eu, eu însumi. Țig. mande (Graur 166; Juilland 167), care este dativul lui me „eu”; cf. țig. sp. man mende „eu” (Besses 104; Claveria, NRFH, III, 267; Claveria 165). Cuvînt de argou.

mangắr (-ri), s. m.1. (Înv.) Monedă turcă de cupru, de mică valoare. – 2. (Arg.) Bani. – Var. mangîr. Mr. mangăre. Tc. mangir (Șeineanu, II, 246), cf. ngr. μαγϰούρι, bg., sb. mangura.

manglí (manglésc, manglít), vb.1. (Arg.) A cere de pomană, a cerși. – 2. (Arg.) A fura. Țig. mang- „a cerși” (Graur 166; Juilland 167). – Der. mangleală, s. f. (cerșetorie), cf. Graur, BL, IV, 198; manglitor, s. m. (cerșetor); mangosit, adj. (inutil, inapt) pare să aparțină aceleiași familii, cf. bg. mango „țigan”, ngr. μάγϰα „pungaș, derbedeu”, ngr. μαγϰούφης „haimana, pungaș” (der. din cr., slov. manjkav „imperfect”, propusă de Cihac, II, 185 este insuficientă; cea din gr. μαγγόνω „a goli, a consuma”, aorist ἐμάγγωσα, de Graur, BL, IV, nu pare convingătoare). De asemenea trebuie să se menționeze aici mangoliță (var. mangaliță), s. f. (porc de o anumită rasă), care trebuie pus în legătură cu porecla bg. a țiganilor, mango (Berneker, II, 4), și provine din sb., cr. mangùlica (Cihac, II, 514), cf. mag. mangalica.

mardí (mardésc, mardít), vb. – A bate, a chelfăni. Țig. mar-, participiul mardo „a lovi” (Bogrea, Dacor., I, 280; Graur 168; Juilland 167). Cuvînt de argou, ca și der. mardeală, s. f. (bătaie); mardeiaș, s. m. (bătăuș). Din același participiu provine țig. mardo, pl. marde „căldărușă”, de unde argoticul mardei, s. m. pl. (bani) cu sing. reconstituit mardeu, s. m. (monedă de un leu).

márgine (márgini), s. f.1. Mal, țărm. – 2. Limită, extremitate. – 3. Frontieră, hotar. – 4. Chenar, bordură. – Mr. mardzine, megl. mardzini. Lat. margo, margĭnem (Pușcariu 1031; Candrea-Dens., 1053; REW 5355), cf. dalm. mrgan, sp. (margen).Der. mărginaș, adj. (limitrof; de hotar); mărginaș, s. m. (vecin de frontieră; mahalagiu; Arg., gură-cască, chibiț); mărginean, s. m. (locuitor de la frontieră); mărgini, vb. (a limita; a pune semne de hotar; refl., a se învecina); nemărginire, s. f. (infinit); nemărginit, adj. (nelimitat, infinit). Der. neol. marginal, adj., din fr. marginal. – Din. rom. provine sb. mrginj (Candrea, Elemente, 404).

marín (marínă), adj. – De mare. Fr. marin.Der. marină, s. f., din fr. marine; marinar, s. m. (soldat la marină; Arg., avort, făt avortat), din it. marinaro, cf. ngr. μαρινάρης; marinăresc, adj. (de marină, de marinar); marinărește, adv. (ca marinarii); marina, vb. (a conserva carne sau pește), din fr. marinade; submarin, s. n., după fr. sous-marin.

mărúnt (mărúntă), adj. – Mic. – Var. (Banat., Mold) mănunt. Mr., megl. minut. Lat. mĭnŭtus (Pușcariu 1037; Candrea-Dens., 1058; REW 5600), cf. it. minuto, prov. menut, fr. menu, sp. menudo, port. miudo. în rezultatul normal, cu n propagat, primul n s-a disimulat. Cf. minut. Der. măruntaie, s. f. pl. (viscere; mărunțișuri; Arg., mărunțiș), din lat. mĭnūtalia (Pușcariu 1038; Candrea-Dens., 1060; REW 5596), cf. it. minutaglia, cat. menudall; măruntă, s. f. (rar, rămășiță, rest; dans tipic cu pași mărunți); mărunțică, s. f. (Arg., bîtă, par, ciomag); mărunte, s. f. (pl., Arg., bani); mărunțel, adj. (micuț); mărunțel, s. m. (varietate de struguri); mărunți (var. rară, mărunța), vb. (a fărîmița, a ciuguli); mărunțeli, vb. (a ciuguli, a fărîmița), cu suf. expresiv -li, sau direct din mărunțel; mărunțime, s. f. (micime); mărunțiș, s. n. (lucru fără importanță, fleac, nimic; detaliu; bani în monede mici); mărunțișar, s. m. (negustor de mărunțișuri). – Din rom. provine bg. măruncŭkŭ „contribuție de mică importanță” (Capidan, Raporturile, 229).

matérie (matérii), s. f.1. Substanță, material. – 2. Țesătură, stofă. – 3. Puroi. – Mr. materie. Lat. materia (sec. XVIII). Sensul 2 traduce germ. Stoff „materie” și „țesătură”, cf. rus. materija, cu ambele sensuri; sensul 3 este cel germ. Materie, cf. sp. materia. Mr. provine din it. materia. Der. material, s. n. (materie; Arg., bani), din fr. matériel; material, adj. (referitor la material); materialic, adj. (material), sec. XIX, înv.; materialicesc, adj. (înv., material); materialicește, adv. (din punct de vedere material); materialism, s. n., din fr. matérialisme; materialist, s. m., din fr. matérialiste; materialitate, s. f., din fr. matérialité; materializa, vb., din fr. matérialiser; imaterial, adj., din fr. immatériel, cu der. sale.

matól (matoálă), adj. – Beat, îmbătat. Țig. mato (Graur 169; Juilland 168). Cuvînt de argou, ca der. matoli, vb. (a se îmbăta), a cărui var. matosi este rezultată dintr-o confuzie cu matufi.

mazdrác (-ci), s. m.1. Ghioagă, măciucă. – 2. Par, țăruș. Tc. muzrak, din arab. mizrak (Miklosich, Türk. Elem., II, 128; Meyer 277; Șeineanu, II, 253; Lokotsch 1476; Berneker, II, 63), cf. ngr. μισδράϰι, alb. mazdrak, bg. măzdrak, sb. mizdrak. De aici pare a proveni mazdrop, s. m. (Arg., flăcău voinic, om tare).

mehlém (mehlémuri), s. n.1. (Înv.) Unguent. – 2. (Arg.) Spermă, sămînță. – Mr. migleme, megl. miilem. Tc. mehlem, din arab. merhem (Meyer 269; Berneker, II, 11; Tiktin), cf. alb. meljhem, bg., sb., cr. mehlem, toate cu sensul de „unguent”.

mestecá (méstec, át), vb. – A amesteca. Lat. *mixticāre (Pușcariu 1063; Candrea-Dens., 1085; Iordan, Dift., 123; REW 5398a), cf. alb. meštekuem, it. mestare, abruz. (am)misteka, cf. amesteca.Der. mestecător, adj. (înv., răsculat; care amestecă); mestecător, s. n. (bătător, mai); mestec, s. n. (înv., amestec); mestecătură, s. f. (amestec, dezordine); mestecuș, s. n. (bătător; băț pentru a amesteca porumbul fiert); mestecău, s. n. (Trans., făcăleț; Arg., gură, plisc).

mic (mícă), adj.1. (Înv.) Puțin, redus: Bogdan Vodă domni mică vreme (Dosoftei). – 2. De mărime redusă. – 3. De ani puțini. – 4. (Arg.) Monedă de 20 de lei. – 5. (Fam., București) Specialitate de carne la grătar. – Mr. ńic, mic, megl., istr. mic. Probabil origine expresivă, dar anterior rom. Trebuie să se pornească de la un lat. *miccus, cf. pic și lat. mica, gr. doric μιϰός, it. miccino, sicil. nicu, calabr. miccu. Pentru a explica lat. *miccus, se pleacă de obicei, fie de la gr. μιϰ(ρ)ός (Cipariu, Elemente, 128; Densusianu, Hlr., 201; Koerting 6147; Pușcariu 1067; Candrea-Dens., 1092; REW 5559; Pascu, I, 133; Rohlfs, EWUG, 1382; Rosetti, II, 68), fie de la lat. mῑca (Diez, I, 126; Koerting 5279; Gougenheim, Rom., LXIX, 97-101). Mai sigur pare să fie că toate aceste cuvinte duc către aceeași sursă expresivă. Cf. mică, nițel. Der. micșor, adj.; micșora, vb. (a reduce, a face mai mic); micșorime, s. f. (micime); micușor, adj. (mititel); micuțel (var. mitutel), adj. (Banat, Trans., mic); mititel, adj. (mic; s. m., specialitate de carne la grătar), formă asimilată din var. anterioară (după Dacor, I, 326, de la un dim. *micicel; după Candrea, de la *michitel); mititică, s. f. (fetiță, copiliță; Arg., închisoare); miciculat, adj. (Banat, micșorat, redus), cu finala expresivă; micime, s. f. (meschinărie, fleac); Michiduță, s. m. (nume popular pentru diavol). – De la micuț provine ngr. μιϰούτσο (Danguitsis 154).

míe (míi), s. f. – Numeral cardinal după 999; miar. – Mr. ńil’e, megl. mil’ă, istr. mil’e. Lat. mῑlia, pl. lui mῑlle (Pușcariu 1069; Candrea-Dens., 1100; REW 5573), cf. alb. miië (Philippide, II, 648), it. mille, fr., sp., port. mil.Der. miar, s. n. (Arg.), format după decar, sutar; miaș, s. m. (căpitan peste o mie de soldați); înmii, vb. (a înmulți cu o mie); miime, s. f. (a mia parte).

mierlí (mierlésc, – ít), vb. – A muri. Țig. mer- „a muri”, viitor merla (Graur 170; Juilland 168), cf. țig. morlo „asasinat”, murlio „înmormîntare”. – Der. mierleală, s. f. (asasinat; moarte). Cuvînt de Arg.

mîncá (mănînc, mîncát), vb.1. A se hrăni. – 2. A prînzi, a lua cina. – 3. A se alimenta cu, a se menține cu. – 4. A coroda, a strica. – 5. A roade, a măcina. – 6. A consuma, a folosi. – 7. A delapida, a defrauda patrimoniul public. – 8. A uzurpa, a doborî. – 9. A se neliniști, a se osteni. – 10. A o apuca pe căi greșite, a duce la pierzanie. – 11. A ciupi, a produce mîncărime. – 12. A suporta, a răbda o insultă. – 13. A cîștiga o piesă a adversarului, în anumite jocuri. – 14. A ține mult la cineva, a muri după o persoană. – 15. (Refl.) A se devora, a se distruge reciproc. – Var. (Trans.) mînc.Mr. mî(n)c, măc(u), mîncată, mîcare, megl. m(ăn)ǫnc, măncari, istr. mărăncu. Lat. *manucāre, forma redusă a lui manducāre, cf. it. manucare, calabr. manëká, mai probabil decît de la *manicāre (Diez, I, 262; Pușcariu 1022; Candrea-Dens., 1127; REW 5592). Cuvînt de uz general (ALR, I, 80). Sing. prezentului mănînc pare că ar trebui să se explice prin *mănuc cu infix nazal *mănunc (după G. Ivănescu, BF, I, 161, printr-o încrucișare între mînc cu *mănduc). Der. mîncăcios, adj. (lacom); mîncare, s. f. (bucate, feluri); demîncare, s. f. (alimente, provizii); mîncărică, s. f. (carne înăbușită); mîncărime, s. f. (usturime, iritație, frecare a pielii); mîncat, s. n. (faptul de a mînca, masă); mîncător, s. m. (înv., uzurpator; persoană care mănîncă); mîncătoare, s. f. (Arg., gură); mîncătorie, s. f. (abuz, prevaricațiune, fraudă); mîncătură, s. f. (înv., fraudă, abuz; rozătură; adîncitură); mîncău, s. m. (lacom, hulpav); nemîncat, adj. (cu stomacul gol; s. m., flămînd; lihnit de foame).

miștó adj. – (Arg.) Drăguț, frumos. Țig. mišto „bun” (Graur 171; Juilland 168), cf. țig. sp. mištó „bun” (Claveriá 159).

mistríe (íi), s. f.1. Unealtă de zidărie. – 2. (Arg.) Briceag de bărbierit. – Mr. mistrie, megl. mistriiă. Ngr. μυστρί, din gr. μύστρον „lingură” (Berneker, II, 62; Tiktin; Vasmer, Gr., 99; Rosetti, II, 65); cf. alb. mistri, bg., sb., cr. mistrija.

moácă (moáce), s. f.1. Măciucă, ghioagă. – 2. Căpățînă, devlă. – 3. Cap de dovleac, persoană ignorantă. – 4. Domnișoară, tinerică. – 5. Zglăvoacă. – 6. Mormoloc. – 7. Barbun (Cottus gobio). Creație expresivă, pornind de la *moc, formă neastestată, care indică ideea de „obiect rotund”, cf. coc (Iordan, Dift., 208; Philippide, Principii, 61; Iordan, BF, IV, 183). Legătura care s-a încercat să se stabilească cu sb., cr. muk „tăcere” (Loewe 71) nu pare posibilă. – Der. moche, s. f. (toantă, proastă); moachiță, s. f. (proastă, neroadă); mochiu, s. m. (prost, imbecil); măcău, s. n. (Bucov., Mold., ghioagă); mocan, s. m. (țopîrlan, nătîng; om de munte ardelean, cioban din Transilvania), cu suf. -an (der. din mag. mokány „țăran”, propusă de Cihac, II, 516, nu e posibilă); mocancă, s. f. (țărancă din Transilvania, transilvăneancă); mocăncuță, s. f. (un dans popular; Arg., hîrtie de 500 lei), la care ultimul sens se explică prin efigia acelei emisiuni; mocănesc, adj. (rustic; pastoral); mocănos, adj. (nerod, nătărău); mocîrțan, s. m. (nerod); mocofan, s. m. (nerod); mogîrlan, s. m. (bădăran, necioplit); modîrlan, s. m. (nerod); mocîrță (var. mogîrlă), s. f. (nerod); mogîrdan (var. mogîldan, mogîdău), s. m. (bădăran, nerod; măscărici); mogîndă, mogîrdă, mogîldeață, mogîrdeață, Trans. mohoandă, mohîndeață, mohondeață, Mold. măgăiață, mogoiață), s. f. (pocitanie, necioplit); moglan, s. m. (țăran); modoran (var. modoroi), s. m. (Mold., Trans., țăran); mohoandă, s. f. (Trans., toantă, proastă); modîlcă, s. f. (tumoare, gîlcă); modîlcos, adj. (cu umflături). Pentru unele din aceste cuvinte s-au căutat etimologii străine. Modîrlan a fost pus în legătură cu sb. mučurli (Cihac, II, 201); modoran cu țig. (Graur 173); modoroi cu mag. mogor(va) „morocănos” (Cihac, II, 516) sau cu modur (Candrea); și modîlcă ar fi în loc de *mogîlcă, din rut. mogilka „gorgan” (Cihac, II, 204; Bogrea, Dacor., IV, 834). – Cf. mocăi.

moáră (móri), s. f.1. Clădire unde se macină cereale. – 2. (Arg.) Ceas. – 3. Jocul de țintar. – Mr., megl. moară. Lat. mǒla (Candrea-Dens., 1148; Tiktin; REW 5641), cf. it., prov., cat. mola, fr. meule, sp. muela, port. mõ.Der. morar, s. m. cu suf. -ar (după Pușcariu 1108 și Candrea-Dens., 1148, din lat. molārius); morăreasă (var. morăriță), s. f.; morăresc, adj.; morărie (var. morărit), s. f. și n. (ocupație de morar); morări, vb. (a face serviciul de morar); morișcă, s. f. (moară de mînă; jucărie; guraliv).

mol s. n. – Vin. Țig. mol (Graur 173; Juilland 169). Cuvînt de Arg., ca și der. molan, s. n. (vin), molete, s. m. (vin).

mormînt (-mínte), s. n. – Groapă, cavou. – Mr. murminte, mărmintu, megl. murmint. Lat. mŏnŭmentum sau mŏnĭmentum (Densusianu, Hlr., 193; Pușcariu 1109; Cnadrea-Dens., 1153; REW 5672; Bonfanti, Cah. S. Pușcariu, II, 125); r, prin disimilare, sau și prin încrucișare cu mor, cf. sard. morimentu (Atzori 237), prov. morimen. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 299), dublet al lui monument, s. n., din fr. monument. Der. mormîntal, adj. (funerar), format după monumental, adj.; înmormînta (var. rară mormînta), vb. (a îngropa); înmormîntare, s. f. (îngropăciune; Arg., plictiseală).

moscovít (moscovíți), s. m. – Locuitor din Moscova. Din Moscova (‹ rus. Moskva), sec. XVIII. Orașul se chema înainte Mosc, de unde și muscal (var. înv. moscal), s. m. (moscovit; rus; rus castrat aparținînd sectei scopeților; vizitiu; Arg., douăzeci de lei), din pol. moskal, de unde și rus. moskalĭ; moschicesc. adj. (înv. moscovit); muscălesc, adj. (moscovit; rus; rău, ticălos); muscălește, adv. (pe rusește); muscălime, s. f. (mulțime de ruși). Din rom. provine tc. musikar (Bogrea, Dacor., IV, 835).

mot- Rădăcină expresivă care arată ideea de „măciulie” sau de „obiect rotund” în general. Creație spontană, cf. bot.Der. motan, s. m. (pisoi, cotoi), pentru al cărui semantism cf. sp. morro (de la mîță, după Cihac, II, 204; de la un lat. *maritanŭs, după Crețu 338; imitator al glasului pisicii, după Tiktin; de la motoc cu schimb de suf., după Candrea și Scriban); motîntan (var. motîntoc), s. m. (nătăfleț); motoc, s. m. (motan), pe care Cihac, II, 189 îl confundă cu motcă, cf. cotoc (după Iordan, Dift., 214 și Scriban, din rut., rus. motok, dim. de la mot „fuior”); motocel, s. m. (pisoi; minge, moț; plantă); moțochină, s. f. (baros, ciocan); moțochinos, adj. (căpățînos); motocol, s. n. (Bucov., minge); mototol, s. n. (minge; ghemotoc; nătăfleț); mototoli, vb. (a boți, a cocoloși); motofleașcă, s. f. (Arg., gură, plisc); motolog, s. m. (tont, nătăfleț); motoflete, s. m. (tont, nătărău); motoșcă (var. motoașcă, motîlcă, modîlcă), s. f. (minge,; umflătură), ultimele var., probabil prin încrucișare cu gîlcă; motroașcă, s. f. (Trans., umflătură); motroc, s. m. (Trans., prost): motrună, s. f. (Mold., femeie încotoșmănată, varietate de pere și de prune), pe care Scriban îl leagă în mod echivoc de lat. matrona; motocoși, vb. (Trans., a boți, a răvăși, a perturba); motroși (var. mitroși, mătrăși), vb. (a zvîrli în dezordine; a se strica; a șterpeli, a fura). Legăturile încercate între aceste cuvinte și termeni străini nu sînt concludente: mototol, legat de sl. motati sę „ a se agita” (Cihac, II, 189) sau motati „a depăna” (Tiktin); motîlcă, cu bg. motaja „a depăna” (Conev 97). Pentru motîlcă, cf. motîrcă, metearcă. Cf. moț, moacă, morman, mozoc, mont.

muclí (-lésc, -ít), vb.1. A abandona, a închina armele, a fi învins. – 2. A tăcea. Țig. muk-, part. muklo „a renunța” (Graur 171; Juilland 169). Cuvînt de arg., ca și der. mucles, interj. (tacă-ți gura!) din țig. muk les „las-o baltă”. Se conjugă cu pron. neutru, a o mucli.

mușamá (mușamále), s. f.1. Țesătură cerată sau cauciucată. – 2. Mod de a da o aparență onestă sau de a ridica în slăvi un abuz sau o greșeală. – Mr. mușama, megl. mușămă. Tc. (arab.) mușemma „mușama” (Șeineanu, II, 265; Lokotsch 1512a), cf. sp. mojama, ngr. μουσαμᾶς, alb. müšman, bg. mušama.Der. mușamat, s. n. (Arg., portofel), a cărui der. nu este clară (după Graur, BL, VI, 156, din țig. mus „braț”, prin intermediul unui *musimata „poșetă de mînă”); mușamaliza, vb. (a îngropa, a face uitată o problemă dezagreabilă).

muștúc (-curi), s. n.1. Ambușură. – 2. (Arg.) Gură. – Var. muștiuc. Germ. Mundstück (Tiktin; Candrea), cf. pol. musztuk, rus. mundštuk (Vasmer, II, 173).

mut (mútă), adj. – Silențios, tăcut, care nu vorbește. – Mr., megl., istr. mut. Lat. mūtus (Pușcariu 1144; Candrea-Dens., 1189; REW 5798), cf. v. it. muto, friul., prov., cat. mut, v. fr. mu, sp., port. mudo.Der. mutul, s. m. art. (Arg., lacăt); mutălău, s. m. (prost, nătîng); mutulică, s. m. (prost); muți, vb. (a rămîne mut), cf. amuți (după Pușcariu 1147 și REW 5786, din lat. *mūtῑre, în loc de mūtescĕre, cf. prov. mudir); muțește, adv. (ca muții; prin semne); muțeală (var. muție, muțenie), s. f. (calitatea de a fi mut); mutism, din fr. mutisme. – Din rom. provin bg. mut (Capidan, Raporturile, 230), bg. din Trans. mutien (Miklosich, Bg., 127), mag. muta (Edelspacher 19) și ngr. μοῦτος (Murnu, Lehnw., 33).

mutilá (mutiléz, mutilát), vb.1. A schilodi. – 2. (Arg.) A bate, a lovi, a da cu parul. Fr. mutiler.

múzică (múzici), s. f.1. Creație artistică cu ajutorul sunetelor. – 2. Muzicuță, armonică. – 3. (Arg.) Gură, plisc. – Mr. muzica. Fr. musique, și în mr. din it. musica, cf. tc., bg. muzika. Este dubletul lui musichie, s. f. (muzică; muzică gregoriană), înv., din mgr. μουσιϰή (Gáldi 212), cf. sl. musikija. Ortografia musică (și der.) este înv.Der. muzic, s. m. (înv., muzician), din it. musico; muzical, adj., din fr. musical; muzicant, s. m., din germ. Musikant; muzicesc, adj. (înv., muzical); muzicuță, s. f. (armonică; Arg., gură).

náni interj.1. Cîntec de leagăn, bebeluș. – 2. (S. m.) Cuvînt cu care se îndeamnă copiii la somn. Creație expresivă, cf. ngr. νάννι, it. (ninna) nanna, sp. nana, sb. ninati, „a adormi”. – Der. nană, s. f. (mamă, mătușă, titlu de reverență pentru femeile mai în etate), cf. ngr. νάννη, alb. nënë, sb., bg. nana, rus. njanja „doică” (după Candrea, din sb., soluție care nu este imposibilă, fiind vorba de cuvinte comune mai ales în Banat. și Trans.); nănăi, vb. (Trans., a îngîna, a fredona); nănăială, s. f. (îngînare, fredonare); nene, s. m. (Mold., tată; Munt., tată, unchi, titlu de reverență, adesea pentru fratele mai mare; Arg., netrebnic, pește, codoș), cf. gr. νέννος „unchi”, νάννα „mătușă”, ngr. νενέ „mamă”, tc. nene „soră sau frate mai mare”, bg. nene, mag. néne, sp. nene (după Lokotsch 1553 și Ronzevalle 169, rom. ar proveni din tc.; după Cihac, II, 210 și Conev 58, din bg.); nea, s. m. (unchi), formă abreviată din nenea, se folosește numai urmat de numele de persoană; neică, s. m. (unchi; prieten); neneacă (var. Mold. nineacă), s. f. (mamă), format după babacă (după Candrea din tc. nene „mamă”); neneri (var. nineri, ninera), vb. (Mold., a adormi cu cîntec un copil; a se preface, a momi), probabil legat de ngr. νανουρίζω „a legăna” (după Pușcariu 1182, dintr-un lat. *nῑnnĭnāre, care pare mai puțin probabil). Pentru nene, cf. ALR, I, 162. Din rom. provine rut. nene (Miklosich, Wander., 17).

nasól (nasoálă), adj. – (Arg.) Urît. Țig. nasvalo (Graur 176; Juilland 170); probabil că vocalismul se explică pornind de la f. nasoală. S-a confundat cu nasul, adj. (rău, nemernic), din țig. nasul (Vasiliu, GS, VII, 120; Juilland 170). – Der. nasoală, s. f. (femeie; țigară); nasuliu, adj. (urît); nasuli, vb. (despre un negoț, a eșua); nasulie, s. f. (ghinion, situație proastă); nasulii, s. f. pl. (cărți de joc).

náție (náții), s. f.1. Popor. – 2. (Trans., Banat) Popor de jos. – 3. (Arg.) Prieten, camarad. – Var. nățiune. Fr. nation, lat. natio, cf. rus. nacija.Der. (din fr.) național, adj.; naționalism, s. n.; naționalist, adj.; naționalitate, s. f.; naționaliza, vb.

negóț (negóțuri), s. n. – Comerț. Lat. nĕgōtium (Pușcariu 1164; Candrea-Dens., 1216; REW 5881), cf. it. negozio. Se poate presupune o origine it. (Pascu, Beiträge, 11), dar prezența din sec. XVI a unui pl. negoațe, diftongat, pare să confirme tratamentul tradițional. Der. neguța, vb. (a tîrgui; a cumpăra; a vinde), de la negoț (după Pușcariu 1165 și Candrea-Dens., 1217, din lat. *nĕgōtiāri); neguțător, s. m. (comerciant), cu suf. -tor (după REW 5880 și Rosetti, I, 169), din lat. nĕgōtiātor; după Pascu, Beiträge, 11, din it.); neguțătoresc, adj. (de negoț); neguțătorește, adv. (în chip negustoresc); neguțători, vb. (a face comerț); neguțătorie, s. f. (comerț); neguțitor (mr. neguțitor), s. m. (înv., cupeț); negustor, s. m. (comerciant; Arg., înșelat), reducere a formei anterioare; negustoreasă (var. înv., neguțitoreasă), s. f. (soție de negustor); negustoresc (var. înv., neguțitoresc), adj. (comercial); negustorește, adv. (în chip negustoresc); negustori (var. înv., neguțitori), vb. (a face negoț); negustorie (var. înv., neguțitorie), s. f. (comerț, trafic); negocia, vb., din fr. négocier; negociator, s. m., din fr. négociateur; negociați(un)e, s. f., din fr. négociation.

nod (nóduri), s. n.1. Loc de legătură a două fire, a două fîșii de pînză etc. – 2. Legătura dintre ram și trunchi. – 3. Umflătură, tumoare. – 4. Articulație. – 5. Milă marină. – 6. Intrigă, centru de acțiune. – 7. (Arg.) Portofel. – Mr., megl. nod. Lat. nodus (Pușcariu 1187; Candrea-Dens., 1235; REW 5948), cf. it. nodo, fr. noeud, cat. nou, sp. nudo, port. nó, alb. nue.Der. noadă, s. f. (coccis), ca neg-neagă, țol-țoală, țep-țeapă etc., cf. mr. noadă „membru viril” (de la un lat. *noda, după Candrea-Dens., 1236 și Pascu, I, 128; din lat. nodus încrucișat cu coadă, după Iordan, Dift., 189; din lat. nates „fese, buci”, încrucișat cu coda, după Tiktin), ideea unei asocieri cu coadă fiind evidentă, cf. cuvîntul următor; Nodea, s. m. (nume propriu pentru demon), cf. și alt nume popular al său Codea); nodei, s. n. (înv., articulație; rotulă), cu suf. -ei, cf. grindei (din lat. nodellus, după Scriban); nodit, s. n. (Olt., rotulă); nodolan, s. n. (Banat, fluierul piciorului), prin încrucișarea cu șodolan; nodos, adj. (cu noduri); noduros (var. nodoros), adj. (nodos), cf. it. nodoroso, nodoso; noduleț, s. m. (mucos, țîngău); noduț, s. m. (ghiocel, Galanthus nivalis); înoda, vb. (a face un nod; a lega; a improviza; a rasoli; refl., a se atașa, a îndrăgi, a lega prietenie; (despre cîini) a se cupla), der. intern sau lat. innodare (Mon. Germ. hist., XXXIV), după Candrea-Dens., 1238 și DAR, din lat. nodare; desnoda, vb. (a dezlega, a desface; a bate pe cineva, a părui).

oágăr (-ri), s. m. – (Arg.) Agent, polițist. Germ. Jäger „vînător”, probabil prin intermediul săs. (Iordan, BF, IV, 185).

oblón (obloáne), s. n.1. Obiect de lemn, metal etc. care apără o ușă sau o fereastră. – 2. Încuietoare metalică. – 3. (Arg.) Ochi. – 4. (Înv.) Ușiță, portiță. Origine îndoielnică. Pare să rezulte dintr-o confuzie a sl. obląku „arc, oblînc”, cf. oblînc, cu blană „scîndură”; cf. bg. oblon „apărătoare de fereastră”, care ar putea proveni din rom. Der. numai din sl. obląku (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 220) nu pare posibilă. – Der. obloni, vb. (a pune obloane, a închide).

observá (obsérv, át), vb.1. A remarca. – 2. (Arg.) A avea bani. Fr. observer.Der. (din fr.) observați(un)e, s. f.; observator, s. m.; neobservat, adj. (nevăzut).

ocarínă (ocaríne), s. f. – Instrument muzical de suflat. It. ocarina. De aici ocarină (var. carină), s. f. (Arg., nas), cf. G. M. Dragoș, BF, XI, 108.

óchi (ochí), s. m.1. Organ al văzului. – 2. Vedere. – 3. Butonieră, cheutoare. – 4. Adîncitură de apă. – 5. Deschizătură, gaură. – 6. Corp luminos, lumină. – 7. Spațiu între doi stîlpi de pod. – 8. Ferestruică, oberliht. – 9. Sticlă, geam. – 10. Poiană, luminiș. – 11. Verigă, za de lanț. – 12. Guleraș de capsă. – 13. Rotunzimea unei litere. – 14. Laț de plasă, de împletitură. – 15. Laț, nod slab, ușor de desfăcut. – 16. Ou prăjit cu gălbenușul întreg. – 17. Pată colorată pe coada păunului. – 18. Nuanță, strălucire. 19. Cristal de sare gemă. – 20. Gură de vas pentru lichide. – 21. Vîrtej, volbură, vîltoare. – 22. Punct pe zaruri, pe cărți. – 23. Foaie de hîrtie (in-octavo). – Mr., megl., istr. ocl’u. Lat. oc(u)lus (Pușcariu 1217; Candrea-Dens., 1279; REW 6038), cf. it. occhio, prov. uelh, fr. oeil, sp. ojo, port. olho. Cu excepția sensurilor 1, 7 și 22, în celelalte sensuri se folosește pl. n. ochiuri. Pentru sensul 21, cf. M. L. Wagner, Oje de aqua, NRFH, IV, 40-3; pentru 16, ngr. ἀβγά μάτι (Graur, BL, V, 71, semnalează corespondența dintre ngr. πλύνω τὰ μάτια și a spăla pe ochi. Aceste expresii comune ambelor idiomuri se pot înmulți cu ușurință, cf. de ochii lumii, νιὰ τά μάτια τοῦ ϰόσμου; cu ochii în patru, τὰ μάτια σου τέσσερα; a vedea cu ochi răi, παίρνω ἀπò ϰαϰό μάτια; pe ochii mei, στὰ μάτια μου etc.). Legătura dintre 3 și 4 cu sl. okno „fereastră” (Pușcariu 1217) nu este o ipoteză necesară. – Cf. oacheș. Der. ochi, vb. (a se uita, a reprivi, a trage cu ochiul; a ținti; Trans., a arde soarele); ochiadă, s. f. (privire intensă, semn cu ochiul), după it. occhiata, fr. oeillade; ochian, s. n. (telescop), cu suf. -an (după ipoteza improbabilă a lui Graur, BL, IV, 104, din it. occhiale), cf. cuvîntul următor; ochiană, s. f. (pește, Leuciscus rutilos, Scardinius erythrophthalmus), numit așa din cauza ochilor săi mari); ochiar, s. m. (Bucov., insectă, Drosophila graminun); ochenat, adj. (cu ochi mari), prin încrucișare cu sprîncenat (Candrea); ochete, s. m. (ochi de plasă, împletitură etc.; inel de zale, verigă de lanț; sticlă de geam), în Olt. și Banat; oceri, s. m. pl. (Trans. de N, ochelari), cu der. neclară; ochiat, adj. (Trans., cu găurele, spongios); ochilă, s. m. (ciclop din anumite povești populare); ochios, adj. (cu ochi mari); ochișor, s. m. (dim.; plantă, Anagallis arvensis; Arg., monedă de aur); ochitor, s. m. (țintaș, servant de tun); deochi, s. n. (boală provocată de privirea cuiva); deochia, vb. (a provoca un rău, a nenoroci cu privirea), cuvînt cunoscut peste tot (ALR, I, 242)çf. cal. aducchiare; deochiat, adj. (nenorocit datorită deochiului; discreditat).

ócoș (-șe), adj. – (Trans.) Deștept, isteț; viclean, șiret. Mag. okos. A pătruns în argoul bucureștean. – Der. ocoși, vb. refl. (a o face pe deșteptul), în Trans.

of, interj. – Ah (exprimă tristețea, durerea, dorul). – Mr. oh, uh. Creație expresivă, cf. o, uh, și tc. of, ngr., sb. oh.Der. of, s. n. (suspin, tînguire; chin, supărare); oafă, s. f. (Arg., femeie stricată, prostituată); oft, s. n. (plîngere, suspin, vaiet); ofta, vb. (a suspina, a se jelui), mr. uhtedz, a cărui der. nu face dificultăți (după Cipariu, Elemente, 40, din lat. optare; după Cihac, II, 235, din sl. ochu); oftat, s. n. (suspin, plîngere); oftătură, s. f. (plîngere, regret).

olteán (olténi), s. m.1. Locuitor din Oltenia. – 2. Vînzător ambulant de zarzavaturi și alte alimente. – 3. (Arg.) Lefter, fără bani. De la Olt, numele de rîu și înv. de ținut. – Der. olteancă, s. f. (locuitoare din Oltenia); oltenesc, adj. (propriu Olteniei); oltenește, adv. (ca în Oltenia); oltenism, s. n. (cuvînt, expresie tipică din Oltenia).

ortodóx (ortodócși), s. m.1. Persoană de religie creștină răsăriteană. – 2. (Arg.) Prost, neghiob. Fr. orthodoxe.Der. ortodoxie, s. f. (religie creștină răsăriteană).

otrávă (otrắvi), s. f. s.f.1. Venin. – 2. Harpie. – 3. (Arg.) Femeie de stradă, prostituată. – Megl. utroavă. Sl. otrava (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 151; Conev 93), cf. bg., sb. otrov, bg. otrav, ceh. otrava.Der. otrăvi, vb. (a învenina, a intoxica), din sl. otraviti; otrăvicios, adj. (veninos); otrăvitor, adj. (veninos, toxic); contraotravă, s. f. (antidot), format după fr. contre-poison.

óu (óuă), s. n.1. Celulă care conține germenul unei ființe din aceeași speță. – 2. Nod, maleolă. – 3. (Arg.) Testicul. – Mr. ou, megl. uou, istr. owu. Lat. ovum (Pușcariu 1232; Candrea-Dens., 1294; REW 6128), cf. vegl. yuv, it. ouvo, logud., cat. ou, prov. uou, fr. oeuf, sp. huevo, port. ovo. Pentru sensul al doilea, cf. ALR, I, 59. – Der. oua, vb. (a face ouă), mr. oauă, uare, probabil direct dintr-un lat. *ovare (Pușcariu 1233; Graur, BL, V, 107); ouat, s. n. (acțiunea de a oua); ouătoare, adj. f. (care produce ouă). Cf. oară.Der. neol. (din fr.) oval, adj.; ovar, s. n.; ovul, s. n.

panghí (-ghésc, -ít), vb. – (Arg.) A fura. Origine îndoielnică. Probabil din țig. pangi „cinci” (Juilland 170). Der. din țig. phand- „a apuca” (Graur, BL, VI, 166) nu pare să convină.

papagál (papagáli), s. m.1. Nume de pasăre viu colorată care poate imita limbajul uman. – 2. (Arg.) Gură, plisc. – Mr. papagal. It. pappagallo, ven. papagal, prin intermediul ngr. παπαγάλλος, cf. alb., bg., sb. papagal, tc. papagan, mag. papagaly.Der. papagalic, adj. (de papagal); papagalicește, adv. (mecanic); papagalicesc, adj. (de papagal); papagaliza, vb. (a învăța mecanic, fără a asimila); papagalism, s. n. (psitacism), cf. it. pappagallismo.

pápură (-re), s. f. – Stuf, trestie (Typha angustifolia). – Megl. papră, păpură. Gr. πάπυρος › lat. papyrus, probabil prin intermediul unei forme *papura (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 403; Candrea, Éléments, 10; Pușcariu 1259; Candrea-Dens., 1353; REW 6218; Diculescu, Elementele, 484; Graur, Rom., LIII, 543; Rosetti, II, 65). Bg. papura provine din rom. (Capidan, Raporturile, 220). – Der. păpuri, vb. (a acoperi, a astupa cu papură); păpuriș, s. n. (rogoziș); păpurică, s. f. (varietate de ghiocel, Butomus umbellatus); paporniță, s. f. (coș, coșarcă; Arg., pălărie). E dubletul lui papirus, s. n., din fr.

paradí (paradésc, paradít), vb. – (Arg.) A se strica, a distruge, a deterioara. Țig. parav, part. parado (Vasiliu, GS, VII, 122; Graur 178; Juilland 171). Pentru sensul cf. Iordan, BF, IV, 185. E greu de despărțit acest cuvînt de părădui, vb. (a distruge, a risipi, a toca), care pare, semantic și fonetic, o simplă var. și care se folosește în Mold. Unicul etimon care s-a indicat pentru acest cuvînt, sl. prati, porją „a separa” (Cihac, II, 244), nu pare sigur. Mai probabil este ngr. παρατῶ „a părăsi, a lăsa”, care de asemeni pare a fi etimonul celui țig.

parbríz (parbrízuri), s. n.1. Apărătoare transparentă în partea din față a autovehicului. – 2. (Arg.) Ochelari. Fr. pare-brise.

pescár (pescári), s. m.1. Cel care pescuiește. – 2. Negustor de pește. – 3. Pescăruș (Larus). – Var. păscar.Mr. piscar. Din pește, prin intermediul unei var. teoretice *pescu, ca pescos, pescui, cu suf. de agent -ar. În general se admite că e reprezentantul direct al lat. piscārius (Pușcariu 1299; Candrea-Dens., 1368; REW 6527), cf. port. peixeiro; dar chiar și așa, fonetismul arată o apropiere de pește. Influența sl. rybarĭ „pescar” (Tiktin) nu constituie o ipoteză utilă. – Der. pescărel (var. pescăraș), s. m. (pescăruș); pescăruș, s. m. (alcion, martin, Alcedo ispida; păsări acvatice, Cinclus aquaticus; Sterna, Hydrochelidon nigra); pescărească, s. f. (vînzătoare de pește, femeie care pescuiește); pescăresc, adj. (de pescar, al pescarului); pescărește, adv. (ca pescarii); pescărie, s. f. (pescuit; loc de pescuit; magazin de pește; Arg., curtare; Arg., codoșlîc, tăinuire); pescări, vb. (a face oficiul de pescar sau de vînzător de pește; Arg., a curta); pescărime, s. f. (banc de pește; mulțime de pescari), rar; pescărit, s. n. (pescuire; vînzare de pești). – Cf. pește.

peșchír (peșchíre), s. n.1. Ștergar, șervet. – 2. (Olt.) Maramă. – 3. (Arg., înv.) Bancnotă de o sută de lei. – Mr. pischire. Tc. peșkirper. pῑšgῑr (Roesler 601; Șeineanu, II, 293; Lokotsch 1660; Ronzevalle 59), cf. ngr. πεσϰίρι, alb., bg., sb. peškir.Der. peșchirgiu (var. peșchergiu), s. m. (slujbaș la palat care prezenta domnului șervetul), din tc. peșkirci.

piéptene (piépteni), s. m. – Obiect de toaletă pentru păr, darac. – Mr., megl. chiaptine, istr. coptir. Lat. pĕctĭnem (Pușcariu 1312; Candrea-Dens., 1383; REW 6328), cf. it. pettine, prov. penche, fr. peigne, sp. peine, port. pente.Der. pieptăna, vb. (a da cu pieptenele prin păr; a dărăci; a curăța, a cizela, a îngriji), care ar putea reprezenta lat. pĕctĭnāre (Pușcariu 1311; Candrea-Dens., 1384; REW 6329), cf. mr., megl. chiaptin; pieptănariță, s. f. (creasta-cocoșului, Cynorosus cristatus); pieptănătură, s. f. (coafură, frizură), cf. lat. med. pectinatura; pieptănaș, s. m. (pieptene mic); pieptenel, s. m. (darac); pieptănar, s. m. (fabricant de piepteni); cheptene, s. m. (Arg., bou).

píncă (pínci), s. f. – (Arg.) Bani, parale. Germ. Pinke „cutia de bani la jocurile de cărți” (Vasiliu, GS, VII, 122).

pîrluí (-uiésc, -ít), vb. – (Trans.) A muia rufele înainte de spălat. – Var. pîrloi. Mag. parlani (Candrea). – Der. pîrlău, s. n. (ciubăr de rufe), din mag. párló (Gáldi, Dict., 148); pîrnaie, s. f. (butoi, oală mare; Arg., închisoare, pușcărie; varietate de struguri), în loc de pîrlaie, pl. cuvîntului anterior (după ipoteza improbabilă a lui Diculescu, Elementele, 450, în loc de *părănaie, din gr. πελινάλιον ‹ πελίνη „butoi”, și ultimul sens din gr. *περϰναλέα ‹ περϰνός „albastru-închis”; după Scriban, din sb. parni „de abur”.

pis interj.1. Se folosește pentru a chema pisica. – 2. Arată minimul ce se poate pronunța. – Megl. pis. Creație expresivă, cf. sp. miz(-miz), rus. kis(-kis); se folosește adesea cu reduplicare. Ideea de bază trebuie să fie aceea de mers silențios, cf. pîș.Der. pisoi, s. m. (pisic; Arg., înv., monedă de argint de 5 lei), cu suf. -oi; pisică, s. f. (mîță; Olt., frîna căruței; numele celor trei persoane care precedă și anunță brezaia), cu suf.-ică, cf. megl. pisă, alb. piso, sb., cr. pis (din sb. după Cihac, II, 258), ngr. πισίϰα, poate din rom., tc. pisik(a), pisi (din tc. după Lahovary 1661 și Graur, GS, VI, 333, cf. Ronzevalle 59), țig. pisik(a) (Graur 182), iran. pusek (Densusianu, GS, I, 54), breton. pisik, engl. puss; pisic, s. m. (pisoiaș); pisicesc, adj. (de pisică); pisicește, adv. (ca pisicile); pisicuță, s. f. (rămurele cu flori de salcie). Cf. Bărbulescu, Arhiva, XXX, 387-8.

pișcá (píșc, pișcát), vb.1. A ciupi, a înțepa. – 2. A rupe din ceva cîte puțin. – 3. A mînca puțin, a ciuguli. – 4. A mușca, a răni. – 5. A șterpeli, a fura. – Mr. chișcu, chișcare, megl. pișc(ari). Origine îndoielnică. Probabil de la o rădăcină expresivă pičc- (Pușcariu 1304; REW 6535; cf. Corominas, III, 724), lat. *piccicare (Candrea, Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651; Pascu, I, 63; Tiktin), cf. alb. pitškoń, it. pizzicare, sp. pellizcar. E posibil să fi intervenit o apropiere cu pisc „cioc”, dar acest cuvînt nu ajunge pentru a explica vb.Der. pișcura, vb. (Banat, a pișca); pișcănfloare, s. m. (grangur, Oriolus galbula), literal „ciupește florile”; pișcat, adj. (cherchelit); pișcător, adj. (înțepător; furăcios); pișcătură, s. f. (ciupitură, înțepătură; mușcătură; urmă lăsată acolo unde lipsește o parte dintr-un obiect). Piț, s. m. (pitulice), pare să aparțină aceleiași familii; der. pițiga, vb. (Trans., a pișca); pițigăia, vb. (a vorbi cu voce subțire, ascuțit), probabil prin forma care se dă buzelor; pițingău, s. m. (insectă, Calopterys splendens; filfizon, lichea, secătură); pițigoi (var. chițigoi, Trans., pițiguș, Banat pițiganie), s. m. (țiglău, Parus; Arg., lacăt); pițigoaică (var. chițigoaică), s. f. (femela pițigoiului); pițărău (var. Trans. pizărău), s. m. (Olt., Trans., colindător; colac pentru colindători; băț de colindător). Leăgtura lui pițigoi cu pičc- este evidentă și se explică bine prin sunetul cîntecului său (pițigăiat) sau mai probabil plecînd de la sensul de „cioc”, cu suf. augmentativ -oi, cf. cors. pizzigone, sard. pizzugrossu (Bogrea, Dacor., IV, 842). Relația cu piciu „mic” (Tiktin) sau cu ideea de a ciuguli (Scriban) pare îndoielnică. E neîndoielnic înrudit cu pisc „cioc”, cf. pițigaie, s. f. (fluier) față de piscoaie, pițigoi față de piscoi. Piță, s. f. (Banat, carne), cuvînt rar, identificat cu un lat. *pettia (Pușcariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner, Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner, 112), este probabil același cuvînt ca piț și pare să însemne „bucățică de carne”. De aici pițur(i)că, s. m. (stîrpitură, poreclă care se dă de obicei în Munt., copiilor și flăcăiandrilor), cf. ngr. πιτσουρίϰος. În sfîrșit, pănțăruș (var. panțăruș, pancearuș, parantuș), s. m. (pasăre, Troglodytes parvulus) aparține familiei expresive a lui pițigoi, pițărău și apare neîndoielnic în loc de *pi(n)țăruș (după Tiktin, din sb. caric „pitulice”); cf. panțură (var. panchiță), s. f. (prostituată), pe care Cihac, II, 242 o punea în legătură fără a fi necesar cu ceh. pančava.

plesní (plesnésc, plesnít), vb.1. A se crăpa, a se despica. – 2. A trosni, a plescăi. – 3. A se sparge, a se rupe. – 4. A se prăpădi, a muri. – 5. A pocni (din bici). – 6. A pălmui, a izbi, a bate. Sl. plesnąti „a bate din palme” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 265; Conev 95). – Der. plesnet, s. n. (trosnet, pocnet); plesnitoare, s. f. (petardă; șficiul biciului); plesnitură, s. f. (pocnitură; crăpătură, despicătură; trosnet, lovitură de palmă); plesnitor, s. n. (Arg., ochi); pleasnă, s. f. (șfichi).

plóscă (plóști), s. f.1. Vas rotund și turtit de metal sau de lemn. – 2. Corneci, vas cu praf de pușcă. – 3. Vas pentru urinat. – 4. (Arg.) Poșetă de damă. – 5. (Arg.) Țîță. – Mr. ploscă, megl. ploască. Sl. ploskŭ „turtit”, plovska „ploscă” (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 266; Conev 64), cf. bg., sb., ceh. ploska, mag. palackz, ngr. πλόσϰα, alb. ploskë, tc. palaska (Miklosich, Fremdw., 118), cf. și palașcă, plașcă, ploșniță.Der. ploscar, s. m. (fabricant de ploști din lemn; persoană care la nunți vizitează invitații oferindu-le de băut; flecar, palavragiu; Trans., par cu care se bate fînul în căpiță; Arg., borfaș, hoț de buzunare); ploscaș, s. m. (șarlatan, potlogar); ploșcașe, s. f. (intrigantă, tîrfă); ploscoană, s. f. (Trans., ploscă; căpiță). Ploscaș este explicat de Cihac, II, 263, ca o deformare din *plotcaș, cf. ceh. pletkar „intrigant”; dar cuvîntul sl. nu e sigur în rom. și sensul se înțelege ușor plecînd de la ploscar „persoană care merge din casă în casă să ducă vești”, cf. a umbla cu plosca „a pîrî, a țese intrigi”.

pol (póli), s. m.1. (Înv.) Jumătate. – 2. Monedă de aur de 20 de franci și apoi de 20 de lei. – 3. Douăzeci de lei. Sl. polĭ (Cihac, II, 274), invariabil cu primul sens. Cel de al doilea se explică de obicei prin rus. poluimperial „napoleon” (Tiktin, Scriban) explicație care nu ia în seamă că napoleonul trebuie să valoreze zece franci. După Pușcariu, Dacor., I, 602, din Napoleon, prin intermediul ngr. ἔνα(να)πολεόνι; dar tot așa se numeau și ludovicii de aur. Mai probabil, s-a numit așa la început o monedă de aur diferită, cf. engl. half crown, rus. polùcha „jumătate de monedă”. – Der. polidor, s. m. (Arg., douăzeci de lei), formație glumeață în care pare prezentă ideea de „aur” (după ipoteza de nesusținut a lui Pașca, Dacor., IX, 328, de la Polidor, fiul lui Priam, cf. Graur, BL, V, 224); polcă, s. f. (dans), din ceh. polka, pulka, parțial prin intermediul fr. polka; cf. polturac.

pont (-turi), s. n.1. (Înv.) Paragraf, articol, capitol. – 2. Moment oportun, punct fix. – 3. Aluzie personală, insinuare. – 4. (Arg.) Loc de unde se poate fura ceva. Lat. punctum, prin intermediul mag. pont (sec. XVII). – Der. ponta, vb. (a miza la jocuri), din fr. ponter; pontator, s. m. (pontagiu, pontaș); pontui, vb. refl. (Mold., a se ciorovăi); pontoarcă, s. f. (Arg., cheie), pare formație glumeață din pont și întoarce „a se răsuci”; împontori, vb. (Bucov., a jigni).

porúmb (porúmbi), s. m.1. Porumbel (Columba palambus). – 2. Păpușoi, cucuruz (Zea mais). – 3. Varietate de scorombar (Prunus spinosa). – 4. (Adj.) Cenușiu, porumbiu. – 5. (Arg.) Lanț de aur, lanț de ceas. – Var. mold. porîmb. Mr. părumbu, purumbu. Lat. palŭmbus (Pușcariu 1359; Candrea-Dens., 1431; Tiktin, ZRPh., XL, 713; Spitzer, ZRPh., XXXIX, 108; REW 6181), cf. alb. pëljum (Philippide, II, 649), it. palombo, sp. paloma, port. pombo. Numele păpușoiului vine de la asemănarea știuletelui cu un porumbel, cf. lat. med. arundo „lance” (Silos 46), sp. carrizo. Ipoteza că ar fi vorba de un calc din bg. gălăb „porumbel”, gălăbi „porumb” (Rosetti, Influența limbii slave, 42) nu pare oportună; un împrumut cu sens opus pare mai ușor de admis. Cultura porumbului, introdusă destul de tîrziu (pe la 1680 în Munt. și pe la 1690 în Mold.; data care se citează de obicei e falsă, cf. Nicolae Costin, în 1694) a progresat repede, înlocuind cultura grîului, care era obiectul unui monopol comercial turcesc. Der. porumbă (var. mold. porîmbă), s. f. (porumbiță) a fost considerat reprezentant direct al lat. palŭmbŭla (Candrea-Dens., 1432) sau palŭmba (Candrea), ipoteză care nu este necesară; porumbac, adj. (cenușiu, murg; fluture de noapte, Sphinx euphorbiae), cf. lat. meg. palumbacius; porumbar, s. m. (crescător de porumbei; scorombar, Prunus spinosa; s.m.m hulubărie; s. n., coșar, pătul), poate direct din lat. palŭmbarium (Pușcariu 1361; Candrea-Dens., 1433; cuvîntul apare la Du Cange); porumbea, s. f. (porumbiță); porumbel, s. m. (hulub; porumbar; plantă liliacee, Muscari botryoides; păsări de hîrtie); porumbărie, s. f. (hulubărie); porumbește, adv. (ca porumbeii); porumbiște, s. f. (lan de porumb); porumbiță, s. f. (hulubiță; iubită); porumbrea (var. porumbrică), s. f. (porumbă); porumbrel, s. m. (scorombar); porumbie, s. f. (varietate de strugure). – Bg. gălăbi „porumbiță” a ajuns să însemne „porumb”, probabil prin calc din rom. (Tiktin; Mladenov, Spisanie za bălg. Akademija, XLIII, 93).

potcoávă (potcoáve), s. f.1. Piesă de fier în formă de semicerc. – 2. (Arg.) Portmoneu. Sl. podŭkovŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 78; Conev 73), cf. bg., sb., ceh. podkova, mag. patkó, alb. potkua.Der. potcovi, vb. (a bate, a fixa potcoave; a păcăli, a înșela); potcovar, s. m. (producător de potcoave; mareșal); potcovărie, s. f. (atelier, meserie de potcovar); potcoveală, s. f. (acțiunea de a potcovi).

prăduí (-uiésc, prăduít), vb.1. A schimba. – 2. A denunța. – 3. A risipi, a cheltui fără rost. Origine îndoielnică. Cuvînt de Arg., dar nu neapărat de proveniență țig. (dacă ar fi, ar reprezenta singurul vb. țig. în -ui). Din sl. pradati „a trăda” (Graur, BL, V, 225), din țig. purd- „a șopti” (Vasiliu, GS, VIII, 123); din țig. paruv- „a schimba” (Graur, 182; Juilland 172) sau mai probabil din pradă contaminat cu preda și, cu ultimul sens, cu părădui.Der. prăduială, s. f. (delațiune; risipă).

praf (práfuri), s. n.1. Pulbere, colb. – 2. Prăfăraie. – 3. Medicament în formă de pulbere. – 4. Iarbă de pușcă (corect praf de pușcă, praf pentru arme). – Var. înv. prah, sprav, Mold., Trans. prav, Banat prau. Megl. prau. Sl. prachŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 285; Conev 37), cf. bg., sb., cr. prah, ceh. prach.Der. prăfărie (var. înv. prăvărie), s. f. (praf mult); prăfos, adj. (cu praf); prăfos, adj. (cu praf); prăfui (var. praftură, ple(a)ftură), s. f. (pămătuf al fierarului; Arg., rege la cărțile de joc; Arg., popă), ultimele sensuri prin sinecdocă, din cauza barbei sale; prăftui, vb. (a stropi cu agheasmă; a da din coadă, pentru a se apăra de muște); prăfuriu, adj. (de culoarea prafului); prăfuros, adj. (plin de praf); sprehui (var. șrehui, sprăhui), vb. (a scutura de praf, a scoate praful), în Mold.Cf. prahaiță.

présă (prése), s. f.1. Tipar, gazetărie. – 2. (Arg.) Poliție. Fr. presse.Der. presa, vb., din fr. presser; presar, s. m. (Arg., polițai).

prim (primă), adj. – Întîi. Lat. primus. Este posibil să fie cuvînt moștenit, căci apare în Palia de la Orăștie (1582); s-a păstrat și în Bihor (îm)primă „mai întîi, înainte de toate” (REW 6756), megl. prima „înainte, odinioară”. Cu celelalte sensuri este neologism. – Der. primă, s. f. (premiu; Arg., buzunarul din față), din fr. prime; prima, vb., din fr. primer; primat, s. m., din fr. primat. Primăriu, adj. (se zice despre anumite varietăți de fructe), cuvînt rar folosit de Slavici, pare rezultat dintr-o confuzie cu brumăriu.Comp. primadonă, s. f., din it. primadonna; primogenitură, s. f., din fr. primogéniture; primordial, adj., din fr. primordial.Cf. primar, primăvară.

primár (primáră), adj.1. În expresia: văr primar.2. (S. m.) Reprezentant al conducerii centrale în orașe și comune. – 3. (S. m., Arg.) Client care nu dă bacșiș. – Mr. (ver) primar. Lat. prῑmārius (Pușcariu 1385; Candrea-Dens., 1446; REW 6749), cf. v. it. primaio. Cuvînt moștenit cu primul sens, cu al doilea a fost impus de instituție, în 1874, și se sprijină pe fr. maire.Der. primăreasă, s. f. (nevastă de primar, primăriță); primărie, s. f. (localul, sediul unde lucrează primarul); primariat, s. f. (slujbă de primar).

pripón (pripoáne), s. n.1. Odgon, funie cu care se leagă un animal la un țăruș. – 2. Stîlp, țăruș care servește la legat. – 3. Cîrmac, undiță, paragat. Sl. prĕponŭ „obstacol” (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 293; Conev 57), cf. sl. pripona, cuvînt cu sens obscur (Miklosich, Lexicon, 677), bg., sb., cr. pripon.Der. priponi, vb. (a lega un animal la un țăruș, mai ales un cal sau o capră; Arg., a încătușa); priponeală, s. f. (acțiunea de a lega).

purcél (purcéi), s. m.1. Godac. – 2. Pată de cerneală. – Mr. purțel, megl. purțoi, istr. porce. Lat. pŏrcĕllus (Pușcariu 1406; Candrea-Dens., 1527; REW 6660), cf. it. porcello, prov., cat. porsel, fr. pourceau.Der. purcea, s. f. (scrofiță; scroafă; Arg., ladă de bani); cică (var. cicio), interj. (servește la chemarea porcilor); purcelușe, s. f. (scrofiță); purceli, vb. refl. (a se împerechea porcii). – Cf. porc.

púpăză (púpeze), s. f.1. Pasăre migratoare (Upupa epops). – 2. Colac în formă de cuib. – 3. Specie de măzăriche (Orobus vernus). – 4. Ciocan de cioplitor. – 5. (Olt.) Cicatrice. – 6. (Olt.) Semnul dogarilor. – 7. Femeie fandosită, sclivisită. – 8. (Arg.) Prostituată. – Mr. pupăză, megl. pupcă, pupează. De la pupă, cuvînt care apare numai în mr. (cf. megl. pupcă) și care este o var. a lui pup, creație expresivă. S-a dat acest nume pupezei atît pentru moțul său (cf. alb. pupë „moț”, pupui „cocoașă” și fr. huppe „moț” și „pupăză”), cît și pentru glasul ei (Tiktin), cf. gr. ἔποψ, lat. upupa, fr. huppe și pupăi „a cînta pupăza”, pupui „a pupăi”. Oricum, formația pare să se fi creat în rom. prin atașarea la un element expresiv inițial a suf. -ză, care, în ciuda unanimității filologilor, nu este alb., căci a fost productiv în rom., cf. cinteză, fofează, sfîrlează, bogzăboaghe, etc. Se consideră în general că primul element reprezintă lat. upupa, prin intermediul unei reducții *pupa, și că suf. indică un împrumut din alb. (Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1476; Densusianu, Bausteine, 475; Pascu, I, 149; Weigand, Jb., XVI, 74; Philippide, II, 730; Bogrea, Dacor., IV, 843; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 121; cf. Graur, BL, V, 116). Der. din lat. *upupacea (Koerting 9910) este neverosimilă, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 284. Diculescu, Elementele, 473, reduce sensul 2 la gr. ποπάς, -άδος, fără prea multă probabilitate. – Der. pupăzoi, s. m. (masculul pupezei); pupăza, vb. refl. (Trans., despre vedere, a se voala); împupăza, vb. (a se dichisi). Din rom. provin bg. pupŭza (Capidan, Raporturile, 218), și probabil alb.

puríu (puríi), s. m. – (Arg.) Tată. Țig. puro, puri „bătrîn” (Vasiliu, GS, VII, 124; Juilland 172). – Der. purie, s. f. (Arg., mamă).

răboáșcă (răboáște), s. f. – (Arg.) Cămașă. – Var. rubașcă. Rus. rubaška (Vasiliu, GS, VII, 124).

ráde interj. – Afară, pleacă! Țig. rad-, imperativ rade (Graur 183; Juilland 172), favorizat de contaminarea cu a o rade „a fugi”. Cuvînt de argou.

ramazán (-nuri), s. n.1. Postul cel mare, a noua lună a mahomedanilor. – 2. (Arg.) Stomac, burtă. – Var. (sensul 1) ramadan. Mr. rămăzane. Tc. ramazanarab. ramadan. Semantismul celui de-al doilea sens se explică prin faptul că stomacul este cel care suferă în timpul postului de ramazan. Cf. prov. ramadan „zarvă” (REW 7024).

régulă (regule), s. f. – Normă. – Var. pl. reguli. Lat. regula (sec. XIX). Este dubletul lui riglă, s. f. (linie), din ngr. ῥίγλα (Gáldi 246). – Der. regula, vb. (a reglementa; a ordona, a determina; familiar, a pedepsi; Arg., a se copula); regulament, s. n. (normă; Arg., copulație); regularisi, vb. (a regulariza; a corecta, a îmbunătăți, a pedepsi); regulator, s. m. din fr. régulateur; neregulat, adj. (iregular; adv., fără nici o regulă). Răgulă, s. f. (clasă, castă), cuvînt folosit numai de Dosoftei, poate un latinism, înțeles de el ca „ordin”.

rîjníță (-țe), s. f. 1. Moară mică în general acționată de un cal pentru a măcina grîu, porumb sau sare. – 2. Mașină mică de mînă pentru rîșnit boabe. – 3. Piuliță, pisălog. – 4. (Arg.) Ceas. – 5. (Arg.) Stomac, pipotă. – 6. (Arg.) Mașinărie. – Var. rîșniță. Sl. žrŭny „moară” (Giuglea, Dacor., V, 769-71), probabil prin intermediul unui dim. žrŭnica, cu metateză, cf. sl. žrŭnuvinica „roată de moară” (Cihac, II, 309). Der. din sl. rąčinica „mîner”, din rąka „mînă” (Tiktin), pare mai dificilă sematic. – Der. rîjni (var. rîșni), vb. (a măcina); rîjnițar, s. m. (vînzător de rîșnițe de cafea).

rogóz (rogóji), s. m.1. Mohor (Carex riparia, Carex vulpina). – 2. Scirpus maritimus. – Mr. rugoz. Sl. rogozŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 317; Conev 47), cf. bg. rogoz, sb., cr., ceh. rohoz, alb. rogos „rogojină”, mag. rogosz.Der. rogozos, adj. (fibros); rogojină, s. f. (un fel de covor făcut din împletitură din tulpini sau frunze de plante, Arg., pălărie de paie; Arg., cal jigărit), mr. aruguzină, megl. ruguzină, din sl. (bg., sb., cr.) rogožina (Conev 62); rogojinar, s. m. (persoană care face și vinde rogojini); rogojinărie, s. f. (meseria rogojinarului).

róib (róibi), adj. – Șarg.Mr. aroibu. Lat. rubeus (Cipariu, Elemente, 72; Pușcariu 1473; REW 7408; Graur, Rom., LV, 472), cf. v. it. robbio (v. sard. rubiu), prov. roi, fr. rouge, cat. roig, sp. rubio. Din rom. provine mag. rojb (Edelspacher 21).

român (români), s. m.1. Locuitor al României; valah. – 2. Persoană, creștin. – 3. Țăran. – 4. (Înv.) Iobag, vecin. – Var. înv. și pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr. Lat. romanus (Pușcariu 1474; Șeineanu, Semasiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumänen, Cernăuți 1893). Este dubletul lui roman, s. m., neol.; al lui roman, s. n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s. m. (mușețel-prost, Anthemis cotula; crizantemă, Crysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniță; și al lui rom, s. m. (țigan), probabil mgr. ’Pωμιός „grec”, cf. fr. romanichel „țigan”. Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrșitul sec. XVI. Cf. și Cancel, Despre Rumîn și unele probleme lexicale slavo-române, București 1921. Rumîn „iobag” (cu acest sens nu se folosește forma român) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag); obligațiile lui erau legarea de pămînt, dijma și slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, București 1916. Nuanța de inferioritate socială legată de noțiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. În limba modernă s-a șovăit mult în scrierea lui român cu î, și s-a preferat sistematic român, chiar și de către acei autori care au adoptat suprimarea lui â. Der. româncă, s. f.; românesc, adj. (român); românește, adv. (în română; clar, creștinește); românică, s. f. (român), cuvînt care se pune numai în gura țiganilor; românime, s. f. (neam românesc); românism, s. n. (ceea ce este tipic românesc); româniza, vb. (a deveni român); români (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromân, adj. (preromân), format după germ. ur-; rumînie, s. f. (iobăgie). Din rom. provin alb. rëmër „păstor”, țig. sp. rumanoargou” (Besses 145) și natural numele etnic al românilor în toate limbile. Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s. m.; romanist, s. m.; romanitate, s. f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s. n.; romanț, s. n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanță, s. f.; romanțios, adj.

róșu (róșie), adj.1. Arămiu, purpuriu. – 2. Închis, de culoarea vinului. – 3. Incandescent, încins, ca fierul. – 4. Încins la față. – 5. (Înv.) De cupru. – 6. (Înv., sec. XIX) Aparținînd partidului liberal. – 7. Comunist. – 8. (Arg.) De aur. – 9. (Înv.) Soldat într-un corp de cavalerie în Munt., sec. XVI-XVII. – 10. (S. n.) Fard, dres. – 11. (S. n.) Cupă la cărțile de joc. – Var. roș. Mr. aroș, megl. roș, istr. roiș. Lat. russus (Diez, I, 358; Tiktin), cf. it. rosso, sard. ruju, fr. roux, sp., port. rojo; sau, mai puțin probabil din lat. rǒseus (Pușcariu 1475; REW 7378; Candrea). Ambele soluții sînt posibile, și rezultatul ar fi corect (pentru russus, cf. coș; pentru rǒseus, cf. caș); pledează în favoarea primei soluții identitatea semantică. Der. roși (var. înroși), vb. (a face roșu; a deveni roșu; a se încinge; a vopsi ouă de Paști); roșeală (var. roșală), s. f. (roșeață, culoarea roșie; spuzeală; vopsea roșie); roșeață (var. roșață), s. f. (culoarea roșie; pată roșie; erizipel); roșețea (var. roșățea, roșețică), s. f. (crin-de-baltă, Butomus umbrellatus); roșcă, s. m. (persoană cu păr roșu sau cu fața roșcată), cu suf. -că, cf. flișcă, țușcă; roșcat, adj. (roșiu; rumen, roșcovan); roșcovan (var. roșcodan, roșcoban), adj. (roșiatic, rumen), cf. rîșcov; roșiatic (var. Mold. roșietic), adj. (roșiu); roșie, s. f. (tomată), în loc de pătlăgică roșie; roșior, s. m. (husar), cf. roșu 9; roșioară, s. f. (pește, Scardinius erythrophtalmus, Rhodeus amarus; filimică, Calendula officinalis; varietate de prune, mere și de struguri). – Din rom. provine rut. roša „capră cu păr roșcat”, mag. rós, róska (Candrea, Elemente, 400; Edelspacher 21).

sacá (sacále), s. f.1. Butoi pe două roți, pentru transportat apa. – 2. (Arg.) Trăsură de închiriat. Tc. (arab.) saka „sacagiu” (Roesler; Șeineanu, II, 304; Ronzevalle 99), cf. sb. saka, ngr. σαϰϰᾶς, sp. azacán.Der. sacagiu, s. m. (apar); sacabaș, s. m. (șeful sacagiilor), din tc. saka bași.

salmán (-ni), s. m. – (Arg.) Carte de joc de șase puncte. Origine necunoscută. Poate un der. cu suf. -man.

șáse num.1. Numărul de după cinci. – 2. (Arg.) Atenție, ai grijă! – Var. Mold. șese. Mr. șase, megl. șasi, istr. șǫse. Lat. sex (Tiktin, ZRPh., XII, 456; Pușcariu 1529; REW 7885; Pascu, Arhiva, XV, 447), cf. it. sei (v. mil. sexe), prov. sieis, fr. six, cat. sis, sp., port. seis. Fonetismul este greu de explicat. E final se consideră de obicei analogic, ca în cinque, septem; dar există și posibilitatea unui e epentetic, comun în gr. din Italia de Sud (cf. Kapsmann, Byz. Z., XLVI). În compunere, șase se reduce de obicei la șai- (șaisprezece, șaizeci, în loc de șasesprezece, sașezeci, care nu se folosesc). Acest rezultat a fost considerat identic cu cel din it. (Tiktin), sau produs prin analogie cu doisprezece, treisprezece (Pușcariu), sau ca rezultat normal a lui sex (Pascu). Pare mai curînd efectul unei disimilări: șesesprezece › *șaesprezece, datorat repeziciunii cu care se numără, ca în patrusprezecepaisprezece (unde disimilarea se produce între tr și pr, cf. patruzeci, care nu are formă abreviată), ca și in limbajul familiar din Munt., treispece, paispce, cinspce etc. În fine, uzul argotic este greu de explicat, dar cf. fr. vingt-deux „atenție la” și rom. zexe „ei, ași!” din germ. sechs „șase”. Pentru această der. cf. Iordan, BL, VI, 170 (după Vasiliu, de la șest, v. aici). – Der. șesime, s. f. (a șasea parte).

sat (sáte), s. n.1. (Înv.) Cîmp, ogor. – 2. (Înv.) Proprietate, fermă, gospodărie. – 3. Așezare rurală. – 4. (Arg.) Pușcărie. – Var. înv. fsat. Mr. fsat. Origine îndoielnică. Prezența var., a mr. și a alb. fsat pare să indice lat. fossum „șanț”, direct (Bogrea, Dacor., I, 235-7; Tiktin; Daicovici, Dacor., V, 478; Candrea; Scriban; Rosetti, Mélanges, 354), sau prin intermediul alb. (Cihac, II, 719; Meyer 112; Densusianu, Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din alb. este dificilă fonetic și istoric; cea din lat. nu pare mai ușoară, căci fonetismul prezintă o serie de dificultăți și termenul, pur militar (› ngr. φουσσάτον „campament, armată” › mr. fusate „șanț”), s-ar fi păstrat cu greu într-o regiune caracterizată prin absența totală a fortificaților medievale. Mai degrabă trebuie să se pornească de la lat. sătum, de la sĕro „a planta, a semăna”, a cărui explicație se potrivește cu primul sens al lui sat, constant în sec. XVI, și cu cel de al doilea. Istoric, pare evident că trebuie să se pornească de la ideea de „seniorie” sau „moșie”, pe care s-a fixat mai tîrziu un anumit număr de supuși ai seniorului, care formează unitatea juridică numită sat. Asta era la început o simplă plantație, ca în vechile colonii; cf. și sl. sadŭ „plantă” › selo „sat”. Această explicație dată deja de Cipariu, Gram., 205, ar fi suficientă, dacă n-ar exista dovada formei înv. fsat, dificil de explicat. S-ar putea presupune o confuzie încă din lat. între sătum și fossatum; dar și așa se mențin dificultățile fonetice. Der. din lat. fixatum (Giuglea, Dacor., X, 112) este improbabilă, și mai mult chiar cea din lat. *massatum (Meyer 111). Der. sătesc, adj. (comunal, de sat); sătean, s. m. (țăran); săteancă, s. f. (țărancă); consătean, s. m. (locuitor din același sat).

Satána s. m.1. Numele diavolului. – 2. (Arg.) Agent fiscal. – Var. Satan. Mr. sătina. Mgr. σατανᾶς, în parte prin sl. satana (Tiktin). – Der. satanesc, adj. (înv., satanic); satanic, adj., din fr. satanique.

sbanghíu (zbanghíe), adj. – (Arg.) Sașiu. – Var. zbanghiu, spanchiu. Țig. bango „sucit” (Graur 195; Juilland 179), bangi, cf. bunghi. Der. de la sbeg (Loewe 71) este improbabilă, ca și legătura directă cu lituan. spangius „sașiu” (Cihac, II, 355). – Der. spanchie, s. f. (sperietoare).

scatíu (-íi), s. m.1. Pasăre (Fringilla spinus). – 2. (Arg.) Agent, polițist. Ngr. σϰαθί (Tiktin; Gáldi 248).

scoábă (-be), s. f.1. Nișă, firidă. – 2. Adîncitură, zănoagă. – 3. Daltă, cosor. – 4. Gură de broască la ușă, belciug, parte de broască în care intră zăvorul. – 5. Cîrlig, crampon. – 6. (Arg.) Brici de bărbierit. Sl. skoba (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 332; Conev 63), cf. bg. skob, sb., slov., rus. skoba, mag. szkaba.Der. scobi, vb. (a găuri, a săpa; a goli, a curăța; a decolta; a grava, a sculpta; refl., a-și curăța nările, dinții, urechile; refl., a se scărpina în cap); scobitoare, s. f. (bețișor de scobit în dinți; Arg., baston; bețișor de curățat pipa); scobitură, s. f. (gaură); scobîrli (var. Banat scorbeli), vb. (a scurma, a scormoni); scob, s. n. (canal prin care trece măcinișul), probabil prin confuzie cu scos. Cf. scofală.

scroáfă (-fe), s. f. 1. Femela porcului, poarcă, purcea. – 2. (Arg.) Casă de bani. Lat. scrōfa (Pușcariu 1565; REW 7748), cf. it. scrofa, ngr. σϰρόφα. – Der. scrofiță, s. f. (silvie, Sylvia curruca), în Banat.

scrob (-buri), s. n.1. Terci, păsat. – 2. (Mold.) Ouă bătute. – 3. (Olt.) Crustă de gheață formată deasupra zăpezii. – Var. Olt. (3) scrociob. Sb., slov. skrob „amidon” și „terci” (Miklosich, Slaw. Elem., 45; Cihac, II, 334; Conev 67). – Der. scrobi, vb. (a apreta), din sb., slov. skrobiti, bg. skrobĕvam, cf. rus. skorbitĭ; scrobeală, s. f. (amidon; Arg., spermă), cu suf. -eală, cf. rus. skorbilo; scrobos, adj. (gros, tare, aspru); scroboși, s. m. pl. (Olt., încălțămînte de piele). Din rom. trebuie să provină bg. skrobela „scrobeală”.

scrumbíe (-íi), s. f.1. Un anumit pește marin (Scomber scombrus). – 2. O specie de hering (Alosa pontica). – 3. (Arg., înv.) Gagică, muiere. – 4. (Arg.) Briceag. – Var. scumbrie, scrîmbie. Mr. scumbrie. Mgr. σϰουμπρί, din gr. σϰόυμπρος (Cihac, II, 698; Gáldi 249), cf. alb. scumbri, bg. skomrija, tc. uskumru.Der. scrumbioară, s. f. (varietate de scrumbie, Clupea cultrivensis); scrumbiță, s. f. (varietate de scrumbie, Alosa Nordmanni).

scuipá (-p, át), vb.1. A elimina salivă. – Var. scuipi, sch(i)u(o)pi, st(i)ui, Banat șchi(o)pi, știpi, știpa, Mold. stupi, stuchi, scupi. Mr. ascuchiu, ascuchire, megl. scupés, scupiri. Lat. conspuĕre, prin intermediul unor rezultate populare care se pare că nu au variat încă din epoca romană. Cu reducerea normală a lui nss, rezultatul *cospuĕre (montañés, port. cuspir) ar fi ajuns la o metateză *scupuere*scupire (v. fr. escopir, sp. escupir), care explică și rezultatul rom. Totuși interpretările variază mult. S-a propus o evoluție *exconspuĕreexcuppere (G. Paris, Rom., XVI, 153); *esconspῑre (Cornu, Rom., IX, 130; Pușcariu 1556; Tiktin); *expuĕre (Cihac, I, 249; Koerting 3374); *scuppῑre, de origine imitativă (Meyer-Lübke, ZRPh., X, 173; REW 8014); *stupῑre (Densusianu, Hlr., 197); *sputāre (Meyer 336); *conspāre (Pascu, I, 43). Forma cea mai veche este scuipi, la Coresi; dacă se ține cont de var., este de uz general (ALR, I, 87). Der. scuipat (var. scuipit, scuipătură, stupit, stupitură), s. n. (faptul de a scuipa); scuipătoare, s. f. (vas în care se scuipă; Arg., gură).

sdup interj. – Imită zgomotul produs de o cădere. – Var. zdup, zup. Creație expresivă, cf. hop, dup.Der. sdup, s. n. (Arg., închisoare); sdupui, vb. (a da cu cineva de pămînt).

șef (-fi), s. m.1. Conducător, cap. – 2. (Arg.) Nene, bade. Fr. chef.Der. șefie, s. f. (conducere); șefuleasă, s. f. (nevastă de șef; Arg., femeie, fato!), curios der. cu suf. f. -easă, pornind de la forma art. șeful, sau mai probabil cu l expresiv infix; subșef, s. m., după fr. sous-chef.

semn (-ne), s. n.1. Tot ceea ce arată ceva. – 2. Semnal. – 3. Simptom, indiciu. – 4. Anunț, pronostic, prezicere. – 5. Minune, miracol. – 6. Simbol de zodiac. – 7. Marcă, simbol. – 8. Urmă, vestigiu, dîră. – 9. Cicatrice, escară, urmă de cusătură urîtă. – 10. Stea, țintă albă la animale. – 11. (Arg.) Gaj, zălog, cauțiune. – Mr. semnu, megl. semn. Lat. sĭgnum (Pușcariu 1577; REW 7908), cf. it. segno, prov. senh, v. fr. seing, cat. senya, sp. seña, port. senha.Der. semna, vb. (înv., a marca, a semnala, a înfiera); însemna, vb. (a marca, a înfiera, a nota, a cataloga, a semnala; a reprezenta, a semnifica, a simboliza; a avea înțelesul de; a reprezenta, a picta, a grava; înv., a consemna, a îndrepta; a nota, a-și lua notițe, a înscrie; a arăta, a indica; înv., a fixa, a stabili; refl., înv., a revela, a face cunoscut), de la semn sau de la lat. sĭgnāre (DAR; REW 7905; Rosetti, I, 173), cf. fr. enseigner, sp. enseñar, port. ensenhar; însemnat, adj. (marcat; figurat, reprezentat; semnalat, menționat, cotat; indicat, stabilit, fixat, care contează; important, notabil, de clasă); neînsemnat, adj. (insignifiant); însemnare, s. f. (semnificație; sens; rațiune de a fi; importanță, interes; notă, observație); însemnătură, s. f. (înv., semn, semnal, notă); însemnătate, s. f. (importanță); însemnător, adj. (care semnifică; înv., important, considerabil); neînsemnător, adj. (fără importanță). Der. neol. (din fr., cu reducția grupului ign la emn, prin analogie cu semn) semna, vb. (a iscăli); semnal, s. n. (semn convențional); semnătură, s. f. (iscălitură); semnifica, vb.; semnificativ, adj. (important); semnificați(un)e, s. f. (înțeles); consemna, vb.; desemna, vb.; resemna, vb.; insemn, s. n.

șest interj. – (Arg.) Atenție, grijă. Rus. šest „șase” și „atenție” (Unbegaun, BL, IX, 105), cf. șase, zexe, fr. vingt-deux. Mai înainte se presupunea un sst (Ciureanu, BF, II, 207) sau „șase” (Graur, BL, IV, 115).

sex (sexuri), s. n. – Ceea ce distinge masculii și femelele. Fr. sexe.Der. sexual, adj., din fr. sexuel; sexualitate, s. f., din fr. sexualité; sexapil, s. n., din engl. sex-appeal; sexapilos, adj. (Arg., fermecător).

sfat (-turi), s. n.1. Povață, îndemn, opinie. – 2. Consiliu, sfătuire, adunare deliberativă. – 3. (Înv.) Intenție, planuri. – 4. Conversație, taifas. – 5. (Arg.) Palmă, scatoalcă. – Var. înv. svat. Sl. sŭvĕtŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 337). Este dubletul lui soviet, s. n., din rus. sovjet.Der. sfătui, vb. (a da sfaturi; a îndemna; a tăifăsui; refl., a delibera, a se sfătui, a se consulta); sfătos, adj. (care povățuiește bine, prudent; vorbăreț); sfătuitor, s. m. (povățuitor, mentor); sfătoș(en)ie, s. f. (elocvență, talent de povestitor); sfetnic (var. înv., sfeatnic, sve(a)tnic), s. m. (consilier), din sl. sŭvĕtĭnikŭ.

sgalț (-țuri), s. n. – (Arg.) Cravată. – Var. zgalț. Germ. Halstuch, de unde și rus. galstukgalstus, s. n. (cravată), cf. Cihac, II, 281 și potgalț.

sgárdă (-ắrzi), s. f.1. Salbă, colier. – 2. Curea sau cerc de metal de la gîtul cîinilor. – 3. (Arg.) Cravată. – Var. zgardă. Origine necunoscută. Explicațiile prin gard (Geheeb 37), din rut. garda „podoabă” (Pușcariu, Dacor., II, 610), din alb. škardhë (cf. Rosetti, II, 122) sau din gherdan (Scriban) nu sînt satisfăcătoare. Rut. pare să provină din rom. (Miklosich, Wander., 20); același lucru se poate spune și despre cuvîntul alb.

șindí (-désc, -ít), vb.1. A tăia. – 2. A lovi cu un cuțit. – Var. șindri, șundri. Țig. šin-, participiul šindo- (Graur 186; Graur, BL, IV, 199; Vasiliu, GS, VIII, 125; Juilland 173). Pentru r infix, cf. șind(r)ilă. Cuvînt de Arg., ca și der. șindeală, s. f. „briceag, cuțit”, din țig. sindealo.

șléngher (-re), s. n.1. Batistă. – 2. Cravată. Germ. Schlinge „fundă” (Vasiliu, GS, VII, 125). Cuvînt de argou.

smag (-guri), s. n.1. Savoare, gust. – 2. (Arg.) Feciorie. – Var. smah, șmac, șmah. Germ. Geschmach, prin intermediul pol., rut. smak (Candrea; Scriban, Arhiva, 1913; cf. Pașca, Dacor., Dacor., VII, 407).

șmécher (-ră), adj. – Viclean, șiret. Germ. Schmecker „om cu gust” (Tiktin). – Der. șmecherie, s. f. (truc, șiretenie, viclenie; vorbă de șmecher, argou); șmecheresc, adj. (de șmecher); teșmecherie, s. f. (Mold., truc), a cărui der. nu este clară.

soilí (-lésc, -ít), vb. – (Arg.) A dormi. – Var. suili. Origine incertă. Se consideră der. din țig. sov, part. suto „a dormi” (Graur 187; Juilland 174); dar această explicație este insuficientă cf. Vasiliu, GS, VII, 125. Cuvîntul ne apare cu sensuri foarte diferite și în general prost definite, ca de pildă „a se îmbăta” sau „a se îndrăgosti” sau „a pierde timpul”. Ar putea fi vb. soi „a murdări”, cu suf. expresiv -li și cu sensul special de „a ejacula”.

solz (-zi), s. m.1. Placă mică tegumentară; scuamă. – 2. Lamă, placă de metal al unei armuri. – 3. Pulbere pe aripile fluturilor. – 4. (Arg.) Bani. Origine necunoscută. Der. din lat. sǒlĭdum (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 302; Philippide, Principii, 148; Pușcariu, Dacor., VII, 480; Pușcariu, Lr., 187) sau din sl. slŭzŭ „muci” (Cihac, II, 354; Candrea), care apare o singură dată cu sensul de „solz”, neconsolidat în sl., nu pare posibil, în primul rînd pentru că pentru că asemenea caz pl. ar trebui să fie *solji, ca mînz, piez sau, ca în cazul lui viteaz, breaz etc. Prezența lui -zi pledează în favoarea unei creații, expresive, deși ideea sa nu este clară. Cf. bulz.Der. solzi, vb. (a acoperi cu solzi); solzos, adj. (acoperit cu un strat ca de solzi).

sosteá (-éle), s. f. – (Arg.) Izmene, chiloți bărbătești. Țig. sosti.

spátă (-te), s. f.1. Scapulă, omoplat. – 2. Labă la patrupede. – 3. Spătarul scaunului. – 4. Pieptene la războiul de țesut. – 5. Spadă. – 6. Spinare. – 7. Partea din spate, dos, revers. – Var. spate, pl. spete. Mr., megl. spată, istr. spǫte. Lat. spatha (Diez, Gramm., I, 21; Pușcariu 1616; REW 8128), cf. alb. špathë (Philippide, II, 655), it. spada, spadola, sp. espada, espadilla, ca și lat. spatula (REW 8130). Pentru sensurile 6-7 se folosește numai sing. spate. Der. directă din gr. σπάθη (Diculescu, Elementele, 464) nu pare preferabilă. Sensul 4 apare și în gr. Der. spăcel, s. n.(bluză; vestă; corset), în Trans. și Banat, în loc de *spătcel (Tiktin); spătar, s. m. (fabricant și vînzător de spade); spătar, s. n. (spetează; curea de ham); spătos, adj. (lat în spate, robust); spetează, s. f. (rezemătoare; scîndură de legătură între părți de obiecte; tijă; obligeană, Acorus calamus; stuf, Typha angustifolia; pipirig, Juncus effusus; specie de papură, Gladiolus imbricatus; Arg., îmbrăcăminte), cu suf. - (Densusianu, Bausteine, 477; după Diculescu, Elementele, 465, din gr. σπαδίδιον); speti, vb. (a se deșela; a se dăula; a se obosi, a se istovi muncind); speteală, s. f. (oboseală, osteneală, epuizare). Este dubletul lui spadă, s. f., din it. spada, der. spadasin, s. m., din fr. spadassin; și al lui spatiu (var. spatie), s. m. (treflă, la cărți de joc), din ngr. σπαθί. – Cf. spătar. – Din rom. provine bg. spetează (Capidan, Raporturile, 224).

spíler (-ri), s. m. – Trișor. Germ. Spieler „jucător”. Arg.

spírea s. m. – (Arg.) Carte de joc de trei puncte. Origine necunoscută. Spirea ester nume propriu de persoană, dar nu se vede legătura.

spitál (-le), s. f.1. Instituție medicală pentru îngrijirea bolnavilor. – 2. (Arg.) Palton, haină. – Var. spital, Trans. șpital. Mr. spital. It. ospitale, prin intermediul ngr. σπιτάλι, cf. tc. ispitalia, bg. spital și var. din germ. Spital, cf. sb., cr. špitalj, pol. szpital, mag. ispitály (Cihac, II, 392; Borcea 206; după părerea greșită a lui Graur, BL, XVI, 100, spital ar fi o falsă regresiune a lui șpital). – Der. spitalagiu, s. m. (infirmier); spitalagioaică, s. f. (infirmieră); spitalicesc, adj. (de spital).

șpriț (-țuri), s. n.1. Vas de vin cu sifon. – 2. (Arg.) Glumă. Germ. Spritz.Der. șprițui, vb. refl. (a bea zdravăn).

ștáif (-furi), s. n.1. Întăritură interioară a călcîiului la pantofi. – 2. (Arg.) Guler. Germ. steif „bățos; apretat” (Tiktin).

steá (-éle), s. f.1. Astru. – 2. Soartă, destin, ursită. – 3. Obiect de hîrtie cu formă de astru (1), frumos împodobit, care se folosește în obiceiurile folclorice de Crăciun și care simbolizează steaua magilor. – 4. Asterisc. – 5. (Înv.) Pistrui. – 6. Paste făinoase. – 7. Pată albă în păr. – 8. Actor sau actriță celebră. – 9. Plantă (Trapa natans). – 10. (Arg.) Furt. – Var. înv. steală. Mr. steao, megl. steuă, istr. stęwu. Lat. stēlla (Pușcariu 1641; REW 8242), cf. vegl. stala, it. stella, prov., cat. estela, fr. étoile, sp. estrella; pentru fonetism cf. Densusianu, Studii de filologie română, I, (1898) și Fr. Schürr, Mitt. Wien, 43-54. Der. stelar, s. m. (colindător); steli, vb. (a fulgera); steliță (var. stelișoară), s. f. (plantă, Aster amollus); stelesc, adj. (stelar); stelos, adj. (cu stele; sclipitor); steluță, s. f. (stea mică, asterisc; pastă făinoasă; obiect de cult cu care se acoperă anafura; plante, Stellaria nemorum, S. graminea, Erigeron acris, E. canadiense, E. alpinus, E. racemosus); înstela, vb. (a se acopri cu stele). – Cf. stei.

stíclă (-le), s. f.1. Substanță solidă casantă, transparentă sau opacă. – 2. Butelie, flacon. – 3. Ochelari. – Var. Mold. steclă și der. Sl. stῑklo (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 365; Conev 62) cf. bg. stăklo, sb. staklo, rus. stekló.Der. sticlar, s. m. (fabricant de sticlă; Arg., hoț de bijuterii și pietre prețioase); sticlărie, s. f. (obiecte de sticlă; fabrică sau magazin de sticlă); sticli, vb. (a luci, a scili, a scînteia; a aținti, a pironi ochii), cf. sb. stakliti „a luci”; sticlos, adj. (lucios, neted, cizelat; stins, despre ochi); sticlui, vb. (a pune geamuri).

sticléte (-ți), s. m. 1. Pasăre cîntătoare (Carduelis elegans). – 2. (Arg.) Gardian, polițai, agent. – Var. stiglete, stiglet, Trans. știglit. Germ. Stieglitz, prin intermediul sb. steglic, sl. štiglec (Miklosich, Fremdw., 130; Candrea, II, 368).

știúcă (-ci), s. f.1. Pește răpitor (Esox lucius). – 2. (Arg.) Pantof. Sl., cf. bg., rus. štuka (Miklosich, Slaw. Elem., 53; Cihac, II, 394).

ștói (-i), s. m. – (Arg.) Penis. – Var. ștoagă. Origine necunoscută, probabil țig.

ștreáng (-guri), s. n.1. Funie, coardă. – 2. Funie de spînzurat. – 3. Frînghie pentru înhămat calul la căruță. – 4. (Arg.) Cravată. – Megl. ștrang. Germ. Strang, prin intermediul sl., cf. sb. stranjga, ca și sp. estrenque, it. stringa (Cihac, II, 394). – Der. directă din germ. (Borcea 212) sau prin intermediul mag. istráng (Tiktin; Candrea; Gáldi, Dict., 196) este mai puțin probabilă, avînd în vedere megl. Der. ștrengar, s. m. (înv., zburdalnic, poznaș; vagabond, haimana), mai înainte cu sensul „bun de pus în furci”, cf. spînzurat (pentru formă, cf. it. stringaio, roman. strengaro „sforar”); ștrengări, vb. (a se ține de pozne, a hoinări); ștrengărie, s. f. (poznă, năzbîtie); ștrengăresc, adj. (de ștrengar); ștrengărește, adv. (ca ștrengarii); ștrengăriță, s. f. (fată zglobie, poznașă).

șucár (-ră), adj. – (Arg.) Drăguț, prețios, frumușel. Țig. šukar (Graur 188; Juilland 174-6; cf. Wlislocki 121), cf. sp. juncal (Claveria 224 și Bol. R. Acad. Esp., XXXIII, 92). Legătura cu șugar (Cihac, II, 528) este improbabilă. Cf. șucări.

șúcăr s. n. – (Arg.) Scandal, ceartă, intrigă. – Var. șuhăr. Germ. Schacher „comerț cu vechituri, pungășie”; rezultatul au indică o intervenție a limbii idiș (Iordan, Stilistica limbii române, București 1944, 373). Pentru rezultatul chc, cf. dubletul șahăr-mahăr (var. ciacăr-macăr), în expresia a umbla cu șahăr-mahăr „a înșela” din germ. schachern „a face trafic” și machen „a face”, cf. pol. szachermacher (Tiktin; Iordan, ZRPh., LIV, 370; Iordan, BF, IV, 197). Der. din țig. šuklar- „a înăcri” (Vasiliu, GS, VII, 126; Juilland 174-6) pare mai puțin probabilă. Der. șucări, vb. (a observa, a remarca; a vorbi, a discuta; a înfrumuseța; a prospera; a face spic; a se îmbogăți; a face tărăboi; a fura, a se descurca), se folosește de obicei numai ca Arg. ca verb paspartu, datorită desigur sensului său primitiv de „a face trafic”, cf. fr. trafiquer „a face” și s-a contaminat parțial cu șucar „drăguț”; șufări, vb. (a fura).

súlă (-le), s. f.1. Dorn, priboi. – 2. (Înv.) Lance. – 3. Organ genital masculin. – Mr., megl. sulă, istr. sule. Lat. sūbŭla (Cipariu, Gram., 95; Cihac, I, 265; Pușcariu 1689; REW 8403), cf. logud. sula, it. suggia, friul. suble, gal. solla, ngr. σοῦβλα „vătrai”; în celelalte cazuri ar urma să ne referim la lat. subella (REW 8356). Sensul 3 este un eufemism, în loc de pulă. Der. sulac, s. n. (Arg., penis; organ genital al calului); sulhac (var. suhac, suvac), s. m. (dorn; vargă), în Trans. și Mold., contaminat cu rut. suvac „par” (Candrea; după Philippide, Principii, 149, suvac ar fi ngr. σουβλάϰι „vătrai”); sulac (var. sulă, suloi, sulinar), s. m. (varietate de crap, Cyprinus carpio hungaricus), probabil datorită formei sale lunguiețe (după Candrea în legătură cu rut. sulá „șalău”, sb. sulac „grindel”); sular, s. m. (pește, Aspro streber), cf. celălalt nume al său fusar; sulhar (var. sulhariu), s. m. (Trans., Mold., băț, buștean); sulastru, s. m. (grindel, Lota vulgaris); sulatic (var. suletic), adj. (subțire, lunguieț); sulea, s. m. (nimeni); sulednic, adj. (ascuțit, se zice despre o varietate de crap); suleget (var. suleged, suleagăn), adj. (înv., zvelt, delicat), a cărui der. este puțin clară (der. din lat. *sublicĭdus, de la sublicĭus „de băț” propus de Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 618, Pușcariu 1690, Tiktin este improbabilă, cf. REW 8376), probabil de la suletic, sulednic, prin intermediul unei forme *sulejnic și prin asociație cu deget; suli, vb. (a coase prost, a însăila).

sútă (-te), s. f. – Numărul care urmează după nouăzeci și nouă. – Mr., megl. sută. Sl. suto (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 381), cf. bg., sb., cr., ceh., pol., rus. sto. Trecerea lui ŭu este greu de explicat, cf. Meillet, Bull. Soc. Linguist., XIX, 91 și Skok, Slavia, IV, 132, și i-a determinat pe unii cercetători să gîndească la o proveniență persană a cuvîntului rom. și nu sl. (G. Meyer, Alb. St., IV, 47). Este singurul numeral rom. de origine nelatină. Der. sutar, s. n. (sută, centenar; Arg., bilet de o sută de lei); sutaș, s. m. (centurion); sutălea (var. sutelea), num. ord.; sutime, s. f. (a suta parte; centenar); însuti, vb. (a multiplica cu o sută).

șutilí (-lésc, -ít), vb. – A linguși, a se băga pe sub pielea cuiva. – Var. șuteli, șutuli. Origine incertă este cuvîntul înv. (sec. XVI), care se mai folosește încă; pare der. din sl. šutiti „a glumi”, cf. ceh. šutiti „a glumi”, rus. šutitĭ, cu suf. expresiv -li (cf. șotie). Legătura semantică este evidentă, cf. burla „glumă” și „înșelare”, chanza „glumă” și „viclenie” etc. Rezultatul inițial trebuie să fie șuti, după cum se vede din der. șuteală, s. f. (lingușeală, înșelătorie față de), șulititură, s. f. (înv., lingușeală, periere). Dacă această ipoteză este exactă, atunci șuti, vb. (a fura) cuvînt de Arg., mu poate fi decît același termen; explicația prin intermediul țig. šau-, participiul šuto „a pune” (Graur 109; Vasiliu, GS, VII, 127; Juilland 177) nu pare suficientă și oricum nu l-ar explica pe Coresi. – Der. șuț, s. m. (hoț); șuteală, s. f. (furt); șutitor, s. m. (hoț).

țac, interj. – Imită zgomotul produs de pocnet sau de țăcănit. – Var. țaca-(țaca), țanc. Creație expresivă, cf. tac, toc, tic.Der. țăcăni, vb. (a pocni, a păcăni, a răpăi, a ciocăni), cf. tăcăni, clănțăni; țăcăneală, s. f. (lovituri cadențate; Arg., forcfeci); țăcănitură (var. țăcăraie), s. f. (țăcănit); țăcănit, s. n. (zornăit, pocnet). Legătura acestor cuvinte cu sb., cr. ciknuti „a foșni” (Cihac, II, 428; Conev 95) este îndoielnică. Țaclă (var. țaglă, țiglă), s. f. (Trans., vîrf de săgeată; par, băț, ciomag; frigăruie de lemn) aparține aceleiași intenții expresive, cf. cioaclă față de cioc; numele i se datorează zgomotului de lovire produs de vîrf la izbirea de un obstacol. Legătura cu germ. Zacke, mag. csak (Cihac, II, 534; Scriban) nu este probabilă. – Der. înțigla (var. înțegla, înțigli), vb. (a scoate vîrful; a înfige; a înțepa); înțiglat, adj. (ascuțit, înfipt; picant, acerb, înțepător; acut, cu ton înalt); țiglă (var. țîclă(u), țiclău), s. f. și n. (culme, pisc), în Mold. și Trans. (după Philippide, II, 738, în legătură cu alb. tsikëlë, care pare să provină din rom.; după Lacea, Dacor., III, 747, din mag. szikla „turn”); țăcălău, s. n. (turmă mică), a cărui explicație nu este clară; țingălău (var. țîngălău, Olt. țîcărău), s. n. (clopoțel), cu infix nazal (după Candrea, în legătură cu sb. cingara, mag. csengo); țîngăni, vb. (a răsuna), var. a lui zăngăni; țiglean (var. țiglete, țîclete), s. m. (pițigoi, Parus maior), numit așa din cauza timbrului ascuțit al glasului său (după Cihac, II, 525, din mag. cinke); țoangă, s. f. (Trans., clopoțel); țuclău (var. țîclău), s. n. (Mold., vîrf, culme); țuglui (var. țuclui), s. n. (Mold., vîrf, culme) prin contaminare cu țugui; țăcălie, s. f. (cioc, barbișon), cf. cioc (după Lacea, Dacor., III, 748, din mag. szakáll). – Cf. țanc, țigău, țicni, țugui.

tir (-ruri), s. n. – Tragere cu arma. Fr. tir.Der. tiraj, s. n., din fr. tirage; tiralior, s. m., din fr. tirailleur. Tiră, s. f. (Arg., șleahtă, bandă de hoți) pare să aibă aceeași origine, cf. fr. tire „pungășie”.

timónie (-ii), s. f. – (Arg.) Nas. Ngr. τιμόνι „oiște” (Graur, BL, V, 225).

ténder (-re), s. n.1. Vehicul de cale ferată. – 2. (Arg.) Cur, bucă. Germ. Tender.

telefón (-oáne), s. n.1. Aparat care permite convorbirile la distanță. – 2. (Arg.) Auz, ureche. Fr. téléphone. Instalat în București în 1885, în Iași în 1886. – Der. (din fr.) telefonic, adj.; telefona, vb.; telefonie, s. f.; telefonist, s. m., etc.

téflu (-luri), s. n. – Bot, rît de porc. – Var. Munt. tef. Creație expresivă, cf. nătăfleț, și toate creațiile verbale care sugerează ideea de „obiect rotund”. După ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., V, 852, în relație cu tc. (arab.) tefl „salivă”. Var. circulă în Dîmbovița. – Der. tufli, vb. (a înfunda, a pune o pălărie pe cap și a o turti în același timp), cuvînt citat în dicționare pentru Mold., dar care se folosește și în Munt. (îl întrebuințează Murnu; legătura cu sb. tuviti „a face socoteala” sugerată de Scriban sau cu ceh. tjukati „a turti”, propusă de Cihac, II, 425, nu este posibilă); tuflă, s. f. (Arg., portofel, portmoneu); infuflica, vb. (a se ghiftui, a se sătura); tuflu, s. n. (Arg., portofel), în loc de tuflă, sau poate din germ. Zuflucht „recurs”.

țáră (țắri), s. f.1. Stat. – 2. Patrie. – 3. Cîmp. – 4. Popor, lume. – Var,. înv. țeară. Mr. țară „pămînt”, megl. țară. Lat. tĕrra (Pușcariu, 1712; REW 8668), cf. vegl. tyarra, it., port., prov., cat. terra, fr. terre, sp. tierra. Pentru evoluția semantică izolată din rom., cf. Șeineanu, Semasiol., 184 și Balotă, R. hist., 1937, p. 61-9. – Der. țăran, s. m. (sătean); țărancă, s. f. (săteancă); țărăncuță, s. f. (țărancă tînără; Arg. bilet de 500 lei), ultimul sens, datorită efigiei sale; țărănatic, adj. (înv., rustic); țărănesc, adj. (de țară, rustic); țărănește, adv. (rustic); țărăni, vb. refl. (a trăi ca la țară); țărănie, s. f. (stare de țăran); țărănoi, s. m. (țărani, mulțime de țărani); țărănism s. n. (mișcare și partid politic, fondat de Ion Mihalache în 1918); țărănist, adj. (membru al partidului țărănesc român); țărînă (var. țăr(i)nă, țerină), s. f. (pămînt, ogor, arătură), de la țară cu suf. -inăsl. -ino (Tiktin; der. din lat. terrῑna, propusă de Pușcariu 1714; Iordan, Dift., 115 și REW 8672, este mai puțin probabilă). – Din rom. provine rut. cara „mulțime” (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 403), pol. cara (Miklosich, Wander., 13), rut., rus. caranin „cultivator” (Vasmer, III, 282).

țap (-pi), s. m.1. Masculul caprei. – 2. Constelația Capricornului. – 3. Vas pentru bere. – 4. (Mold.) Unul din arșicele mai grele. – 5. Poreclă dată grecilor. – 6. (Arg.) Popă. – Mr. cap. Origine obscură. Dintre multele ipoteze care s-au emis în jurul acestui cuvînt, cea mai probabilă pare să fie cea de creație expresivă (REW 9599; Pedersen, Z. vergl. Sprachwiss., XXXVI, 347), poate anterioară rom. Cf. Copus gloss. lat., V, 503, 27: „Hircus caper zappu dicitur” și dalm. zapo, alb. škjap, cap (Bartoli, II, 258; Capidan, Raporturile, 551; Graur, Rom., LVI, 265; Rohlfs, Differenzierung, 67). Totuși, der. directă a rom. pornind de la ilirică este dificilă fonetic; mai probabil nu este vorba de o continuare directă a cuvîntului moștenit, ci de o creație nouă, bazată pe aceleași intenții expresive. În ce privește această intenție, se consideră îndeobște că este vorba de o dezmierdare pentru a chema un animal, germ. Lockruf. Mai sigur ar trebuie să se pornească de la ideea de „ascuțit, țuguiat”, ca în „țeapă”, a cărei familie expresivă ține de „țap”. Acest nume a trebuit apoi să însemne „(animal cu) coarne lungi”, cf. it. zappa „tîrnăcop”. Celelalte ipoteze sînt mai puțin sigure; din sl. capŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 429); din alb. tšap (Meyer, 387; Pascu, II, 223; Berneker, 121; cf. Philippide, II, 738), din iranianul čapis (Roswadowski, Mitt. Inst. Wien, 278; Vasmer, Grekoslaw. Etym., III, 222; Roswadowski, R. Études sl., II, 109; Densusianu, GS, I, 242). Sensul 3 este traducerea modernă a germ. Bock. Cf. și Rohlfs, ZRPh., XLV, 664; Rosetti, II, 123; Pușcariu, Lr., 180. Cuvîntul a trecut din rom. la limbile cu care a avut contact: alb. ts(i)ap, (t)skjap, ngr. τσάπος, sb., cr., slov., ceh., pol., rut., ucr., rus. cap, mag. cáp (Berneker 121; Vasmer, III, 281; Edelspacher 11). cf. țeapă.

tánti s. f.1. Mătușă. – 2. (Arg.) Munte-de-pietate. – 3. (Arg.) Codoașă. Fr. tante, prin intermediul germ. Tante.

tămîie, s. f.1. Substanță rășinoasă, oliban. – 2. Lingușire. – 3. (Arg.) Plictiseală, urît, lehamite. – Var. Banat tămîńe. Mr. θimnamă, megl. tămǫnă. Gr. θυμιάμα (Miklosich, Fremdw., 133; Roesler 577; Murnu 54; REW 8722, prin intermediul lat. thymiama (Tiktin) probabil trecut la *thym(i)anea (Candrea), cf. v. sard. timangia (Azlori 322), logud. timanza, v. fr. timoine. Der. directă din gr., sau din sl. timijanŭ, cf. bg., slov. temjan, sb., cr. tamjan, mag. tömjén (Cihac, II, 400; Conev 109), nu este posibilă fonetic. Der. tămîier, s. m. (ienupăr, Iuniperus communis); tămîier, s. n. (vas de tămîiat); tămîierniță, s. f. (vas de tămîiat); tămîietoare, s. f. (vas de tămîiat, femeie care tămîiază, bocitoare); tămîioară, s. f. (violetă, Viola Jooi, Viola odorata); tămîios, adj. (cu gust aromat; parfumat, muscat); tămîioasă, s. f. (viță de vie care produce struguri aromați; vin muscat); tămîiță, s. f. (plantă, Chenopodium ambrosioides; Ch. botrys); tămîia, vb. (a răspîndi fum de tămîie; a linguși); tămîiat, adj. (afumat cu tămîie; cherchelit, băut); tămîietor, s. m. (lingușitor).

țambál (-le), s. n.1. Instrument muzical cu coarde, clavicord. – 2. (Arg.) Barbă aspră greu de bărbierit. – 3. (Arg.) Telegramă. Lat. cymbalum, prin intermediul germ. Zimbal, mag. cimbalom (› var. țimbal), cf. ngr. ϰύμβαλον, sl. kimvalŭ (› var. înv. chimval, s. n., timpan, tobă), fr. cuymbale (› var. cimbal, s. n., timpan). – Der. țambalagiu, s. m. (cîntăreț la țambal).

tăiá (tái, tăiát), vb.1. A diviza ceva cu un obiect tăios. – 2. A fi ascuțit, tăios. – 3. A divide, a separa. – 4. A ciopli, a șlefui, a da formă. – 5. A despărți un grup de cărți de joc cu o altă carte. – 6. A simți nevoia defecării. – 7. A reține, a împiedica, a întrerupe. – 8. A scurta drumul. – 9. A bate cu o carte mai mare la jocurile de cărți. – 10. A amesteca cu apă, a boteza. – 11. A curăța de ramuri uscate, a emonda. – 12. A suprima. – 13. A ucide, a executa, a sacrifica. – 14. A hotărî, a stabili. – 15. A valora, a costa. – 16. (Înv.) A falsifica monedă. – 17. (Refl.) A se brînzi (laptele). – 18. (Refl.) A se încrucișa. – 19. (Refl.) A se slăbi, a i se șterge efectul. Mr. tal’u, tăl’are, megl. tal’u, tăl’ari, istr. tal’u. Lat. talĭāre (Cipariu, Gram., 33; Pușcariu 1711; REW 8542), cf. vegl. tal’uor, it. tagliare, prov., port. talhar, fr. tailler, cat. tallar, sp. tajar. Der. tăiat, s. n. (acțiunea de a tăia); tăiere, s. f. (acțiunea de a tăia; ucidere, sacrificare); tăietor, s. m. (persoană care taie ceva; pădurar, călău); tăietor, s. n. (făgaș, tăiș; buștean de tăiat lemne; stivă, magazie de lemne); tăi(e)toare, s. f. (topor, secure); tăi(e)tură, s. f. (săpătură, incizie; decupaj, retezătură; ștersătură; înțepătură, zvîcnet; curătură, teren despădurit); tăi(e)ței, s. m. pl. (paste făinoase, tocmagi); tăios, adj. (care taie, ascuțit); tăi(u)ș, s. n. (partea ascuțită a unei unelte; Arg., briceag); taimălai, s. n. (joc de copii); taie-babă (var. taie-paie, taie-fugă), s. m. (lăudăros, fanfaron); strătăia, vb. (a tăia, a întrerupe), invenție nefericită a lui Vlahuță, după fr. entrecouper (Tiktin).

táică s. m.1. Tată. – 2. (Arg.) Birlic. Bg. tajko, sb. tajko, tajka (Tiktin; Conev 98).

țîță (-țe), s. f.1. Sîn, mamelă. – 2. Uger. – 3. Celulă de matcă la stup. – 4. (Arg., adj.) Perfect, excelent. – Var. înv. țiță. Mr. țîță, megl. țǫță, istr. țițe. Creație expresivă, poate anterioară rom., cf. lat. titĭa, titta (Diez, I, 415; Koerting 9564; Densusianu, Hlr., 198; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Pușcariu, 1742; REW 8759), cf. it. tetta, fr. tette, prov., cat., sp., port. teta; poate cuvînt de legat de lat. titus „porumbel” (Isidoro, XII, 7, 62), cf. napol. teta „găină”. Totuși, lat. nu este unica explicație posibilă, deoarece cuvîntul aparține limbajului infantil indoeurop.; gr. τιτθός „țîță”, τίτθη „doică”, alb. sisë, cicë, it. coiccia, zitta, sl. susŭ, cica, sb., cr. sisa, pol. cyc, germ. Zitze, etc. Explicația prin sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Domaschke 92) este mai puțin probabilă. Este vorba neîndoielnic de o creație expresivă proprie rom., care coincide desigur cu alte formații similare. Punctul de plecare poate fi ideea de tremur (țîțîi), cea de obiect ascuțit (țuț), cea de supt (țugu, țață) sau mai probabil, fiind vorba de creații spontane, toate trei la un loc. Uz general (ALR, I, 227). – Der. țîțoasă, adj. (cu sînii mari).

tiví (-vésc, -ít), vb.1. A fugi, a începe să alerge. – 2. A coase marginea, a face tiv. – 3. (Arg.) A se împreuna. Probabil de la tiva „iute, repede”, cf. tava. Evoluția semantică nu este clară, dar cf. sp. corrido „urmat, continuat”. Explicația pornind de la tighel (Scriban) este evident insuficientă. – Der. tiv, s. n. (îndoitură, margine), deverbal; tivel, s. n. (Mold., tiv), prin contaminare cu tighel; tiveală (var. tivitură), s. f. (îndoitură; margine, chenar, tiv).

tocí (tocésc, tocít), vb.1. A strica vîrful, a îngroșa tăișul. – 2. A strica, a uza. – 3. A învăța foarte mult, a învăța mecanic. – Megl. tuțǫs, tuțiri „a ascuți”. Sb. točiti „a ascuți”, bg. točam, rus. točitĭ „a ascuți” (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 414; Conev 66; Bogaci), din sl. točiti „a da tîrcoale”. Sl. trebuie să fi însemnat și „a face să funcționeze tocila de mînă sau de picior”; și de aici separarea sensului din rom. și din limbile slave, căci tocila strică în același timp cantul și ascute tăișul. Bg. și rus. au ambele sensuri. Ultimul sens, care aparține Arg. școlar, presupune un sens intermediar de „a pisa”. – Der. tocilă, s. f. (mașină de ascuțit; elev conștiincios și pisălog; Arg., bicicletă), din sl. (bg., rus.) točilo; tocilar, s. m. (ascuțitor; elev care învață mult); tocitoare, s. f. (ciubăr, putină), din același sl. točiti cu sensul de „a stoarce”, cf. pritoci.

topí (-pésc, -ít), vb.1. A trece din stare solidă în stare lichidă. – 2. A turna un metal. – 3. A dizolva. – 4. A pune în apă inul sau cînepa pentru a le macera. – 5. A distruge, a anihila, a desface. – 6. A consuma, a risipi, a irosi. – 7. A dispărea. – 8. (Arg.) A-și lua tălpășița, a o șterge. – Mr. tuchescu, tuchire, megl. tupés, tupiri. Sl. topiti „a încălzi” (Miklosich, Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 417; Conev 76), cf. pol. topić, rus. topitĭ.Der. topenie, s. f. (dezastru, catastrofă); topilă, s. f. (bazin de topire, baltă pentru in sau cînepă); topitor, adj. (care topește, care toarnă metal); topitură, s. f. (topire; turnare; mîncare de jumări cu ceapă); topliță, s. f. (băltoacă, topilă; izvor de apă minerală caldă); din sl. toplica; topitoare, s. f. (topilă; creuzet); topitorie, s. f. (atelier de topit metale); toplotă, s. f. (înv., apă caldă), sec. XVII, din sl. toplota (Tiktin).

tórontal (-luri), s. n. – (Arg.) Cur. De la Torontal, județ la granița României cu Iugoslavia; dar motivul acestei apropieri nu este clar. Poate trebuie să se pornească de la expresia curul pămîntului „loc retras, regiune îndepărtată”.

tráge (-g, -as), vb. – A deplasa ceva spre sine. – 2. A atrage, a tîrîi, a tîrî. – 3. A extrage, a smulge, a scoate. – 4. A obține, a procura. – 5. A suporta, a pătimi, a suferi. – 6. A întinde, a lungi. – 7. A fugi, a aluneca. – 8. A arunca, a azvîrli, a lansa. – 9. A lovi, a descărca. – 10. A repeta cu zel o acțiune. – 11. În general, a executa acțiunea proprie a unui obiect de terminat; a trage cismele; a trage clopotele; a-și trage sufletul; a trage ușa; a trage cu buretele; a trage cu urechia; a trage din fluier; trage în țeapă; a trage un somn etc. – 12. A aspira, a înghiți. – 13. A sorbi, a absorbi. – 14. A bea, a trage la măsea. – 15. (Înv.) A retrage. – 16. A face masaj. – 17. (Arg.) A împerechea. – 18. A scoate un tiraj. – 19. A face o fotografie. – 20. A emite o trată. – 21. A deveni țeapăn. – 22. A descărca o armă de foc. – 23. A se îndrepta către, a merge în direcția. – 24. A aspira, a pretinde. – 25. A avea simpatie, a avea înclinație către. – 26. A descinde, a se instala, a rămîne. – 27. A semăna, a aduce cu. – 28. A prezice, a profeți, a da semne. – 29. (Refl.) A ieși, a scăpa. – 30. (Refl.) A se prelungi, a dura. – 31. (Refl.) A descinde din, a proveni, a avea originea. – 32. (Refl.) A purcede, a rezulta. – 33. (Refl.) A se retrage, a retroceda. – Mr. trag, trașu, traptu, tradzire; megl. trag, tradziri; istr. trǫgu, trǫs. Lat. *tragere, var. vulgară de la trahĕre (Pușcariu 1752; REW 8841), cf. vegl. truar, it. trarre, prov., fr. traire, cat. traure, sp. traer, port. trazer.Der. trăgaci, adj. (bun de tras; s. m., trăgător; s. n., cocoș de armă; s. n., Arg., pistol); trăgător, s. m. (persoană care trage; animal de tracțiune; eliberator de polițe; s. n., cocoș de armă; instrument de tras linii); trăgătoare, s. f. (curea de șa; bici, cravașă; mariță, scăunel de descălțat cizmele; ureche de gheată; cocoș de pușcă; vas de cereale); trăgulă, s. f. (Olt., Banat, pîlnie); trăsătură, s. f. (faptul de a trage linie, contur; urmă); trăsură, s. f. (trăsătură; urmă; liniuță de unire; vehicul). Der. neol. contrage, vb., după lat. contrahere, formă rară, substituită de contracta; retrage, vb., după fr. retirer; sustrage, vb., după fr. soustraire.

tráistă (-te), s. f.1. Sac cu baiere, care se duce pe umeri, tăfîlcă, turbincă. – 2. (Arg.) Flacon, sticlă. – Var. înv. taistă, traistă, Olt. tracită, Banat trașită, straiță, trainstă. Mr. tastru, trastu(r). Mgr. τάγιστρον (Meyer, IF, II, 441; Crețu 374; Diculescu, Elementele, 447; Capidan, Raporturile, 552; REW 8528), cf. ngr. τραïστο, calabr. trástina. Legătura cu lat. canistrum (Miklosich, Etym. Wb., 109; Vasmer, III, 70) nu este evidentă. Cuvînt dacic, după Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 304 și Col. lui Traian, 1874, 126, cf. Candrea. Din rom. a trecut la toate idiomurile cu care românii au venit în contact: alb. tra(i)stë, štraitsë, streitsë, draštë, mag. tarisznya, ceh. tanystra (› germ. Tornister), slov. tanejstra, rut., pol. tajstra, rus. taistra.Der. trăistar, s. m. (fabricant sau vînzător de traiste).

trăsní (-nésc, -ít), vb.1. A detuna, a produce trăsnete. – 2. A pocni, a exploda. – 3. A lovi, a descărca, a izbi. – 4. A-i trece subit prin minte. – Mr. triznés, trizniri. Sl. trĕsniti, var. de la trĕsnąti „a percuta” (Cihac, II, 419; Conev 87), cf. sb., cr., slov. tresnuti „a trăsni”. – Der. trăsnet, s. n. (descărcare electrică în atmosferă, explozie, bubuitură); trasnaie (var. trăsneală), s. f. (idee ciudată; pandalie; Arg., furt prin efracție); trăsnit, adj. (atins de trăsnet; lovit, fulgerat; aiurit, nebun, amețit); trăsnitor, adj. (fulminant; s. m., Arg., hoț); paratrăsnet, s. n. (instalație împotriva trăsnetelor; Arg., tramvai), format după fr. paratonnere.

trîntí (-tésc, -ít), vb.1. A doborî, a abate, a face să cadă. – 2. A descărca, a ochi. – 3. A lansa, a azvîrli. – 4. A face să cadă la examene. – 5. (Arg.) A reține. – 6. (Refl.) A se arunca la pămînt, a se tolăni. – 7. (Refl.) A se lupta, a se lua la trîntă. Sl., probabil dintr-o formă neatestată *trątiti (Cihac, II, 422; Tiktin; Byhan 340; Candrea), probată și de rut. trutyty, ceh. troutiti „a împinge”, pol. trącić „a împinge”. Cf. sl. tryti „a împinge”. Cf. sl. tryti „a turti”, tręsti „a mișca”, tręstiti „a lovi”. – Der. trîntă, s. f. (luptă corp la corp); trînteală, s. f. (bătaie, trîntă; Arg., detenție); trîntitură, s. f. (acțiunea de a doborî). – Din rom. provine săs. trintin „a doborî”.

troácă (-ce), s. f.1. Albie, copaie, covată. – 2. Ladă în care curge făina la moară. – 3. (Trans.) Sabot, piedică de roată de car. – 4. (Olt.) Tigvă (Lagenaria vulgaris). – Var. Olt., Trans. troc, Mold. treucă. Germ. Trog, prin intermediul săs. trôch, șvabul Trucke (Diez, Gram., I, 129; Borcea 215; REW 8932; Candrea), cf. ceh. troky (Cihac, II, 421; Densusianu, Rom., XXXIII, 287). – Der. trocar, s. m. (nume dat locuitorilor din suburbiile Brașovului, poreclă dată ardelenilor de către locuitorii din Muntenia; Arg., polițist), s-a explicat prin copaia în care se vînd fructele (Lacea, Țara Bîrsei, III, 234) sau printr-un anumit obicei (Candrea), dar se datorează mai degrabă sensului de „animal care mănîncă din troacă”. Nu este clară eventuala legătură a var. treucă cu teucă.

troléu (-uri), s. n.1. Dispozitiv, cablu pentru luarea energiei electrice de la conductă aeriană; troleibuz. – 2. (Arg.) Penis. Fr. (engl.) trolley.

trómbă (-be), s. f.1. Trompetă. – 2. Vîrtej, tub de ventilație a vapoarelor. Ngr. τρόμπα. Eset dubletul lui trompă, s. f. (canal interior; trompetă; Arg., nas), din fr. trompe; der. trompetă (mr. trumbetă), s. f., din fr. trompette (mr. din it. trombettangr. τρουμπέτα); trompet (var. trompetaș), s. m. (trompetist).

tuná (-n, át), vb.1. A bubui, a asurzi. – 2. A trăsni. – 3. A intra, a pătrunde. – 4. (Trans.) A coborî, a veni de la munte. – 5. A bate tunul. – Megl. tuna, tunari. Lat. tŏnāre (Pușcariu 1771; REW 8778), cf. it. tonare, prov., cat., sp. tronar, fr. tonner, port. troar. Semantismul sensurilor 3 și 4 nu este clar, cf. tuli.Der. tun, s. n. (înv., tunet; gură de foc de artilerie; Arg., furt prin efracție; adv., cu putere), postverbal sau din lat. tŏnus (Pușcariu 1643); tunaci, adj. (Banat, agresiv, îndrăzneț); tunar, s. m. (artilerist, servant de tun); tunări, vb. (a trage cu tunul), rar; tunărie (var. tunărime), s. f. (artilerie, mulțime de tunuri); tunător, adj. (care tună puternic); tunet, s. n. (zgomot puternic, bubuit; canalul tunului), cu suf. -et, ca sunet de la suna, răcnet de la răcni etc. (după Diez, Gramm., I, 208 Tiktin și Candrea, din lat. tŏnĭtru).

încârligat, -ă, încârligați, -te, adj. (deț.) care știe multe lucruri despre cineva de care, la rându-i, este dependent, fiind nevoit să se protejeze reciproc cu acesta.

începe, încep v. t. (er.) a dezvirgina.

încălzitor, încălzitori s. m. (intl.) baston de cauciuc (din dotarea polițiștilor).

turná (torn, -át), vb.1. (Înv.) A se întoarce, a se inapoia, a veni înapoi. – 2. A vărsa, a împrăștia un lichid. – 3. A pune în pahare vin sau altă băutură. – 4. (Impers.) A ploua cu găleata. – 5. A topi, a modela. – 6. A crea, a făuri, a inventa. – 7. A face, a fabrica. – 8. (Arg.) A reține, a aresta. – Mr. tornu, turnai, turnare, megl. torn, turnari, istr. tornu. Lat. tornare (Philippide, Principii, 48; Șeineanu, Semasiol., 163; Pușcariu 1748; REW 8794), cf. it. tornare, prov., cat., sp., port. tornar, fr. tourner. Pentru evoluția semantică, cf. vărsa, sp. verter.Der. înturna, vb. (a da înapoi, a se întoarce; a ocoli, a schimba direcția, a se roti; a înapoia, a restitui; a opri, a deține, a conține); înturnat, s. n. (cotitură, regres); înturnător, adj. (carecare face să cotească sau să se rotească); înturnătoare, s. f. (regres, restituire), înv.; turnat, adj. (pus în pahare; modelat, alipit; potrivit, dichisit); turnător, s. m. (care topește metal); turnătorie, s. f. (topitorie); turnătură, s. f. (act magic care se execută aruncînd apă în calea cuiva); turnăței, s. m. pl. (varietate de tăiței); răsturna, vb. (a trînti; a da jos, a tăvăli); răsturnător, adj. (care răstoarnă); răsturniș, s. n. (coastă abruptă). Der. neol. turnant, adj., din fr. tournant; turnesol, s. m., din fr. tournesol; turneu, s. n. (voiaj, expediție, se spune mai ales despre călătoriile de inspecție sau despre cele ale companiilor teatrale), din fr. tournée; turnir (var. înv. turner), s. n., din germ. Turnier; turnură, s. f., din fr. tournure.

țuț adv. – Păcălit, tras pe sfoară. Creație expresivă, care se bazează pe ideea de „ascuțit”. Imaginea trebuie să fie aceea de bot, ca în expresia cu buzele umflate, sau a pune cioc „a înșela”. Cf. toate cuvintele cu aceeași consonanță care traduce aceeași idee de „vîrf”, țiglă, țîță, țugu, țurcă.Der. țuță (var. Olt. țoță), s. f. (stog, claie, morman); țuțui(a), vb. ( a face vîrf, a vîrfui; refl., a se cățăra, a se cocoța); țuțui, s. n. (vîrf, pisc), cf. țugui; țuțul, s. n. (Arg., penis); țuțuian, s. m. (muntean, nume care se dă în Munt. transilvănenilor; cioban, țăran; mitocan); țuțuiancă, s. f. (transilvăneancă; un anumit dans popular); țuțuienesc, adj. (transilvan; muntean); țuțura, vb. (Trans., a se lua de ciuf, a se părui); țuțuroi (var. țuțur), s. n. (țurțur; robinet), cf. țurțur; țunțurliu, adj. (încîlcit, mîzgălit).

ulceá (-éle), s. f. – Chiup, cană, vas de lut cu mîner. Lat. *ollĭcĕlla, dim. de la olla (Pușcariu 1790; Iordan, Dift., 59; REW 6059), sau mai probabil dim. interior, de la oală, cf. ulcică s. f. (oală mică, chiup, cană; anumite vase mult folosite în farmece; Arg., căpățînă).

ulúbă (-be), s. f.1. Fiecare din cele două prăjini de la car, trăsură etc. între care se înhamă calul. – 2. (Arg.) Picior. – Var. hulubă, hlubă, hlo(a)bă. Rut. oh(o)loblja, pol. holoble (Cihac, II, 139).

úndără (-re), s. f. – Bilet de o sută de lei. Germ. hundert (Vasiliu, GS, VII, 128). Arg.

urs (-și), s. m.1. Mamifer omnivor masiv cu botul ascuțit și coada scurtă (Ursus arctos). – 2. (Mold.) Boț de mămăligă cu brînză la mijloc. – 3. Strung, șurub. – 4. Stîlpul prispei. – 5. Un anumit joc în timpul priveghiurilor. – 6. Persoană ursuză, neprietenoasă. – Mr. ursu, megl., istr. urs. Lat. ŭrsus (Pușcariu 1836; REW 9089), cf. it. orso (logud. ursu), prov. ors, fr. ours, cat. os, sp. oso.Der. ursoaică, s. f. (femela ursului; coșul sobei; unul din cei patru stîlpi susținători ai morii; Arg., femeie ușoară); ursei (var. ursuleț), s. m. (pui de urs); ursar, s. m. (țigan care dresează urși făcîndu-i să joace); ursărească, s. f. (dans popular); ursărește, adv. (ca ursarii); ursărime, s. f. (cartier de țigani); ursăriță, s. f. (nevastă de ursar); ursesc, adj. (de urs, se zice despre unele varietăți de fructe); ursiu, adj. (brun); ursoi, adj. (brun; s. n., stîlpul morii); – Din rom. provine ngr. οὔρσα „femeie ușoară” (Meyer, Neugr. St., II, 77). Der. neol. (din fr.) ursă, s. f. (ursoaică); ursulină, s. f. (călugăriță catolică dintr-un anumit ordin).

ușchí (-chésc, -ít), vb. refl. – (Arg.) A pleca repede și pe neobservate dintr-un loc, a ieși brusc. Țig. ušt- „a se ridica”, imperativ ušti (Vasiliu, GS, VII, 129; Graur 194; Graur, BL, IV, 199; Juilland 178), cf. tc. ușt „afară”. Legătura cu sl. ušidŭ „fugar”, rus. uškam „iepure” nu este clară (cf. Vasmer, III, 98). – Der. ușchială, s. f. (Arg., fugă).

vacs (-suri), s. n.1. Cremă de ghete. – 2. (Arg.) Fleac, nimic. – Var. vax și der. Germ. Wachs, cf. rus., bg. vaksa (der. din rus., cf. Cihac, II, 442 și Sanzewitsch 212, este posibilă fără a fi necesară). – Der. văcsui, vb. (a da cu cremă de ghete); văcsuitor, s. m. (lustragiu).

várză (vérze), s. f.1. (Înv.) Verdeață, zarzavat. – 2. Plantă leguminoasă din familia cruciferelor. – 3. (Arg.) Tutun. – Mr. vearză „verdeață”, verza „varză”, megl. vęrdză, istr. vęrzę. Lat. *vĭrdia, în loc de vĭrĭdia (Diez, I, 442; Koerting 10216; Șeineanu, Semasiol., 198; Pușcariu 1863; REW 9367), cf. it. sverza (mil., ven. verza, calabr. verdza), sp. berza, port. verça. Der. vărzare (mr. virdzare), s. f. (Mold., plăcintă cu varză și ceapă), pe care Pascu, I, 183, îl crede der. de la un lat. *vĭrdiaria; vărzui, vb. (a agita, a rupe, a distruge; a furnica, a mișuna), în Olt. și Trans., pentru al cărui semantism cf. foaie „frunză” › a foi „a mișuna”; spală-varză, s. f. (poltron, laș, fricos). – Din rom. pare să provină sb. vrza, vrzina (Candrea, Elementele, 406).

Vasile s. m. – Nume propriu. – Var. înv. Vasilie, Sîn-Văsii. Gr. Bασίλειος, parțial prin intermediul sl. Vasilije. Der. Vasilca, s. f. (obicei folcloric în noaptea de ajun al Anului Nou, care precedă sărbătoarea Sf. Vasile, care constă în a plimba un cap de porc ornat cu panglici și flori; Arg., căpățînă); vasilache, s. m. (paiață, teatru de păpuși și personajul principal al lui); vasilicale, s. f. pl. (zicale) din mgr. βασιλιϰά; vasilisc, s. m. (animal din basme), din mgr. βασιλίσϰος (Murnu 60).

vast s. m.1. Pumn, mînă. – 2. Lovitură de pumn. Țig. vast (Graur 194; Juilland 179). Cuvînt de argou, der. văstui, vb. (a pălmui); văstuială, s. f. (bătaie).

vedeá (-văd, văzút), vb.1. A percepe cu ajutorul văzului. – 2. A observa, a privi, a recunoaște. – 3. A vizita, a trata, a frecventa. – 4. A experimenta, a cerceta. – 5. A tatona, a sonda. – 6. A consulta un medic pe pacientul său. – 7. A fi judecată o cauză de către judecător. – 8. A se informa, a ancheta. – 9. A trata, a proba. – 10. A medita, a reflecta, a-și reaminti. – 11. A considera, a aprecia, a estima. – 12. A îngriji. – 13. (Cu prep. de) A se ocupa de, a nu se interesa decît de. – 14. (Arg.) A avea bani. – 15. (Refl.) A fi vizibil. – 16. (Refl.) A avea lumină, a fi ziuă. – 17. (Refl.) A se manifesta, a-și face apariția. – 18. (Refl.) A se afla, a se întîlni. – Mr. ved, vidzui, vidzută, videare; megl. ved, vizui, vizut; istr. vedu, vezut. Lat. vĭdēre (Pușcariu 1850; REW 9391), cf. vegl. vedar, it. vedere, prov. vezer, fr. voir, cat. veer, sp., port. ver. La pers. I văd, se zice și văz, prin analogie cu tu vezi, cf. crede, cădea etc. Expresia văzînd și făcînd pare traducea ngr. βλέποντας ϰαì ϰάνοντας. Der. văz, s. n. (organul vederii); vază, s. f. (vedere; considerație, reputație); văzător, adj. (care vede); atotvăzător, adj. (care vede tot, atribut al divinității); nevăzut, adj. (invizibil); vedeală s. f. (vedere; publicitate), cu suf. -eală, ca ivealăivi, socotealăsocoti etc., poate cu influența sl. vidĕlo „lumina zilei” (Tiktin); vedera, vb. refl. (Trans., a lumina); vedere, s. f. (percepere a imaginilor cu ajutorul văzului; vizită; întrevedere; vizita unui holtei la casa fetei cu care vrea să se însoare; peisaj, panoramă; viziune, intenție, proiect; concepție, idee); vederos, adj. (arătos; considerabil, important, distins); revedea, vb. (a vedea din nou; a revizui), var. rară revedui, din fr. revoir și var. din germ. revidieren; revizui, vb. (a revedea, a cerceta din nou); revizor, s. m., din fr. réviseur; prevedea, vb. (a transpărea), probabil de la un lat. popular pervĭdēre (Drăganu, Dacor., V, 370); prevedea, vb., din fr. prévoir; prevăzător, adj. (prudent, precaut; econom); neprevăzător, adj. (imprudent); neprevăzut, adj. (imprevizibil); străvedea, vb. (a transpărea; a vedea în zare); străvăzător, adj. (transparent); întrevedea, vb. (a se zări; refl., a se întîlni, a vea o întrevedere), din fr. entrevoir.

vîj interj. – Imită șuierătura vîntului. Creație expresivă, cf. bîz, fîș etc. – Der. vîjii (var. vîjîi și der. săi), vb. (a șuiera, a urla; a trosni; a vibra; a țiui); vîjîială (var. vîjîitură), s. f. (șuierat, urlat); vîjîitor, adj. (care vîjîie, țiuie); vîjîitoare, s. f. (zbîrnîitoare, țiuitoare; Arg., cravată); vîjoi, s. n. (șuvoi), în Trans.; vîjîit, s. n. (vîjîire, țiuit). – Cf. vijelie.

vînă (víne), s. f.1. Vas sangvin. – 2. Filon, zăcămînt. – 2. Nervură. – 4. Tendon. – 5. Mușchi, pulpă. – 6. (Arg.) Penis. – Mr., megl. vină, istr. virę. Lat. vēna (Pușcariu 1888; REW 9185), cf. vegl. vaina, it., prov., cat., sp. vena, fr. veine, port. veia.Der. vînar, s. n. (curea de ham sau de șa); vînare, s. f. (cordon de păr de capră, cu care se leagă ițarii pe pulpă), în Trans.; vînos, adj. (puternic, robust); venos, adj., din fr. veineux.

vîná (-néz, -át), vb.1. A urmări, a prinde sau a ucide animale. – 2. A pescui. – 3. A urmări, a pretinde. – Mr. avin(are). Lat. vēnāri, prin intermediul unei forme vulgare *vēnāre (Pușcariu 1895; REW 9186); cf. fr. vener, prov., cat. venar.Der. vînat, s. n. (vînătoare, ceea ce se vînează); mr. avinat, poate direct din lat. vēnātus (Pușcariu 1889; REW 9189), cf. cat. venat, sp. venado, port. veado; vînătoare, s. f. (vînat; pescuit), megl. vănătoari; vînător, s. m. (persoană care vînează; înv., unitate militară în Munt., formată din 500 călăreți și 500 pedestrași; pescar; Arg., controlor de tren), poate direct din lat. vēnātōr (REW 9188), cf. prov., v. sp. venador, fr. veneur; vînătoresc, adj. (de vînători); vînătorie, s. f. (vînătoare); vînătură, s. f. (vînat).

vrábie (-ắbii), s. f.1. Pasăre mică (Passer domesticis, P. montanus). – 2. (Arg.) Paznic, agent. – Mr. harabeu. Sl. vrabij (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 463; Conev 53), cf. bg. vrabĕi, slov. vrabelj, rus. vorobeĭ.Der. vrabete (var. vrăbete, v(ă)răbeț, brabete, brăbete, b(ă)răbeț, hrăbeț, hrabete), s. m. (vrabie), din bg. vrabec (Conev 54), sb. vrabac; vrăbier, s. m. (vînător nepriceput); vrăbioară, s. f. (vrabie mică; bucată de carne de vită din regiunea șalelor); vrăbioi, s. m. (masculul vrabiei).

vráje (-ắji), s. f. – Farmec, descîntec, deochi. – Var. vrajă. Sl. vraža (Cihac, II, 464), de la vrŭcati „a bîigui”. – Der. vrăji, vb. (a face vrăji, farmece; a încînta, a seduce, a fascina; a căuta orbește, a dibui; Arg., a duce cu vorba, a amăgi; Arg., a vorbi), din sl. vražiti, cf. megl. vrăjǫs „a vorbi”; vrăjitor, s. m. (persoană care face vrăji); vrăjitoare, s. f. (femeie care face farmece); vrăjitoresc, adj. (magic); vrăjitorie (var. vrăjitură), s. f. (descîntec, vrajă); vrăjie, s. f. (magie), înv.

zéxe interj. – (Arg.) Răspuns care arată discordanța sau neplăcerea. Germ. sechs „șase” (Graur, BL, VI, 171); pentru semantism cf. șase.

zimbíl (zimbiluri), s. n.1. Coș împletit. – 2. (Arg.) Pălărie de paie. – Var. zambil, zembil, zîmbil. Mr. zimbil. Tc. (per.) zembil (Șeineanu, II, 390), cf. ngr. ζεμπίλι, bg. zimbil.

zúlă s. f. – În expresia a face zulă, a fura. Origine necunoscută. Este cuvînt de Arg., ca și der. zuli, vb. (a fura). Chiar dacă semantismul este obscur, cum se întîmplă adesea cu metaforele argotice, este posibil să fie vorba de același cuvînt zulie „gelozie”, v. aici; uneori acesta apare (de ex. la Gane) cu forma zulă.

aperitiv, aperitive, s. n. (intl.) palme date la începutul unei bătăi

a se apropia concertul expr. (intl.) a se ajunge la o înțelegere în privința unei lovituri

a-l apuca ploaia expr. (intl.) a fi surprins de poliție în flagrant foarte delict

ara, ar v. tr. (intl.) 1. a lovi cu cuțitul, a spinteca. 2. a tatona, a sonda terenul în vederea unui furt

arasel s. m. sg. (intl.) pîndă efectuată de un infractor în timpul unei operațiuni ilicite pentru a preveni apariția inopinată a poliției

arat, -ă, arați, -te, adj. (intl.) 1. spintecat. 2. tatonat, sondat în vederea unui furt.

arcuș, arcușuri s. n. (er.) penis

a o arde cu tupeu expr. (deț.) a fi foarte îndrăzneț

a-i arde ghiocul expr. (er. d. femei) a fi excitată

a o arde la normal expr. (deț.) a face ceva foarte bine

a-i arde placheul în flec expr. (intl.) a dori să plece

a aresta locotenenți / sergenți expr. (deț.) a fuma chiștoace

armătură, armături, s. f. (er.) 1. penis erect. 2. erecție.

a arunca jargoane expr. (deț.) 1. a încerca să convingă pe cineva. 2. a minți

a-și arunca retina peste umăr expr. (intl.) a observa ce se întîmplă în jur; a se asigura că nu este urmărit.

a arunca șperlă-n ochi expr. (intl.) a amăgi, a înșela.

jartea penală expr. (deț.) homosexual pasiv.

jaguar, jaguari s. m. 1. (deț.) șef. 2. jandarm.

astupuș, astupușuri, s. n. (er.) contact sexual vaginal, anal și oral practicat de o femeie cu trei bărbați simultan

atârna, atârn, v. t. (intl.) a aresta

a ateriza la punct fix expr. (er., glum.d. bărbați) a avea contact sexual

a atinge la abataj expr. (intl.) a ucide cu o singură lovitură în stomac

audient, -ă, audienți, -te s. m., s. f. (intl.) 1. tăinuitor. 2. complice la o crimă

avan, avani s. m. (intl.) polițist

a avea belciug expr. 1. (d. femei) a fi serioasă, a-și păstra bunul nume. 2. (intl.) a nu-și recunoaște delictele, a nu se trăda.

a avea bube-n cap expr. 1. (intl.) a avea antecedente penale. 2. a avea un trecut dubios

a avea cărămidă / flotă / lozul pe el expr. (intl.d. o potențială victimă) a avea bani

a avea cheag expr. 1. a fi bogat / înstărit. 2. (cart.) a avea o sumă de bani de rezervă, care permite asumarea unor riscuri în momentele cheie ale jocului. 3. (intl.) a avea rezerve finanaciare (care îi permit răufăcătorului să rămână un timp inactiv).

a avea o chintă spartă expr. (intl.) 1. a nu avea logistica necesară pentru executarea unei acțiuni ilicite. 2. a nu dispune de suficienți oameni pentru desfășurarea unei acțiuni ilicite

a avea clonțar la ghebă expr. (intl.d. o casă) a avea câine de pază

a avea farmece în labă expr. (intl.) a fi foarte îndemânatic la furtul din buzunare

a avea furnici în pântec expr. (er.) a fi excitat

a avea gard expr. (intl.) 1. a avea alibi. 2. a avea adăpost.

a avea geană de mahăr expr. (intl.) a avea spirit de observație dezvoltat; a fi expert în depistarea unor obiective de acțiune

a avea gingivită expr. (er.) a practica sexul oral

a avea un glonț pe țeavă expr. (-er.d. bărbați) a fi excitat

în verificare expr. (intl. -d. oameni) dubios, care nu prezintă încredere.

a avea licurici expr. (er.) a se excita

a avea muzicuță expr. (intl.) a vorbi în timpul unui joc de noroc

a avea nailon expr. (intl.) a atrage, a seduce

a avea plimbător expr. (intl.) a avea buzunarul închis cu un ac de siguranță

a avea plămânii făcuți sită expr. (deț., înv.) a fi bolnav de tuberculoză

a avea poartă-n casă expr. (intl. – la jocul de table) a fi inatacabil

a avea potera-n cârcă expr. (intl.) a fi căutat de poliție: a fi dat în urmărire generală

a avea sânge expr. (deț.) a fi curajos

avion, avioane, s. n. (deț.) mesaj, mesajul trimis din celulă în celulă.

avionul a intrat în vrie expr. (deț.) mesajul nu mai este de actualitate

bagă mare / tare! expr. 1. grăbește-te! 2. (cart.) mărește miza!, dublează potul!

bagă-n ele! expr. (cart.) amestecă!, fă cărțile!

bahaus s. n. sg. (deț.) gălăgie, zgomot

bahausist, bahausiști, s. m. (deț.) deținut condamnat pentru pentru tulburarea ordinii publice

balalaică, balalaice, s. f. (intl., înv.) pistol, armă de foc

balast, balasturi, s. n. (deț.) mâncare de orez

balenă, balenă s. f. 1. (deț.) dubă de transport a deținuților. 2. (peior.) femeie grasă

bali, balesc, v. t. (intl.) a fura

baltă mare expr. (intl.) loc de unde se pot fura multe lucruri de valoare mare.

bambină, bambină s. f. 1. fetișcană; femeie tânără. 2. (deț.) eveniment important; știre importantă.

bandaj, bandaj s. n. (deț.) bandă îngustă de hârtie cu ajutorul căreia se fumează mucurile de țigară; țigaret improvizat.

bangheală la nașpa expr. (intl.) pradă sub așteptări.

bani grubă expr. (intl.) bani mulți

barabanci, -ă barabanci, -e s. m., s. f. (intl.) informator; denunțător

baroi, baroi s. m. (intl.) v. barosan

barosan, barosani s. m. 1. persoană cu o situație materială înfloritoare. 2. (deț.) subofițer de penitenciar temut de deținuți.

basamac, s. n. sg. 1. rachiu colorat de calitate inferioară. 2. (deț.) deținut influent.

învârtea, învârtele s. f. (intl.) capcană, cursă.

bastârcă, bastârci s. f. (deț.) bobârnac; lovitură după ceafă.

înțărcat, -ă, înțărcați, -te adj. (intl.) condamnat pentru prima oară; aflat la prima condamnare.

a bate din buze expr. (intl.) a informa poliția.

a bate toaca expr. 1. (intl.) a informa poliția. 2. a divulga un secret; a populariza excesiv o chestiune.

a bate untul expr. (er.) a avea un contact sexual.

a băga carnea la salam și oasele la nasturi expr. (intl.) a comite un asasinat.

a băga (pe cineva) în cerneală expr. (intl.) a face (cuiva) dosar de trimitere în judecată.

a băga în față expr. (deț.) a acoperi adevăratul vinovat dând vina pe altcineva.

a băga la canon / la canoane expr. (intl.) a tortura un suspect în timpul unui interogatoriu.

a băga mare expr. 1. a accelera. 2. (cart.) a mări miza.

a băga marșarier expr. (intl.) a bate în retragere pe ruta de la venire.

a băga melodii expr. (intl.) a denunța.

a se băga pe țeavă expr. 1. (deț.) a denunța pe cineva care a săvârșit o abatere disciplinară. 2. a face recomandări favorabile cuiva în vederea obținerii unei recompense.

a băga pleaopă expr. (intl.) a privi atent.

a băga pe țeavă expr. 1. (deț.) a denunța pe cineva care a săvârșit o abatere disciplinară. 2. a face recomandări favorabile cuiva în vederea obținerii unei recompense.

a băga pleoapă expr. (intl.) a privi atent

a băga o ștangă (cuiva) expr. (intl.) 1. a influența (pe cineva) în luarea unei decizii. 2. a vorbi de rău (pe cineva).

a băga tampon expr. (intl.) a împinge, a lovi (cu cotul).

a băga vorbitor expr. (deț.) 1. a sta de vorbă, a pălăvrăgi. 2. a preveni pe cineva de iminența unui pericol.

băiat deștept expr. (deț.) 1. deținut care își procură în permanență țigări, alimente, obiecte de uz personal. 2. deținut protejat de gardieni.

băiat de traseu expr. (deț.) tip cumsecade, om de treabă.

bărbos, bărboși, s. m. (cart.) rigă, popă.

bâcâi, bâcâi, v. t. (intl.) a bate rău de tot.

bâzdâc, bâzdâcuri s. n. (er.) 1. penis. 2. vulvă; vagin.

bâzu s. invar. (er. glum.) penis.

Belfegor s. pr. (er. înv.) penis.

beli, belesc v. t. (intl.) 1. a bate foarte rău. 2. a fura. 3. a înșela. 4. a înjunghia. 5. a omorî.

beralie, beralii s. f. (intl.) mașină, automobil.

berilă s. invar. 1. (deț.) individ cu condamnări numeroase și de lungă durată, care și-a petrecut viața prin mai multe închisori. 2. minor sau tânăr care a petrecut mult timp într-un institut de reeducare.

beton armat expr. 1. (cart.) formație de doi ași și doi popi / două rigi (la jocul de pocher), 2. (intl.) operațiune pentru care s-a luat toate măsurile de siguranță.

beton penal expr. (deț.) arpacaș.

beu, beuri s. n. (intl.) pumn încasat la secția de poliție.

biberon, biberoane s. n. (er.) penis (ca obiect al inversiunii sexuale, al felației)

bibliotecă, biblioteci s. f. 1. (intl.) pachet nou de cărți de joc. 2. cârciumă. 3. băutură.

biboanță, biboanțe s. f. (er. vulg.) vulvă; vagin.

bici, bice s. n. (deț.) infractor aflat la prima condamnare.

bididiu, bididii s. m. (deț.) infractor aflat la prima condamnare.

bijbă, bijbe, s. f. (intl.) sfat; sugestie; pont (oferit pe gratis).

bijboc, bijboci s. m. 1. (intl.) hoț tânăr, lipsit de experiență. 2. v. bijboacă.

bijuterii s. f. pl. (deț.) lanțuri.

bilaiseală, s. f. sg. (intl.) înșelătorie care constă în a-i cere unui vînzător restul la o bancnotă arătată, dar nu și înmânată acestuia.

bilaitor, bilaitori s. m. (intl.) individ care practică bilaiseala.

binbangiu, binbangii s. m. (deț.) informator, denunțător.

bingăni, bingănesc v. t. (deț.) a denunța, a pârî, a informa.

bingănitor, bingănitori s. m. (deț.) informator, denunțător.

birlic, birlici s. m. 1. (cart.) as. 2. dolar.

blanc, s. invar. (intl.) bani.

întristare, întristări s. f. (intl.) 1. notă de plată. 2. întristări.

întreprindere, întreprinderi s. f. (intl., glum.) închisoare, penitenciar.

între patru pereți expr. 1. în casă. 2. (deț.) închis.

boabă, boabe s. f. 1. (act.) cuvînt, replică (dintr-un rol). 2. (stud.) examen restant. 3. (intl.) condamnare. 4. glonț. 5. (la pl.) bani. 6. (în fotbal) gol.

întrebător, întrebători s. m. (intl.) 1. anchetator. 2. procuror. 3. judecător.

bobi, bobesc v. t. (intl.) a vedea, a observa.

bobină, bobine s. f. (er.) testicul.

bodârlău, bodârlăi s. m. (intl.) închisoare.

boieri, s. m. pl. (intl.) judecători; complet de judecată.

bonjur, s. n. sg. (intl.) buzunarul din spate al pantalonilor.

borax, boraxuri s. n. (intl.) denunț, trădare, delațiune.

boraxa, boraxez v. t. (intl.) a denunța, a trăda.

botez, botezuri s. n. (intl.) primul furt reușit al unui infractor.

brand, branduri s. n. (intl.) lovitură de pumn.

breteluță, breteluțe s. f. (dim. deț.) deținut minor.

broșa, broșez v. t. (intl.) a ancheta, a cerceta.

brumărie, brumării adj. f. (er.d. femei) în floarea vârstei; la vârsta deplinei experiențe sexuale.

bubă, bube s. f. 1. (intl.) inel, ghiul. 2. punct slab, parte delicată (a unei probleme). 3. defect, defecțiune. 4. (vulg.) vulvă, vagin.

a bubui banana expr. (er.d. femei) 1. a avea contact sexual cu un bărbat. 2. a practica prostituția.

bucată, bucate s. f. (deț.) lovitură cu pumnul.

bufet lustruit expr. (intl.) persoană bine îmbrăcată.

bughelar, bughelari s. m. (intl.) buzunar.

bulan versat expr. (deț.) individ versat în practicarea perversiunilor sexuale.

bulău, bulăuri s. n. 1. (deț.) izolator. 2. închisoare.

bulgăr, bulgări s. m. 1. (intl.) aur. 2. izolator.

buli, bulesc I v. t. 1. (vulg.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 2. (intl.) a fura. 3. a lovi, a bate. 4. a strica, a deteriora. II v. r. a se strica, a se deteriora.

ARGÓU, argouri, s. n. Limbaj convențional, folosit mai ales de vagabonzi, răufăcători etc. pentru a nu fi înțeleși de restul societății. – Din fr. argot.

bulon, buloane s. n. (er.) penis.

bulșoi s. m. pl. (intl.) bani.

bungheală la nasolu’ expr. (deț.) atenție, suntem urmăriți!

bungheală la nasolu’ că ne bunghește de la pandaimos expr. (intl.) atenție, că ăsta ne cunoaște din închisoare!

burețar, burețari s. m. (intl.) 1. individ situat pe o treaptă socială superioară aceleia boschetarilor; vagabond îmbrăcat mai îngrijit, care execută munci în interesul personal al anumitor persoane, obținînd în schimb protecție și mijloace de subzistență. 2. arab.

buton, butoane s. n. (intl.) cuțit cu buton.

cabanier, cabanieri s. m. (intl.) gazdă de hoți.

cabă, cabe s. f. (intl.) polițist.

cabota, cabotez v. i. (intl.) a fura într-o altă zonă decât cea de domiciliu.

cacao s. invar. (intl.) mită dată agenților din poliția rutieră.

caiafă, caiafe s. f. 1. (om) fățarnic / ipocrit. 2. (intl.) informator. 3. (intl.) hoț cu vechime / cu experiență.

caimac s. n. sg. (er.) spermă.

caimacan, caimacani s. m. (intl.) bișnițar.

caisă, caise s. f. (er.) testicul.

cajbec, cajbeci s. m. (intl.) individ naiv / credul / ușor de înșelat.

cal, cai s. m. 1. bărbat înalt. 2. (deț.) țigară. 3. zar. 4. (la sg.tox.) heroină.

ca la Ploiești expr. (intl., înv.) 1. impecabil, perfect. 2. fără complicații, conform planului.

caleașcă, calești s. f. (deț.) 1. dispozitiv format dintr-o ață cu o greutate legată la un capăt, cu ajutorul căreia se transmit prin vizetă, de la o încăpere la alta, obiecte sau mesaje. 2. orice metodă de transmitere ilegală a informației într-un penitenciar.

calibarcă, calibărci s. f. (intl.) pălărie.

calibard, calibarzi s. m. (intl., înv.) 1. pălărie. 2. cap.

calu’ bălan expr. (er.) penis.

cambuză, cambuze s. f. (deț.) pachet cu alimente primit în penitenciar.

camera de gândire expr. (deț.) izolator.

cancelarie, cancelarii s. f. (intl.) sediul poliției.

capac, capace s. n. 1. palmă dată cuiva peste ureche. 2. (la baschet) blocare cu palma a orificiului coșului pentru a împiedica intrarea mingii. 3. (cart.) cartea sau cărțile de deasupra dintr-un pachet de cărți amestecate. 4. (la pl.) joc practicat în anii 1950-70 de copiii bucureșteni, în recuzita căruia intrau capace de bere turtite prin batere cu ciocanul și o bucată de plumb rotundă și plată.

cap de linie expr. (deț.) sfârșitul perioadei de detenție; data eliberării din penitenciar.

capelmaistru, capelmaiștri s. m. (intl.) 1. șeful unei bande de hoți. 2. infractor temut / periculos.

capital capitaluri s. n. 1. (intl.) cazier judiciar, antecedente penale. 2. (deț.) fese de homosexual.

caracudă, caracude s. f. (intl.) 1. om naiv. 2. hoț de mărunțișuri. 3. prostituată urâtă și bețivă.

caramangiu, caramangii s. m. (intl.) hoț de buzunare.

carambă, carambe s. f. (er.) vulvă.

carambol, caramboluri s. n. 1. accident rutier în care sunt implicate mai multe mașini. 2. (intl.) ceartă, neînțelegere. 3. (intl.) bătaie; ciocnire.

carantină, carantine s. f. 1. (intl.) infractor nou-venit într-o bandă. 2. (deț.) deținut proaspăt internat într-un penitenciar.

carapace, carapace s. f. (intl.) corp, trup.

caras, carași s. m. (intl.) penis.

carașic, carașicuri s. n. (intl.) obiect cu valoare mică.

a întoarce șurubul (cuiva) expr. (intl.) a pregăti (cuiva) o capcană.

carată, carate s. f. (intl.) unitate de măsură (lună, an) pentru durata unei condamnări penale.

a întoarce șpilul expr. (intl.) a dejuca planurile (cuiva).

caraulă, caraule s. f. (intl.) hoț care, în timpul unei spargeri, stă la pândă pentru a anunța apariția inopinată a polițiștilor.

carburator, carburatoare s. n. (er.) vagin.

a cardi o labă expr. (intl.) a da o palmă.

a cardi un vast expr. (intl.) a lovi cu pumnul.

a întoarce cu acul pe cineva expr. (intl., înv.) a fura banii cuiva.

care ești din Focșani? expr. (deț.) cine poate să-mi aprindă o țigară?

întoarce, întorc v. t. (intl.) 1. a fura. 2. a riposta.

cariceală, cariceli s. f. (er. obs.) act sexual.

cartuș, cartușe s. n. 1. (deț.) amestec de rugină și var înfășurat într-o cârpă uscată, care prin frecare cu o bucată de lemn pe mozaic se aprinde. 2. (glum.) virilitate, potență; spermă. 3. v. carton (2.)

castravete, castraveți s. m. (er.) 1. penis. 2. (adol.) om lipsit de personalitate; figură ștearsă.

cașcaval, cașcavaluri s. n. 1. (intl.) 1. (intl.) femeie. 2. (la sg.) bani.

caștaliu, caștalii s. m. (intl.) pesoană rezultată din căsătoria dintre un român și o țigancă sau un țigan și o româncă.

catarg, catarge s. n. (er.)

caterincă, caterinci s. f. 1. cursă, capcană. 2. zgomot, gălăgie. 3. scandal; ceartă. 4. (intl.) vorbe neserioase prin care interlocutorul este ironizat fără să-și dea seama.

cavă, cave s. f. (cart.) sumă de bani pe care jucătorul de pocher este obligat s-o prezinte partenerilor de joc înainte de începerea partidei.

cavou, cavouri, s. n. (intl.) arestul poliției.

cădea, cad v. i. (intl.) a fi arestat, a ajunge în închisoare.

a-i cădea (cuiva) avionul expr. (deț.d. un mesaj trimis cuiva din celulă în celulă) a fi interceptat de gardieni.

a cădea în groapă expr. (intl.) a fi arestat, a ajunge la închisoare.

a cădea în harpon expr. (intl.) a fi arestat.

a cădea la așternut expr. (er.) a face dragoste, a avea contact sexual cu o persoană de sex opus.

a cădea la înghesuială expr. (intl.) a fi reținut de poliție cu ocazia unei razii.

a cădea pe bec expr. 1. a ajunge într-o situație fără ieșire. 2. (intl.) a fi arestat.

a cădea pe date / pe rele expr. (intl.) 1. a pierde la rișcă. 2. (prin ext.) a eșua, a nu reuși.

a cădea pe luate expr. (intl.) a câștiga la jocul de rișcă.

călăraș, călărași s. m. (er., iron.) bărbat viril.

călăreală, călăreli s. f. (er.) contact sexual.

călări, călăresc v. t. 1. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 2. (deț.) a fuma.

călărit s. n. sg. (er.) act sexual.

călca, calc v. t. 1. a vizita pe cineva fără a-l înștiința în prealabil. 2. (d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie. 3. (întl.) a da o spargere. 4. (intl.d. polițiști) a face o razie / o descindere etc. inopinată.

a călca pe broască expr. 1. (pop., iron.) a elimina gaze intestinale. 2. (intl., înv.) a avea ghinion.

căldură, călduri s. f. (intl.) buzunarul interior al unui sacou, palton etc.

călugăr, călugări s. m. (deț.) condamnat care are de efectuat o pedeapsă mare.

căprar, căprari s. m. 1.(mil., înv.) caporal. 2. (deț., reed.) supraveghetor de noapte. 3. șef foarte sever. 4. femeie dură, cu comportament și aspect fizic masculin.

căpușă, căpușe s. f. 1. (peior.) parazit social. 2. (er.) vagin.

cărel! interj. (intl.) fugi!

căutător de perle expr. (er.) bărbat afemeiat.

căvi, căvesc v. t. (intl.) a îngropa prada.

căzut, -ă, căzuți, -e, adj. (intl.) arestat, prins de poliție.

câine roșu expr. (intl.) procuror.

câlți s. m. pl. (intl.) urme lăsate la locul infracțiunii.

cânta, cânt I v. t. 1. (intl.) a denunța. 2. a tâlhări. II v. i. (intl.) a mărturisi.

a cânta în corul lui tanti Milica expr. (intl., înv.) a fi informatorul miliției.

a cânta la cobză expr. (intl.) a denunța, a trăda.

a cânta la pian expr. 1. (intl.) a i se prevala amprentele digitale. 2. a spăla rufe de mână.

a-i cânta (cuiva) prohodul expr. (intl.) 1. a complota împotriva cuiva; a pune la cale asasinarea cuiva. 2. a omorî (pe cineva), a ucide (pe cineva).

cântarea cântărilor expr. (intl.) delațiune.

cârâitor, cârâitori s. m. (intl.) bătăuș.

cârpă, cârpe s. f. 1. (deț.) scrum obținut prin arderea unei cârpe, păstrat într-o cutie de tablă, folosit ulterior la aprinderea țigărilor. 2. individ lipsit de personalitate / ușor de manipulat.

cârpă de valoare expr. (intl.) pânză.

ceapă, cepe s. f. (intl.) ceas de mână.

ceapă roșie expr. (intl., înv.) ceas de buzunar.

cearșaf, cearșafuri s. n. (intl.) cazier, antecedente penale.

ceașcă, cești s. f. (adol., er.) vagin.

cegmegea, cegmegele s. f. (intl.) buzunar.

centaur, centauri s. m. (intl.) cetățean străin.

centauresc, -ească, centaurești adj. (intl.) de proveniență străină.

cenușăreasă, cenușărese s. f. (intl.) hoț care în timpul unei spargeri stă la pândă pentru a preveni apariția inopinată a polițiștilor.

a o cere din priviri expr. (er.) 1. a dori să înceapă un act sexual. 2. (d. femei) a fi ușuratică. 3. (d. femei) a fi nimfomană.

cheie cu barbă expr. (intl.) adevăr.

chelar, chelari s. m. (deț.) gardian.

cherțoi, cherțoi s. m. (deț.) om cu un comportament grosolan, de mitocan.

chichițar, chichițari s. m. (intl.) hoț de buzunare.

chilabaleală, chilabaleli s. f. (intl.) discuție; vorbărie.

chinez, chinezi s. m. (intl.) an de condamnare.

chintă spartă expr. 1. (cărt.) suită de cinci cărți din care lipsește una. 2. (intl.) ghinion. 3. (intl.) acțiune fără șanse de reușită.

chiralim s. n. sb. (deț.) brânză.

chisea, chisele s. f. (er.) vulvă; vagin.

a chiti la piață expr. (intl.) a ieși la furat.

chiureta, chiurettez v. t. (intl.) a jefui (pe cineva) de toate bunurile.

cine a băut apă de la boierul ăsta mai vine și mai bea prov. (deț.) cine a fost o dată la pușcărie va reveni acolo.

cingătoare, cingători s. f. (deț.) an de condamnare.

cinghel, s. n. sg. (deț.) bătaie, încăierare.

cioacă, cioace s. f. 1. minciună. 2. (intl.) loc de întâlnire al hoților. 3. celulă de închisoare. 4. (adol.) țigară.

cioban, ciobani s. m. (peior.) 1. (deț.) deținut analfabet. 2. persoană necivilizată / grosolană.

ciocan, ciocane s. n. 1. (vulg.) penis. 2. (er.) act sexual. 3. pahar special pentru măsurarea băuturilor spirtoase, cu capacitatea de 100 ml.

ciocăr, ciocări s. m. (intl.) informator, denunțător.

ciochie, ciochii s. f. (intl.) trădare, vânzare.

ciolan, ciolane (s. n.) 1. (deț.) cheie. 2. funcție, poziție aducătoare de avantaje materiale. 3. (reed.) însemnul purtat de un delincvent minor cu funcție administrativă sau de comandă în cadrul grupului de minori din institutul de reeducare în care este internat.

cioran, -că, ciorani, -ce s. m., s. f. 1. țigan. 2. hoț. 3. individ zgârcit. 4. (deț.) deținut care refuză să-și împartă pachetul de alimente cu vecinii de celulă.

ciorap, ciorapi s. m. (intl.) mănușă.

ciorchine, ciorchini s. m. (er.) aparatul genital bărbătesc.

ciorditor, ciorditori s. m. (intl.) hoț de mărunțișuri.

ciosvârtă, ciosvârte s. f. (deț.) deținut desconsiderat de ceilalți deținuți.

cirac, ciraci s. m. (intl.) 1. coleg de breaslă. 2. complice. 3. coleg de pușcărie. 4. v. cajbec.

circar, circari s. m. (intl.) 1. hoț prost. 2. persoană neserioasă.

ciși, cișesc v. t. 1. (intl.) a cerși. 2. a batjocori; a umili.

ciubăr, ciubere s. n. (intl.) închisoare.

a ciufuli veverița expr. (er., adol., obs.) a practica cuniliția.

ciuguli, ciugulesc. v. t. (intl.) 1. a fura. 2. a aresta. 3. a condamna la detenție. 4. a bate. 5. a mânca puțin.

a ciuguli o schemă expr. (intl.) a primi o informație interesantă.

ciujbi, ciujbesc v. t. (intl.) 1. a fura 2. a bate.

ciumălău, ciumălăi s. m. (intl.) individ descurcăreț, șmecher.

a ciurui la alivanti expr. (intl.) a lovi la cap.

clapsă, clapse s. f. (intl.) buzunarul de la piept.

clămpăneală, s. f. (intl.) mâncare, alimente.

clănțoi, clănțoi s. m. (intl.) denunțător, informator.

clempano s. invar. (intl.) gură.

client -ă, clienți, -te s. m., s. f. (intl.) 1. victimă potențială a unui hoț. 2. infractor căutat de poliție. 3. ins, tip, individ (protagonist al unei narațiuni argotice).

clift, clifturi s. n. 1. (intl.) îmbrăcăminte, haine. 2. bărbat care întreține o femeie de moravuri ușoare.

clocar, clocari s. m. (intl.) gazdă de hoți, tăinuitor.

clopoțel, clopoței s. m. (er., eufem.) vulvă, vagin.

coajă, coji s. f. (intl.) 1. portofel. 2. buzunar. 3. rochie. 4. palton; haină. 5. (prin ext.) îmbrăcăminte.

coardă penală expr. (peior.) 1. prostituată luată în vizorul poliției. 2. (deț.) homosexual pasiv.

coarjă s. f. sg. (intl.) bani.

cocârjă, cocârje s. f. (intl.) persoană naivă.

coceală, coceli s. f. (intl.) 1. afacere avantajoasă. 2. loc propice furturilor.

întărită, întărite s. f. (intl.) casă de bani.

a-și întărâta ghiocelul expr. (er.d. femei) a se masturba.

cocor, cocori s. m. (intl.) 1. hoț care operează în mai multe zone. 2. escroc sentimental.

înștiințare, înștiințări s. f. (intl.) sentință de condamnare penală.

colac, colaci s. m. 1. (intl.) inel de damă cu montură împletită. 2. (șc.) nota opt.

coldan, coldani s. m. (intl.) infractor începător.

colet, colete s. n. (deț.) deținut care este transportat cu trenul într-un vagon special.

colivă, colive s. f. (deț., mil.) arpacaș.

colivie, colivii s. f. (intl.) 1. arestul unei secții de poliție. 2. celulă de închisoare.

colonel, colonei s. m. (deț.) chiștoc de dimensiune medie.

combinație, combinații s. f. 1. (deț.) schimb de țigări efectuat între deținuți. 2. aranjament; înțelegere.

cometă cu coadă expr. (er.) penis.

a compune melodii mari expr. (intl.) a denunța pe toată lumea.

concediu, concedii s. n. (intl.) perioadă de detenție.

concertist, -ă, concertiști, -ste s. m., s. f. (intl.) infractor care acționează sigur.

conducte penale expr. (deț.) macaroane.

contopi, contopesc v. t. (deț.) 1. a consuma alimente în grabă. 2. a fuma o țigară în grabă.

corecționar, corecționari s. m. (intl.) 1. hoț specializat în furtul de îmbrăcăminte din magazine. 2. deținut minor transferat în penitenciar dintr-o școală de reeducare.

cotă, cote s. f. (deț.) informație furnizată gardienilor în legătură cu un deținut.

a coti mișto expr. (intl.) a da bacșiș bun.

cotolan, cotolani s. m. (intl.) an de detenție.

crăcan, crăcane s. n. 1. (intl.) pantaloni. 2. cadru confecționat dintr-o sârmă mai groasă al jucăriei numite „invizibilă”.

creion, creioane s. n. 1. țigară. 2. (intl.) broască italienească de ușă.

cresta, crestez v. t. (intl.) a răni cu cuțitul.

a-i crește grădinița pe piept expr. (intl.) a muri; a fi ucis.

crin, crini s. m. (er.) vagin.

criza, crizez v. r. 1. (deț.) a face accese de furie, a avea crize de nebunie. 2. (glum.) a reacționa impulsiv, a avea o manifestare necontrolată; a critica fără motiv.

crizantemă, crizanteme s. f. (er.) vulvă.

crizat, crizați s. m. (deț.) deținut cu accese de furie sau cu crize de nebunie.

cubice s. n. pl. (intl.) zaruri.

cu bila pe cinci expr. (intl.) aflat în închisoare.

cu bună dimineața expr. (intl.d. furturi) comis prin escaladarea unui zid.

cuc, cuci s. m. 1. (deț.) gardian. 2. (mil.) emblema de pe caschetă sau bonetă. 3. penis (de copil).

Cucaracia s. pr. (er., glum.) vulvă; vagin.

cujbeală, cujbeli s. f. (intl.) 1. furt. 2. bătaie.

cujbi, cujbesc v. t. (intl.) 1. a fura. 2. a bate.

cu manta expr. (intl.) indirect, pe ocolite.

a curăța coșul expr. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

curcănărie, curcănării s. f. (intl.) poliția, sediul poliției.

curenta, curentez v. t. (intl.) a deposa pe cineva de bunurile personale prin furt.

cursă, curse s. f. (deț.) lot de deținuți transferat dintr-un penitenciar în altul.

curte de aer expr. (intl.) penitenciar.

cu sacul expr. 1. mult, din belșug. 2. (intl.) trișare la jocul de cărți.

cu șindeală expr. (intl.d. furturi de buzunare) comis prin tăierea buzunarului.

cuvântător, cuvântători s. m. (intl.) 1. procurator. 2. avocat.

da, dau v. r. (intl.) a mărturisi, a spune totul.

a da adormiri (cuiva) expr. (intl.) a înșela / a păcăli pe cineva.

a da amocul în cineva expr. (er.) a se îndrăgosti de cineva.

a da bine cu bucata expr. (intl.) a lovi bine cu pumnul.

a da buzunări la burți expr. (intl.) a lovi cu cuțitul în burtă.

a le da coapte expr. (intl.) 1. a comunica vești proaste. 2. a fi informator. 3. a spune adevărul (anchetatorilor).

a da comoara lui Mendel expr. (cart.) a juca cu cărți însemnate.

înjug-o! expr. (intl.) pleacă!, ia-o din loc!

a da pe cineva cu... expr. (intl.) a condamna pe cineva la...

a da cu cioarda expr. (intl.) a fura; a jefui.

a da (pe cineva) cu cositor / cu plumb expr. (intl., înv.) a împușca (pe cineva).

a da cu harponul expr. (intl.d. polițiști) a face o arestare.

a da cu lama expr. (intl.) a tăia buzunarele cuiva în încercarea de a fura.

a o da cu lipici expr. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

a da cu panacotu’ expr. (intl.) a fura din buzunare.

a da cu picamerul expr. (er., glum.) a deflora / a dezvirgina o fată bătrână.

a da (pe cineva) cu polen expr. (er., eufem.) a lăsa (o femeie) gravidă / însărcinată.

a da cu sasu’ expr. (intl.) a evada; a dezerta.

a da cu vastu’ expr. (intl.) a fura din buzunare.

a da de-a dura expr. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

a se da de-a dura expr. 1. (er.d. femei) a avea contact sexual cu un bărbat. 2. a pleca; a dispărea.

a da de izvor expr. (intl.) a depista un obiectiv unde se poate acționa fără riscul de a fi prinși.

a da dreptul de barosan expr. (intl.) 1. a da ceva cuiva conform unei înțelegeri prealabile. 2. (iron.) a bate (pe cineva).

a-și da duhul expr. 1. (pop.) a muri. 2. (er.) a ejacula.

a da extemporal expr. (intl.) a comite un furt mărunt.

a da gaură expr. 1. a delapida, a păgubi, a fura; a obține un profit pe căi ilicite. 2. a căștiga la jocurile de noroc. 3. (intl.) a înjunghia. 4. (intl.) a împușca. 5. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

a da o gheară expr. (intl.) a juca barbut.

a se da huța expr. (er., glum.) a avea contact sexual.

a o da în bijboc expr. (er. vulg.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

a-și da în coapse expr. (er.) a avea contact sexual, a face dragoste.

a se da în ghioc expr. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

a da în mangleală expr. (intl.) a schimba subiectul discuției.

a da în nepoțeală expr. (intl.) a face pe prostul; a simula lipsa de fermitate.

a da în particular expr. (deț.) a acționa după bunul plac, încălcând restricțiile și regulamentele.

a da în pârg expr. (er.d. bărbați) a avea o erecție.

a da în primire expr. 1. (d. motoare, aparate etc.) a se defecta iremediabil. 2. (d. oameni) a muri. 3. (deț.) a denunța pe cineva care a comis o abatere disciplinară în penitenciar.

a se da în spectacol expr. 1. (deț.) a încălca regulamentul în mod ostentativ, fără a se feri de gardieni. 2. v. a-și da în petic.

a o da întoarsă expr. (intl.) 1. a minți. 2. a schimba conținutul unei declarații anterioare; a se dezice de o afirmație anterioară.

a-i da (cuiva) jbilțul expr. (er.) a acosta (pe cineva).

a da jet expr. (deț.) a denunța, a informa.

a se da la fund expr. 1. a se retrage din viața socială. 2. (intl.) a se ascunde pentru a scăpa de urmărire. 3. (glum.) a fi homosexual.

a da la întors expr. (deț.) 1. a schimba subiectul discuției. 2. a face tot posibilul pentru a schimba părerea cuiva despre un deținut.

a da la Maica Precista expr. (intl.) a trimite la închisoare.

a da la moloz expr. (deț.) a repartiza (un deținut) într-o colonie de muncă.

a da la oglinzi expr. (intl.) a lovi (pe cineva) peste ochi.

a da la sare expr. (intl., înv.) a trimite (un deținut) la ocnă.

a o da la umplut expr. (er.d. femei) a avea contact sexual cu un bărbat.

a da la vâsle expr. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

a-i da (cuiva) lămâița în foc expr. (er.d. femei) a avea contact sexual cu un bărbat.

a-și da lâna la scărmănat expr. (er.d. femei) a avea contact sexual cu un bărbat.

a-i da mustu-n fiert expr. (er.) a ejacula.

a da pe goarnă / pe gură expr. (intl.) 1. a mărturisi / a-și recunoaște vina. 2. a denunța, a informa.

a da pușcăria-n particular expr. (deț.) a se comporta după bunul plac, a nu respecta regulamentele.

dar, daruri s. n. 1. (intl.) lucru furat. 2. plic cu bani oferit de un pacient unui medic.

daraban, darabani s. m. (deț.) gardian.

darac, daracuri s. n. (er.) act sexual.

a da rateuri expr. (er.d. bărbați) a avea un eșec sexual.

a da recital expr. (intl.) a fura

a o da roită expr. (intl.) a dispărea de la locul unei razii.

a da tăiate expr. (deț.) a fi exigent și restrictiv cu un deținut.

a-i da tărâța în foc expr. (er.) 1. (d. femei) a juisa. 2. (d. bărbați) a ejacula.

dat pe brazdă expr. (deț.d. gardieni) care trece cu vederea unele abateri sau nereguli.

a da țignale expr. (deț.) a face un apropo.

a se da umplută expr. (er.d. femei) a avea un contac sexual cu un bărbat.

dă-te-n fața mea! expr. (cart.) joacă cu mine!

deal, dealuri s. n. 1. (intl.) închisoare. 2. fese.

demna cior! expr. (țig., intl.) m-ai trădat!

decan, decani s. m. (deț.) deținutul cu cea mai grea condamnare; deținutul cu cele mai multe condamnări.

decar, decari s. m. 1. (șc.) nota zece. 2. (cart.) carte de zece puncte. 3. (sport.) jucător care poartă numărul 10 pe tricou.

decola, decolez v. i. (deț.) a evada.

de import expr. (intl.) care provine din furt.

deputat, deputați s. m. (intl.) complice.

a derula banda expr. (intl.) a vorbi mult, a mărturisi, a recunoaște.

descânta, descânt v. t. (er.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

descântec, descântece s. n. (er.) act sexual.

a deschide pliscul expr. (intl.) a denunța.

deschizător, deschizătoare s. n. (intl.) șperaclu.

a descuia lacătul expr. (intl.) a da o spargere.

desfrunzi, desfrunzesc v. t. (intl.) 1. a jefui. 2. a bate rău.

deșerta, deșertez v. t. (intl.) a aresta, a închide.

dican, dicani s. m. (intl.) judecător.

dichisi, dichisesc I v. t. (intl.) 1. a lua banii cuiva. 2. a năuci (pe cineva). II v. r. a se îmbrăca elegant.

digitator, digitatori s. m. (intl.) hoț de buzunare.

dileală, dileli s. f. 1. (intl.) bătaie. 2. (la sg.) nebunie.

dili, dilesc I v. t. 1. a năuci în bătaie. 2. (intl.) a da; a transmite (marfă de contrabandă). II v. r. a înnebuni, a se țicni.

a se dili pe zvast expr. (intl.) a se uita la mâna hoțului, a observa că este furat.

dincolo adv. 1. (intl.) la închisoare. 2. (în perioada comunistă) în Occident.

diplomă, diplome. s. f. (intl.) sentință de condamnare.

diribau s. n. sg. (intl.) 1. batalion disciplinar. 2. muncă silnică.

distribuitor, distribuitori s. m. (deț.) homosexual activ.

doctorie, doctorii s. f. (glum.) 1. băutură spirtoasă. 2. (er.) act sexual. 3. (er.) femeie (percepută ca parteneră de sex).

donator, donatori s. m. (deț.) deținut care împarte cu ceilalți alimentele primite de acasă.

donițar, donițari s. m. (intl.) denunțător, delator; informator.

do-re-mi expr. s. invar. (intl.) furt de aparatură audio.

a doua la căldură expr. (intl.) buzunarul interior al unui sacou.

doveditor, doveditori s. m. (intl.) 1. anchetator. 2. procuror.

draibăr, draibări s. m. (intl.) spărgător de mare clasă.

a duce cu cobza / iordanul / muia / preșul expr. (intl.) a înșela, a minți.

a duce dorința sus expr. (intl.) a denunța.

înhămat, -ă, înhămați, -te adj. 1. (glum.d. oameni) căsătorit și cu copii. 2. (intl.) arestat, închis.

îngrășat, -ă, îngrășați, -te adj. (intl.) furat, șterpelit.

a înghiți vrăjeala expr. (deț.) a schimba părerea despre un deținut, lăsându-se influențat de părerile altora.

du-te pe ghetou! expr. (deț.) du-te dracului!

ecler, eclere s. n. (er., adol.) penis.

ecsivă, ecsive s. f. 1. (intl.) act găsit într-un portofel furat. 2. (deț.) mesaj scris trimis pe căi ilicite complicilor din libertate.

El Zorab s. invar. (er., glum.) penis supradimensionat.

emblemă, embleme s. f. (deț.) numărul sub care este înregistrat un deținut în penitenciar.

emigra, emigrez v. i. (deț.) a evada.

emisar, emisari s. m. (intl.) complice care supraveghează o locuință ce urmează a fi jefuită pentru a obține obiceiurile proprietarilor.

Emma Kent expr. (intl.) infracțiune constând în înșelarea oamenilor prin oferirea de bancnote false prin îndoirea banilor din interiorul teancului pentru a crea impresia că sunt mai mulți.

escalada, escaladez v. t. (er., glum.d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.

escortă, escorte s. f. (intl.) complice al unui infractor.

evanghelie s. f. s.g. (intl.) cazier judiciar, antecedente penale.

evapora, evaporez v. r. 1. a dispărea, a se face nevăzut. 2. (intl.d. un infractor dat în urmărire generală) a se ascunde de poliție.

eveniment, evenimente s. n. (deț.) 1. scandal provocat de deținuți în penitenciar. 2. tentativă de automutilare a unui deținut.

excursionist, excursioniști s. m. (intl.) hoț care își schimbă mereu raza de acțiune.

executa, execut v. t. (intl.) a fura (pe cineva)

exila, exilez v. r. (deț.) a executa o lungă pedeapsă privativă de libertate.

extemporal, extemporale s. n. 1. (intl.) furt mărunt. 2. (în trecut) informații date Securității.

extrage, extrag v. t. (intl.) a fura din buzunare.

extremă, extreme s. f. (intl.) buzunar lateral.

a face afiș expr. 1. a bate rău de tot. 2. (intl.) a tâlhări.

a face avion expr. 1. a comite un viol în grup, a întreține raporturi sexuale pe rând cu aceeași femeie. 2. (deț.) a transmite un mesaj.

a-i face cuiva boiangerie expr. (intl.) a umple de sânge (pe cineva) în bătaie.

a face bulbuci expr. (er.) a ejacula.

a face (cuiva) capul mare expr. (intl.) a izbuti să convingă (pe cineva) de necesitatea unei acțiuni.

a-i face (cuiva) cântarea expr. (intl.) a trăda un complice, a denunța.

a face (cuiva) cheie expr. (intl.) a întinde o cursă (cuiva).

a face (pe cineva) covor expr. (intl.) a bate (pe cineva) după ce a fost înfășurat într-un covor, pentru ca loviturile să nu lase urme.

a face curățenie expr. 1. (intl.) a fura totul. 2. (în sport) a câștiga toate probele, punctele, trofeele unei competiții.

a se face danie expr. (intl.) 1. a se sustrage urmăririi penale. 2. a nu mai comite infracțiuni.

a face cinci ori cinci douăzeci și cinci expr. (intl.) a fura.

a face eveniment expr. (deț.) 1. a provoca dezordine în penitenciar astfel încât gardienii să fie pedepsiți. 2. a se automutila pentru a fi transferat la infirmerie.

a-și face firmă expr. (deț.) a deveni lider neoficial al unui grup de deținuți.