Am găsit 92 de definiții care conțin toate cuvintele țânțar sau forme flexionare ale acestora:

ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) țânțar anofel = gen de țânțari caracterizați prin poziția lor oblică în timpul repausului și ale căror femele înțeapă oamenii și animalele; unele specii propagă malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.


BÂȚÁN, bâțani, s. m. (Reg.) Mic țânțar care tremură din picioare când stă pe loc (Chironomus leucopogon). – Din bâțâi.

GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii etc. ◊ Rasă galbenă = grup de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari, caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben (2). ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu întrebuințată ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în țările românești. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = specie de viță de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -ă adj., subst.] – Lat. galbinus.

HEMATOZOÁR, hematozoare, s. n. Sporozoar parazit, care trăiește în hematii la om și în tubul digestiv al țânțarului anofel și care este agentul patogen al malariei (Plasmodium malariae). [Pr.: -zo-ar] – Din fr. hématozoaire.

PALUDÍSM s. n. Boală infecțioasă provocată de un hematozoar (prin înțepătura țânțarilor anofeli); malarie; friguri palustre. – Din fr. paludisme.

ȚÂNȚÁR1, țânțari, s. m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera. – Lat. zinzalus.

ȚÂNȚÁR2, țânțari, s. m. (La pl.) Nume dat populației aromâne din Macedonia de populația slavă localnică; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Et. nec.

ȚÂNȚĂRÁȘ, țânțărași, s. m. Diminutiv al lui tânțar1.țânțar1 + suf. -aș.

ȚÂNȚĂRÍME s. f. Mulțime de țânțari1. – țânțar1 + suf. -ime.

MALÁRIE, malarii, s. f. Boală infecțioasă provocată de hematozoarul palustru (transmis prin înțepătura țânțarilor anofeli), caracterizată prin puternice accese de friguri; paludism, friguri (palustre). – Din it. malaria. Cf. fr. malaria, germ. Malaria.

ANALCÍD s. n. Insecticid puternic, întrebuințat mai ales pentru distrugerea păduchilor, a ploșnițelor, a puricilor și a țânțarilor; hexaclorciclohexan. – Denumire comercială.

ANOFELOGÉN, -Ă, anofelogeni, -e, adj. (Despre terenuri, bălți etc.) Care constituie un focar de dezvoltare a țânțarilor anofeli. – Din fr. anophelogène.

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva) ? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva) ? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcăturăExpr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...) = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

POLÓG2, poloage, s. n. 1. Țesătură țărănească groasă (impermeabilă), lucrată din lână, din in sau din cânepă și folosită ca cergă, pătură, așternut etc. 2. Țesătură fină, folosită mai ales ca draperie; perdea; p. ext. baldachin. 3. Acoperitoare specială confecționată din pânză rară sau din plasă de sârmă, folosită împotriva țânțarilor, a muștelor etc. – Din sl. podlogŭ, rus. polog.

ZOOFILÍE s.f. 1. Afecțiune morbidă pentru animale sau păsări. 2. Satisfacere a instinctului erotic în mod preferențial sau exclusiv prin contact sexual cu animale, la indivizi întârziați mintal. 3. Preferința unor țânțari pentru sângele animalelor. (din fr. zoophilie)

FLIT2, flituri, s. n. Insecticid folosit contra muștelor, țânțarilor, puricilor etc. – Denumire comercială.

ZGRIBURÍCI, zgriburíci, s. m. Specie de țânțar (Chironomus leucopogon). (din zgribuli)

HEMATOZOÁR s. n. protozoar parazit care trăiește în sângele animalelor și în tubul digestiv al țânțarului anofel, agentul patogen al malariei; plasmodiu. (< fr. hématozoaire)

GAMBÚZIE s. f. pește mic, originar din America de Nord, care distruge larvele țânțarilor. (< fr. gambusie)

FLOTÓR s. n. 1. sferă goală care plutește la suprafața lichidului dintr-un recipient, cu un dispozitiv care indică sau reglează nivelul lichidului; plutitor. 2. corp plutitor atașat unei plase pescărești ori unui dispozitiv lansat pe apă pentru a-i asigura plutirea. 3. baliză plutitoare care marchează punctele periculoase pentru navigație. 4. dispozitiv de plutire a hidroavioanelor. 5. cameră de aer care servește la menținerea pe suprafața apei a ouălor de țânțari. (< fr. flotteur)

FLEBOTÓM I. s. m. țânțar din regiunile mediteraneene sau tropicale, care poate transmite omului diverse boli infecțioase. II. s. n. lanțetă folosită în flebotomie. (< fr. phlébotome)

DIPTÉR, -Ă I. adj. 1. (despre edificii antice) cu portic înconjurat de două șiruri de coloane. 2. (despre insecte) cu două aripi și cu aparatul bucal adaptat pentru supt. II. s. n. pl. ordin de insecte, muștele și țânțarii, cu o singură pereche de aripi membranoase și o pereche de balansiere, servind pentru echilibru în timpul zborului. (< fr. diptère/s/, lat. diptera)

DÉNGA s. f. gripă epidemică tropicală provocată de un virus transmis prin intermediul unui țânțar. (< fr. dengue)

DÉNGA s.f. (Med.) Febră epidemică din regiunea tropicelor, provocată de un virus transmis prin intermediul unui țânțar. [< fr., sp. dengue].

FLEBOTÓM s.m. Specie de țânțar din regiunile mediteraneene sau tropicale, a cărui femelă poate transmite omului, prin înțepare, diverse boli. [< fr. phlébotome].

FLOTÓR s.n. 1. Corp care plutește la suprafața lichidului dintr-un recipient, acționând un dispozitiv care indică sau reglează nivelul lichidului; plutitor. ♦ Corp plutitor atașat unei plase pescărești ori unui dispozitiv lansat pe apă pentru a-i asigura plutirea. ♦ Cameră de aer care servește la menținerea pe suprafața apei a ouălor de țânțari. 2. Dispozitiv cu ajutorul căruia un hidroavion plutește la suprafața apei. [Pl. -oare. / < fr. flotteur].

GAMBÚZIE s.f. Pește mic, originar din America de Nord, care distruge larvele țânțarilor. [Gen. -iei. / < fr. gambusie].

ZOOFILÍE s.f. 1. Dragoste morbidă pentru animale, cu nuanță erotică. 2. Preferința unor țânțari pentru sângele animalelor. [Gen. -iei. / cf. fr. zoophilie, it. zoofilia].

ANOFELOGÉN, -Ă adj. (despre terenuri, bălți) care constituie un focar de dezvoltare a țânțarilor anofeli. (< fr. anophélogène)

ANOFÉL adj. țânțar ~ = țânțar a cărui femelă transmite microbul malariei. (< fr. anophèle, gr. anopheles)

ANOFELÍSM s. m. prezența de țânțari anofeli într-o anumită zonă. (< fr. anophélisme)

ANAUTOGÉN, -Ă adj. (despre țânțari) care nu poate depune ouăle decât după un prânz sangvin. (< fr. anautogène)

ANALCÍD s. n. insecticid puternic, pentru distrugerea păduchilor, a ploșnițelor, a țânțarilor etc.; hexaclorciclohexan. (n. com.)

ANALCÍD s.n. Insecticid puternic, întrebuințat pentru distrugerea păduchilor, a ploșnițelor, a țânțarilor etc.; hexaclorciclohexan. [Nume comercial].

ANOFÉL s.m. (Adesea adj.) țânțar care poartă microbul malariei. [< fr. anophèle, cf. gr. anopheles – dăunător].

ANOFELOGÉN, -Ă adj. (Despre terenuri, bălți) Care constituie un focar de dezvoltare a țânțarilor anofeli. [< fr. anophélogène].

cibúc, cibúci, s.m. (reg.) țânțar.

coșí, coșésc, vb. IV (reg.) 1. a înțepa (țânțarii). 2. (refl.; despre piele) a se bășica, a se umfla; (despre aluat) a crește; (despre tencuială) a se burduși. 3. a bate, a burduși, a snopi în bătaie. 4. a păcăli, a înșela, a trage pe sfoară; a seduce. 5. a fura. 6. a mușca tare. 7. a se coji.

mórniță s.f. (reg.) specie de țânțar foarte mic.

mușínă, mușíni, s.f. (reg.) 1. țânțar; muscă. 2. mușiță. 3. molie. 4. viermănar.

ninií2, pers. 3 sg. nínie și niniéște, vb. IV (reg.; despre țânțari) a bâzâi.

nourél, nouréi, s.m. (pop.) 1. norișor, noruleț. 2. (reg.) țânțar mic.

părăscúță, părăscúțe, s.f. (reg.) 1. ploșniță. 2. țânțar.

MALÁRIE s.f. Boală infecțioasă transmisă de țânțarul anofel, care se manifestă prin friguri puternice și intermitențe; paludism. [< fr., it. malaria, germ. Malaria < it. malo – rău, aria – aer].

carábă (carábe), s. f.1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă.Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl.Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.

țânțărói s.m. (reg.) 1. țânțar mare. 2. om înalt, subțire. 3. un dans popular.

țoábă, țoábe, s.f. (reg.) 1. țânțar mic, negru. 2. femeie imorală.

țobấc, țobấci, s.m. (reg.) 1. țânțar mic, negru; țoabă. 2. viespe-de-drumuri. 3. epitet pentru cineva îndrăzneț, supărător.

MOSCHITO s. m. specialitate de țânțar. (< it. mosquito)

MUSTICÁR s. n. plasă metalică ușoară de apărare contra țânțarilor. (< fr. moustiquaire)

TÍPULA s. f. țânțar foarte mare, cu o largă răspândire pe glob, în locuri umede sau umbroase și a cărei larvă produce pagube în grădini. (< fr. tipule, lat. tippula, păianjen-de-apă)

ANALCÍD s. n. Insecticid puternic, întrebuințat mai ales pentru distrugerea păduchilor, a ploșnițelor, a puricilor și a țânțarilor; hexaclorciclohexan. – Denumire comercială.

INFORMATOR antenă, aspersor, barabanci, băgător în seamă, binbangiu, bingănitor, caiafă, calpuzan, canar, castor, cântăreț, cârtiță, cintezoi, ciocăr, ciripic, ciripitor, clănțău, clănțoi, cobzar, donițar, flașnetar, ginitor, gurist, gușar, iepuraș, instrumentist, interpret, înghețată, jeg în gât, jet, lătrător, limbă, limonadă, limonagiu, marmeladă, mârâitor, melodios, muist, papagal coclit, pârâcios, pețitor, philips, pigănitor, prăduitor, privighetoare, râșnițar, scuipător, sifonar, tiflă, toboșar, trâmbițar, trântăreanu, turnător, turnesol, țambalagiu, țânțar, țap, țiflă.

ANOFÉL, anofeli, adj. m. (În expr.) țânțar anofel = țânțar care propagă malaria (Anopheles maculipennis).Fr. anophèle (< gr.).

ANOFELOGÉN, -Ă, anofelogeni, -e, adj. (Despre terenuri, bălți etc.) Care constituie un focar de dezvoltare a țânțarilor anofeli. – Fr. anophelogène (< gr.).

ARMĂSÁR, armăsari, s. m. Cal mascul necastrat. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera. [Var.: (reg.) harmăsár s. m.] – Lat. [equus] admissarius.

ÁRȘIȚĂ, arșițe, s. f. 1. Căldură mare și dogoritoare a soarelui; dogoare, zăduf, caniculă. 2. (Pop.; adesea fig.) Febră. 3. Specie de țânțar, cu puncte cafenii pe aripi (Culex annulatus). [Acc. și: arșíță] – Lat. [calor] *arsicia „care arde”.

țânțar, țânțari s. m. 1. (intl.) informator, denunțător. 2. aromân.

CARABĂȚ, carabeți, s. m. (Reg.) Larva țânțarului sau a strechei. [Var.: carabéte s. m.] – Din carab[ar] (puțin folosit) + suf. -ăț.

fébră s.f. 1 (med.) Temperatură ridicată a corpului uman peste temperatura fiziologică, considerată de 370C, din cauza perturbării echilibrului dinamic dintre termoreglarea chimică (producția de căldură) și termoreglarea fizică (pierderea de căldură), în unele boli; temperatură. 2 (med.; urmat de determ. care arată felul) Nume dat mai multor boli în care simptomul major este temperatura ridicată. ◊ Febră musculară = stare de oboseală generală, care apare în urma unor eforturi fizice mari. Febră galbenă = boală infecțioasă acută, febrilă, strict localizată și endemoepidemică în unele regiuni tropicale din Africa și America Centrală și de Sud, cauzată de un arbovirus, transmisă omului prin diverse specii de diptere (înțepătura unui țânțar), caracterizată clinic prin afectare hepatică, frisoane, cefalee, stare generală alterată, tulburări digestive și renale, sindrom hemoragic și cu evoluție frecvent letală. Febră recurentă = boală infecțioasă acută, provocată de spirochet, care este transmisă omului prin păduchi, căpușe etc. Febră butonoasă = boală infecțioasă febrilă și exantematică, determinată de Rickettsia conorii și transmisă prin căpușe, ce debutează printr-un șancru de inoculare. Febră aftoasă v. aftoasă. Febră cuartă v. cuart. Febră papataci v. papataci. Febră paratifoidă v. paratifoidă. Febră pernicioasă v. pernicios. Febră puerperală v. puerperal. Febră terță v. terț. Febră tifoidă v. tifoid. Febră vitulară v. vitulară. 3 Fig. Emoție, neliniște, încordare (înainte sau în timpul producerii unui eveniment). Febra examenelor. • pl. (pop.; fam.) -e. / <lat. febris, -is, it. febbre. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

arbovírus s.n. (med.) Termen generic pentru un grup de virusuri transmise prin înțepăturile artropodelor hematofage (țânțari, căpușe), în organismul cărora virusurile se multiplică. • pl. -uri. / <fr. arbovirus, engl. arbovirus <arbo, abr. de la ar[thropod]-bo[rne] „transportat de artropode”; cf. lat. vīrus, -i „otravă, infecție”. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)

LANCISI, Giovanni Maria (1654-1720), medic și botanist italian. Prof. de anatomie la Colegiul Sapienței din Roma. Considerat primul igienist modern. A asociat existența malariei cu țânțarii, recomandând desecările ca măsură preventivă. Studii despre originea aneurismelor („De motu cordis et aneurysmatibus”).

LÁBIU (‹ fr. {i}; {s} lat. labium „buză”) s. n. 1. (ZOOL.) Piesă impară, inferioară, a aparatului bucal la insecte, deseori întărită de palpi labiali ori alungită printr-o prelungire în formă de buză. Conformată variabil, în funcție de modul de hrănire, este foarte dezvoltată la unele insecte (tăuni, țânțari). 2. (BOT.) Formație caracteristică florii unor plante superioare (ex. labiate), alcătuită din petale dispuse sub forma unor buze: l. inferior (buza de jos) rezultă din concreșterea a trei petale (petala anterioară împreună cu două petale laterale); l. superior (buza de sus) rezultă din concreșterea a două petale posterioare. ♦ Prelungire sau prelungiri ale părții superioare a tubului caliciului sau corolei (ex. la scrofulariacee).

REED [ri:d], Walter (1851-1902), medic american. Prof. la Muzeul Medical al Armatei. Bacteriolog. A condus o misiune în Cuba pentru a studia febra galbenă. A descoperit că boale este transmisă prin intermediul unei specii de țânțar.

MANSON [mænsn], Sir Patrick (1844-1922), parazitolog britanic de origine scoțiană. În fruntea unei misiuni baptiste a deschis un spital la Hong Kong (1883). Reîntors la Londra a fondat o „Școală de medicină tropicală”. A enunțat primul ipoteza că țânțarul anofel inoculează malaria. Considerat părintele medicinei tropicale.

FLEBOTÓM (‹ fr., lat.) s. m. Insectă dipteră, asemănătoare cu țânțarul, din regiunile mediteraneană și tropicală (Phlebotomus pappatasii); răspândită și în S României. Transmite la om febra pappataci, leishmanioza, bartoneloza.

FTALÁȚI (‹ fr. {i}) s. m. pl. Săruri sau esteri ai acidului ftalic. ◊ Ftalat dibutilic = este al acidului ftalic cu butanolul; lichid uleios, întrebuințat la combaterea țânțarilor și ca plastifiant în industria maselor plastice.

LEON, Nicolae (1862-1931, n. Botoșani), zoolog român. Prof. univ. la Iași. Elev și colaborator al lui E. Haeckel. Darvinist. Întemeietorul învățământului și cercetărilor românești de parazitologie – a descoperit glandele salivare ale țânțarului, contribuind astfel la lupta împotriva malariei („Entomologia medicală”, „Contribuțiuni la studiul paraziților din România”).

sclépț, -i, s.m. – 1. Insectă dipteră, asemănătoare cu musca, de culoare brună, care înțeapă vitele (și omul), pentru a se hrăni cu sângele lor; tăun (Tabanus bovinus). 2. țânțar (Culex pipiens). Sens exclusiv în Maram. – Cf. srb. školopac (MDA).

ciobíc, -i, (țobic), s.m. – țânțar (Sirex gigas); „Vector al frigurilor palustre (= malarie)” (Birdaș, 1994, 31, Lăpuș). – Cf. magh. szunyog „țânțar„.

țânțár s. m., pl. țânțári

bâz ! int. exprimă: 1. strigătul surd al unor insecte (albine, muște, țânțari, etc.); 2. o bătaie de joc la copii: băiatul le făcea cu bâz! ISP.

dipter m. insectă cu două aripi și șase picioare, ca muștele, țânțarii.

coșì v. 1. a umfla: pieptul lui se coșește; 2. a burduși: îți vine să-i coșești în bătaie CR.; 3. a pișca: ne-au coșit țânțarii CR. [V. coși, bube].

mușiță f. 1. larvă de muscă; 2. vierme în carne, etc. [Bulg. MUȘIȚA, țânțar].

țânțar m. muscă mare a cării înțepătură și bâzăit sunt foarte supărătoare (Culex pipiens); fig. a face din țânțar armăsar, a exagera lucrurile. [Lat. vulg. ZINZALUS].

ANALCÍD s. n. Insecticid puternic, întrebuințat mai ales pentru distrugerea păduchilor, a ploșnițelor, a puricilor și a țânțarilor; hexaclorciclohexan. – Denumire comercială.

ANOFÉL, anofeli, adj. (În sintagma) țânțar anofel = gen de țânțari caracterizați prin poziția lor oblică în timpul repausului și ale căror femele înțeapă oamenii și animalele; unele specii propagă malaria (Anopheles maculipennis). – Din fr. anophèle.

ANOFELOGÉN, -Ă, anofelogeni, -e, adj. (Despre terenuri, bălți etc.) Care constituie un focar de dezvoltare a țânțarilor anofeli. – Din fr. anophelogène.

ȚÂNȚÁR1, țânțari, s. m. Numele mai multor insecte din ordinul dipterelor, cu corpul și cu picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, ale căror larve se dezvoltă la cele mai multe specii în ape stătătoare, iar adulții se hrănesc cu sânge, unele specii transmițând prin înțepături frigurile palustre, altele, în stare larvară, atacând culturile de ciuperci, varză, grâu etc. (Culex). ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera. – Lat. zinzalus.

ȚÂNȚÁR2, țânțari, s. m. (La pl.) Nume dat populației aromâne din Macedonia de populația slavă localnică; (și la sg.) persoană care face parte din această populație. – Et. nec.

ȚÂNȚĂRÁȘ, țânțărași, s. m. (Rar) Diminutiv al lui țânțar1.țânțar1 + suf. -aș.

ȚÂNȚĂRÍME s. f. Mulțime de țânțari1. – țânțar1 + suf. -ime.

PALUDÍSM s. n. Boală infecțioasă provocată de un hematozoar (prin înțepătura țânțarilor anofeli); malarie, friguri palustre. – Din fr. paludisme.

ROSS, Sir Ronald (1857-1932), parazitolog și medic britanic. Ca medic militar în India, a făcut cercetări asupra paludismului și a descoperit că transmiterea malariei se face prin intermediul țânțarului anofel, propunând și o profilaxie a acestei maladii. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1902).

FÁCE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele.Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om.Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur.Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf= a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar.Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare.Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) (sau ca să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una ca asta)?! Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură.Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria.Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles.Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi.Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta.Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el?Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare.Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist.Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă.Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata.Lat. facere.

FLIT2 s. n. Insecticid folosit împotriva muștelor, țânțarilor, puricilor etc. – Denumire comercială.

PLICI1 interj., (2) pliciuri, s. n. 1. Interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de apă când se lovește de un obiect solid, de o lovitură (aplicată cuiva pe piele) etc.; pleosc. 2. S. n. Paletă cu coadă lungă pentru omorât muște, țânțari etc. – Onomatopee.

POLÓG2, poloage, s. n. 1. Țesătură țărănească groasă (impermeabilă), lucrată din lână, din in sau din cânepă și folosită ca cergă, pătură, așternut etc. 2. Țesătură fină, folosită mai ales ca draperie; perdea; p. ext. baldachin. 3. Apărătoare specială confecționată din pânză rară sau din plasă de sârmă, folosită împotriva țânțarilor, a muștelor etc. – Din sl. podlogŭ, rus. polog.

GÁLBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., s. n., s. m., s. f. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii etc. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari și caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben. Rasa galbenă = grup de popoare asiatice cu pielea de culoare galbenă-brună. ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu folosită ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în Țările Române în Evul Mediu. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = soi de viță-de-vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) gálbin, -ă adj., s. n., s. m.] – Lat. galbinus.

HEMATOZOÁR, hematozoare, s. n. Sporozoar parazit, care trăiește în hematii la om și în tubul digestiv al țânțarului anofel și care este agentul patogen al malariei (Plasmodium malariae). [Pr.: -zo-ar] – Din fr. hématozoaire.

MALÁRIE s. f. Boală infecțioasă provocată de hematozoarul palustru (transmis prin înțepătura țânțarilor anofeli), caracterizată prin puternice accese de friguri; paludism, friguri (palustre). – Din it. malaria. Cf. fr. malaria, germ. Malaria.