Am găsit 895 de definiții care conțin toate cuvintele împiedica sau forme flexionare ale acestora:

ABSENTEÍSM s. n. 1. Absență îndelungată a deținătorului unei proprietăți funciare, pe care o exploatează printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practică folosită mai ales de deputații aflați în opoziție, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.


ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unor obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.

ANTIHALÓ, s. n. Peliculă de lac sau de gelatină colorată care acoperă un film sau o placă fotografică, împiedicând formarea efectului halo. – Din fr. antihalo

AUTOFRÂNÁRE, autofrânări, s. f. împiedicare a mișcării unui mecanism din cauza frecării cu suprafețele de contact. [Pr.: a-u-] – Auto1- + frânare.

MÓLĂ s. f. tumoare în uter, după fecundare, împiedicând dezvoltarea fătului. (< fr. môle)

BANDERÓLĂ, banderole, s. f. 1. Fâșie de hârtie lipită în jurul unui ambalaj sau pe locul lui de deschidere, ca mijloc de control al integrității mărfii ambalate. ♦ Bandă de hârtie care împiedică deschiderea unui volum recent apărut și pe care se imprimă de obicei reclama editurii. 2. Brasardă. 3. Steguleț care servește ca semn distinctiv (prins în vârful unei lănci, al unui catarg etc.). – Din fr. banderole.

BARÁ, barez, vb. I. Tranz. 1. A opri, a întrerupe, a împiedica o trecere, circulația, a închide accesul pe un drum etc. 2. A trage una sau mai multe linii peste un text scris, pentru a arăta că este anulat; a anula. – Din fr. barrer.

BARÁT, -Ă, barați, -te, adj. 1. (Despre un drum, o intrare) Care este închis, a cărui trecere este împiedicată sau interzisă. 2. (Despre un text, o cifră, o literă etc.) Peste care s-a tras una sau mai multe linii; anulat. – V. bara. Cf. fr. barré.

BÂLBÂÍ, bấlbâi, vb. IV. Intranz., refl. și tranz. A pronunța nedeslușit sunetele sau cuvintele, repetându-le și împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării; a gângăvi. ♦ Refl. A-și pierde șirul vorbelor, a bolborosi cuvinte și fraze fără sens. – Formație onomatopeică.

BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oraș, un port sau un stat prin blocadă. 2. A închide o arteră de circulație; a împiedica circulația vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. și refl. A nu mai funcționa sau a face să nu mai funcționeze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o poziție dată. 4. A interzice în mod legal folosirea unor produse, a unor fonduri etc. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.

BURLÉT, burleți, s. m. Șnur gros din bumbac, din cauciuc, din material sintetic, din hârtie gudronată sau din lame metalice, care se pune la uși sau la ferestre pentru a împiedica pătrunderea frigului. – Din fr. bourrelet.

CALAPÓD, calapoade, s. n. Piesă de lemn în forma (labei) piciorului, întrebuințată la confecționarea încălțămintei sau care se pune în încălțăminte pentru a împiedica să se deformeze; formă de lemn pe care se întind căciulile sau pălăriile. ♦ gener. Tipar, formă, model. ◊ Expr. Pe același calapod = la fel, asemănător, identic. – Din ngr. kalapódi.

CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru a înlesni circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace; pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unei construcții pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale.Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea desființării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă.Lat. callis.

CALEFÁCȚIE, calefacții, s. f. (Fiz.) Vaporizare intensă la suprafața de separație a unui lichid cu un corp solid încins, care le împiedică contactul direct. – Din fr. caléfaction.

CAPITONÁT, -Ă, capitonați, -te, adj. 1. (Despre o mobilă) Tapisat. 2. (Despre o ușă, un perete) Prevăzut cu un strat de material izolator, care împiedică pătrunderea zgomotelor. – V. capitona.

CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ (Livr.) Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum.

CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: căméșă s. f.] – Lat. camisia.

CHEÍȚĂ, cheițe, s. f. 1. Diminutiv al lui cheie. 2. (Pop.) Cusătură (colorată) în zigzag, cu care se încheie marginile la o cămașă țărănească. ♦ Mică întăritură cusută la capătul unei tăieturi făcute într-o stofă, pentru a împiedica destrămarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subțire, făcută din ață. – Cheie + suf. -iță.

CHEMOTERAPÍE s. f. Tratare a unor boli cu ajutorul anumitor substanțe chimice care distrug microbii sau împiedică dezvoltarea lor. – Din germ. Chemotherapie.

CLASÁ, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împărți, a rândui ceva (după caractere distinctive) pe clase sau categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obține un anumit loc în clasamentul unei clase, la un concurs etc. 2. A înceta un proces penal când se constată că există o cauză legală care împiedică pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradării, a învechirii. – Din fr. classer.

GARNISÁJ s. n. Strat de material așezat pe suprafața unui obiect, a unei construcții etc. pentru a le proteja. ♦ Strat de mărăcini, de nuiele sau de alt material pus pe fundul sau pe pereții șanțurilor de scurgere a unui torent pentru a împiedica eroziunile. – Din fr. garnissage.

GẤNGAV, -Ă, gângavi, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care vorbește greu, nedeslușit și împiedicat, repetând silabele; gângăvit, bâlbâit. [Acc. și: gângáv] – Din sl. gongnavŭ.

GÂNGĂVÍ, gângăvesc, vb. IV. Intranz. și refl. A vorbi nedeslușit, greu și împiedicat, repetând silabele; a (se) bâlbâi. ♦ Tranz. și intranz. Fig. A exprima, a formula cu greutate o idee. – Din gângav.

GHEÁRĂ, gheare, s. f. 1. Formație cornoasă ascuțită, curbată, crescută la vârful degetelor unor reptile, păsări și mamifere, servind mai ales la apărare și la atac. ◊ Expr. (Fam.) A fi lung în (sau la, de) gheare = a avea obiceiul să fure. A-și scoate( sau a-și arăta) ghearele = a-și arăta fondul ascuns și rău al firii. A fi ( sau a cădea, a încăpea etc.) în ghearele ( sau gheara) cuiva = a fi (sau a ajunge etc.) în posesiunea, în puterea sau sub autoritatea absolută a cuiva, la discreția cuiva; a fi prins (și ținut închis). A pune gheara (pe cineva) = a pune stăpânire (pe cineva); a prinde (pe cineva). A fi ( sau a se zbate) în ghearele morții = a fi grav bolnav, aproape de moarte. 2. (Tehn.) Piesă (1) asemănătoare cu o gheară (1), care servește la apucat, împiedicat etc. – Et. nec.

GRĂTÁR, grătare, s. n. 1. Ansamblu de bare metalice paralele ori încrucișate sau placă de tablă găurită, alcătuind un dispozitiv folosit pentru înlesnirea pătrunderii aerului și înlăturarea cenușii în (sau din) instalațiile de ardere, pentru separarea de impurități a unor materii prime, pentru împiedicarea pătrunderii corpurilor străine în instalațiile hidrotehnice, pentru separarea bucăților mari de minereuri după mărime etc. 2. Obiect alcătuit din vergele metalice paralele, prinse într-un cadru (dreptunghiular), sau din aluminiu ondulat, pe care se frige carne, pește, ciuperci etc.; p. ext. friptură astfel preparată. ◊ Loc. adj. La grătar = (despre carne, pește, ciuperci etc.) fript pe grătar (2). 3. Obiect alcătuit din bare de lemn sau de fier paralele, servind drept ștergătoare pentru talpa încălțămintei. 4. Partea de deasupra ieslei, în formă de scară înclinată fixată de-a lungul peretelui, în care se pune fânul. 5. (Tehn.) Grilă (1). – Probabil lat. *gratarium (< *gratis = cratis).

HELIOTERMÍE, heliotermii, s. f. Fenomen fizic care constă în păstrarea mai mult timp a căldurii înmagazinate în apa sărată a unor lacuri comparativ cu regiunile învecinate, datorită prezenței la suprafața lacurilor a unui strat izolator de apă dulce, care împiedică iradierea căldurii în atmosferă. [Pr.: -li-o-] – Din heliotermic.

HEPARÍNĂ, heparine, s. f. Medicament care are proprietatea de a împiedica coagularea sângelui și care este folosit în cazul infarctului miocardic, al flebitelor etc. – Din fr. héparine.

HIDROIZOLÁ, hidroizolez, vb. I. Tranz. A izola pentru a împiedica sau reduce infiltrarea sau orice altă acțiune a apei asupra unei construcții. [Pr.: -dro-i-] – Hidro- + izola.

MASCÁ vb. I. tr., refl. a(-și) acoperi fața cu o mască. II. tr. 1. (fig.) a ascunde (ceva) sub false aparențe, cu intenția de a înșlea. ◊ a ascunde vederii inamicului trupele, tehnica de luptă, diverse obiective; a camufla. 2. (mar.) a orienta astfel un velier încât velele să primească vântul din față, stopând nava. ◊ a interpune o velă între vânt și o altă velă, împiedicând-o să primească vânt. ◊ a manevra astfel un velier încât să ajungă în vântul altei ambarcații cu vele. 3. a suprapune un sunet perturbator peste unul util, făcându-l ininteligibil. (< fr. masquer)

MARCÁ vb. tr. 1. a însemna (un obiect, un animal) pentru a(-l) recunoaște; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platină etc.) pentru a garanta că este veritabil. 2. (fig.) a indica, a dovedi; a arăta, a proba. ◊ a remarca; a sublinia. 3. a delimita un teren, o cale rutieră sau navigabilă etc. 4. (sport) a supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive. 5. a înscrie unul sau mai multe puncte într-o competiție etc. (< fr. marquer, germ. markieren)

IGNIFÚG, -Ă, ignifugi, -ge, adj. (Despre materiale) Care se aprinde și arde foarte greu sau care nu arde deloc, împiedicând propagarea focului. – Din fr. ignifuge.

MANDRÍN s. n. 1. piesă ascuțită folosită la găurirea tablei metalice; dorn, priboi. ◊ unealtă calibrată pentru lărgirea sau formarea găurilor din piese tubulare sau inelare. 2. sârmă care se așază înăuntrul instrumentelor găunoase (ace, trocare etc.) pentru a împiedica astuparea lor. (< fr. mandrin)

INELUCTÁBIL, -Ă, ineluctabili, -e, adj. (Livr.) Care este de neînlăturat, care nu poate fi împiedicat; inevitabil, neeluctabil. – Din fr. inéluctable, lat. ineluctabilis.

INHIBÁ, inhíb, vb. I. 1. Tranz. A frâna, a împiedica, a încetini un proces fiziologic, o reacție chimică etc. 2. Refl. A se abține, a se reține, a se stăpâni. – Din fr. inhiber, lat. inhibere.

INHIBÁT, -Ă, inhibați, -te, adj. 1. (Despre acțiuni, procese fiziologice, reacții chimice etc.) Care este frânat, împiedicat, încetinit în desfășurare. 2. (Despre oameni) Care nu se manifestă spontan, care se abține; reținut. – V. inhiba.

INHIBITÓR, -OÁRE, inhibitori, -oare, adj., s. m. 1. Adj. Care inhibă, inhibitiv. 2. S. m. Substanță chimică care, adăugat în proporții mici, poate încetini sau chiar împiedica anumite reacții chimice. ♦ Preparat sau tratament care frânează sau împiedică dezvoltarea unui agent patogen, un proces fiziologic etc. – Din fr. inhibiteur.

IZOLÁ, izolez, vb. I. 1. Tranz. A despărți cu totul; a separa unul de altul; spec. a despărți un bolnav contagios de oamenii sănătoși, pentru a evita contagiunea, 2. Tranz. A împiedica transmiterea căldurii, a frigului, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducător de electricitate. 3. Refl. A se îndepărta de societate, de semeni; a sta retras, departe de alții; a se retrage, a se închista. – Din fr. isoler.

MAJÓR, -Ă adj. 1. (despre oameni) ajuns la majorat. 2. principal, de mare importanță. ♦ caz de forță ~ă = situație, eveniment neașteptat care împiedică pe cineva să facă un anumit lucru. 3. (muz.) mod ~ sau gamă ~ă = mod sau gamă din cinci tonuri și două semitonuri (între treptele III-IV și VII-VIII). 4. (log.) termen ~ = predicatul concluziei unui silogism; premisă ~ă = premisa care conține termenul major. (< fr. majeur, major, lat. maior)

ÎMBĂLSĂMÁ, îmbălsămez, vb. I. Tranz. 1. (Despre flori, parfumuri; la pers. 3) A umple, a impregna aerul cu miros plăcut (și pătrunzător); a parfuma, a înmiresma, a miresma. 2. A impregna țesuturile unui cadavru cu anumite substanțe chimice (introduse prin artere) pentru a împiedica sau pentru a întârzia putrefacția; bălsăma. [Var.: (rar) îmbălsămí vb. IV] – În + balsam. Cf. it. imbalsamare, fr. embaumer.

ÎMBĂLSĂMÁT, -Ă, îmbălsămați, -te, adj. 1. Care are și răspândește un miros plăcut; în care s-a răspândit un miros plăcut, plin de miresme; parfumat, înmiresmat, miresmat. 2. (Despre cadavre) Care este impregnat cu anumite substanțe pentru a împiedica sau pentru a întârzia putrefacția; care este conservat prin îmbălsămare; bălsămat. [Var.: (rar) îmbălsămít, -ă adj.] – V. îmbălsăma.

ÎMBROBODÍ, îmbrobodesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A(-și) acoperi capul cu o broboadă, cu o basma etc. ♦ Fig. A (se) acoperi ca într-un văl; a (se) învălui. 2. Tranz. Fig. (Fam.) A convinge pe cineva să accepte realitățile așa cum îi sunt înfățișate, împiedicându-l să vadă adevăratul lor aspect. – În + broboadă.

ÎMPIEDECÁ vb. I. v. împiedica.

ÎMPIEDECÁRE s. f. v. împiedicare.

ÎMPIEDECÁT, -Ă adj. v. împiedicat.

ÎMPIEDECĂTÓR, -OÁRE adj. v. împiedicător.

ÎMPIEDICÁ, împiédic, vb. I. 1. Refl. A se lovi (cu piciorul) de ceva sau de cineva care stă în cale (și a cădea); a se poticni. ◊ Expr. A se împiedica în picioare = a se împletici. A i se împiedica (cuiva) limba = a nu putea articula bine sunetele. A se împiedica la vorbă = a gângăvi. ♦ Fig. A da mereu peste ceva sau peste cineva care supără, stingherește. 2. Tranz. A pune unui animal piedică la picioare, a-i lega picioarele ca să nu poată fugi. ♦ A înfrâna roțile unui vehicul (pentru a-l face să meargă greu). ♦ A pune piedica de siguranță la mecanismul armelor de foc. 3. Tranz. Fig. A opri, a ține în loc pe cineva sau ceva; a se pune în calea cuiva sau a ceva. [Var.: (reg.) împiedecá vb. I] – Lat. impedicare.

ÎMPIEDICÁRE, împiedicări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) împiedica și rezultatul ei. 2. (Înv. și reg.) Piedică, obstacol. [Var.: (reg.) împiedecáre s. f.] – V. împiedica.

ÎMPIEDICÁT, -Ă, împiedicați, -te, adj. 1. (Despre animale) Care are picioarele legate (spre a nu putea fugi); (despre vehicule sau despre roțile lor) cu piedică; înțepenit. 2. Fig. (Despre vorbă sau despre vorbire) Greoi, poticnit, încurcat. [Var.: (reg.) împiedecát, -ă adj.] – V. împiedica.

ÎMPIEDICĂTÓR, -OÁRE, împiedicători, -oare, adj. Care împiedică; fig. care încurcă. [Var.: (reg.) împiedecătór, -oáre adj.] – împiedica + suf. -ător.

ÎMPLETICÍ, împleticesc, vb. IV. Refl. 1. (Despre picioare) A se lovi, a se împiedica unul de altul în mers; (despre oameni) a merge clătinându-se, împiedicându-se. ♦ P. anal. (Despre limbă) A se încurca în timpul vorbitului; (despre oameni) a articula greu cuvintele. 2. A se amesteca, a se încurca, a se încâlci. ♦ Tranz. și refl. A (se) încolăci. [Var.: (reg.) împletecí vb. IV] – Et. nec.

ÎMPLETICÍT, -Ă, împleticiți, -te, adj. 1. (Despre picioare, despre pas sau despre mers) împiedicat, poticnit; (despre oameni) care merge șovăind, clătinându-se. ♦ (Despre limbă) Care articulează anevoios. 2. Amestecat, încurcat, încâlcit. ♦ (Despre vorbă, gând) Greu de înțeles, confuz. [Var.: (reg.) împletecít, -ă adj.] – V. împletici.

ÎNĂBUȘÍ, înắbuș, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A nu mai putea sau a face pe cineva să nu mai poată respira; a (se) sufoca. 2. Tranz. (Despre buruieni) A împiedica creșterea și dezvoltarea plantelor; a năpădi. 3. Tranz. Fig. A potoli, prin violență, manifestări, acțiuni sau mișcări sociale; a reprima. ♦ A face să nu se vadă, să nu se audă, să nu se simtă; a ascunde. Și-a înăbușit un oftat. 4. Tranz. (în expr.) A înăbuși focul = a stinge focul sau a-l face să ardă mocnit. – În + năbuși.

ÎNCASTRÁ, încastrez, vb. I. Tranz. (Tehn.) A realiza o legătură între două elemente ale unui ansamblu pentru a împiedica mișcarea lor. – Din fr. encastrer.

ÎNCĂPEÁ, încáp, vb. II. Intranz. 1. A fi cuprins într-un spațiu. ◊ Expr. A nu-și (mai) încăpea în piele sau (tranz.) a nu-l mai încăpea (pe cineva) pielea de gras (sau de bucurie, de fericire, de mândrie) = a fi foarte gras sau a fi foarte fericit, foarte mândru. Nu (mai) încape vorbă (sau îndoială, discuție) sau (în forma interogativă) mai încape vorbă? = este cert, neîndoielnic. ♦ Tranz. A (putea) cuprinde ceva. ◊ Expr. A nu-l (mai) încăpea (pe cineva) locul (de bucurie, de veselie etc.) = a fi foarte bucuros. 2. (Fam.; în construcții negative, urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se împiedica de cineva, a fi nemulțumit, stingherit de prezența cuiva sau a ceva. 3. A trece, a străbate, a pătrunde pe undeva. 4. (În expr.) A încăpea pe mâna (sau pe mâinile) cuiva = a ajunge în posesiunea sau la discreția cuiva. – Lat. *incapere.

ÎNCHÍDE, închíd, vb. III. 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc. pentru a acoperi deschizătura corespunzătoare. ♦ A încuia cu cheia, cu zăvorul. ♦ A acoperi, a astupa deschizătura unui spațiu, a unei încăperi. 2. Tranz. A apropia, a strânge marginile (sau părțile componente ale) unui obiect pentru a nu mai fi desfăcute, deschise. ◊ Expr. A închide paranteza = a) a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei la locul cuvenit; b) a termina o digresiune introdusă în cursul unei comunicări. A închide mâna = a strânge degetele, făcând mâna pumn. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta; a nu mai vorbi. A închide (cuiva) gura = a face (pe cineva) să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor (cuiva). A închide ochii = a) a coborî pleoapele, acoperind globii oculari; b) a se preface că nu observă ceva; a trece cu vederea; c) (de obicei în construcții negative) a dormi; d) a muri. A închide (cuiva) ochii = a fi lângă cineva în clipa morții. (Refl.) A i se închide ochii = a fi foarte obosit. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. 3. Tranz. A întrerupe, potrivit orarului stabilit, activitatea unei instituții, a unei întreprinderi, a unui local; p. ext. a suspenda activitatea, a desființa. 4. Tranz. A încheia o acțiune, a-i pune capăt. ♦ A opri funcționarea unui mecanism, a unui aparat, a unui circuit etc. 5. Tranz. A izola o ființă într-un spațiu închis, îngrădit; a băga la închisoare; fig. a ține departe de lume. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. ♦ Fig. A conține, a cuprinde ceva. 6. Tranz. A îngrădi, a împrejmui o curte, un teren etc. spre a delimita sau spre a opri accesul. ♦ A bara o cale de comunicație; a opri, a împiedica trecerea. ♦ Refl. (Despre drumuri) A ajunge la un punct de unde nu mai poate continua, a se înfunda. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate, p. ext. despre culori) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Lat. includere.

ÎNCORSETÁ, încorsetez, vb. I. Tranz. A pune într-un corset (medical). ♦ Fig. A împiedica pe cineva în acțiunile sau în gândurile sale; a îngrădi, a încătușa. – În + corset.

ÎNCORSETÁT, -Ă, încorsetați, -te, adj. Strâns în corset. ♦ Fig. împiedicat în acțiunile sau în gândurile sale; îngrădit, încătușat; rigid. – V. încorseta.

ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).

ÎNECÁ, înéc, vb. I. 1. Refl. și tranz. A muri sau a face să moară prin sufocare în apă (sau în alt lichid). ◊ Expr. (Refl.) A se îneca (ca țiganul) la mal = a suferi un eșec în ultimul moment. 2. Refl. (Despre nave) A se scufunda. ◊ Expr. Parcă i s-au înecat corăbiile, se spune cuiva când e trist, indispus. ♦ Fig. A se cufunda, a se afunda. 3. Tranz. (Despre ape) A inunda un loc, o arătură etc. ♦ Fig. A copleși, a înăbuși. 4. Refl. și tranz. A (se) sufoca, a (se) înăbuși. ♦ Tranz. (Despre plâns, lacrimi) A podidi (împiedicând respirația). – În + neca (Înv. „a ucide” < lat.).

ÎNTÂRZIÁ, întấrzii, vb. I. Intranz. 1. A veni, a sosi (undeva) după timpul la care era așteptat sau la care era necesar. 2. A face ceva după termenul obișnuit sau fixat; a apărea, a se ivi după timpul prevăzut. ♦ Tranz. A împiedica pe cineva să săvârșească la timp o acțiune, a face ca ceva să nu se îndeplinească în termen. 3. A rămâne, a zăbovi (undeva) mai mult decât este necesar sau prevăzut. [Pr.: -zi-a] – În + târziu.

ÎNZĂVORẤT, -Ă, înzăvorâți, -te, adj. (Tehn.; despre piese) Care este împiedicat să se miște printr-un mecanism de închidere. – V. înzăvorî.

ÎNZĂVORÎ, înzăvorăsc, vb. IV. Tranz. (Tehn.) A împiedica intenționat mișcarea unei piese față de alta cu ajutorul unor mecanisme de închidere. – În + zăvor.

JALUZEÁ, jaluzele, s. f. (De obicei la pl.) Un fel de stor alcătuit din lamele subțiri de lemn, de aluminiu, de material plastic etc., așezate paralel și orizontal pe două chingi sau lănțișoare în așa fel încât, atunci când sunt trase în jos, să împiedice pătrunderea luminii în încăperi; persiană. – După fr. jalousie.

JUGULÁRE, jugulări, s. f. (Rar) Acțiunea de a jugula și rezultatul ei; sugrumare, strangulare. ♦ Fig. împiedicare bruscă a dezvoltării. – V. jugula.

JUJÉU, jujeie, s. n. Jug mic, triunghiular, pus la gâtul porcilor și al altor animale spre a le împiedica să treacă prin garduri și să intre în locurile cultivate; jug (2). ♦ Bucată de lemn atârnată la gâtul câinilor, spre a-i împiedica să alerge după vânat sau să treacă prin anumite locuri. [Var.: jujău s. n.] – Din scr. žežej.

LEGÁ1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o fundă) capetele de sfoară, de ață, de sârmă, de lanț etc. (astfel încât să formeze un tot). ◊ Expr. A lega (sau a strânge) băierile de la pungă (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gură un sac, o pungă, o boccea etc., adunând marginile și înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoară ale cărei capete se înnoadă; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, pungă etc.) și a o închide în felul arătat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un mănunchi, într-un tot (prinzându-le laolaltă). ◊ Expr. (Pop.) A (nu) lega două în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câștigul obținut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă sau să nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune scoarțe; a broșa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agăța, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, a unui lanț etc. 2. Tranz. Fig. A înlănțui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legătură între două puncte (îndepărtate) în spațiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legătură între două elemente ale unei instalații sau între o instalație și o sursă de forță (care-i asigură funcționarea). 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relații (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvnă de ceva, a simți un mare atașament pentru o anumită preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (căutând ceartă); a se agăța de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc.; a pune în lanțuri, în fiare; a înlănțui, a încătușa. ◊ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoană care se poartă ca un nebun. A lega pe cineva de mâini și de picioare = a împiedica pe cineva să acționeze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legături pentru a-l împiedica să fugă; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga să facă ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (În superstiții și în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vrăji. V. Tranz. și refl. A(-și) înfășura sau a(-și) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ◊ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a înșela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leagă unde-l doare = fiecare își cunoaște greutățile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-și crea complicații inutile. VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. și intranz. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) A se îngroșa, a se închega. – Lat. ligare.

SUGRUMÁ, sugrúm, vb. I. 1. Tranz. A strânge pe cineva de gât (pentru a-l omorî prin sufocare); a gâtui, a strangula. ♦ Fig. (Despre haine) strânge prea tare corpul, împiedicând mișcările, respirația. 2. Tranz. Fig. A înăbuși, a sufoca. 3. Tranz. Fig. A înăbuși cu violență o acțiune, o manifestare; a reprima, a lichida. 4. Refl. (Despre ape, drumuri etc.) A se îngusta (brusc), a se gâtui. – Su(b) + gruma(z). Cf. sugușa.

ȚÍNE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână.Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui.Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept.Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă.Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă.Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile.Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr!Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu.Var.: țineá vb. II] – Lat. tenem.

LÓGGIA [LO-GI-] s. f. 1. galerie la etajul unei clădiri, deschisă spre exterior prin intermediul unei coloane. ◊ balcon mărginit de panouri pline sau traforate, care împiedică pătrunderea directă a soarelui. 2. serie celebră de 52 de fresce pictate de Rafael într-o galerie a Vaticanului. (< it. loggia)

VALVÚLĂ, valvule, s. f. 1. Valvă mică. 2. (Anat.) Cută membranoasă subțire, elastică, cu o margine liberă, situată în interiorul vaselor și canalelor organismului sau al unor organe cavitare, care permite trecerea lichidelor biologice într-o singură direcție, împiedicând întoarcerea lor. [Acc. și: válvulă] – Din fr. valvule, lat. valvula.

ZĂGÁZ, zăgazuri, s. n. 1. Stăvilar, baraj. ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune când sunt ploi mari, torențiale. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, obstacol. 3. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să curgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc. 4. Întăritură de protecție făcută în țărmul unui râu pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. – Cf. scr. zagata, zagatiti.

ZĂGĂZUÍ, zăgăzuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A stăvili; a îndigui, a bara. 2. Fig. A opri, a împiedica (o acțiune). – Zăgaz + suf. -ui.

ZĂTICNEÁLĂ, zăticneli, s. f. (Pop.) Zăticnire, împiedicare, stânjenire. – Zăticni + suf. -eală.

ZĂTICNÍ, zăticnesc, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. A împiedica, a stânjeni, a stingheri, a tulbura, a încurca. 2. Refl. A se opri, a se întrerupe. [Var.: zătigní vb. IV] – Din sl. zatŭknonti.

LIMITATÓR s. n. mecanism, aparat sau dispozitiv care împiedică în mod automat ca o mărime fizică să depășească anumite limite; limitor. (< limita + -tor)

AMORTIZÁ, amortizez, vb. I. Tranz. 1. A împiedica propagarea unui zgomot, a unui șoc. ♦ A scădea progresiv, în timp, amplitudinea unei mărimi caracteristice pentru un fenomen de ondulație. 2. A stinge treptat creditele pe termen lung prin plăți succesive sau prin răscumpărarea creanțelor. ♦ A recupera o investiție. – Cf. fr. amortir.

MARCÁ, marchez, vb. I. Tranz. 1. A face, a aplica un semn caracteristic pe un obiect, pe un animal etc., pentru a-l deosebi de altele. ♦ A imprima, pe un obiect de metal prețios, semnul oficial care îi garantează calitatea și autenticitatea. 2. Fig. A constitui o notă specifică, o trăsătură caracteristică; a reprezenta, a ilustra. ♦ A scoate în evidență, a releva, a sublinia; a manifesta. ♦ A constitui o dovadă; a indica, a dovedi. 3. A delimita un teren, o suprafață etc. prin linii, semne; a însemna. 4. (Sport) A obține unul sau mai multe puncte într-o competiție, într-un joc; a înscrie. ♦ A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive, sau să marcheze (4). – Din germ. markieren, fr. marquer.

MARCÁJ, marcaje, s. n. Acțiunea de a marca și rezultatul ei; marcare. 1. (Concr.) Semn aplicat pe un obiect, pe un animal etc. pentru a-l deosebi de altele. ♦ Spec. Semn făcut pe copaci, pe stânci etc. sau pe tăblițe speciale, pentru a indica turiștilor un anumit drum; p. ext. totalitatea semnelor care indică un drum turistic; spec. semn convențional care indică ceva (pe o suprafață, pe drumurile rutiere etc.). 2. (Sport) Supraveghere a unor jucători din echipa adversă, pentru a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive sau să marcheze (4). 3. (În sintagma) Tabelă de marcaj = tabelă pe care se afișează scorul într-o competiție (sportivă). – Din fr. marquage.

MASCÁ, maschez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) acoperi obrazul sau o parte a lui cu o mască (1); a (se) măscui. 2. Tranz. A sustrage vederii acoperind cu ceva, a împiedica să se vadă; a ascunde, a camufla. ♦ Fig. A ascunde ceva sub aparențe înșelătoare, cu intenția de a induce pe cineva în eroare; a disimula. – Din fr. masquer.

DEFECȚIÚNE, defecțiuni, s. f. Deranjament, defect care împiedică buna funcționare a unei mașini, a unui aparat, a unui mecanism, desfășurarea normală a unei acțiuni etc. [Pr.: -ți-u-] – Din defect. Cf. fr. défection, lat. defectio, -onis.

DEPOLARIZÁ, depolarizez, vb. I. Tranz. 1. A împiedica sau a face să dispară polarizarea chimică a electrozilor. 2. A face să dispară polarizarea unui fascicul de lumină. – Din fr. dépolariser.

COMPRIMÁ, comprím, vb. I. Tranz. 1. A micșora volumul unui corp cu ajutorul unei presiuni exterioare; a presa. ♦ Fig. A împiedica să se manifeste; a înăbuși. 2. A restrânge, a reduce personalul unei întreprinderi. – Din fr. comprimer.

CONTRACARÁ, contracarez, vb. I. Tranz. A împiedica, a zădărnici planurile, intențiile etc. cuiva; a neutraliza. – Din fr. contrecarrer.

DESPIEDICÁ, despiédic, vb. I. Tranz. 1. A scoate piedica de la picioarele unui animal sau de la roata unui vehicul. 2. A ridica piedica de la o armă de foc. [Var.: despiedecá vb. I] – Des1- + [îm]piedica.

EPIGLÓTĂ, epiglote, s. f. Membrană fibrocartilaginoasă așezată în partea superioară a laringelui, care astupă glota în momentul înghițirii, pentru a împiedica pătrunderea alimentelor pe căile respiratorii. – Din fr. épiglotte.

DEZINFECTÁ, dezinfectez, vb. I. Tranz. A distruge germenii patogeni din afara organismului, pentru a împiedica orice contaminare. – Din fr. désinfecter.

ESCÓRTĂ, escorte, s. f. 1. Pază alcătuită din oameni înarmați care însoțesc pe deținuți pentru a-i împiedica să fugă; oamenii care alcătuiesc această pază. 2. Grup de oameni care însoțesc pe înalții demnitari pentru a-i păzi sau pentru a le fi de folos. 3. Grup de nave sau de avioane militare care însoțesc (în timp de pace) o navă sau un avion în care călătoresc persoane oficiale importante sau (în timp de război) vapoarele, avioanele etc. de transport sau de comerț (pentru a le apăra contra atacurilor inamice). – Din fr. escorte.

ESCORTÁ, escortez, vb. I. Tranz. 1. A însoți un deținut pentru a-l împiedica să fugă. 2. A însoți o persoană care deține un post înalt pentru a o păzi sau pentru a-i fi de folos. 3. (Despre nave sau avioane) A însoți (în timp de război) vapoare, avioane etc. de transport sau de comerț (pentru a le apăra contra atacurilor inamice). – Din fr. escorter.

FILTRÁ, filtrez, vb. I. Tranz. 1. (Tehn.), A separa părțile omogene dintr-un amestec eterogen cu ajutorul unui filtru; a trece un fluid printr-un filtru sau prin alt mediu permeabil pentru a-l curăța de impurități, de microbi etc. 2. (Fiz.) A împiedica trecerea printr-un mediu a unora dintre componentele monocromatice ale luminii incidente. ♦ (În limbaj curent; despre lumină) A pătrunde, a se strecura (printr-o fereastră, o crăpătură etc.). ♦ A selecta dintr-un complex de oscilații cu frecvențe diferite oscilațiile care au frecvențe cuprinse între anumite limite. – Din fr. filtrer.

OPOZÍȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar de dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [Var.: (înv.) opozițiúne s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

PIÉDICĂ, piedici, s. f. 1. Factor care împiedică realizarea unui țel, care stă în calea unei acțiuni: stavilă, obstacol, impediment: dificultate, greutate. ◊ Loc. vb. A pune piedică (sau piedici) = a împiedica. ♦ Mijloc de a face pe cineva să cadă, împiedicându-l cu piciorul. ◊ Loc. vb. A(-i) pune (o) piedică = a pune cuiva piciorul înainte pentru a-l face să se împiedice și să cadă. ♦ (Rar) Greutate în vorbire. 2. (Concr.) Unealtă, dispozitiv, instrument folosit pentru blocarea sau încetinirea mișcării unui sistem tehnic, pentru blocarea unui organ mobil al acestuia, la sprijinirea sau la susținere etc. ♦ Frânghie sau lanț cu care se leagă picioarele de dinainte ale cailor, pentru a-i împiedica să fugă când sunt lăsați să pască. 3. (Bot.; în compusul) Piedica-vântului = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze alungite, cu flori liliachii și albăstrii (Lathyrus hirsutus). [Var.: piédecă s. f.] – Din lat. pedica.

REBELIÚNE, rebeliuni, s. f. Act de violență sau de amenințare gravă săvârșit față de un organ de stat sau de un reprezentant al lui, în scopul de a împiedica îndeplinirea atribuțiilor sale; p. ext. răzvrătire, revoltă. [Pr.: -li-u-] – Din fr. rébellion, germ. Rebellion.

STINGHERÍT, -Ă, stingheriți, -te, adj. 1. Care (din cauza timidității, a emoției, a împrejurărilor etc.) are o atitudine stângace, lipsită de siguranță, de degajare, care nu se simte în largul său; stânjenit. ♦ Rușinat, încurcat: descumpănit. 2. Incomodat, deranjat, împiedicat (să acționeze, să lucreze, să se odihnească în bune condiții). – V. stingheri.

SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale, servind la conducerea, presarea sau fasonarea unui material. ♦ Spec. Cilindru metalic sau de lemn pe care se înfășoară urzeala sau țesătura. ◊ Expr. Cu (rar prin) un sul subțire = printr-un calcul fin, cu istețime, cu șiretenie. ♦ Bară folosită la gimnastică. 2. Pernă lungă, de formă cilindrică, care se pune ca ornament sau ca rezemătoare la capătul canapelei sau al patului. ♦ Un fel de pernă cilindrică ce se pune între geamurile ferestrelor, pentru a împiedica pătrunderea frigului în interiorul încăperii. 3. Bucată dintr-un material flexibil înfășurată în formă de cilindru. Sul de hârtie.Expr. A face (sau a strânge) sul = a înfășura în formă de cilindru. 4. Fig. Coloană de fum, de foc sau de praf; trombă. ♦ Val de frunze uscate, rostogolite de vânt. ♦ Mănunchi de lumină, de raze sau de văpăi. – Lat. pop. sub(u)lum (= insubulum).

SURFILÁ, surfilez, vb. I. Tranz. A întări marginile unei țesături cu o cusătură rară, pentru a împiedica destrămarea firelor. – Din fr. surfiler.

TIV, tivuri, s. n. Margine a unui obiect de stofă, de pânză etc., îndoită și fixată printr-o cusătură pentru a împiedica destrămarea țesăturii. – Et. nec.

FRÂNÁ, frânez, vb. I. Tranz. A încetini sau a opri mersul unui vehicul cu ajutorul frânei. ♦ Fig. A ține în loc, a împiedica, a opri dezvoltarea, cursul sau manifestarea unei acțiuni, a unui proces, a unui sentiment. – Din fr. freiner (după frână, înfrâna).

PALISÁ, palisez, vb. I. Tranz. A lega ramurile pomilor fructiferi de un suport, de un spalier pentru a împiedica ruperea lor în caz de furtună sau pentru a da ramurilor o anumită formă. – Din fr. palisser.

PAPÚC1, papuci, s. m. 1. Încălțăminte ușoară (fără călcâi), care se poartă în casă; p. gener. pantof ușor de vară. ◊ Expr. (Fam.) A o lua (sau a o șterge) la papuc = a fugi. (Fam.) A fi (sau a pune, a ține etc.) sub papuc = a fi (sau a pune, a ține etc.) sub ascultarea deplină a cuiva, a se lăsa sau a face să se lase condus de cineva. (Rar) A lăsa (pe cineva) la papuci = a sărăci complet (pe cineva). A da (cuiva) papucii = a da (pe cineva) afară, a obliga (pe cineva) să plece. 2. Piesă de lemn care se așază la baza unui stâlp pentru a-i mări suprafața de sprijin. ♦ Piesă de oțel fixată la capătul inferior al unui pilon, pentru a împiedica strivirea acestuia când este bătut în pământ. ♦ Palier pentru rezemarea pe capre a cablului purtător al unui funicular. ♦ Piesă folosită la legarea unui conductor electric la bornele unei instalații electrice sau ale unui aparat electric în vederea stabilirii unui contact demontabil. 3. Compus: papucul-doamnei = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele lungi, cu flori mari, galbene cu purpuriu (Cypripedium calceolus). [Var.: (reg.) păpúc s. m.] – Din tc. papuç, magh. papucs.

PAR1, pari, s. m. 1. Bucată de lemn lungă și (relativ) groasă, de obicei ascuțită, folosită mai ales ca element de susținere, de fixare etc. în diferite construcții sau ca pârghie, ca ciomag etc. ◊ Loc. adv. Cu parul = cu forța, silit. ◊ Expr. A-i da (cuiva) cu parul în cap = a bate foarte tare (pe cineva); p. ext. a împiedica (pe cineva) să promoveze, să acționeze etc. Parcă mi-a (sau ți-a, i-a etc.) dat cu parul în cap, se spune când cineva a primit pe neașteptate o veste neplăcută. A (i) se apropia funia de par = a) a fi bătrân, aproape de moarte; b) a se apropia un anumit termen (pentru îndeplinirea presantă a ceva); a se apropia deznodământul. 2. Cracă groasă de copac. ◊ Par de oale = prepeleac (pentru vase, oale). – Lat. palus.

PARALIZÁ, paralizez, vb. I. 1. Intranz. și refl. A se îmbolnăvi de paralizie; a damblagi. ♦ Tranz. fact. A face să-și piardă mobilitatea și sensibilitatea; a înțepeni, a amorți. 2. Tranz. Fig. A împiedica, a face incapabil să se miște, să se manifeste, să acționeze. ♦ Tranz. și intranz. A încremeni (de spaimă, de emoție etc.). – Din fr. paralyser.

PARALIZÁNT, -Ă, paralizanți, -te, adj. Care paralizează (1). ♦ Fig. Care împiedică sau stânjenește o manifestare, o acțiune etc. – Din fr. paralysant.

PARALIZÁT, -Ă, paralizați, -te, adj. 1. Care este bolnav de paralizie; damblagit. 2. Fig. împiedicat în acțiunile sale, incapabil de a se mișca, de a se manifesta, de a acționa. ♦ Încremenit, înțepenit (de emoție, de spaimă etc.). – V. paraliza.

PARASOLÁR, parasolare, s. n. 1. Dispozitiv (în formă de pâlnie) montat la obiectivul aparatului de fotografiat sau de filmat pentru a împiedica pătrunderea luminii suplimentare în aparat. 2. Apărătoare formată dintr-o placă transparentă (colorată) sau opacă, montată în interiorul unui autovehicul, deasupra parbrizului, pentru a proteja pe șofer de lumina directă a soarelui. – Para2- + solar.

PARAVÁN, paravane, s. n. 1. Perete subțire sau piesă de mobilier formată dintr-unul sau din mai multe panouri articulate, acoperite cu placaj, pânză, hârtie etc., care desparte un anumit spațiu dintr-o încăpere. ♦ Fig. Ceea ce ascunde, maschează, împiedică vederea; ceea ce servește drept pretext pentru a ascunde o acțiune, o faptă etc. 2. (Rar) Baraj de tablă fixat în pământ în fața roiurilor de lăcuste călătoare. – Din fr. paravent.

PARAZĂPÁDĂ, parazăpezi, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Construcție (dig de pământ, panouri mobile, zid etc.) sau plantație așezate lângă o cale ferată sau lângă o șosea, pentru a împiedica înzăpezirea acestora. ♦ Construcție (din panouri de scânduri, din împletituri de nuiele etc.) sau plantație servind ca mijloc de reținere și de repartizare uniformă a zăpezii pe un teren (semănat). 2. Grilaj metalic montat la marginea streșinii unei clădiri pentru a împiedica căderea zăpezii de pe acoperiș. – Para2- + zăpadă.

PATRONÁRE2, patronări, s. f. Operație de înfășurare a capătului unei parâme cu ață de vele, fir de sârmă etc. pentru a împiedica dezrăsucirea. – Din patron1.

PÁZIE, pazii, s. f. Scândură (ornamentală) așezată vertical la capătul din afară al căpriorilor unui acoperiș cu streașină pentru a ascunde capetele acestora. ◊ Marginea verticală a unui cofraj. ♦ Fâșie de tablă așezată la intersecția unei învelitori cu un zid, pentru a împiedica pătrunderea apei prin rostul de la intersecție. – Cf. păzi.

PENICILINÁZĂ, penicilinaze, s. f. Enzimă care împiedică acțiunea antibiotică a penicilinei. – Din fr. pénicillinase.

ANCORÁ, ancorez, vb. I. 1. Intranz. A fixa o navă sau un corp plutitor de fundul apei cu ajutorul unei ancore; p. ext. a se opri, a ajunge (definitiv) undeva. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) fixa. 2. Tranz. A lega un sistem tehnic de un alt sistem tehnic sau de pământ (pentru a împiedica deplasarea sau răsturnarea lui). – Din ancoră.

ANCORĂ, ancore, s. f. 1. Piesă grea de metal cu brațele ca niște gheare, care se coboară cu un lanț, o frânghie sau o parâmă de pe o navă în fundul apei, unde se agață pentru a ține nava în loc. ◊ Expr. A arunca ancora = a ancora; a se opri. A ridica ancora = a pleca în călătorie (cu o navă). 2. Bară (de metal) în formă de T sau de X care împiedică un zid să se dărâme. ♦ Cablu care fixează stâlpi, coșuri înalte de fabrică. – Din it., lat. ancora.

ANCRASÁ, pers. 3 ancrasează, vb. I. Tranz. și refl. (Despre o piesă într-un mecanism, despre un mecanism) A se acoperi de impurități (zgură, ulei, rugină etc.) care împiedică buna funcționare. – Din fr. encrasser.

ANCRASÁRE, ancrasări, s. f. Depunere de praf și de reziduuri pe anumite piese ale unui sistem tehnic, care împiedică funcționarea lor normală. – V. ancrasa.

ANGÍNĂ, angine, s. f. 1. Inflamație a faringelui și a amigdalelor care împiedică înghițirea și respirația. 2. (În sintagma) Angină pectorală = boală care se caracterizează prin dureri în regiunea inimii și prin accese de asfixie și care se datorează unor alterări funcționale sau anatomice ale arterelor coronare; angor. [Var.: (pop.) anghínă s. f.] – Din fr. angine, lat. angina.

ASIGURÁ, asígur, vb. I. 1. Tranz. A oferi o garanție pentru înfăptuirea unui lucru; a face ca înfăptuirea să fie sigură; a pregăti ceva în mod sigur, durabil; a garanta. 2. Tranz. A da cuiva garanții asupra unui lucru; a încredința. ♦ Refl. A-și lua toate măsurile de precauție. 3. Tranz. și refl. A încheia un contract de asigurare a vieții, a unui bun. 4. Tranz. A realiza împiedicarea desfacerii sau deplasării elementelor asamblate ale unui sistem tehnic. – A3- + sigur (după fr. assurer).

JUGULÁ vb. tr. 1. a strangula, a sugruma. 2. a secționa venele jugulare, în vederea scurgerii sângelui, în sacri-ficarea animalelor. 3. a opri evoluția unei boli, a unei epizootii etc. 4. (fig.) a împiedica brusc o dezvoltare; a gâtui, a suprima. (< fr. juguler, lat. iugulare)

ANTIARTRÍTIC, -Ă, antiartritici, -ce, adj., s. n. (Medicament, tratament etc.) care împiedică sau previne artrita. [Pr.: -ti-ar-] – Din fr. antiarthritique.

ANTICOAGULÁNT, -Ă, anticoagulanți, -te, adj., s. m. (Medicament) care împiedică coagularea. [Pr.: -co-a-] – Din fr. anticoagulant.

ANTICONCEPȚIONÁL, -Ă, anticoncepționali, -e, adj., s. n. (Substanță) care împiedică fecundația. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. anticonceptionnel.

ANTICOROSÍV, -Ă, anticorosivi, -e, adj., s. n. (Substanță) care împiedică coroziunea. – Anti- + corosiv.

ANTIDERAPÁNT, -Ă, antiderapanți, -te, adj. Care împiedică deraparea vehiculelor. Cauciuc antiderapant. – Din fr. antidérapant.

ANTIINFLAMATÓR, -OÁRE, antiinflamatori, -oare, adj., s. n. (Medicament, substanță) care împiedică inflamațiile. – Din fr. anti-inflammatoire.

TOXÍNĂ, toxine, s. f. 1. Substanță organică (mai frecvent proteică) cu acțiune toxică, produsă de organisme vegetale sau animale. 2. Substanță care îngreunează sau împiedică flotația minereurilor. – Din fr. toxine.

ANTIOXIDÁNT, antioxidanți, s. m. Substanță care împiedică sau întârzie acțiunea de oxidare; antioxigen. [Pr.: -ti-o-Pl. și: (n.) antioxidante] – Din fr. antioxydant.

ANTITRANSPIRÁNT, -Ă, antitranspiranți, -te, adj., s. n. (Substanță) care împiedică transpirația; antisudorific. – De la transpira.

ANTISTATIZÁRE, antistatizări, s. f. 1. Acțiunea de a împiedica electrizarea materialelor. 2. Acțiunea de a neutraliza discurile1 (4) din punct de vedere electric. – De la antistatic.

ANTISTÁTIC, -Ă, antistatici, -ce, adj., s. n. 1. (Substanță) care împiedică electrizarea materialelor plastice. 2. (Substanță) care neutralizează discurile1 (4) din punct de vedere electric. – Din fr. anti-statique.

ANTIVÍRUS, antiviruși, s. m. Substanță care împiedică dezvoltarea virușilor. – Din fr. antivirus.

ANTISÉPTIC, -Ă, antiseptici, -ce, adj., s. n. (Medicament) care previne sau înlătură infecțiile microbiene sau care împiedică putrefacția. – Din fr. antiseptique.

JENÁ vb. I. tr. (despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălțăminte) a roade, a strânge, a apăsa. ◊ (fig.) a stânjeni, a incomoda; (sport) a împiedica. II. refl. a se sfii. (< fr. gêner)

ANTIZÍMIC, -Ă, antizimici, -ce, adj., s. n. (Substanță) care împiedică fermentațiile. – Din fr. antizymique.

PERDEÁ, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat dintr-un material textil care se atârnă la ferestre și la uși pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru a opri vederea din afară, în scop decorativ etc. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) în mod discret, indirect, pe ocolite. Fără perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) pe față, fără înconjur, în mod necuviincios, trivial. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe un lucru. A(-i) pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile așa cum sunt; a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. ♦ Obiect confecționat din șiraguri lungi și dese de mărgele atârnate în deschizătura unei intrări, în loc de ușă. ♦ Spec. (Înv.) Draperia de la ușa de intrare în camera domnitorului sau a vizirului; p. ext. intrare; anticameră. Spec. (Înv.) Cortină. ♦ P. anal. Ceea ce acoperă vederea ca o perdea (1); fig. ceea ce împiedică înțelegerea unui lucru. 2. Șir de arbori sădiți în linie dreaptă, de obicei cu scopul de a proteja culturile (împotriva vântului); p. ext. fâșie de pădure. 3. (Pop.) Adăpost (de iarnă) pentru oi. ♦ Adăpost (de trestie) făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med.; pop.) Cataractă; leucom. – Din tc. perde.

PIR s. m. Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu rizom târâtor, cu frunze liniare aspre și cu flori verzi, grupate în spice, care crește spontan, împiedicând dezvoltarea plantelor de cultură (Agropyrum repens).Pir pădureț = specie înaltă de pir, care ajunge până la 1 m, cu frunzele aspre, cenușii-verzui și cu spicul lung și subțire (Agropyrum caninum). – Din bg. pir.

ÎNTRERÚPERE s. f. acțiunea de a (se) întrerupe; oprire, suspendare. ♦ fără ~ = neîntrerupt, continuu. ◊ intervenție care împiedică pe cineva să-și urmeze cursul vorbirii. ◊ (inform.) oprire temporară sau definitivă a unui program. (< întrerupe)

VENTÚZĂ, ventuze, s. f. 1. Organ în formă de disc al unor animale (acvatice), care le permite să se fixeze pe diferite corpuri. 2. Pahar special de sticlă, cu marginea superioară puțin răsfrântă, care se aplică (prin crearea de vid în interior) pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sângelui (în scop curativ). 3. Aparat în formă de clopot, cu ajutorul căruia se scoate aerul care împiedică circulația unui lichid într-o conductă. – Din fr. ventouse.

PERÉU, peree, s. n. Strat de piatră care căptușește un taluz, un șanț sau o suprafață înclinată de teren pentru a împiedica surparea pământului sau eroziunea lui de către ape. – Din fr. perré.

ÎNCLICHETÁJ s. n. mecanism care împiedică mișcarea într-un anumit sens a uneia dintre piesele sale. (< fr. encliquetage)

ÎNCASTRÁ vb. tr. a înțepeni, a lega fix două corpuri în așa fel încât să se împiedice orice mișcare de rotire sau de translație. (< fr. encastrer)

PICHÉT3, (I) pichete, s. n., (II) picheți, s. m. I. S. n. 1. Subunitate însărcinată cu asigurarea securității trupelor aflate în marș. 2. (Adesea urmat de determinarea „de grăniceri”) Subunitate însărcinată în trecut cu paza unui sector al frontierei. ♦ Clădire în care își avea sediul această subunitate. 3. Grup organizat (de militari sau de civili) însărcinat cu apărarea sau cu paza unui obiectiv important, cu stingerea incendiilor într-o întreprindere etc. ♦ (În sintagma) Pichet de grevă = detașament de muncitori greviști care stau de gardă la poarta întreprinderii lor pentru a preveni pe muncitorii din afară despre declanșarea grevei și pentru a împiedica pătrunderea în întreprindere a spărgătorilor de grevă. II. S. m. Țăruș de lemn sau de metal care se înfige în pământ pentru a marca un punct al unei alinieri sau al unui traseu, locul unde urmează să fie plantat un puiet de arbore etc. – Din fr. piquet, germ. Pikett, rus. piket.

PICIÓR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără un mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a (-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ♦ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

PERMÍTE, permít, vb. III. Tranz. 1. A lăsa, a accepta, a da voie ca un lucru să se facă sau să se producă într-un anumit fel (și a nu-l împiedica); a încuviința, a îngădui. 2. (Cu complementul persoanei în dativ) A-și lua libertatea de a face ceva; a-și îngădui, a îndrăzni. – Din fr. permettre, lat. permittere.

PERTURBÁ, perturbez, vb. I. Tranz. 1. A tulbura ordinea, liniștea, mersul normal al unor fapte, fenomene etc.; a provoca o perturbație. 2. A împiedica funcționarea normală a unui sistem, a unui organism etc. [Prez. ind. și: pertúrb] – Din fr. perturber, lat. perturbare.

PERTURBÁRE, perturbări, s. f. 1. Deranjament, tulburare în starea sau în mersul firesc al unui lucru, al unui fenomen. 2. împiedicare, modificare, deranjament în funcționarea normală a unui sistem tehnic, a unui organism etc.; perturbație. – V. perturba.

LOVÍ, lovesc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. și refl. A (se) atinge cu putere, a (se) izbi. ♦ Tranz. A bate. ♦ Tranz. Fig. A aduce prejudicii, pagube; a atinge, a leza. 2. Tranz. și refl. A (se) atinge (fără violență). 3. Refl. A da peste o piedică, a se împiedica, a se izbi de... ◊ Expr. A se lovi cu capul de pragul de sus = a dobândi experiență în urma unor întâmplări nefericite. 4. Tranz. A izbi drept în țintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 5. Refl. recipr. (Înv.; despre țări, terenuri etc.) A se învecina. 6. Tranz. (Despre stări fiziologice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva, a cuprinde, a apuca, a copleși. 7. Refl. recipr. (Înv.) A se asemăna, a se potrivi. ◊ Expr. A se lovi ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 8. Tranz. (Înv.) A ataca. ♦ Refl. recipr. A se lupta. – Din sl. loviti „a vâna, a prinde, a pescui”.

PLESNITOÁRE, plesnitori, s. f. 1. (Reg.) Șfichiul biciului; pleasnă. 2. Jucărie care, prin învârtire, produce un zgomot puternic. 3. (Înv. și reg.) Disc, verigă care se pune între capătul osiei carului și roată pentru a împiedica frecarea acestora. 4. Plantă erbacee din familia cucurbitaceelor, cu flori galbene, al cărei fruct, la maturitate, plesnește cu zgomot și aruncă semințele la distanță (Ecballium elaterium). [Var.: pleznitoáre s. f.] – Plesni + suf. -toare.

DRUM, drumuri, s. n. 1. Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ◊ Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale. Hoț (sau tâlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferată. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. În drum = în mijlocul drumului; în calea drumeților; în văzul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ◊ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a ține, a păzi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fără familie, fără locuință stabilă, fără rost în viață. A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpăta. A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a da cuiva adăpost, a pune pe cineva sub ocrotire. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; a înceta să mai împiedice pe cineva în acțiunile sale. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață = a începe o (nouă) carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost; a reuși. A-și face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o mulțime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. A ieși cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mână; b) a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; c) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). A-și da drumul = a) a se lăsa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe să povestească, să facă destăinuiri; c) a izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; rută, itinerar; traseu, cursă (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Călătorie. ◊ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapă. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum = a) a-și continua călătoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., scr. drum.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni și animale) A se opri din mers, a rămâne pe loc; a se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din funcționare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ◊ Expr. Stai că trag, formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc, să nu se apropie (altfel riscând să fie împușcat). A sta țintuit (sau nemișcat) (pe loc) = a nu face nici o mișcare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi întruna, a nu mai tăcea. ♦ (La imperativ, având și valoare de interj.) Oprește! așteaptă! ◊ Expr. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Stai puțin (sau un pic, cu binișorul etc.) = ai (puțină) răbdare, nu te grăbi. ♦ (Despre ploaie, vânt) A conteni, a înceta, a se opri. 2. A rămâne nemișcat într-un loc, a nu pleca, a nu se îndepărta de undeva; (despre vehicule) a staționa. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încoace și încolo, a nu avea astâmpăr. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binișor! = șezi liniștit! astâmpără-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) aștepți? ce (mai) dorești? Stă ce stă și... = așteaptă cât așteaptă și... A sta la (sau pe) locul său = a) a nu pleca, a nu-și părăsi locul; b) a păstra măsura, a fi modest, rezervat. 3. A rămâne într-un serviciu, într-o slujbă, într-o ocupație. 4. A rămâne, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a întârzia, a zăbovi. II. 1. A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. ◊ Expr. A sta înaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se găsi la mică distanță în fața cuiva, privindu-l, vorbindu-i, așteptând porunci; b) a se împotrivi, a înfrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) ori a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a) a ieși înaintea cuiva (împiedicându-l să înainteze); b) a împiedica pe cineva să facă ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de față = a asista. A sta în fața cuiva = (despre sarcini, greutăți etc.) a trebui, a urma să fie realizat, rezolvat de cineva. A sta în umbră = a) a pândi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanță de...; b) a nu interveni, a se ține în rezervă. A-i sta (cuiva) în coaste (ori în coastă) sau ca un ghimpe în coaste (sau în inimă, în ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanentă amenințare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemâna cuiva, în imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice când cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau când nu găsește termenul căutat și are totuși impresia că e pe punctul de a și-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inimă = (despre gânduri, preocupări) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grijă, neliniște. A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a împovăra, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a fi decapitat. 2. A trăi, a viețui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (Înv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua să fie; a dăinui, a se menține. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. ◊ Loc. vb. A sta grămadă (sau roi) = a se îngrămădi, a se înghesui, a se îmbulzi. ◊ Expr. A sta piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) = a se ține drept și nemișcat. A sta cu mâinile în sân (sau încrucișate, la brâu, cu brațele încrucișate) = a) a sta în inactivitate; b) a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta în pat = a zăcea (de boală). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi neliniștit, agitat, nerăbdător. Stai jos! formulă prin care cineva este invitat să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mânca. A sta ca o găină (sau curcă) plouată = a arăta necăjit, fără vlagă, fără chef. A sta în picioare = a nu se da bătut, a rezista. ♦ Fig. (Înv.) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. ◊ Loc. vb. A sta împotrivă (sau împotriva cuiva) sau a-i sta cuiva împotrivă = a se împotrivi cuiva, a înfrunta pe cineva. A sta pavăză = a apăra pe cineva sau ceva. 2. A se îndeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grijă de... ◊ Expr. A sta (de cineva) să... = a nu lăsa (pe cineva) în pace până ce nu..., a-i bate (cuiva) capul să... 3. A fi fixat, prins în ceva sau de ceva, a atârna de ceva. ◊ Expr. A-i sta (cuiva ceva) în cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) în minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) în firea (cuiva) = a ține de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) în putință = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. ♦ (Înv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafața unui lichid. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi așa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rău). 2. (Despre situații, treburi etc.) A fi într-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rău), a se desfășura. V. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb, dă acestora un aspect de durată) Stau și-mi aduc aminte.Expr. și loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorbă (sau la taifas, taclale, povești etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfătui cu cineva; a sta de vorbă cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe gânduri = a fi absorbit de gânduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe gânduri = a șovăi, a ezita. A sta la îndoială (sau în cumpănă) = a) a ezita înainte de a lua o hotărâre, a șovăi; b) a se îndoi de ceva. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi. A sta la (sau de) pândă = a pândi. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se târgui. VI. (Urmat de o propoziție secundară construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să... Stă să înceapă ploaia. [Prez. ind. pers. 3 stă, imperf. stăteam (reg. steteam) și stam, perf. s. stătui (reg. stetei)] – Lat. stare.

PLANATÓR, planatoare, s. n. Piesă componentă a unei matrițe pentru tablă, în formă de placă sau de inel, rigidă sau elastică, care presează marginea tablei pentru a împiedica formarea cutelor în timpul prelucrării ei. ♦ Ciocan cu o formă specială, folosit pentru a face plană suprafața unui obiect. – Plana2 + suf. -tor.

PIRONÍ, pironesc, vb. IV. Tranz. 1. A bate, a prinde, a înțepeni, a fixa cu (sau în) piroane. 2. A împiedica pe cineva sau ceva să se miște; a obliga să stea pe loc; a fixa, a imobiliza. 3. A-și fixa, a-și îndrepta, a-și concentra ochii, privirea, atenția, gândul etc. într-o anumită direcție; a aținti. – Din piron.

POPRÍ, popresc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A împiedica, a interzice, a opri. 2. (Pop.) A reține cu forța (în timpul unei cercetări penale); a aresta. 3. (Jur.) A face o poprire. – Din sl. poprĕti.

POTICNÍ, poticnesc, vb. IV. 1. Refl. și intranz. A se lovi în timpul mersului cu piciorul de ceva și a-și pierde echilibrul; a se împiedica. ♦ A cădea (în urma lovirii de ceva). 2. Tranz. A pune cuiva piedică în mers sau, fig., într-o acțiune. 3. Refl. Fig. A întâmpina o dificultate sau a nu izbuti în desfășurarea unei acțiuni. ♦ Spec. A pronunța cu greutate cuvintele, a vorbi cu întreruperi, cu greutate. – Din sl. potŭknonti.

POTICNÍT2, -Ă, poticniți, -te, adj. (Rar) Care se poticnește (1); împiedicat (la mers). ♦ Fig. (Despre vorbe, vorbire etc.) Articulat, spus cu greutate, cu întreruperi etc. – V. poticni.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în urma unei triste experiențe. ♦ Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau formată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = mărime minimă a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzație abia perceptibilă. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fizeaxă perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

VIRÓLĂ, virole, s. f. 1. Inel mic de metal care strânge mânerul de lemn al unui cuțit, al unei unelte etc. pentru a-l împiedica să crape. 2. Cilindru format din foi de tablă nituite sau sudate, care intră în construcția unei clădiri, a unui rezervor etc. – Din fr. virole.

IZOLÁ vb. I. tr. 1. a despărți, a separa. 2. a împiedica trecerea unei forme de energie în alta, sau a unor substanțe dintr-un mediu (sau corp) în altul cu ajutorul unei materii izolante. II. refl. (despre oameni) a se îndepărta de viața socială. (< fr. /s'/isoler)

PRIVÁ, privez, vb. I. Tranz. (Livr.) A împiedica pe cineva să se bucure de un avantaj, de un drept care i se cuvine, de ceva necesar. ♦ Refl. A renunța (de bunăvoie sau constrâns la ceva necesar) la un bun sau la un drept. – Din fr. priver, lat. privare.

PRESPAPIÉR, prespapieruri, s. n. Obiect greu care se așază peste hârtiile în lucru de pe un birou, pentru a le împiedica să se împrăștie. [Pr.: -pi-e] – Din fr. presse-papiers.

PREVENTÍV, -Ă, preventivi, -e, adj. Care are ca scop preîntâmpinarea unui rău, împiedicarea apariției sau a răspândirii unei boli, a săvârșirii unei infracțiuni etc. ◊ (Jur.) Arest preventiv sau închisoare (ori detențiune) preventivă = deținere provizorie a unui inculpat în timpul soluționării unui proces penal; prevenție (1); p. ext. loc în care sunt deținuți acești inculpați. (În sintagma) Medicină preventivă = ramură a medicinii care se ocupă cu prevenirea bolilor; profilaxie. – Din fr. préventif.

LÚNTRE, luntre, s. f. Ambarcație cu fundul plat și cu prora și pupa înclinate, folosită pe ape fără valuri mari; barcă (cu vâsle). ◊ Expr. A se face (sau a se pune, a se așeza) luntre și punte = a încerca pe toate căile și prin toate mijloacele să obțină sau să realizeze ceva sau să împiedice realizarea a ceva. [Pl. și: luntri] – Lat. *lunter, -tris (= linter).

PROPTÁR, proptare, s. n. Frână la războiul de țesut țărănesc, făcută dintr-o scândură cu crestături, care împiedică rotirea înapoi a sulului cu pânza țesută. – Proptă + suf. -ar.

PUMN, pumni, s. m. 1. Palmă închisă, cu degetele îndoite și strânse. ◊ Loc. adj. Cât pumnul (sau cât un pumn) = mic sau mare (după cum obiectul comparației este mai mic sau mai mare decât pumnul). ◊ Expr. A râde în pumni = a râde pe ascuns, pe înfundate și cu satisfacție. A plânge în pumni = a plânge pe ascuns, de necaz sau de durere. A arăta (cuiva) pumnul = a amenința (pe cineva). A-i pune (sau vârî) (cuiva) pumnul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească sau să acționeze. Un pumn de... = o cantitate mică (sau mare); un număr redus (sau ridicat); ceva mic, firav. 2. Lovitură dată cu pumnul (1). 3. Palma sau palmele făcute căuș pentru a putea reține ceva (de obicei un lichid); conținutul palmei sau al palmelor făcute căuș. 4. Măsură de lungime (întrebuințată azi numai de pescari) egală cu două treimi de palmă. – Lat. pugnus.

PÚNE, pun, vb. III. 1. A așeza, a instala, a plasa într-un loc. ◊ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrăutăți situația. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) acțiunii focului (pentru a fierbe, a găti etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpănă, în balanță) = a cumpăni, a chibzui (importanța, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotărâre întemeiată. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori să obțină; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ = a avea o atitudine modestă, plecând privirea; a se rușina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umărul = a-și aduce contribuția la o acțiune; a contribui. A(-și) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui, a decide. A pune o vorbă (bună) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-și înșela soțul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discuție. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că...; presupunând, considerând că... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrăutățirea unei situații grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pământ. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împușca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rău, uneltind împotriva lui. A(-și) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-și primejdui viața; a fi singur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lângă) cineva = a intra în voie cuiva, a se face plăcut cuiva (prin adulare, lingușeli, spre a obține avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ◊ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atenția, a aduce la cunoștință. ♦ Refl. A se depune, a se așterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zăpada. S-a pus o iarnă grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație nouă neașteptată, a face pe cineva să ajungă într-o anumită stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A așeza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai mulți. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujbă spre a-și câștiga existența. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujbă. 3. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un anumit fel, într-o anumită poziție. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mânunchi din două (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agăța. 4. Tranz. A face să stea într-un anumit loc, a așeza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a așeza într-un anumit loc față de alte obiecte de același fel, a aranja, a situa. ◊ Expr. A pune caii = a înhăma. A pune în scenă = a regiza, a monta o piesă de teatru. ♦ A planta, a sădi, a semăna. 5. Tranz. și refl. A(-și) așeza pe corp obiectele de îmbrăcăminte necesare; a (se) îmbrăca sau a (se) încălța. 6. Tranz. A depune valori bănești (în păstrare, spre fructificare etc.); a investi valori bănești. ◊ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; b) a rezerva (pentru cineva). A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotrivă. Te pui pentru un fleac!Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva să acționeze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se măsura sau a se compara cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (de) față sau față în față = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva să execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuți. 12. Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „pe”) A începe o acțiune, a se apuca (cu stăruință) de ceva. ◊ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicăli pe cineva sau a insista pe lângă cineva. (Reg.) A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lângă cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata să... (Tranz.) A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. 13. Tranz. (În loc. și expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaște valoarea, însușirile). A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebări) = a întreba, a chestiona. A pune stavila = a stăvili. A pune în primejdie = a primejdui. A-și pune nădejdea (sau speranța, credința) în cineva sau ceva = a nădăjdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune grabă = a se grăbi. A pune nume (sau poreclă) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidență = a evidenția, a sublinia, a releva. A pune la îndoială = a se îndoi. A pune la socoteală = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. și: (reg.) pui] – Lat. ponere.

SABOTÁ, sabotez, vb. I. Tranz. A împiedica (prin uneltiri) bunul mers al unei acțiuni; spec. a frâna intenționat desfășurarea normală a unui proces de producție. – Din fr. saboter.

SABOTÁJ, sabotaje, s. n. Acțiune având ca scop împiedicarea bunului mers al unei activități, în special frânarea desfășurarii normale a unui proces de producție. – Din fr. sabotage.

PURCEÁ, -ÍCĂ, purcele, s. f. 1. Puiul de sex feminin al scroafei; p. gener. scroafă (tânără). ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă (sau de nas) = a se îmbăta. 2. (Art.) Numele unui joc de copii la care unul dintre jucători împinge cu un baston o minge, o bilă, un os etc., în timp ce ceilalți jucători caută să-i împiedice cu bastoanele trecerea; p. restr. minge, popic etc. care servește la acest joc. – Lat. porcella.

PUTATÍVĂ, putative, adj. (Jur.; în sintagma) Căsătorie putativă = căsătorie încheiată de bunăvoie, dar prin necunoașterea, din partea soților, a unor clauze care împiedică existența sau validitatea ei. – Din fr. putatif.

SOLOMONÁR, solomonari, s. m. (Pop.) 1. Persoană care are noțiuni de astronomie, care face calendare și prevestește vremea. 2. Persoană cu pretinse puteri supranaturale, care ar putea provoca sau împiedica diverse fenomene naturale; p. gener. vrăjitor. [Var.: (reg.) șolomănár s. m., șolomonár s. m.] – Solomon (n. pr.) + suf. -ar.

COSITORÍ, cositoresc, vb. IV. Tranz. A acoperi suprafața interioară a unui vas, a unei piese etc. de metal cu un strat subțire de cositor pentru a împiedica oxidarea; a spoi. – Din cositor1.

OCHELÁRI s. m. pl. Dispozitiv optic medical sau de protecție format din două lentile (fixate într-o ramă), care se pune la ochi (sprijinit pe rădăcina nasului) cu scopul de a corecta un defect de vedere, de a apăra ochii de praf, de o lumină prea puternică etc. ♦ P. ext. Dispozitiv format din două bucăți de piele prinse de curelele laterale ale căpețelei și așezate în dreptul ochilor cailor pentru a-i împiedica să vadă lateral. ◊ Expr. A avea ochelari de cal, se spune despre persoane mărginite, care văd lucrurile printr-o prismă prea îngustă. – Din ochi1 (după lat. ocularis).

CORTÍNĂ, cortine, s. f. Perdea de stofă, de catifea etc. care desparte sala de spectacol de scena și care, prin ridicare sau prin lăsare în jos sau tragere în părți, marchează începutul, respectiv încheierea unui spectacol sau a unui fragment de spectacol. ♦ Perdea de metal care desparte sala de spectacol de scenă și care este folosită, în caz de incendiu, pentru a împiedica extinderea focului. – Din it. cortina.

OPRITÓR, -OÁRE, opritoare, s. n., opritori, s. f. I. Subst. Ceea ce împiedică, stăvilește ceva. 1. S. f. Frână formată dintr-un lanț legat cu un capăt de dricul carului și prevăzut la celălalt capăt cu o bucată de lemn, cu un cârlig sau cu o talpă de oțel, care se lasă să se târască între obadă și sol pentru a împiedica una dintre roți când vehiculul coboară la vale; piedică. 2. S. n. și f. Curea (sau lanț, ștreang) la ham care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborârii și la oprirea lui. 3. S. f. (Reg.) Stăvilar, zăgaz, dig. 4. S. f. Plasă întinsă pe un semicerc, cu care se astupă gura matiței ca să nu iasă peștele când se scoate năvodul din apă. 5. S. f. Fiecare dintre parii care se pun la gardurile mari de prins pește, ca să nu le rupă valurile. II. S. n. și f. Nume dat unor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil, a unei instalații, a unui aparat etc. – Opri + suf. -tor.

OPRÍ, opresc, vb. IV. 1. Tranz. A întrerupe (brusc) o mișcare, o acțiune, un proces, un fenomen în desfășurare, a face să înceteze, să stea pe loc; a stăvili, a curma. ♦ Refl. A conteni, a înceta, a stagna. 2. Intranz. și refl. A sta pe loc; p. ext. a întârzia, a poposi, a zăbovi. ♦ Tranz. A întrerupe din mers o ființă, un vehicul; a face să stea pe loc. ◊ Expr. A opri calea (cuiva) sau a-i fi oprită calea = a sta în calea cuiva; a împiedica pe cineva (din drum). ♦ Tranz. A reține (prin rugăminți) pe cineva undeva, a-l determina să rămână. ♦ Tranz. A reține cu forța, a sechestra; a aresta. 3. Tranz. A reține pentru sine, a pune deoparte, a-și însuși un obiect, o valoare etc. ♦ A rezerva, a reține (pentru mai târziu) locuri, bilete etc. 4. Refl. A se așeza (temporar), a se stabili, a se fixa undeva. ♦ A-și îndrepta ochii, privirea, atenția etc. asupra unui lucru, asupra unei probleme etc.; a se concentra asupra unui punct, asupra unei chestiuni etc. care merită atenție; a insista. 5. Tranz. A împiedica de la o acțiune, a nu îngădui, a nu permite; a interzice. ♦ Refl. A se stăpâni, a se înfrâna, a se abține de la ceva. [Imper. sg. și: (reg.) opreá] – Din sl. oprĕti.

SUSTRÁGE, sustrág, vb. III. 1. Tranz. A-și însuși, prin fraudă sau prin viclenie, un lucru care aparține altei persoane; a fura. 2. Tranz. A opri, a abate, a împiedica de la ceva. 3. Refl. A folosi șiretenia sau frauda pentru a nu presta un serviciu datorat legal; a se eschiva de la ceva; p. ext. a scăpa de ceva. [Perf. s. sustrăsei, part. sustras] – Din fr. soustraire (după trage).

CORNÍȘĂ, cornișe, s. f. 1. Partea superioară, ieșită în afară și ornamentată, a zidului unei construcții, având rolul de a sprijini acoperișul și de a împiedica scurgerea apei de ploaie pe fața clădirilor. 2. Mulură proeminentă care înconjoară un antablament, o mobilă etc., având rol decorativ. 3. Drum paralel cu curbele de nivel pe marginea superioară a unei pante abrupte, a unei faleze etc. [Var.: corníce s. f.] – Din fr. corniche.

OPĂCÍ, opăcesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) 1. A opri în loc, a reține; a împiedica. 2. A induce în eroare, a deruta; a necăji; a năuci, a zăpăci. 3. A liniști, a potoli, a domoli. – Din bg. opača, scr. opačiti.

OPĂCEÁLĂ, opăceli, s. f. (Reg.) 1. împiedicare, reținere. 2. Tulburare, zăpăceală, năuceală. – Opăci + suf. -eală.

TERMOIZOLÁNT, -Ă, termoizolanți, -te, adj., s.m. (Material) Care împiedică transmiterea căldurii; izolant termic; termoizolator. (din fr. thermoisolant)

ORBÍLĂ s. m. (Glumeț) Poreclă dată unei persoane care nu vede sau nu observă nimic în jurul său, care se împiedică de tot ce-i stă în cale, care este lipsită de spirit de observație. – Orb2 + suf. -ilă.

FIX, -Ă, ficși, -xe, adj. 1. (Adesea adverbial) Care nu-și schimbă locul sau poziția; nemișcat, neclintit. ♦ Care este solidar cu un element la care se află atașat. Șurub fix. ♦ Care rămâne oprit asupra unui anumit punct. Privire fixă. ♦ Care nu se schimbă, nu variază; stabil. Preț fix.Idee fixă = idee care preocupă permanent pe cineva, care îl împiedică să se gândească la altceva; obsesie. 2. (Despre ore) Precis, exact. – Din fr. fixe, lat. fixus.

FIXÁ, fixez, vb. I. Tranz. 1. A așeza ceva (rar pe cineva) într-un loc determinat, astfel încât să nu mai poată fi mișcat, clintit. ♦ A se uita țintă la cineva sau la ceva; a pironi cu privirea. ♦ Refl. A se stabili, a se statornici undeva. 2. A stabili un termen, o oră, un preț etc. anumit; a determina. ♦ Refl. A se hotărî, a se decide. 3. (Chim.) A aduce un corp într-o stare din care să nu se mai schimbe, a împiedica să se volatilizeze. 4. A trata cu un reactiv chimic materialele fotografice developate, pentru a le face insensibile la acțiunea luminii. 5. A face ca un colorant să pătrundă în structura fibrei textile sau a pieii, astfel încât fibra sau pielea să nu se mai decoloreze (ușor). ♦ A acoperi un desen cu un fixativ. – Din fr. fixer.

OBSTRUCȚIONÁ, obstrucționez, vb. I. 1. Refl. (Med.; despre lumenul organelor tabulare) A suferi o obstrucție (1). 2. Intranz. A face obstrucție (2) la... 3. Tranz. (La fotbal, handbal etc.) A împiedica pe atacantul advers să ajungă la minge, fără a juca. [Pr.: -ți-o-] – De la obstrucție.

OBSTRÚCȚIE, obstrucții, s. f. 1. (Med.) Astupare a lumenului unui organ tubular (trahee, bronhie, intestin, ureter etc.) ca urmare a unui proces, a unui obstacol situat în interiorul organului sau a unei compresiuni exagerate exercitate din afară; ocluzie, obliterare, obliterație. ◊ Obstrucție intestinală = ocluzie intestinală. 2. Tactică folosită în unele parlamente pentru a împiedica, prin prelungirea artificială a discuțiilor, desfășurarea unei dezbateri, a unei acțiuni, a unui proces sau luarea unei hotărâri; p. ext. opoziție înverșunată. ♦ Act nereglementar comis în unele discipline sportive (fotbal, handbal etc.), prin care un apărător încearcă să împiedice pe atacantul advers să ajungă mingea, fără ca el însuși să încerce sa o joace. ♦ Acțiune nereglementară prin care un boxer încearcă să-și împiedice adversarul să lovească. – Din fr. obstruction, lat. obstructio.

OBSTÁCOL, obstacole, s. n. 1. Piedică, stavilă care închide drumul, care oprește vederea, trecerea etc. ♦ Fig. Ceea ce împiedică săvârșirea unei acțiuni; greutate, dificultate; opoziție. 2. (Sport) Piedică naturală sau amenajată care mărește dificultatea parcurgerii unui traseu, utilizată în atletism, hipism, ciclocros, motocros etc. [Var.: obstácul s. n.] – Din fr. obstacle, lat. obstaculum, it. obstacolo.

LIMITATÓR, limitatoare, s. n. 1. Dispozitiv, aparat etc. care împiedică automat ca o mărime fizică să depășească o limită dată; limitor. 2. (Rad.) Circuit electronic cu ajutorul căruia se realizează limitarea semnalelor. – Limita + suf. -tor.

FURCULÍȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură; furcuță (2). ◊ Loc. adj. În furculiță (sau în furculițe) = (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul; (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus. 2. Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. [Pl. și: furculiți] – Furcă + suf. -uliță.

RUGÍNĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează prin oxidare pe obiectele de fier. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor de fier din ele. 2. Obiect (de fier) vechi, prost întreținut; ruginitură, rablă. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. ♦ Om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd. II. 1. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene (Puccinia), care se manifestă prin apariția unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescențe, împiedicând dezvoltarea normală a plantelor. 2. Plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lungi, țepoase, având la vârf o inflorescență cu flori mici, brune; pipirig (Juncus effusus). – Cf. lat. *aerugina.

LĂCRIMÁR, lăcrimare, s. n. (Arh.) Proeminență la cornișa unui acoperiș care împiedică prelingerea pe zidul construcției a apei de ploaie; piesă de lemn ori de metal fixată în același scop pe partea exterioară de la cerceveaua ușilor și a ferestrelor. – Lăcrima + suf. -ar.

LEGÁT1 s. n. Faptul de a (se) lega1. 1. Strângere cu ajutorul unei legături a unor lucruri pentru a le împiedica să se desfacă. 2. Broșare, cartonare a unei cărți. 3. Rodire. – V. lega1.

LÍMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

LUBRIFIÁNT, lubrifianți, s. m. Material vâscos sau praf care se introduce între suprafețele de contact a două corpuri solide cu mișcare relativă, pentru a forma un strat subțire care să înlocuiască frecarea uscată cu una fluidă și să împiedice sau să reducă astfel uzura, încălzirea etc. [Pr.: -fi-ant] – Din fr. lubrifiant.

CITOSTÁTIC, citostatice, s. n. Medicament sau alt agent fizic care oprește sau împiedică înmulțirea celulelor și care este folosit în tratamentul cancerului. ♦ (Adjectival) Substanțe citostatice. – Din fr. cytostatique.

STĂPÂNÍ, stăpânesc, vb. IV. 1. Tranz. A deține un bun în calitate de proprietar, a avea ceva în proprietate, a poseda. 2. Tranz. A cunoaște foarte bine un domeniu de activitate, o specialitate, o doctrină; a poseda cunoștințe temeinice (teoretice și practice) într-un anumit domeniu. ◊ Expr. A stăpâni o limbă (străină) = a vorbi corect și curent o limbă (străină). 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A se reține (de la manifestarea unui sentiment, a unei porniri etc.); a se înfrâna, a se domina; a avea stăpânire de sine. ♦ Tranz. A potoli, a tempera, a înăbuși o pornire, un sentiment etc. ♦ Tranz. A opri, a împiedica pe cineva de la ceva; a ține în frâu, a struni. 4. Intranz. A domni într-o țară, a guverna, a conduce. 5. Tranz. Fig. (Despre propriile idei, sentimente etc.) A ține pe cineva sub influența sau stăpânirea sa; a domina. – Din stăpân.

STĂVILÍ, stăvilesc, vb. IV. Tranz. 1. A bara cursul unei ape cu ajutorul unui stăvilar; a zăgăzui. 2. Fig. A opri, a împiedica sau a face să înceteze ori să se atenueze ceva. – Din stavilă.

STĂVILÍRE, stăviliri, s. f. Acțiunea de a stăvili și rezultatul ei; zăgăzuire; fig. împiedicare, oprire. – V. stăvili.

STĂVILÍT, -Ă, stăviliți, -te, adj. Care a fost barat, zăgăzuit cu un stăvilar. ♦ (Fig.) Care a fost oprit, împiedicat în acțiune. – V. stăvili.

STIHNÍ, stihnésc, vb. IV. Tranz. (Bucov.) A împiedica. (cf. zăticni < sl. zatŭknati)

INTERFERÓN s. m. substanță proteică sintetizată în celule în timpul infecțiilor virale și care împiedică dezvoltarea virusurilor. (< engl. interferon, fr. interféron)

CONSERVÁNT, -Ă, conservanți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care conservă, care păstrează. 2. S. n. Substanță folosită în scopul împiedicării fermentației unor produse alimentare sau de altă natură. – Conserva + suf. -ant.

MÍJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de două extreme; centru; loc aflat în interiorul unui spațiu, la oarecare distanță de margine. ◊ Loc. adj. De mijloc = situat între limita superioară și cea inferioară; mijlociu. ◊ Loc. adv. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = printre. Din mijlocul... = dintre. În mijlocul... = între2. ◊ Expr. A fi la mijloc = a fi în cauză, în joc. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, necunoscut la baza unui lucru. A se pune (sau a sta) la mijloc = a interveni între două persoane care se ceartă, pentru a le împiedica să se încaiere; a media într-un conflict. A-și pune capul (sau gâtul) la mijloc = a fi sigur de cele ce afirmă; a garanta. 2. Nume dat anumitor părți ale unor obiecte situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv. 3. Parte a corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brâu. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). 4. (Înv.) Mediu1, ambianță. 5. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfârșitul unei acțiuni, al unei perioade de timp; jumătate. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între un moment trecut și cel prezent. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în cursul..., în toiul..., în puterea... ♦ (Înv.) Veacul (sau vârsta) de mijloc = evul mediu. ♦ Parte a unei acțiuni, a unei narațiuni etc. situată între începutul și sfârșitul ei. 6. (Înv. și pop.) Ceea ce are calitatea, valoarea situată între o limită superioară și alta inferioară. ◊ Loc. adj. De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. (Expr.) Cale (sau drum) de mijloc = poziție intermediară între două extreme, soluție moderată sau de compromis; atitudine ponderată. II. 1. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva pentru un anumit scop; p. ext. cale, metodă, procedeu. ♦ Chip, fel. ♦ Posibilitate, putință. 2. (Concr.; la pl.) Unelte, utilaj. ◊ Mijloace de muncă = totalitatea mijloacelor materiale cu ajutorul cărora oamenii acționează asupra obiectelor muncii, modificându-le potrivit scopului urmărit de ei. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă pe care oamenii le folosesc în procesul de producere a bunurilor materiale. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 3. (Concr.) Avere, bani, resurse, fonduri. [Acc. și: mijlóc] – Lat. medius locus.

DEZAMORSÁ, dezamorséz, vb. I. Tranz. A scoate amorsa unui proiectil (pentru a-l împiedica să explodeze). – Din fr. désamorcer.

CLICHÉT, clichete, s. n. Organ de mașină în formă de bară scurtă articulată la un capăt, iar cu celălalt capăt astfel profilat încât să împiedice rotirea într-un anumit sens a unei roți dințate. – Din fr. cliquet.

COÁRDĂ1, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței de vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, situată între obraji, frunte și gură, servind ca organ al respirației și al mirosului. ◊ Loc. adv. Sub (sau, rar, în) nasul cuiva sau sub nas = în imediata apropiere, în față, sub ochii cuiva. (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta” etc.) pe nas = cu timbru nazal. ◊ Expr. A avea nas sau a-și ridica nasul = a îndrăzni, a cuteza. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a deveni prea îndrăzneț, a se obrăznici. A (nu-) și cunoaște (sau vedea, ști) lungul nasului = a (nu-) și da seama cât e în stare să facă cu puterile proprii; a (nu-) și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a (nu) se comporta cuviincios. (Fam.) A-i cădea (sau a-i pica) nasul cuiva = a-și pierde îndrăzneala sau îngâmfarea, a rămâne rușinat, umilit. (Fam.) Nu-ți cade (sau pică) nasul dacă... = nu ți se întâmplă nimic, nu-ți pierzi demnitatea dacă... Nu-i ajungi (nici) cu prăjina la nas = e foarte încrezut. (A umbla sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = a (fi) încrezut, sfidător. A strâmba din nas = a fi nemulțumit. A da nas (cuiva) = a îngădui prea multe (cuiva). A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) sau a da (cuiva) peste nas = a pedepsi, a rușina, a umili, a pune la locul lui (pe cineva). A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa (cuiva ceva) (cu răutate). A (nu) fi (sau face) de nasul cuiva = a (nu) fi potrivit cu cineva, a (nu) corespunde cuiva, a (nu) fi pentru cineva, a (nu) i se cuveni cuiva. A-i veni (cuiva) muștarul la nas sau a-i tremura (cuiva) nasul = a se supăra; a se enerva, a se înfuria. A fi cu nasul de ceară = a fi foarte susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos sau în pământ = a se rușina, a se simți vinovat. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat. (Fam.) Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! (Fam.) A-și băga (sau a-și vârî) nasul în ceva (sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca într-o afacere, într-o problemă (care nu-l privește). A duce (sau a purta) de nas (pe cineva) = a) a domina, a stăpâni, a conduce (pe cineva), determinându-l să facă ceva (care nu este în interesul său); b) a amăgi, a înșela (pe cineva). A scoate panglici pe nas = a exagera; a minți. A(-i) trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) nas = a(-i) trece pe dinaintea ochilor; a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). (Fam.) A arunca (cuiva ceva) în nas = a spune (cuiva ceva) direct, fără menajamente. A-i râde cuiva în nas = a râde cuiva în față, bătându-și joc de el. (Fam.) A-i ieși (sau a-i da) pe nas = a o păți, a i se înfunda. (Fam.) A(-i) întoarce nasul (cuiva) = a ignora ostentativ (pe cineva), a întoarce spatele (cuiva). A trânti (sau a închide cuiva) ușa în nas = a) a refuza să primească (pe cineva); b) a pleca supărat de la cineva, închizând ușa cu putere. A se împiedica de nas = avea nasul excesiv de lung. A nu vedea de nas = a fi neatent. A nu vedea mai departe decât lungul nasului = a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) în grabă sau întâmplător. (Fam.) A-și arăta sau a(-și) scoate nasul (la iveală) = a apărea, a se înfățișa. A da nas(ul) cu cineva = a se întâlni cu cineva pe neașteptate (și fără a dori). (A se întâlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întâlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic. (Ir.) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Fig. Miros dezvoltat, fin; simț de orientare în împrejurări dificile, capacitate de intuire exactă a unei situații. ♦ (Rar) Față, obraz, cap. 2. Proeminență a unei piese, care servește la fixarea piesei într-o anumită poziție sau la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese. 3. Partea anterioară a fuzelajului unui avion sau a corpului unei nave. – Lat. nasus.

NĂBUȘÍ, nắbuș, vb. IV. (Pop.) 1. Tranz. și refl. A (se) sufoca, a (se) înăbuși. ♦ Tranz. Fig. A împiedica dezvoltarea, desfășurarea sau manifestarea unei acțiuni, a unui proces, a unui sentiment etc. ♦ Tranz. Fig. A face să nu se vadă, să nu se simtă, să nu se audă. 2. Tranz. A potoli, a stinge focul. 3. Intranz. (Adesea fig.) A se revărsa, a inunda; a invada. ♦ (Despre sânge, lacrimi) A podidi. – Cf. scr. nabušiti.

INHIBITÓR, -OÁRE I. adj. care inhibă; inhibant, inhibitiv. II. s. m. substanță care poate încetini sau împiedica un proces fiziologic, chimic etc. (< fr. inhibiteur)

INHIBÁ vb. tr. I. a împiedica, a interzice, a încetini un proces fiziologic, o reacție chimică. II. refl. a se abține, a se reține. (< fr. inhiber, lat. inhibere)

NISIPÁR, (1) nisipari, s. m., (2) nisipare, s. n. 1. S. m. Persoană care scoate, cară (și vinde) nisip (1). 2. S. n. Dispozitiv montat pe o locomotivă, pe un tramvai etc. care servește la distribuirea nisipului (1) la roți pentru a împiedica patinarea acestora. – Nisip + suf. -ar.

NERVÚRĂ, nervuri, s. f. 1. Fiecare dintre fasciculele conducătoare liberiene lemnoase care străbat limbul frunzelor și prin care circulă sevă. P. anal. (Rar) Fiecare dintre ramificațiile cele mai subțiri ale rădăcinii unui copac. 2. Fiecare dintre fibrele cornoase, ramificate în formă de rețea, care străbat membrana aripii unor insecte. 3. (La pl.) Rețea de dungi de altă culoare decât fondul, care dau un aspect marmorat unei suprafețe; (și la sg.) fiecare dintre dungile care formează această rețea. 4. Proeminență pe suprafața interioară sau exterioară a unei piese, a unui organ de mașină etc., care servește la mărirea rezistenței sau a rigidității piesei, la mărirea suprafeței de schimb de căldură etc. 5. (Arhit.) Fiecare dintre mulurile care formează osatura unei bolți (gotice sau romanice); mulură care conturează și decorează muchiile unei bolți, marginile unei nișe etc. 6. Grindă de beton armat turnată o dată cu planșeul și servind la întărirea acestuia. 7. Fiecare dintre piesele așezate pe axa unei aripi de avion pentru a asigura profilul aripii, a împiedica deformarea ei și a mări rezistență scheletului acesteia. 8. (De obicei la pl.) Cută foarte îngustă, cusută ca garnitură pe un obiect de îmbrăcăminte; cerculeț. – Din fr. nervure.

INELUCTÁBIL, -Ă adj. care nu poate fi împiedicat; inevitabil; de neînlăturat. (< fr. inéluctable, lat. ineluctabilis)

ESCÁRPĂ, escarpe, s. f. Baraj antitanc realizat prin săparea de taluzuri în versanții îndreptați spre inamic, pentru a mări panta și a împiedica trecerea tancurilor. – Din fr. escarpe.

EVITÁ, evít, vb. I. Tranz. A căuta să scape de...; a se feri de...; a ocoli. ♦ A împiedica; a îndepărta, a înlătura. O reparație mică poate evita pagube mari. – Din fr. éviter, lat. evitare.

SLÓBOD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Pop.; în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și cetățenești: liber. ♦ (Despre popoare, state) Independent, neatârnat. ♦ (Despre orașe) Autonom. 2. (Despre oameni) Care se găsește în stare de libertate, care nu este închis, întemnițat. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. 3. Care nu este supus nici unei constrângeri, nici unei îngrădiri; care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință, care nu este împiedicat să facă un anumit lucru. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. A avea mână slobodă = a fi darnic, generos. Cu inima slobodă = liniștit, împăcat. A rămâne pe voia slobodă a cuiva sau a ceva = a fi la dispoziția cuiva sau a ceva. ♦ (Adverbial) În voie, nestingherit. 4. (Despre oameni și manifestările, cuvintele lor) Lipsit de rezervă, de măsură; prea familiar; indecent, licențios. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, depășind limitele bunei-cuviințe. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate trece fără obstacole; pe care nu sunt impuse restricții. ♦ (Despre locuri, scaune) Pe care nu l-a ocupat nimeni; gol. 6. (Despre timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite. 7. (Despre lucruri care leagă, fixează, strâng etc.) Care permite mișcările, care nu strânge; p. ext. larg. ◊ Expr. A da (cuiva) frâu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, să facă ce dorește. 8. (Substantivat, f.; în loc. adv.) Cu sloboda = fără bagaj, fără greutate sau încărcătură. – Din bg. sloboden.

STRICÁ, stric, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ◊ Expr. (Refl.) A se strica căruța în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când ești încă departe de țintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. ♦ A sfărâma o ușă, o încuietoare, a deschide cu forța (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acțiunea agenților exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. ◊ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. și intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situație. ◊ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greși; a se face vinovat de ceva. ◊ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică, a dăuna sănătății. ◊ Expr. A-și strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufletești) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influența pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greșit, cum nu trebuie. 8. Tranz. și refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcție, o așezare etc. omenească). ♦ Tranz. (Înv.) A mutila; a ucide. ◊ Expr. (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga, a călca convenții, învoieli, legi, obligații. ♦ Tranz. (În superstiții) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. și tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit (în mod nefiresc, prin împrăștierea participanților). – Lat. extricare.

DOP, dopuri, s. n. 1. Bucată de plută, de cauciuc, de sticlă etc. cu care se astupă deschizătura unei sticle, a unui vas îngust etc.; astupuș. ◊ Expr. (Mare) cât un dop sau dop de saca = (despre oameni; glumeț) mic și îndesat; bondoc. 2. Bucată de lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lăsând o gaură mică prin care se suflă. 3. Piesă de metal cu care se închide o conductă. 4. Cerumen adunat în canalul auditiv extern al urechii, care împiedică auzul. – Cf. săs. dop.

IMPEDÁNȚĂ s. f. 1. mărime caracteristică unui circuit electric de curent alternativ, raportul dintre valorile efective ale tensiunii aplicate la borne și cele ale curentului care trece prin circuit. ♦ ~ acustică = mărime a unui sistem acustic, raportul dintre presiunea sonoră și fluxul acustic corespunzător. 2. mărime ce caracterizează însușirea unui sistem ca, în anumite situații, să împiedice desfășurarea normală a unui proces ce are loc într-un sistem. (< fr. impédance, germ. Impedanz)

TACHÉT, tacheți, s. m. Piesă metalică scurtă care se montează într-un motor cu ardere internă, pentru a împiedica uzura supapei de distribuție. ♦ Piesă de formă prismatică, folosită la îmbinările a două piese, pentru a mări suprafața de transmitere a forțelor de la o piesă la alta. – Din fr. taquet.

TALONÁ, talonez, vb. I. Tranz. (La jocul de rugbi) A trage mingea cu piciorul din grămadă; (în diverse sporturi) a urmări pe adversar îndeaproape pentru a-l împiedica să-și continue acțiunea. – Din fr. talonner.

TAMẤȘ, tamâșuri, s. n. Proptea care se așază sub un butoi pentru a-l fixa și a-l împiedica să se rostogolească. – Din magh. támasz.

TAMBÚR, (1, 2) tambure, s. n., (3) tamburi, s. m. 1. S. n. Piesă în formă de cilindru gol, fixă sau mobilă în jurul unui ax, făcută din metal, din lemn etc., cu diverse întrebuințări în tehnică; tobă. 2. S. n. Porțiune de prismă poligonală goală sau de cilindru gol, interpusă între o cupolă și arcurile sau zidurile care limitează un spațiu boltit. ♦ Spațiu amenajat la intrarea într-o clădire, cu o ușă pivotantă, pentru a proteja interiorul de aerul din exterior și a împiedica formarea curenților de aer în timpul deschiderii ușilor. 3. S. m. (Ieșit din uz) Toboșar. ◊ Compus: tambur-major = subofițer care conducea o fanfară militară; p. ext. plutonier (într-o fanfară militară). – Din fr. tambour.

TAMPÓN, tampoane, s. n. 1. Piesă la vehiculele de cale ferată, constând dintr-un disc masiv de oțel și un resort puternic, care primește șocurile dintre vehicule în timpul mersului și care menține o anumită distanță între vagoanele cuplate. 2. Bucată de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie sau care se introduce într-o cavitate naturală a organismului în scopuri terapeutice. 3. Substanță întrebuințată pentru a împiedica un anumit proces chimic. 4. Accesoriu de birou, alcătuit dintr-o placă curbată acoperită cu hârtie sugativă, care servește la uscarea cernelii după scriere. – Din fr. tampon.

TĂIÁ, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A despărți, a separa ceva în bucăți cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice și chimice; a diviza, a scinda, a despica, a fragmenta, a îmbucătăți. ◊ Expr. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a-și primejdui situația printr-o acțiune negândită. A tăia nodul gordian = a găsi soluția unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situație încurcată. Poți să tai lemne pe dânsul, se spune despre cineva care doarme adânc. ♦ Spec. A desprinde, a desface filele unei cărți necitite, unite la margini. 2. Tranz. A despica, a spinteca, a trece prin... ◊ Expr. A(-și) tăia drum (sau cale, cărare) = a-și face loc îndepărtând obstacolele ce îi stau în cale. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ◊ Expr. A tăia răul de la rădăcină = a lua măsuri energice pentru a stârpi radical un rău. 4. Tranz. A lăsa urme în profunzime, a brăzda; a executa (prin așchiere) adâncituri sau proeminențe pe suprafața unui obiect. ♦ A săpa, a sculpta. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbrăcăminte. 6. Tranz. (Înv.) A fabrica bani, a bate monedă. 7. Tranz. (Despre drumuri, râuri etc.) A străbate; a traversa. ♦ (Despre oameni, vehicule etc.) A merge pe drumul cel mai scurt; a scurta drumul. 8. Refl. recipr. A se întretăia. 9. Refl. (Despre țesături) A se destrăma, a se rupe în direcția firului țesut sau la îndoituri. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspect de lapte brânzit din cauza alterării sau a unei greșeli de preparare. ♦ Tranz. A opri fermentarea mustului. II. Tranz. și refl. (recipr.) A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide (cu un obiect tăios). ◊ Expr. (Absol.) A tăia și a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar și abuziv. ♦ A (se) răni cu un instrument tăios. ♦ Tranz. A provoca o durere fizică. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal (în scopul valorificării). III. 1. Tranz. și refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ◊ Expr. (Tranz.) A tăia drumul (sau calea) cuiva = a ieși înaintea cuiva spre a-l împiedica să înainteze, a-l opri din drum. (Refl.) A i se tăia cuiva drumurile (sau cărările) = a fi în încurcătură, a i se reduce posibilitatea de a-și aranja treburile. 2. Tranz. A face să slăbească sau să înceteze; a micșora, a slăbi, a modera, a atenua, a opri. ◊ Expr. A-i tăia (sau, refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta = a face să-și piardă sau a-și pierde cheful, curajul de a (mai) face ceva. A-i tăia (cuiva) cuvântul = a descuraja (pe cineva). (Refl.) A i se tăia cuiva (mâinile și) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mâinile și) picioarele. ♦ A distruge, a șterge efectul. 3. Tranz. A consfinți încheierea unei tranzacții (prin desfacerea cu palma deschisă a mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punând jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ținând banca împotriva tuturor celorlalți jucători. 4. Tranz. și intranz. (Fam.; în expr.) A tăia (la) piroane = a spune minciuni. 5. Tranz. (În expr.) A-l tăia pe cineva capul = a înțelege, a (se) pricepe să facă un lucru. (Fam.) A spune ce-l taie capul = a spune vrute și nevrute, a vorbi fără rost. 6. Tranz. (Fam.; în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte, a-l învinge. [Pr.: tă-ia] – Lat. *taliare.

TĂLPÍG, (1, 2) tălpige, s. n., (3, 4) tălpigi, s. m. 1. S. n. Fiecare dintre pedalele de la războiul de țesut cu ajutorul cărora se schimbă ițele. 2. S. n. Fiecare dintre cele două suporturi laterale curbate cu care sunt prevăzute unele scaune fără picioare. ♦ Fiecare dintre tălpile unei sănii. ♦ Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stâlpii unei galerii de mină pentru a împiedica pătrunderea stâlpilor în talpa galeriei. 3. S. m. Încălțăminte rudimentară alcătuită dintr-o talpă de lemn și o baretă de piele petrecută pe deasupra labei piciorului. 4. S. m. Șosetă foarte scurtă de damă care acoperă numai laba piciorului. [Var.: tălpíc s. m. și n., tălpícă s. f.] – Talpă + suf. -ig.

TERMOIZOLÁNT, -Ă, termoizolanți, -te, adj. (Despre materiale) Care împiedică transmiterea căldurii, care izolează căldura; izolant termic, termoizolator. [Pr.: -mo-i-] – Termo- + izolant.

TRANCHÉT, tranchete, s. n. Bucată de lemn care împiedică lovirea unei nave acostate de o altă navă ori de chei sau care amortizează o asemenea lovire. – Din fr. tranchet.

TRÍSMUS, trismusuri, s. n. Contracție spastică involuntară a mușchilor mandibulei, care împiedică deschiderea gurii. – Din fr. trismus.

TUBERCULOSTÁTIC, -Ă, tuberculostatici, -ce, adj., s. n. (Substanță) care împiedică înmulțirea bacilului tuberculozei. – Din fr. tuberculostatique.

RADIÉR, radiere, s. n. 1. Tip de fundație alcătuit dintr-un planșeu de beton armat care se întinde de obicei sub întreaga construcție pe care o susține. 2. Căptușeală de beton, de bolovani sau de pavele executată pe fundul albiei unei ape, între picioarele unui pod etc., pentru a împiedica eroziunea, spălarea pământului de către ape și adâncirea albiei. 3. Boltă de beton sau de piatră așezată la baza unui tunel. [Pr.: -di-er] – Din fr. radier.

RADIOOPÁC, -Ă, radioopaci, -ce, adj. (Fiz.; despre unele substanțe) Care împiedică trecerea radiațiilor printr-un organ, determinând obținerea unei imagini radiologice sau radiografice clare a acestuia. [Pr.: -di-o-o-] – Din fr. radio-opaque.

COLȚÁR, (1, 2, 3, 4, 5) colțare, s. n., (6) colțari, s. m. 1. S. n. Poliță așezată în colțul dintre doi pereți ai unei camere; dulăpior în formă de prismă triunghiulară, așezat într-un colț al camerei. 2. S. n. (Reg.) Sobă de cărămidă, cu coloane, instalată în colțul unei camere. 3. S. n. Piesă metalică sau din lemn, cu două aripi sau laturi așezate în unghi drept, utilizată la consolidarea și la protejarea unor îmbinări de colț. 4. S. n. Echer. 5. S. n. Calibru folosit la controlul înălțimii literelor tipografice. ♦ Element tipografic ornamental de alamă sau de plumb, folosit la formarea colțului unui chenar. 6. S. m. Ramă metalică prevăzută cu cuie lungi și ascuțite, care se atașează la bocanci, cu ajutorul unor curele, pentru a împiedica alunecarea pe stânci, pe gheață, pe bușteni. – Colț + suf. -ar.

REPRIMÁ, reprím, vb. I. Tranz. A curma, a înăbuși, a împiedica prin mijloace drastice, violente desfășurarea unei acțiuni, un act de revoltă etc. – Din fr. réprimer.

REȚÍNE, rețin, vb. III. Tranz. 1. A ține pe loc, a împiedica de la ceva, a opri. ♦ A închide pe cineva temporar, a-l priva de libertate. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) stăpâni, a (se) înfrâna; a (se) abține. 2. A opri o parte din drepturile bănești (sau de altă natură) care se cuvin cuiva; a popri. 3. A rezerva un bilet, un loc în tren, la teatru etc. 4. A nu înapoia, a nu restitui; a păstra. 5. A ține minte, a-și aminti; a nu uita. – Re1- + ține (după fr. retenir).

RIGIDIZÁRE, rigidizări, s. f. Operație de întărire a unui element de construcție prin adăugarea unei piese care împiedică deformarea lui. – V. rigidiza.

DEPOLARIZATÓR, depolarizatori, s. m. Substanță care se introduce într-un element galvanic pentru a împiedica polarizarea; depolarizant (2) – Depolariza + suf. -tor.

DEPRESÁNT, depresante, s. n. Substanță prin care se împiedică flotația unui minereu. – Din fr. dépressant, engl. depressant.

DERIVÓR, derivoare, s. n. (Mar.) 1. Placă de lemn sau de metal prinsă de chila unei ambarcații cu pânze în scopul împiedicării deplasării laterale a ambarcației și micșorării mișcării. 2. Pânză pentru vreme rea, pentru furtună. – Din fr. dériveur.

ROSTUÍ, rostuiésc, vb. IV. Tranz. 1. A așeza, a aranja așa cum trebuie; a face ordine. ♦ A aranja pe cineva într-un post, într-o situație convenabilă. 2. A procura ceva prin mijloace improvizate; a face rost de ceva. 3. A umple cu un material de etanșare și a netezi rosturile dintre cărămizile unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei șosele etc. pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie sau de infiltrație. 4. A forma cu mâna rostul urzelii la războiul de țesut. 5. A bate, de o parte și de alta, vârful dinților unei pânze de ferăstrău. – Rost + suf. -ui.

DEFÉCT, -Ă, defecți, -te, s. n., adj. 1. S. n. Lipsă, scădere, imperfecțiune materială, fizică sau morală; cusur, meteahnă, neajuns, beteșug, hibă. ♦ Deranjament, stricăciune care împiedică funcționarea unei mașini, a unui aparat. ♦ Ceea ce nu este conform anumitor reguli stabilite într-un anumit domeniu. ♦ Dezavantaj, inconvenient. 2. Adj. Care s-a defectat, s-a stricat; care are un defect (1). – Din lat. defectus, germ. Defekt.

DEZINCRUSTÁNT, dezincrustante, s. n. Substanță folosită pentru a împiedica depunerile de piatră în căldările de aburi, în instalațiile termice etc., sau pentru a dezincrusta o astfel de căldare, instalație etc. – Din fr. désinscrustant.

HETEROCRONÍSM s. n. 1. apariție anormală a unor organe sau caractere înaintea altora. 2. interval între cronaxia nervului și cea a mușchiului, care împiedică transmiterea influxului nervos. (< fr. hétérochronisme)

SIGURÁNȚĂ, (3) siguranțe, s. f. 1. Lipsă de primejdie; sentiment de liniște și încredere pe care îl dă cuiva faptul de a se ști la adăpost de orice pericol; securitate. 2. Lipsă de îndoială, convingere neclintită, încredere nestrămutată; certitudine. ◊ Loc. adv. Cu siguranță = a) fără îndoială, desigur; sigur; b) cu încredere, cu hotărâre, ferm. ♦ Fermitate, precizie, pricepere, îndemânare. 3. Dispozitiv la armele de foc, care împiedică descărcarea accidentală a armei. ♦ Organ de mașină, aparat sau dispozitiv care protejează un material sau un sistem tehnic împotriva efectelor dăunătoare provocate de acțiuni interioare sau exterioare. ◊ Siguranță în funcționare = fiabilitate. ♦ Dispozitiv care întrerupe automat un circuit electric la trecerea unui curent electric prea intens. ◊ Siguranță automată = siguranță electrică de tipul unui întrerupător automat, care este repusă în funcțiune prin simpla apăsare a unui buton. ♦ Ac de siguranță = ac prevăzut cu o închizătoare care îi acoperă vârful, pentru a evita înțepătura sau pentru a împiedica desprinderea din locul unde este înfipt. ♦ Dispozitiv care se introduce în broasca unei uși, pentru ca ușa să nu poată fi deschisă cu o cheie falsă. 4. Nume dat în trecut poliției secrete. [Var.: (înv.) siguránție s. f.] – Sigur + suf. -anță.

SEPARÁȚIE, separații, s. f. Despărțire, separare. ◊ Separația puterilor = principiu care susține că puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească dintr-un stat pot și trebuie să acționeze independent una de alta, având o anumită interdependență și dreptul de control reciproc. Separație de domiciliu = dispensă premergătoare divorțului prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separație de bunuri = (în unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea că femeia își păstrează libera dispunere a bunurilor sale aduse în căsătorie pentru susținerea sarcinilor acesteia. Separație de patrimoniu = măsură luată la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moștenitorului și a evita astfel eventuala concurență a creditorilor acestuia din urmă. – Din fr. séparation, lat. separatio.

SIFÓN, sifoane, s. n. 1. Tub în formă de U răsturnat folosit pentru a face ca un lichid să treacă de la un nivel la alt nivel, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3. Butelie etanșă de sticlă, de material plastic etc., cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune a apei acidulate cu bioxid de carbon; p. ext. apă gazoasă obținută prin saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile. 4. Aparat pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie la unele animale acvatice inferioare. – Din fr. siphon, lat. sipho, -onis, germ. Siphon.

SORB2, sorburi, s. n. 1. Vârtej de apă cu un ochi adânc la mijloc. ♦ Loc unde apa unui râu dispare de la suprafață, curgând în continuare printr-un curs subteran. 2. Vânt puternic care se propagă sub forma unui vârtej. 3. Piesă metalică perforată sau prevăzută cu sită care se montează la capătul introdus în lichid al conductei de aspirație a unei pompe pentru a împiedica pătrunderea în pompă a corpurilor străine, a impurităților; p. gener. țeavă, conductă aspiratoare. – Din sorbi (derivat regresiv).

SMINTÍ, smintesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă dreapta judecată; a înnebuni. ◊ Expr. (Tranz.) A sminti (pe cineva) în bătaie = a bate foarte tare (pe cineva). 2. Tranz. (Pop.) A induce în eroare; a păcăli, a înșela. ♦ A împiedica pe cineva să facă ceva. 3. Intranz. (Reg.) A greși. 4. Tranz. (Pop.) A mișca din loc, a clinti, a deplasa. ♦ A strica; a vătăma. ♦ Fig. A răstălmăci spusele, cuvintele cuiva. – Din sl. sŭmensti, sŭmenton.

SMUCÍT2, -Ă, smuciți, -te, adj. 1. (În sintagme și expr.) Vorbă smucită = vorbă spusă grăbit (pe un ton aspru și repezit). A fi smucit la vorbă = a vorbi iute, repezit (și împiedicat). 2. (Fam.) Trăsnit, țicnit, nebun. [Var.: (pop.) smuncít, -ă, smâncít, -ă adj.] – V. smuci.

SPRÂNCEÁNĂ, sprâncene, s. f. 1. Fire de păr scurte și dese crescute în linie arcuită deasupra orbitei ochiului (pentru a împiedica scurgerea transpirației în ochi). ◊ Expr. A încreți (sau a încrunta) sprâncenele = a fi posomorât sau nemulțumit. A ridica sprâncenele (sau din sprâncene) = a privi mirat, a arăta surprindere, nedumerire sau nemulțumire. A se uita (sau a pândi) pe sub sprâncene = a se uita pe furiș. A alege pe (sau după) sprânceană = a alege ce e mai bun, mai prețios etc. A fi cu ochi și cu sprâncene = a fi prea exagerat, prea bătător la ochi, prea evident (pentru a putea fi tăgăduit). 2. Fig. Muchie, culme, creastă, coamă (de deal). 3. Fig. Margine, poală; fâșie (de lumină). [Var.: sprinceánă s. f.] – Probabil lat. *supercina (< supercilia + gena).

STABILIZATÓR, -OÁRE, stabilizatori, -oare, adj., subst. 1. Adj. Care face stabil, care dă stabilitate. 2. S. n. Organ dintr-un sistem tehnic care asigură stabilitatea sistemului. 3. S. n. Aparat sau dispozitiv pentru menținerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 4. S. n. Partea fixă a ampenajului orizontal al unui avion. 5. S. n. Legătură elastică între capetele osiei unui autovehicul, care împiedică înclinările mari ale acestuia. 6. S. m. Substanță care se adaugă unei soluții pentru a-i mari stabilitatea sau pentru a o stabiliza; stabilizant. – Din fr. stabilisateur.

STÁVILĂ, stavile, s. f. Construcție mobilă sau parte mobilă a unei construcții, manevrată manual sau mecanic, servind pentru a regla nivelul apelor curgătoare sau pentru a îndrepta spre alt făgaș cursul unei ape; p. restr. fiecare dintre obloanele verticale mobile ale stăvilarului, care, coborându-se sau ridicându-se, opresc apa sau îi dau drumul, după necesitate. ♦ Îngrămădire de bușteni, de crengi, de pământ etc. aduse de ape (la cotitura unui râu) și care îi împiedică cursul. ♦ P. gener. Piedică (materială), barieră. ◊ Loc. adv. Fără stavilă = întruna, necontenit; în mare cantitate, mult. ◊ Expr. A pune stavilă gurii = a-și impune tăcere, a se reține de a spune ceva. ♦ Fig. Opoziție, împotrivire; greutate, dificultate. [Pl. și: stávili] – Din sl. stavilo.

STÂNJENÍ, stânjenésc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) stingheri, a (se) deranja, a (se) jena, a (se) împiedica de la o îndeletnicire. 2. Refl. (Reg.) A se sfii, a se rușina; a ezita. [Var.: (pop.) stânjiní vb. IV] – Din sl. sŭtenženŭ (sŭtengnonti).

STÂNJENITÓR, -OÁRE, stânjenitori, -oare, adj. Care împiedică, care deranjează, care jenează; inoportun. – Stânjeni + suf. -tor.

STINGHERÍ, stingheresc, vb. IV. Tranz. A împiedica pe cineva să lucreze, să acționeze, să se manifeste sau să se odihnească în bune condiții; a stânjeni, încurca, a incomoda, a deranja. – Din stingher.

STRĂGĂLÍE, străgălii, s. f. 1. Disc de oțel găurit care se montează pe osia roții unui car, pentru a împiedica frecarea roții. 2. (La pl.) Podoabe, elemente decorative adăugate la hamuri. [Var.: strangalíe s. f.] – Din ngr. strangaliá.

SUPRESÓR, -OÁRE, supresori, -oare, adj. (Despre un element al unui aparat, despre un dispozitiv etc.) Care împiedică producerea unui fenomen, a unui efect etc. dăunător sau care reduce considerabil efectele acestora. – Din fr. suppresseur.

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă mică, cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt și ascuțită la celălalt, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

CURMEZÍȘ adv. De-a latul, transversal; pieziș. ◊ În lungiș și (în) curmeziș sau și (în) cruciș și (în) curmeziș = în lung și (în) lat, peste tot, pretutindeni. ◊ Loc. prep. În (sau de-a) curmezișul = în lat, în diagonală. ◊ Expr. A se pune în cruciș și în curmeziș (sau în curmeziș, de-a curmezișul) = a încerca prin orice mijloace să zădărnicească ceva, a împiedica pe cineva în acțiunile sale; a se opune. [Formă gramaticală; (substantivat) curmezișul] – Probabil din curma + suf. -iș, sub influența sinonimului pieziș.

GARÓU s. n. legătură (de cauciuc) la împiedicarea circulației venoase. (< fr. garrot)

GANGLIOPLÉGIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care împiedică temporar transmiterea influxului nervos prin ganglionii vegetativi; neuroplegic. (< fr. ganglioplégique)

FRUSTRATÓR, -OÁRE adj. care pricinuiește o pagubă, împiedică exercitarea unui drept; care este cauza unei frustrații; frustrant. (< fr. frustrateur)

FORTUÍT, -Ă adj. neprevăzut, întâmplător, venit pe neașteptate; inopinat. ♦ (jur.) caz ~ = eveniment independent de culpa debitorului, care îl împiedică să-și execute o obligație. (< fr. fortuit, lat. fortuitus)

FIMÓZĂ1 s. f. strâmtare a orificiului prepuțial, care împiedică exteriorizarea penisului. (< germ. Phimose)

FILIBÚSTER s. n. practică constând în rostirea de discursuri interminabile, în Congresul SUA de cei care încercau să împiedice adoptarea unor legi nedorite. (< engl. fleeboster, germ. Filibuster)

FÁULT s. n. (în unele jocuri sportive) infracțiune constând în împiedicarea adversarului de a acționa în câmpul de joc. (< engl. fault)

EVITÁ vb. tr. 1. a ocoli, a se feri de... ◊ a împiedica; a înlătura. 2. (despre o navă la ancoră) a veni cu prova în vânt sau în curent. (< fr. éviter, lat. evitare)

ETUFÓR s. n. 1. dispozitiv care permite oprirea rapidă a unui motor de avion, obturând accesul aerului în carburator. 2. dispozitiv al unui aparat de proiecție care împiedică propagarea focului de la capul de peliculă aprinsă accidental la restul filmului. (< fr. étouffoir)

EȘUÁ vb. intr. 1. (despre nave) a se împotmoli în nisip într-un loc unde apa este mai puțin adâncă. 2. (fam.) a se împiedica (de un obstacol). 3. a suferi un eșec. 4. (fig.) a nu reuși. (< fr. échouer)

EPISTÁTIC, -Ă adj. referitor la epistazie. ♦ genă ~ă = genă, dintr-o pereche de alele, care împiedică manifestarea unei gene dominante dintr-o altă pereche de alele. (< fr. épistatique)

EPIGLÓTĂ s. f. membrană cartilaginoasă elastică, la partea superioară a laringelui, care acoperă glota, împiedicând pătrunderea alimentelor în căile respiratorii. (< fr. épiglotte)

DINAMITÁ vb. tr. 1. a distruge cu dinamită. 2. (fig.) a face să sară în aer; a sabota, a împiedica, a distruge. (< fr. dynamiter)

DEZINFECTÁ vb. tr. a distruge germenii patogeni din afara organismului, în scopul împiedicării contaminării. (< fr. désinfecter)

DEPRESÁNT s. n. substanță prin care se împiedică flotația unui minereu. (< fr. dépressant, engl. depressant)

DEPOLARIZATÓR s. m. substanță care se introduce într-un element galvanic pentru a împiedica polarizarea; depolarizant. (< fr. dépolarisateur)

DEPOLARIZÁ vb. tr. 1. a micșora gradul de polarizare a luminii (sau a altei radiații electromagnetice). 2. a împiedica inducția și polarizația electrică a unui corp. ◊ a frâna sau a micșora polarizarea electrozilor. (< fr. dépolariser)

DEPESÁJ s. n. ciopârțire a unui cadavru pentru a împiedica identificarea. (< fr. dépeșage)

DEGAJÁ vb. I. tr. 1. a elibera, a scuti pe cineva de o sarcină, de o îndatorire; a înlătura un obstacol sau ceva care împiedică. 2. a răspândi, a elimina (gaze, vapori, miros etc.), a emana, a exala. 3. (fotbal) a trimite mingea departe de poarta proprie pentru a evita o acțiune periculoasă a adversarului. ◊ (scrimă) a-și desprinde floreta de cea a adversarului. II. refl. (și fig.) a se desprinde, a se elibera. (< fr. dégager)

DEFECȚIÚNE s. f. 1. dezertare, părăsire a unui partid, a unei cauze etc. 2. deranjament care împiedică buna funcționare a unei mașini, a unui aparat etc. (< fr. défection, lat. defectio)

DEFÉCT, -Ă I. adj. care s-a defectat, s-a stricat. II. s.n. 1. imperfecțiune, lipsă, cusur. ♦ deranjament, dereglare care împiedică funcționarea unei mașini, a unui aparat, mecanism etc. ♦ dezavantaj, inconvenient. 2. (fiz.) defect de masă = diferența dintre suma particulelor constitutive ale unui atom și masa reală a acestuia. (< lat. defectus, germ. Defekt)

CRAMPÓN s. n. 1. piron cu care se fixează de traversă șina de cale ferată. 2. mică bucată de talpă sau de cauciuc care se aplică pe talpa bocancilor de sport pentru a împiedica alunecarea. 3. rădăcina adventivă a unei plante agățătoare, prin care aceasta se prinde de copaci, de ziduri etc. ◊ pedicel de fixare situat pe fața interioară a talului lichenilor. 4. (fig.) persoană insistentă și inoportună. (< fr. crampon)

CONTRAFÓC s. n. incendiu localizat într-o pădure pentru a împiedica, prin vidul creat, extinderea incendiului principal. (după fr. contre-feu)

CONSERVÁ vb. I. tr. 1. a păstra ceva nealterat datorită unui anumit tratament; a împiedica alterarea, sub acțiunea unor agenți atmosferici sau biologici, a unor produse alimentare perisabile. 2. a păstra, a păzi. II. refl. a se menaja. (< fr. conserver, lat. conservare)

CLÍPING s. n. (hochei) aruncarea pe gheață a unui jucător în fața celui care conduce atacul pentru a-l împiedica să mențină pucul. (< engl. clipping)

CITOSTÁTIC, -Ă adj., s. n. (substanță) care împiedică înmulțirea celulelor. (< fr. cytostatique)

CHESÓN s. n. 1. vehicul cu două roți, compartimentat, în trecut pentru transportul muniției (de artilerie). 2. fiecare dintre încăperile etanșe create prin compartimentarea unei nave, pentru a împiedica pătrunderea masivă a apei în tot vasul în caz de avarie. ◊ dulap pentru ținerea proviziilor și a ustensilelor pe bordul unei nave. 3. construcție de lemn, beton etc. (cutie) pentru lucrări subacvatice ori în terenuri cu multă umiditate. 4. piesă prefabricată din beton armat, având forma unei plăci cu nervuri de întărire, folosită ca element de rezistență la planșee și acoperișuri. 5. (arhit.) casetă (4). (< fr. caisson)

CENTÚRĂ s. f. 1. curea lată purtată peste îmbrăcăminte. ♦ ~ de salvare = dispozitiv din corpuri plutitoare care se fixează în jurul taliei, servind la menținerea unui naufragiat la suprafața apei. 2. parte a scheletului care leagă membrele de trunchi (omoplatul și clavicula, bazinul). ◊ (sport) a) linie imaginară la nivelul ombilicului sub care nu sunt permise loviturile la box; b) procedeu tehnic de prindere a mijlocului adversarului cu mâinile, la lupte. 3. cingătoare. ♦ ~ de castitate = bandaj închis cu lacăt, în trecut, pentru protejarea castității femeilor; ~ de siguranță = dispozitiv care împiedică pe pasagerii unui avion sau automobil de a fi proiectați înainte, în caz de accident. 4. fiecare din gradele de calificare a celor care practică arte marțiale. 5. ceea ce înconjură un lucru, un loc etc. ♦ ~ de fortificații = zonă fortificată aflată la o distanță potrivită pentru a fi ferită de focul armelor grele ale unui eventual dușman; linie de ~ = cale ferată, șosea care înconjură un oraș. ◊ ansamblu de plantații în jurul unui oraș sau de separare a unor zone ale acestuia. 6. fâșie continuă de table de oțel care formează bordajul unei nave. 7. grindă orizontală din beton armat, rezemată pe zidurile exterioare ale unei construcții, pentru a le lega între ele. 8. cadru de formă circulară. 9. ĩ de radiații = fiecare dintre cele două zone de radiație corpusculară ionizată, de grosime variabilă, care înconjură Pământul. (< fr. ceinture)

OBRICÍ, obricesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A împiedica pe cineva să facă ceva; a opri.

cal (-ai), s. m.1. Animal domestic erbivor. – 2. Aparat (pentru exerciții de gimnastică). – 3. Piesă de șah. – 4. Mecanism care reglează presiunea morii de făină. – 5. Masă de dulgherie. – 6. Frînă a cilindrului războiului de țesut. – 7. Lampă de gaz. – 8. Dans tipic. – 9. Vase care se folosesc la priveghiul morților. – Mr., megl. cal, istr. co. Lat. caballus (Diez, I, 119 și Gramm., I, 9; Pușcariu 252; REW 1440; Candrea-Dens., 209; DAR); cf. alb. kalj, it. cavallo, prov. cavahl, fr. cheval, cat. cavall, sp. caballo, port. cavallo. După ipoteza lui Meillet, cuvîntul lat. ar proveni din stepele din estul balcano-scitic, unde numele gr. apare pentru prima oară, în sec. III a. Cr. (ϰαβαλλεῖον, într-o inscripție de la Callatis, în Dobrogea). Totuși, noi cercetări sprijină ideea că este cuvînt autentic lat., bazat pe cabo „castrat”, de la cavus (V. Cocco, Caballus, „Biblios”, XX, 71-119; cf. H. Grégoire, L’étymologie de caballus, în Recueil publié en l’honneur du millénaire d’Horace, Bruxelles 1937, p. 81-93). Uzuri speciale: calul dracului (libelulă), cf. sp. caballito del diablo, gal. din Lubian cabalo de demo, ngr. ἄλογο τη διάβολο (Danguitsis 141). Cf. călare, călător, încălica. Der. căiesc, adj. (cabalin); căișor, s. m. (căluț; șah; călușei); căluț, s. m. (dim. al lui cal; lăcustă, cosaș); căloniu, s. m. (Banat și Trans., horn sau nișă în perete, în spatele sobei, pentru a strînge fumul; banchetă de căruțaș; scaun de tăbăcar); căluș, s. n. (piesă mică de lemn pe care se sprijină coardele întinse ale viorii; botniță; șevalet; botniță prevăzută cu cuie pentru a împiedica vițeii să sugă; piesă la războiul de țesut, în general, suport, sprijin, reazem; mănunchi de alune care cresc împreună; dans tipic; joc de copii, cu un arc a cărui săgeată sau căluș se răsucește o dată cu coarda și se lansează ca efect al mișcării de răsucire); călușel, s. m. (căluț; mănunchi de alune; bîrne care susțin coșul de moară; lăcustă, Dicticus verrucivorus); călușei, s. m. (carusel, căișori; joc de noroc); călușar, s. m. (dansator tipic; dansează în grupuri de 7, 9 sau 11, conduși de o căpetenie care face legămînt să nu vorbească vreme de 40 de zile; poartă costume tipice, cu clopoței la picioare, iar dansul lor este foarte complicat și plin de figuri acrobatice); călușerească, s. f. (dans tipic din Moldova); călușeresc, adj. (propriu călușarilor); călușerește, adv. (în felul călușarilor); călușerie, s. f. (grup de călușari). – DAR îl explică pe călușar prin căluș, datorită legămîntului de a nu vorbi al căpeteniei. În călușei este posibil să fie vorba de o etimologie pop. a fr. carrousel. Din rom. provine bg. kalušar (Capidan, Raporturile, 190).

VERTICILIÓZĂ s.f. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de unele ciuperci, al căror miceliu se dezvoltă mai ales în organele conducătoare, împiedicând circulația sevei. [Pron. -li-o-. / < fr. verticilliose].

VIRUSTÁT, -Ă adj., s.n. (Medicament) care împiedică înmulțirea unor virusuri. [< fr. virustate, cf. lat. virus – virus, gr. statikos – care oprește].

ANCOMBRAMÉNT s.n. (franțuzism) Îngrămădire care împiedică trecerea. ♦ (Tehn.) Spațiul ocupat de un obiect din punctul de vedere al gabaritului. [< fr. encombrement].

ANTAGONÍSM s.n. 1. Contradicție antagonistă. 2. (Fiziol.) Acțiune a organelor cu funcție opusă. ♦ Antagonism microbian = tip de relații între microorganisme prin care una dintre specii împiedică dezvoltarea celeilalte. [Pl. -me. / cf. rus. antagonizm < gr. antagonisma].

ANTICONCEPȚIONÁL, -Ă adj., s.n. (Mijloc) care împiedică fecundarea ovulului de către spermatozoid. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. anticonceptionnel].

ANTIENZÍMĂ s.f. Substanță sau amestec de substanțe care împiedică activitatea unor enzime. V. antiferment. [Pron. -ti-en-. / cf. fr. antienzyme].

ANTIFERMÉNT s.m. Substanță care împiedică acțiunea fermenților; antienzimă. [Pl. -nți. / cf. fr. antiferment].

ANTIFERMENTESCÍBIL, -Ă adj. Care împiedică acțiunea fermenților. [< anti- + fermentescibil].

ANTIGIVRÁNT, -Ă adj., s.n. (Substanță) care împiedică givrajul. [< fr. antigivrant].

ANTIMITÓTIC, -Ă adj., s.n. (Substanță) care împiedică mitozele. [Cf. fr. antimitotique].

ANTISUDORÁL, -Ă adj. Care împiedică sau diminuează secreția sudorală. [Cf. fr. antisudoral].

ANTITIROIDIÁN, -Ă adj., s.n. (Substanță) care împiedică formarea hormonilor tiroidieni. [Pron. -ro-i-di-an. / cf. fr. antithyroïdien].

ANTIVOÁL s.n. (Fot.) Substanță chimică care se adaugă unui revelator pentru a împiedica voalarea materialului fotosensibil în cursul procesului de developare. [Pron. -voal. / cf. fr. anti-voile].

APIROGÉN, -Ă adj. Care previne febra sau împiedică creșterea temperaturii corpului. [< fr. apyrogène].

BACTERIOSTÁZĂ s.f. (Biol.) Acțiunea de împiedicare a înmulțirii bacteriilor. [< fr. bactériostase].

BÓDICEC s.n. (Sport) Împiedicarea acțiunilor adversarului printr-o blocare corp la corp la hochei pe gheață. [< engl. bodycheck].

CALEFÁCȚIE s.f. Fenomenul de împiedicare a contactului direct dintre o picătură de lichid și suprafața unui metal încălzit pe care cade picătura, datorită stratului de vapori care se formează între acesta și suprafața metalului. [Cf. fr. caléfaction].

CAPTÁRE s.f. Acțiunea de a capta și rezultatul ei. ♦ Operație de colectare a apelor, a gazelor sau a pulberilor dintr-o încăpere etc., pentru a le folosi sau a le împiedica acțiunea nocivă; captație. [< capta].

CENZÚRĂ s.f. 1. (Ist.) Demnitatea și funcția de cenzor în vechea Romă. 2. Control exercitat asupra publicațiilor și tipăriturilor pentru a împiedica propagarea unor idei; organ care exercită acest control. 3. Funcție psihologică care, în teoria lui Freud, refulează în inconștient dorințele neconforme cu convențiile sociale. ♦ Critică, blam public. [< lat. censura, cf. it. censura, fr. censure].

CLÍPING s.n. (Sport) Aruncarea pe gheață a unui jucător de hochei în fața celui care conduce atacul pentru a-l împiedica să mențină pucul. [< engl. clipping].

DEFECȚIÚNE s.f. 1. Neîndeplinire a unei sarcini; abandonare a unei cauze etc.; dezertare. 2. (Impr.) Deranjament, defect (care împiedică buna funcționare a unei mașini, a unui aparat etc.) [Var. defecție s.f. / cf. fr.défection, lat. defectio].

DEGAJÁ vb. I. tr. 1. A lua înapoi ceea ce a fost dat în gaj; a retrage din gaj. 2. A elibera (un loc), a înlătura un obstacol sau ceva care împiedică ori îngreuiază. 3. A produce o emanație, a exala, a răspândi. 4. A trimite mingea departe de poarta proprie pentru a evita o acțiune periculoasă. ♦ (La scrimă) A-și desprinde sabia de sabia adversarului. [P.i. 3,6 -jează, ger. -jând. / < fr. dégager].

DEPESÁJ s.n. Ciopârțire a unui cadavru pentru a împiedica identificarea. [< fr. dépeçage].

DEPOLARIZÁ vb. I. tr. 1. A împiedica polarizarea electrozilor. 2. A transforma un fascicul de lumină în lumină naturală, făcând să dispară starea lui de polarizare. [Cf. fr. dépolariser].

DEPOLARIZÁNT, -Ă adj. Care depolarizează (1) [în DN]. // s.m. Substanță care se introduce într-un element galvanic pentru a împiedica polarizarea; depolarizator. [Cf. fr. dépolarisant].

DEPRESÁNT, -Ă adj., s.m. (Substanță) prin care se împiedică flotația unui minereu. [< engl. depressant].

DRÁGĂ s.f. 1. Instalație plutitoare folosită pentru a săpa sub apă și pentru a îndepărta nisipul, pietrele și alte depuneri care împiedică navigația. 2. Plasă de formă specială cu care se pescuiesc vietățile de pe fundul apelor. 3. Dispozitiv (format dintr-un cablu lung, remorcat de nave speciale) folosit la înlăturarea minelor submarine de pe o cale navigabilă. [Pl. -ge. / < fr. drague, it. draga, cf. engl. drag – a trage].

ETUFÓR s.n. 1. Dispozitiv care permite oprirea rapidă a unui motor de avion, obturând accesul aerului în carburator. 2. Dispozitiv al unui aparat de proiecție care împiedică propagarea focului de la capul de peliculă aprinsă accidental la restul filmului. [< fr. étouffoir].

FILIBÚSTER s.n. Practică constând în rostirea de discursuri interminabile, folosite în Congresul S.U.A. de cei care încercau să împiedice adoptarea unor legi nedorite. [Cf. engl. fleeboster, germ. Filibuster].

CALMÁRE s. f. 1. acțiunea de a (se) calma. 2. oprire a fierberii oțelului topit la turnarea în lingotiere sau în forme prin împiedicarea formării bulelor de oxid de carbon. (< calma)

GANGLIOPLÉGIC, -Ă adj., s.n. (Medicament) care împiedică temporar transmiterea influxului nervos prin ganglionii vegetativi; neuroplegic. [< fr. ganglioplégique].

CALEFÁCȚIE f. împiedicare a contactului direct dintre o picătură de lichid și suprafața unui metal încălzit pe care cade picătura. (< fr. caléfaction)

IMPEDÁNȚĂ s.f. 1. (Fiz.) Rezistență aparentă în cazul curenților alternativi. 2. Mărime egală cu raportul dintre presiunea sonoră a unui sistem acustic și fluxul acustic corespunzător. [< fr. impédance, germ. Impedanz, cf. lat. impedire – a împiedica].

ÎNCASTRÁ vb. I. tr. A înțepeni, a lega fix două corpuri (îmbucându-le unul în altul, în falțuri etc.) în așa fel încât să se împiedice orice mișcare de rotire sau de translație a lor. [Var. incastra vb. I. / < fr. encastrer, cf. it. incastrare].

ÎNCASTRÁRE s.f. Mod de legătură a două corpuri solide, care împiedică orice mișcare de rotire sau de translație. [Var. incastrare s.f. / < încastra].

ÎNCLICHETÁJ s.n. Mecanism care împiedică automat mișcarea într-un anumit sens a uneia dintre piesele sale. [< fr. encliquetage].

ÎNTRERÚPERE s.f. Acțiunea de a (se) întrerupe și rezultatul ei; oprire, suspendare. ◊ Fără întrerupere = neîntrerupt, continuu. ♦ Replică, exclamație etc. care împiedică pe cineva să-și urmeze cursul vorbirii. [< întrerupe].

JUGULÁ vb. I. tr. (Liv.) 1. A strangula, a sugruma. 2. A opri evoluția unei boli, a unei epizootii etc. ♦ (Fig.) A împiedica brusc o dezvoltare; a gâtui, a suprima. [< fr. juguler, cf. lat. iugulare].

LIMITÓR s.n. Mecanism, aparat, dispozitiv etc. care împiedică o mărime fizică să depășească anumite valori; limitator. [< fr. limiteur].

LÓGGIA s.f. 1. Încăpere sau galerie la etajul unei clădiri, deschisă spre exterior prin intermediul unei coloane. ♦ Balcon mărginit de panouri pline sau traforate, care împiedică pătrunderea directă a soarelui. 2. Serie celebră de 52 de fresce pictate de Rafael într-o galerie a Vaticanului. [Pron. -gi-a-, var. logie s.f., gen. -iei. / < it. loggia].

MANCHESTERIÉNI s.m. pl. Partizani ai unei școli economice din prima jumătate a sec. XIX, care luptau pentru liberul-schimb și pentru abrogarea legilor ce împiedicau dezvoltarea capitalismului. [Pron. men-ces-. / cf. Manchester, oraș industrial în Anglia].

OBSTRÚCȚIE s.f. 1. Astupare, gâtuire a unui canal, a unui vas de sânge, oprind sau împiedicând astfel circulația normală a substanțelor din organism; ocluzie, obliterație. 2. Manevră, uneltire, opunere înverșunată pentru a zădărnici o acțiune (parlamentară). 3. (Sport) Manevră neregulamentară prin care un apărător încearcă să împiedice pe atacantul advers să ajungă mingea fără ca el însuși să încerce s-o joace. ♦ Acțiune neregulamentară prin care un boxer încearcă să-și împiedice adversarul să lovească. [Gen. -iei, var. obstrucțiune s.f. / < fr. obstruction, cf. rus. obstrukțiia].

PÁNĂ s.f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. ◊ A rămâne în pană = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă; a nu avea bani. 2. (Mar.) Orientare a velelor unei nave cu pânze astfel încât să se opună vântului și să rămână pe loc; oprire a unei corăbii. [Pl. pane, pene. / < fr. panne].

PARALIZÁRE s.f. Acțiunea de a (se) paraliza și rezultatul ei. ♦ (Fig.) împiedicare, poprire; imobilizare; damblagire. [< paraliza].

PASTÍCĂ s.f. (Mar.) Macara prevăzută la partea deschisă cu o balama care prinde parâma, împiedicând-o să mai iasă. [Pl. -ci. / < it. pastecca].

GO s. n. Joc din Orientul Îndepărtat, disputat pe o tablă care cuprinde 361 de puncte de intersecție, în care fiecare jucător caută să ocupe o arie cât mai cuprinzătoare și, în același timp, să-și încercuiască adversarul cu scopul de a-l împiedica să se desfășoare, totodată încercând să-i captureze cât mai multe piese. (cuv. jap., care denumește un joc de origine chinezească, wei-ch'i în chin., format dintr-o tablă, goban, și din puluri albe și negre, go-ishi) [și TLF]

PICHÉT3 s.n. 1. (În trecut) Punct întărit la frontiera unei țări unde stă de pază un detașament de grăniceri. ♦ Mic detașament de soldați destinat să fie folosit în primul rând în caz de pericol. ◊ Pichet de incendiu = subunitate de pompieri organizată în cadrul unei instituții sau întreprinderi. 2. Pichet de grevă = detașament de muncitori greviști, care, stând la poarta întreprinderilor, previn pe muncitorii din afară de declararea grevei și împiedică pe spărgătorii de grevă să acționeze. [Pl. -te, -turi. / < fr. piquet, cf. germ. Pikett].

PRESPAPIÉR s.n. Obiect de birou care se așază peste hârtii pentru a le împiedica să se împrăștie. [Pron. -pi-er, scris și presse-papier. / < fr. presse-papiers].

șurluí, șurluiesc și șurlui, v. IV (reg.) 1. (despre vase, dușumele) a curăța frecând cu nisip, cu o perie etc. 2. (fig.; despre persoane) a mustra. 3. (în forma șurui) a zgâria (cu unghiile sau cu un obiect ascuțit. 4. (în forma șurui) a merge târând încălțămintea. 5. (despre roțile unui vehicul) a împiedica. 6. (despre un teren cultivat cu viță de vie) a prăși a doua oară. 7. (despre un teren cultivat cu porumb; în forma șirăli) a prăși cu prășitoarea.

RADIOOPÁC, -Ă adj. (Despre substanțe) Care, introdus în organism, împiedică trecerea razelor. [Pron. -di-o-o-, var. radiopac, -ă adj. / cf. it. radiopaco].

REMÚU s.n. Variație treptată a înălțimii apei unui râu sau a unui canal produsă în zonele în care mișcarea uniformă a curentului este împiedicată. ♦ Vârtejuri de apă și valuri mici care se formează în imediata apropiere a pupei la o navă propulsată prin elice. ◊ Remuuri de aer = zone instabile unde se întâlnesc curenți de aer ascendenți și descendenți. [Pron. -mu-u, var. remu s.n. / < fr. remous].

REPRÉSIE s.f. (Biol.) Inactivarea unui operon prin interacțiunea operatorului cu represorul. [< fr. répression, cf. lat. reprimere – a împiedica].

REPRESÓR s.m. (Biol.) Factor citoplasmatic având funcția de a inhiba capacitatea de funcționare a unei gene sau a unui grup de gene structurale; frenator. [Cf. lat. repressor – care împiedică].

SABOTÁ vb. I. tr. 1. A împiedica, a submina, a frâna în ascuns realizarea unui lucru, a unei acțiuni; a împiedica intenționat buna desfășurare a unei activități, a procesului de producție. 2. A ciopli, a cresta oblic traversele de cale ferată pentru fixarea șinelor. [< fr. saboter].

SABOTÁJ s.n. Distrugere, stricare conștientă a unui lucru, a unei mașini etc. pentru a zădărnici o acțiune, un proces etc.; împiedicarea, frânarea intenționată a realizării unui lucru, a unei acțiuni. [< fr. sabotage].

BÓDICEC s. n. împiedicare a acțiunilor adversarului printr-o blocare corp la corp la hochei pe gheață. (< engl. bodycheck)

BLOCÁJ s. n. 1. blocare. 2. fundație de piatră, de bolovani la un zid, la o șosea, stradă, cale ferată etc. 3. procedeu tehnic în baschet, volei, box etc. cu scopul de a împiedica o acțiune a adversarului sau pentru a proteja o acțiune proprie. ◊ întrerupere a desfășurării unui proces sau a unei funcții fiziologice. (< fr. blocage)

BLOCÁDĂ s. f. ansamblu de măsuri cu caracter diplomatic, militar sau economic pentru izolarea unui stat sau grup de state. ◊ încercuire a unei cetăți pentru a împiedica orice legătură cu exteriorul; asediu. (< germ. Blockade)

BLOCÁ vb. I. tr. 1. a supune unei blocade. 2. a împiedica mișcarea, circulația etc. 3. a imobiliza într-o anumită poziție. 4. a interzice (temporar) ocuparea unui post vacant. 5. a suspenda folosirea unor credite, conturi etc.; a interzice schimbarea unor prețuri, salarii fără autorizație guvernamentală. II. refl. (med., tehn.; despre organe) a se imobiliza, a nu mai funcționa. (< fr. bloquer)

BLOC1 s. n. 1. bucată, masă mare dintr-o materie solidă și grea; corp, obiect dintr-o bucată. ◊ masiv de beton pentru ancorarea armăturii la elemente grele de beton precomprimat; material de construcție din piatră naturală, beton, ceramică. ♦ ~ continental = sector al scoarței terestre de mari dimensiuni, înconjurat de depresiuni oceanice sau marine de mare adâncime. 2. (poligr.) caracter de literă înrudit cu caracterul grotesc. 3. grămadă de obiecte, lucruri etc. care formează o masă unică. ♦ în ~ = împreună, laolaltă; ~ alimentar = serviciu într-un spital care asigură pregătirea și servirea hranei bolnavilor; ~ operator = parte a unui serviciu de chirurgie rezervat operațiilor. 4. mapă de foi de hârtie egale prinse împreună, servind pentru a face însemnări, desene etc. ◊ ansamblu de mărci poștale detașate dintr-o coală. 5. piesă metalică turnată a unei mașini, care cuprinde cilindrii unui motor, camerele de răcire și conductele de distribuire. 6. mecanism care permite manevrarea macazului de cale ferată din cabina acarului sau din stație. 7. grup de voleibaliști care sar la fileu pentru a împiedica pe adversari să înscrie un punct dintr-o lovitură de atac. 8. (în S.U.A.) porțiune de stradă delimitată de două intersecții. 9. unitatea dintre (supra)structura unei societăți istoric determinate și relațiile dialectice dintre ele. 10. alianță, înțelegere (între state, partide etc.). 11. (med.) obturare a unei căi vasculare sau întrerupere a circulației printr-un vas. ◊ întrerupere a unei conductibilități neuromusculare. 12. (inform.) ansamblu de circuite ale unui ordinator îndeplinind aceeași funcție. (< fr. bloc, blocus)

SUPRESÓR, -OÁRE adj. Care suprimă. ♦ (Despre un element al unui aparat) Care împiedică producerea unui efect nedorit. // s.m. (Biol.) Mutație care blochează efectele altei mutații. [< fr. suppresseur].

SUSȚÍNE vb. III. 1. tr. A sprijini. ♦ A ține (pe) dedesubt. ♦ A sprijini, a ține ușor (pe cineva), a împiedica să cadă. 2. tr. (Fig.) A lua partea cuiva, a avea o atitudine favorabilă față de cineva; a sprijini, a apăra. 3. tr. (Fig.) A spune, a afirma ceva cu tărie. 4. tr. A ajuta, a întreține cu bani, cu alimente etc. ♦ refl. A-și câștiga existența, a se întreține. 5. refl. A se ține în picioare. ♦ (Fig.) A rezista. [P.i. susțín, conj. -nă, var. susținea vb. II. / lat. sustinere, cf. fr. soutenir, după ține].

BIOCÍD, -Ă adj., s. n. (substanță) care împiedică înmulțirea microorganismelor (< fr. biocide)

TACHÉT s.m. 1. (Mar.) Suport montat pe o navă, de care se leagă, în general, parâmele simple. 2. Cilindru metalic scurt din mecanismul de distribuție cu supape al unei mașini, care are rolul de a împiedica uzura tijei supapei. ♦ Piesă folosită la îmbinarea a două piese, care are rolul de a mări suprafața de transmitere a forțelor. 3. (Mine) Opritor pe care se așază colivia în stație la rampă și care se îndepărtează în timpul mersului coliviei. [< fr. taquet].

TERMOVIZIÉRĂ s.f. Instalație de încălzire aplicată mai ales pe parbrizul unui automobil pentru a împiedica aburirea geamurilor la frig. [Pron. -zi-e-. / cf. it. termovisiera].

TOLOMÉTRU s.n. (Fiz.) Aparat pentru măsurarea turbidității apei prin determinarea grosimii stratului de apă, care împiedică distingerea prin transparență a unor figuri standardizate. [Cf. fr. tholomètre < gr. tholos – tulbure, metron – măsură].

TRAHEOBACTERIÓZĂ s.f. Boală a plantelor, provocată de unele bacterii care trăiesc în vasele conducătoare, împiedicând circulația apei. [< fr. trachéobacteriose].

TRANSLUCÍD, -Ă adj. (Despre un corp sau mediu) Care permite trecerea luminii, împiedicând însă vederea clară prin el a unui obiect; mat. [< fr. translucide, cf. lat. translucidus].

BECHÍE s. f. 1. dispozitiv pe care se sprijină coada avionului. 2. apărătoare metalică a elicei unei ambarcații. ◊ proptea care împiedică răsturnarea unei nave naufragiate. (< fr. béquille)

BEC1 s. n. 1. balonaș de sticlă cu un soclu și un filament în interior, care devine incandescent și luminează, străbătut de un curent electric. 2. mulură la partea de jos a ferestrei, destinată a împiedica prelingerea apei de ploaie pe fațadă. (< fr. bec)

TURNICHÉT s.n. 1. Mosor vertical de metal care împiedică lanțul ancorei să se frece de punte. 2. Masă rotativă pe care se așază, manual sau automat, sticlele spre a fi umplute cu lichide, în industria alimentară. 3. Bare în cruce care se rotesc, permițând trecerea câte unei singure persoane. 4. Lansare. [< fr. tourniquet].

BATARDÓU s. n. construcție provizorie, dig din lemn, oțel sau beton pentru împiedicarea pătrunderii apei într-o zonă de lucru. (< fr. batardeau)

VENTÚZĂ s.f. 1. Organ al anumitor animale care le permite să se fixeze pe diferite corpuri ca să sugă. 2. Păhărel special de sticlă care se aplică pe piele după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ. 3. Aparat în formă de clopot cu care se scoate aerul care împiedică circulația apei într-o conductă. 4. (Poligr.; la pl.) Mici piese montate pe o bară, care prin depresiune absorb coala de hârtie, iar prin presiune o depun la semnele mașinii de imprimat. [< fr. ventouse].

BARÁJ s. n. 1. construcție hidrotehnică așezată transversal pe cursul unei ape curgătoare pentru a ridica nivelul apei sau a-i regulariza cursul; stăvilar, zăgaz. 2. lucrare provizorie pentru a împiedica pătrunderea apei într-o zonă de lucru, a opri circulația rutieră etc. 3. piedică; barieră. 4. lucrare de fortificație care împiedică înaintarea inamicului pe anumite direcții. 5. foc intens de artilerie sau de arme automate ca să oprească atacul inamicului. 6. întrecere suplimentară pentru promovarea mai multor echipe sportive sau concurenți aflați la egalitate ori pentru stabilirea ordinii lor într-un clasament. 7. (med.) tulburare ideomotorie caracterizată printr-un blocaj în șirul ideilor, în exprimarea lor. (< fr. barrage)

BARÁ vb. tr. 1. a întrerupe, a împiedica cu o bară, cu un obstacol circulația, trecerea (pe un drum, o stradă etc.); (fig.) a împiedica, a opri, a stopa. 2. a trage o linie peste..., a șterge cu o linie (un text). (< fr. barrer)

VIRÓLĂ s.f. 1. Inel mic de metal care strânge mânerul de lemn al unui cuțit, al unei unelte etc. pentru a-l împiedica să crape. 2. (Tehn.) Cilindru format din foi de tablă nituite sau sudate, care intră în construcția unei clădiri, a unui rezervor etc. [< fr. virole, cf. lat. viriola – mică brățară].

ANTIZÍMIC, -Ă adj., s. n. (substanță) care împiedică fermentațiile; antizimotic. (< fr. antizymique)

ANTIXEROFTÁLMIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care împiedică xeroftalmia. (< fr. antixérophtalmique)

ANTIVOÁL s. n. substanță care se adaugă unui revelator pentru a împiedica voalarea materialului fotosensibil în procesul de developare. (< fr. anti-voile)

ANTIVÍRUS s. n. substanță care împiedică dezvoltarea virusurilor. (< fr. antivirus)

ANTIVIBRATÓR, -OÁRE adj. (despre un sistem tehnic) care împiedică vibrațiile de o anumită frecvență. (< fr. anti-vibrateur)

ANTITROMBOZÍNĂ s. f. substanță formată în ficat și în alte organe, care circulă în sânge, împiedicând coagularea. (< fr. antithrombosine)

ANTITIROIDIÁN, -Ă adj., s. n. (substanță) care împiedică formarea hormonilor tiroidieni. (< fr. antityroïdien)

ANTISUDORÍFIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care împiedică, diminuează secreția sudorală. (< engl. antisudorific)

ANTISTÁTIC, -Ă adj., s. n. (substanță) care, încorporată materialelor plastice, împiedică dezvoltarea electricității statice, la suprafața acestora. (< fr. anti-statique)

ANTIPIOGÉN, -Ă adj., s. n. (substanță) care împiedică autoaprinderea cărbunilor. (< anti- + piogen)

ANTIOXIDÁNT, -Ă adj., s. m. (substanță) care împiedică oxidarea; antioxigen. (< fr. antioxydant)

ANTIMITÓTIC, -Ă adj., s. n. 1. (substanță, factor) care împiedică mitoza. 2. (medicament) în tratamentul unor forme de cancer. (< fr. antimitotique)

ANTIMETABOLÍT s. m. substanță analoagă structural metaboliților, care împiedică metabolismul acestora. (< fr. antimétabolite)

ANTIJIVRÁNT, -Ă adj., s. n. (substanță) care împiedică jivrajul. (< fr. antigivrant)

ANTIHALÓ s. n. peliculă de lac sau de gelatină colorată, care împiedică formarea efectului halo. (< fr. antihalo)

ANTIGLISÁNT, -Ă adj. care are proprietatea de a împiedica alunecarea. (după fr. antiglissant)

ANTIGERMINATÍV s. n. substanță care împiedică germinarea plantelor. (< anti- + germinativ)

ANTIFÚNGIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care împiedică dezvoltarea ciupercilor, a micozelor cutanate. (< fr. antifungique)

ANTIFERMÉNT s. m. agent care previne, împiedică fermentarea. (< fr. antiferment)

ANTICOROSÍV, -Ă adj., s. n. (substanță) care împiedică coroziunea. (< fr. anticorrosif)

ANTICONGELÁNT, -Ă adj. s. n. (substanță) care împiedică congelarea. (< fr. anticongélant)

ANTICONCEPȚIONÁL, -Ă adj., s. n. (mijloc) care împiedică fecundația; contraceptiv. (< fr. anticonceptionnel)

ANTICOAGULÁNT, -Ă adj., s. n. (substanță) care împiedică coagularea sângelui; antifloculant. (< fr. anticoagulant)

ANTIBLÁSTIC, -Ă adj. (despre un ser imun) care împiedică dezvoltarea germenului corespunzător anticorpilor serului respectiv. (< fr. antiblastique)

ANTIBIÓZĂ s. f. tip de relații între două sau mai multe specii de microorganisme în care una împiedică dezvoltarea celorlalte. (< fr. antibiose)

ANTIBIÓTIC, -Ă I. s. n. substanță organică produsă de unele microorganisme, care împiedică dezvoltarea anumitor microbi. II. adj. 1. referitor la antibiotic (I). 2. (biol.) care inhibă activitatea unor specii. (< fr. antibiotique)

ANTIATEROGÉN, -Ă adj. care împiedică producerea ateroamelor. (< fr. antiathérogène)

ANTIANAFILAXÍE s. f. condiție imunologică care împiedică stări anafilactice. (< fr. antianaphylaxie)

ANTAGONÍST, -Ă I. adj. antagonic. II. adj., s. n. (substanță, agent, mușchi) care împiedică efectele agonistului2 (II). (< fr. antagoniste, lat. antagonista, gr. antagonistes)

ANCRASÁ vb. refl. 1. (tehn.; despre piese) a se acoperi cu un strat de cărbune, de ulei ars, care împiedică funcționarea normală. 2. (despre un tipar) a se îmbâcsi. (< fr. encrasser)

ANCOMBRAMÉNT s. n. 1. (rar) afluență de oameni, materiale sau obiecte, care împiedică trecerea; îmbulzeală. 2. (tehn.) spațiu ocupat de un obiect. (< fr. encombrement)

AMBUTEIÁ vb. I. tr. 1. a îmbutelia. 2. a bloca cu vehicule, nave etc. circulația, navigația. II. refl. a se încrucișa, a se împiedica. (< fr. embuteiller)

COMÁNDĂ s. f. 1. ordin, dispoziție, poruncă. ◊ ton de ~ = ton poruncitor. 2. conducere a unei unități militare. ◊ post de ~ = loc unde stă comandantul trupelor și de unde transmite comanda operațiilor. ♦ ordin verbal sau prin semnal dat militarilor de un comandant pentru executarea simultană a unei mișcări. 3. acțiune de comandare a unui sistem tehnic. ♦ echipamentul necesar efectuării ei. ◊ dublă ~ = dispozitiv de pilotaj care permite ca doi piloți să acționeze comenzile. ♦ (inform.) instrucțiune, parte integrantă a informației transmise calculatorului de către utilizator. 4. cerere de marfă adresată unui furnizor, lucrare cerută unui meseriaș, unui antreprenor etc. ♦ marfa comandată. ◊ de ~ = executat după indicațiile clientului. 5. (mar.) suprastructură pe o navă în care se află timoneria, camera hărților, cabina comandantului etc. 6. parâmă subțire (saulă) cu care se înfășoară capătul unei parâme groase, împiedicându-i despletirea. (

COMPRIMÁ vb. I. tr., refl. a (se) restrânge, a (se) reduce (ca volum). II. tr. 1. a micșora volumul unui corp (gaz) prin presiune exterioară; a presa. ◊ (fig.) a împiedica să se manifeste; a înăbuși. 2. a reduce personalul unei întreprinderi, instituții etc.; a pune în cadrul disponibil. (<fr. comprimer, lat. comprimere)

CONCESÍV, -Ă adj. care face concesii; îngăduitor. ◊ complement circumstanțial ~ = complement care exprimă concesia sau faptul care ar fi trebuit să împiedice realizarea unei acțiuni; propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție circumstanțială care corespunde unui complement circumstanțial concesiv; conjuncție ~ă = conjuncție care introduce o propoziție concesivă. (<fr. concessif, lat. concessivus)

ANCRASÁRE s.f. Depunere de praf de cărbune, de ulei ars etc. pe electrozii unei bujii, împiedicând astfel funcționarea ei. [< ancrasa].

ANTICOAGULÁNT, -Ă adj., s.n. (Substanță) care împiedică coagularea sângelui. [Cf. fr. anticoagulant].

ANTICONGELÁNT s.m. Substanță care împiedică congelarea, înghețarea, v. antigel. [Cf. fr. anticongélant].

ANTIHALÓ s.n. Strat absorbant de protecție al unui material fotografic, format dintr-un lac sau dintr-o gelatină colorată, care împiedică formarea efectului halo. [< fr. antihalo].

ANTIOXIDÁNT s.m. Substanță care împiedică sau temporizează oxidarea; antioxigen. [Cf. fr. antioxydant].

ANTISTÁTIC, -Ă adj., s.n. (Produs chimic) care împiedică electrizarea materialelor din fibre sintetice. [Cf. fr. anti-statique].

ANTIVIBRATÓR, -OÁRE adj. (Despre un sistem tehnic) Care împiedică vibrațiile de o anumită frecvență. [Cf. fr. anti-vibrateur].

ANTIVÍRUS s.n. Substanță care împiedică dezvoltarea virusurilor. [Cf. fr. antivirus].

ANTIZÍMIC, -Ă adj., s.n. (Substanță) care împiedică fermentațiile. [< fr. antizymique, cf. gr. anti – contra, zyme – ferment].

AUTOFRÂNÁRE s.f. împiedicare a mișcării în sens invers celui dorit a anumitor elemente ale unor mecanisme, folosind frecarea dintre suprafețele care vin în contact. [< auto1- + frânare, după fr. autofreinage].

ábur (áburi), s. m.1. Vapori de apă – 2. (Înv.) Sufletul animalelor necuvîntătoare, considerat în esență mecanic. – Mr. abur (ă). < Lat. albūlus („pată albă” în lat. med., cf. Thomas, Bull. Du Cange, V, 100), pe baza aspectului material al vaporilor de apă. Albulus s-a păstrat în it. avolo „mreană” (REW 328; Prati), fr. able (tte). Fonetismul nu pare să constituie vreo dificultate. Pierderea lui l, care apare și în cuvintele citate, și în fr. gabole < galbulus etc. (Thomas, Bull. Du Cange, V, 130; O. Deutschmann, Romanist. Jb. I, 144), pare a fi anterioară rom.; totuși, trebuie să fi fost destul de tîrzie, pentru a împiedica pierderea lui b intervocalic. Același rezultat în alb. avulj. În general cuvîntul rom. este considerat autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9; anterior indoeuropenei după Lahovary 319), sau provenind din alb. (Cihac II, 714; Philippide, II, 605; DAR; Rosetti II, 108); acesta din urmă ar reprezenta un indoeurop. *a-vel-os (Jokl, Ling.-Kulturhist. Untersuchungen, 263) sau *abbra- (Meyer, Alb. St., III, 81). S-a renunțat la der. de la vapor (Diez, II, 14; Philippide, II, 657), ca și cea de la un *vapulus (Philippide, Principii, 7; Pascu, I, 27; Arch. Rom.., IX, 300), greu de admis. Explicația lui Densusianu, Rom., 1898, p. 130, prin *abburire (în locul lui *abburare, cf. sp. aburar), este cu totul improbabilă, căci ideea de vapori nu se potrivește cu cea de combustie; REW 15 și DAR menționează cu rezervă această ipoteză. Der. abura, vb. (a scoate aburi); aburat, adj. (umezit); abureală, s. f. (răsuflare; briză); aburi, vb. (a produce aburi; a exala; a răsufla); aburitor, adj. (care exală); aburiu, adj. (vaporos; albicios); aburos, adj. (vaporos), cuvînt creat de Odobescu, prin paralelismul it. vapore-vaporoso sau fr. vapeur-vaporeaux. Din rom., ngr. ἄμπρος (Meyer, Neugr. St., II, 74)

BACTERIOSTÁTIC, -Ă adj., s.n. (Substanță) care împiedică dezvoltarea bacteriilor. [< fr. bactériostatique].

BALONÉT s.n. 1. Cameră de gaz la un dirijabil, care, prin umflare și dezumflare, menține echilibrul în timpul zborului. 2. Plutitor suplimentar la extremitățile aripilor unui hidroavion, care împiedică intrarea acestora în apă. [< fr. ballonet].

BARÁ vb. I. tr. 1. A întrerupe, a opri, a împiedica cu o bară, cu un obstacol etc. circulația, trecerea (pe un drum, o stradă etc.). 2. A trage o linie peste..., a șterge cu o linie (un text, un pasaj etc.). [< fr. barrer].

BARÁJ s.n. 1. Obstacol artificial ridicat pe cursul unei ape curgătoare pentru a ridica nivelul apei sau a-i regulariza cursul; stăvilar, zăgaz. ♦ Lucrare provizorie într-un puț de mină, care oprește pătrunderea apelor în timpul săpării acestuia. 2. Piedică; barieră. ♦ Lucrare de fortificație care împiedică înaintarea inamicului pe anumite direcții. 3. Foc dens și rapid de artilerie sau de arme automate, care are drept scop să oprească atacul inamicului. 4. (Sport) Întrecere suplimentară pentru promovarea mai multor echipe sau concurenți aflați la egalitate într-o categorie superioară sau pentru stabilirea ordinii lor într-un clasament. [Pl. -je, -juri. / < fr. barrage].

BECHÍE s.f. 1. Dispozitiv pe care se sprijină coada avionului. 2. Piesă metalică montată sub elicea unei ambarcații spre a o feri de lovituri. ♦ Proptea care împiedică răsturnarea unei nave naufragiate. [Gen. -iei. / < fr. béquille].

ACUSMÍE s. f. halucinație auditivă care împiedică perceperea sunetelor. (< fr. acousmie)

BLOC1 s.n. 1. Bucată, masă mare dintr-o materie grea și tare; corp, obiect dintr-o bucată. ♦ Bloc continental = sector al scoarței terestre de mari dimensiuni, înconjurat de depresiuni oceanice sau marine de mare adâncime. ♦ (Poligr.) Caracter de literă, înrudit cu caracterul grotesc. 2. Grămadă de obiecte, de lucruri etc. care formează o masă unică. ◊ În bloc = împreună, laolaltă, global. ♦ (Filat.) Ansamblu de mărci poștale, neseparate între ele, desprinse împreună dintr-o coală. 3. Pachet, mapă de foi de hârtie egale prinse împreună, servind pentru a face însemnări, desene etc. 4. Piesă metalică turnată, care cuprinde cilindrii unui motor. 5. (Ferov.) Mecanism care permite manevrarea acelor din cabina acarului sau din stație. ◊ Bloc sistem = dispozitiv de semnalizare folosit pentru a evita orice ciocnire între trenuri care circulă sau manevrează pe aceeași linie. 6. Grup de voleibaliști care sar la fileu pentru a împiedica pe adversari să înscrie un punct dintr-o lovitură de atac. [< fr. bloc, cf. (3) bloc-notes, (4) bloc-moteur].

BLOCÁ vb. I. tr. 1. A împresura, a izola prin blocadă (o țară, un port, un oraș etc.). 2. A împiedica, a opri mișcarea, circulația etc. 3. A fixa, a imobiliza într-o anumită poziție. ♦ refl. (Med., tehn.; despre organe) A nu mai funcționa. 4. A interzice, a opri ocuparea unui post vacant. [P.i. -chez, 3,6 -chează. / < fr. bloquer].

BLOCÁDĂ s.f. Încercuire a unei cetăți sau a unui stat pentru a-i împiedica orice legătură cu exteriorul. ♦ Asediu. [Cf. germ. Blockade, engl. blockade].

BLOCÁJ s.n. 1. Fundație de piatră, de bolovani etc. făcută la o șosea, la o stradă etc. 2. Intervenție la fileu a unui grup de voleibaliști pentru a împiedica pe adversari să înscrie o lovitură. ♦ (Box) Interpunerea palmei, antebrațului sau brațului între pumnul adversarului și locul vizat de lovitura acestuia. 3. (Med.) Împiedicarea desfășurării unui proces sau unei funcții fiziologice. [< fr. blocage].

CALMÁRE s.f. Acțiunea de a (se) calma și rezultatul ei. ♦ Înlăturare a fierberii oțelului topit prin împiedicarea formării de bule de oxid de carbon. [< calma].

CHESÓN s.n. 1. Vehicul cu două roți, compartimentat, folosit pentru transportul muniției. 2. Fiecare dintre încăperile etanșe, create prin compartimentarea unei nave, pentru a împiedica în caz de avarie pătrunderea masivă a apei în tot vasul. ♦ Ladă pentru ținerea proviziilor și a ustensilelor pe bordul unui vas. 3. Construcție asemănătoare unei cutii cu ajutorul căreia se pot executa fundații sub apă. [Pl. -soane. / < fr. caisson].

CITOSTÁTIC, -Ă adj., s.n. (Substanță) care împiedică înmulțirea celulelor. [< fr. cytostatique].

BACTERIOSTÁZĂ s. f. împiedicare a înmulțirii bacteriilor. (< fr. bactériostase)

BACTERIOSTÁTIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care împiedică dezvoltarea bacteriilor. (< fr. bactériostatique)

carastólă, carastóle, s.f. (reg.) bucată de lemn atârnată sub căruță, cu care se împiedică roatele de dindărăt.

CONSERVÁNT, -Ă adj. Care conservă, păstrează; conservativ. // s.m. Substanță folosită pentru a împiedica fermentarea produselor obținute din fructe sau din legume. [Cf. fr. conservant].

CONTRACARÁ vb. I. tr. A se opune direct voinței, proiectelor, acțiunii cuiva; a împiedica planurile cuiva. [Cf. fr. contrecarrer].

CRAMPÓN s.n. 1. Piron cu care se fixează de traversă șina de cale ferată. 2. Mică bucată de talpă sau de cauciuc care se aplică pe talpa bocancilor de sport pentru a împiedica alunecarea. 3. Rădăcină adventivă a unei plante agățătoare, prin care aceasta se prinde de copaci, de ziduri etc. ♦ Pedicel de fixare situat pe fața interioară a talului lichenilor. [< fr. crampon].

coperí, cóper, vb. IV (pop.) 1. a acoperi. 2. a ascunde privirilor, a face să dispară. 3. a ocroti, a proteja. 4. a împiedica, a opri.

DEFÉCT s.n. Cusur, imperfecțiune, lipsă; beteșug, meteahnă. ♦ Deranjament care împiedică funcționarea unei mașini, a unui aparat etc. [< lat. defectus].

fofológ, fofoloágă, fofológi, fofoloáge, s.m. și f. (pop.) 1. om greoi, îndesat, leneș, împiedicat, tont. 2. (la pl.) smocuri de păr crescute pe partea de jos a picioarelor unor cai. 3. boboc de rață.

DEZINCRUSTÁNT, -Ă adj., s.m. (Substanță) care se folosește pentru a împiedica depunerile de piatră în căldările de abur sau pentru a dezincrusta o astfel de căldare. [< fr. désincrustant].

hodílă s.f. (reg.) obiect mare care te împiedică, de care mereu te lovești; hahaloi.

EPIGLÓTĂ s.f. Membrană situată în partea superioară a laringelui, care acoperă glota, împiedicând astfel pătrunderea alimentelor în căile respiratorii. [< fr. épiglotte, cf. gr. epi – deasupra, glotta – limbă].

împiedicá, vb. I (reg.) a îndoi în două (în lungime) și a coase.

împilá, împiléz, vb. I (reg., înv.) 1. (despre iarbă) a călca în picioare. 2. (refl.) a nu se dezvolta, a se pipernici, a se chirci. 3. (despre fân) a îndesa, a presa. 4. (despre cal) a-l împiedica (prin legarea gâtului de un picior dinainte). 5. (fig.) a apăsa, a face să se apleca; a îndupleca. 6. a împovăra cu dări, a asupri, a oprima. 7. a combate, a disprețui. 8. (fig.) a biciui.

EVITÁ vb. I. tr. A ocoli, a se feri de... ♦ A împiedica; a înlătura. [P.i. evít. / < fr. éviter, cf. lat. evitare].

FÁULT s.n. (În unele jocuri sportive) Infracțiune constând în împiedicarea unui adversar de a acționa în câmpul de joc. [Pron. fault. / < engl. fault].

asfințí (asfințésc, asfințít), vb.1. (despre aștri) A apune, a scăpăta. – 2. (Despre sursele de lumină) A dispărea, a se întuneca. Var. sfinți. Probabil un der. de tipul *affingĕre sau *exfingĕre, cu schimbarea modernă a conjug. (datorită conjug. incoative), și cu alterarea fonetismului, datorată falsei etimologii populare care a asimilat acest cuvînt la familia sfînt și sfinți. Fingere înseamnă în principal „a da formă” (cf. figura, effigies); în lat. ca și în rom. a ajuns să însemne „a da formă falsă” sau „a se preface”; cf. it. fingere, prov. fenher, fr. feindre (REW 3313). Cu toate acestea, sensul primitiv s-a păstrat, specializat în mod ciudat, „a da formă aluatului pentru pâine”, prin cat. fenyer, sp. heñir și mr. asfindzere „a crește aluatul”, desfindzere „a pune aluatul la rece, pentru a-l împiedica să crească” (Papahagi, JB, XII, 102; REW 3313). În rom. acest sens este propriu vb. a crește, dar a existat probabil în vechime un verb *asfinge, ca în mr., care ulterior a devenit *asfingi. Evoluția semantică poate fi interpretată în mai multe feluri. Plecînd de la affingere „a crește aluatul” se poate să fi ajuns la „a se revărsa” sau „a da pe de lături”, caz în care am avea o evoluție (de la „a crește” la „a pleca”) paralelă cu cea care apare la lat. mergere „a adînci, a cufunda” › rom. merge. Este posibil de asemenea ca effingere să fi fost interpretat ca un *de ex fingere. Însă cel mai probabil este faptul ca însuși vb. fingere să fi ajuns, printr-o evoluție normală, de la sensul de „a da formă falsă”, la acela de „a nu da nicio formă” sau „a dispărea”; această ipoteză se sprijină și pe morv. foedre „a scoate, a da jos”. Cf. semantismului lui „apune” și, pentru proteza lui s, (s)fărîma, (s)frinție. În general se consideră că asfinți provine de la sfînt (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac; DAR; Candrea; cf., pentru compararea cu expresia corespunzătoare din ngr. ο ἤλιος βασιλείει, articolele lui L. Spitzer, REB, II, 224-5 și M. Kriaras, REB, III, 462-8). Am arătat că este evidentă contaminarea lui *asfingi cu asfinți; pare însă evident și faptul că o asemenea asociere nu poate fi concepută decît a posteriori, adică sugerată de consonanța ambelor cuvinte. Etimonul asfințisfînt s-ar baza pe asocierea ideii de „apus” cu cea de „dincolo”, fundamentală în mitologia populară în general. Cu toate acestea, a presupune că imaginația populară a conceput apusul soarelui ca o „sanctificare” a astrului implică un proces intelectual prea complicat, și în același timp neclar. Dimpotrivă, s-ar putea afirma că imaginația populară vede „sfîntul” ca o entitate vie și actuală (sfîntul soare este o expresie foarte cunoscută, dar numai pentru soarele prezent), și refuză să asocieze ideea de „sfințenie” cu aceea de „moarte” sau „dispariție”, care la urma urmelor înseamnă neputința firească a umanității noastre obișnuite. Pe de altă parte, este curios să observăm că vb. asfinți, popular și de uz curent, nu apare în nici un text anterior sec. XIX; de aici se poate deduce că evoluția semantică pe care am indicat-o a rămas nesigură pînă într-o epocă relativ modernă. Adăugăm că Scriban se gîndește la o der. de la sl. svjetiti, cf. a sfeti, cu influența lui sfînt; însă sensul lui svjetiti „a străluci” se opune acestei der. (dificultate pe care autorul încearcă s-o biruie, presupunînd că numele s-a aplicat poate mai întîi răsăritului, și apoi apusului aștrilor). Mai importantă decît etimologia propusă, care ni se pare greșită, este intuiția autorului că originea cuvîntului trebuia să fie căutată altundeva în afară de sfînt. -Der. asfințit, s. n. (apus al aștrilor; occident).

FRUSTRATÓR, -OÁRE adj., s.m. și f. (Cel) care pricinuiește o pagubă, care împiedică exercitarea unui drept; păgubitor. [Cf. fr. frustrateur].

INHIBÁ vb. I. 1. tr. A împiedica, a interzice, a încetini un proces fiziologic, o reacție chimică etc. 2. refl. A se abține, a se reține. [< fr. inhiber, lat. inhibere].

INHIBITÓR, -OÁRE adj. Care inhibează. // s.m. Substanță care poate încetini sau împiedica un proces fiziologic, o reacție chimică etc. [Cf. fr. inhibiteur].

numélă, numéle, s.f. (reg.) dispozitiv simplu de lemn, așezat pe grumazul porcilor, pentru ai împiedica să intre în locuri nepermise.

báră (báre), s. f. – Bucată lungă de lemn sau de metal. Fr. barre. La unele jocuri de copii, se aude cu fonetismul fr., bar.Der. bara, vb. (a închide, a împiedica, a intercepta), pe baza fr. barrer; baraj, s. n. (stăvilar, zăgaz), din fr. barrage.

IZOLÁ vb. I. 1. tr. A da, a pune deoparte, a separa de ceea ce înconjură. ♦ A împiedica trecerea unei forme de energie în alta sau a unor substanțe dintr-un mediu (sau dintr-un corp) în altul cu ajutorul unei materii izolante. 2. tr., refl. A (se) îndepărta de viața socială. [< fr. isoler, it. isolare].

IZOLÁNT, -Ă adj., s.m. (Substanță) care împiedică transmiterea căldurii, a umezelii, a curentului electric etc. dintr-un mediu (sau dintr-un corp) în altul. ◊ Limbă izolantă = limbă în care legătura dintre cuvinte este determinată de topică, de accent etc. [Cf. fr. isolant, it. isolante].

opăcí, opăcésc, vb. IV (reg.) 1. a împiedica, a reține, a stingheri. 2. a induce în eroare, a deruta, a necăji, a năuci, a zăpăci. 3. a liniști, a potoli, a domoli. 4. a obosi, a se istovi. 5. a poci, a urâți.

bîr interj.1. Strigăt cu care ciobanii își adună și conduc turmele. – 2. Indică o senzație de frig intens. Creație expresivă; pentru diferitele sale sensuri, cf. Pușcariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima accepție, rr bilabial se folosește în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însăși vibrația imită tremuratul. Cf. și Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasă încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniană (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s. m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormăi; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greșeală datorită confuziei cu pîrîi. Var. a bărăi, care apare în unele dicționare, ar putea fi o ortografie greșită.

petecí, petecésc, vb. IV (reg.; despre cai) a împiedica (la picioare, când pasc).

JENÁ vb. I. 1. tr. (Despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălțăminte) A roade, a strânge, a apăsa. ♦ (Fig.) A stânjeni, a supăra, a incomoda; (sport) a împiedica. 2. refl. A se sfii. [< fr. gêner].

JUGULÁRE s.f. Acțiunea de a jugula și rezultatul ei; sugrumare. ♦ (Fig.) împiedicare bruscă a dezvoltării; suprimare, gâtuire. [< jugula].

poivănát s.n. (reg.; despre cai) priponit, împiedicat.

MANDRÍN s.n. 1. Piesă ascuțită folosită la găurirea tablei metalice; dorn, priboi. ♦ Unealtă pentru lărgirea sau formarea găurilor din piese tubulare sau inelare. ♦ Dispozitiv pentru fixarea pieselor de prelucrat sau a uneltelor. 2. Sârmă care se așază înăuntrul instrumentelor găunoase (ace, trocare etc.) pentru a împiedica astuparea lor. [Pl. -ne, -nuri, var. mandrină s.f. / < fr. mandrin].

MARCÁ vb. I. tr. 1. A însemna (un obiect) pentru a(-l) recunoaște; (spec.) a însemna (un obiect de aur, de platină etc.) pentru a garanta că este veritabil. 2. (Fig.) A indica, a dovedi; a arăta, a proba. ♦ A remarca; a sublinia. 3. (Sport) A supraveghea pe unul sau pe mai mulți jucători din echipa adversă spre a-i împiedica să întreprindă acțiuni ofensive; a înscrie, a realiza un punct. [P.i. 3,6 -chează. / < fr. marquer, cf. it. marcare].

poșomóg, poșomógi, s.m. (reg.) 1. bucată mare din ceva; poșolog. 2. (la pl.) fire de cânepă răsărite târziu și nedezvoltate sau rămase după recoltat; poghircă, bârzoci. 3. om mic de statură (care merge împiedicîndu-se).

potinóg, potinógi, s.m. (reg.) cal care se împiedică de pietre.

preștí2, preștésc, vb. IV (reg.) 1. a bate leațuri pe pereții de lemn ai unei case, pentru a fixa tencuiala sau lutul. 2. (despre garduri) a consolida cu nuiele puse cruciș și acoperite cu spini, cu paie etc. (care împiedică trecerea).

AUTOFRÂNÁRE s. f. împiedicare a mișcării în sens invers celui dorit a anumitor elemente ale unor mecanisme, prin frecarea dintre suprafețele care vin în contact. (după fr. autofreinage)

cățél (cățéi), s. m.1. Pui de cîine. – 2. Pui de animal din familia canidelor. – 3. Adulator, lingușitor. – 4. Larvă de albină, viespe sau furnică. – 5. Gaură în mînerul coasei, în care se fixează lama acesteia. – 6. Parte ce se desprinde din căpățîna de usturoi. – 7. Parte a cheii care intră în broască. – 8. Frînă la războiul de țesut, care împiedică mișcarea de recul a sulului de urzeală. – 9. Montant de ușă. – 10. Stîlp, coloană, suport vertical destinat să susțină o greutate. – 11. Trăgătoare de cizme. – 12. (Arg.) Avocat, apărător. – Mr. cătsăl; megl. cătsǫl. Lat. catellus (Pușcariu 314; Candrea-Dens., 273; REW 1763; Șeineanu, Chien, DAR); cf. it. catello, v. prov. cadel, fr. chiot, cat. cadell, arag. cadillo, gal. cadelo. Hasdeu, Cuv. Bătrîni, I, 274, pleca de la catullus, cf. Corominas, I, 569. Accepția 6 ar reprezenta după Pușcariu, Lat. ti, 10 și Pușcariu 315, lat. cap(i)tellum; însă la această opinie pare a se renunța în DAR, și nu se justifică, dacă se are în vedere sensul der. cățeli, și accepția identică a it. cacchio „germen”, abruz. kakkye „sfert de nucă”, fr. caïeu „bulb”, care pleacă de la același cuvînt lat. Der. cățelandru, s. m. (cățel, pui de cîine); cățelește, adv. (precum cîinii); cățeli (var. cățela), vb. (a fi în călduri; despre animale, a se împerechea; a se multiplica; despre plantele cu bulb, a da lăstari; despre albine, a ieși din larvă), cuvînt pe care Koerting 2021 și Graur, Rom., LV, 251 îl derivă greșit de la lat. cattullire (cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 276 și Graur, BL, VI, 145), și care ar putea reprezenta lat. catillare, glosat de Du Cange „per alienas domos girare, tractum a catulis”. Din rom. provine mag. kecel (Candrea, Elemente, 405; Edelspacher 16).

stăvilitór, stăvilitoáre, adj. (înv.) 1. care întrerupe brusc; care face să înceteze sau să atenueze. 2. care împiedică, nu îngăduie să se producă, să evolueze.

stăvíre, stăvíri, s.f. (înv.) împiedicare a evoluției, a unei acțiuni, a unui proces, a unui fenomen; oprire, stăvilire.

PARAPÉT s.n. 1. Perete scund (pentru sprijinire) ridicat la marginea unei punți, a unui pod etc. pentru a împiedica căderea lucrurilor, a oamenilor etc. ♦ Flancurile vasului deasupra punții. 2. Întăritură (de pamânt, de zid) care protejează pe apărătorii unei fortificații. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. parapet, germ. Parapett, it. parapetto – păzește pieptul].

PARASCÂNTÉI s.n. 1. Ecran izolant, neinflamabil, care împiedică formarea arcurilor electrice între două piese metalice sau deteriorările pe care le-ar putea provoca ele. 2. Dispozitiv montat la un coș pentru reținerea scânteilor și a prafului antrenat de gazele de ardere din anumite cuptoare, din focarul unei locomotive etc. [< para- + scântei, după fr. pare-étincelles].

PARASOLÁR s.n. 1. Apărătoare montată la obiectivul aparatului de fotografiat sau de filmat pentru a împiedica pătrunderea luminii suplimentare în aparat; parasol. 2. Placă transparentă (colorată fumuriu) sau opacă, montată în interiorul unui autovehicul, deasupra parbrizului, pentru a apăra pe șofer de lumina directă a soarelui. [Cf. germ. Parasolar, fr. parasoleil].

PARALIZÁT, -Ă adj. 1. Atins de paralizie. ♦ (Fig.) Încremenit de spaimă, de emoție. 2. (Fig.) împiedicat, stânjenit în acțiunile sale. [< paraliza].

PARAVÁN s.n. Perete mobil sau fix prin care se desparte o anumită porțiune dintr-o încăpere. ♦ (Fig.) Ceea ce împiedică vederea. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. paravent].

PERÉU s.n. Strat de piatră care acoperă taluzurile sau căptușește șanțurile înclinate cu scopul de a le proteja împotriva eroziunilor sau de a împiedica surpările. [Pl. -uri. / < fr. perré].

cearcăn (ceárcăne), s. n.1. (Înv.) Cerc. – 2. Cerc luminos care uneori înconjoară Soarele sau Luna, halo. – 3. Cerc care înconjoară un obiect. – 4. Cerc vînăt care înconjoară uneori pleoapa înferioară. – 5. Compas de dogar. – Var. țarcăn. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. circinus „compas”, de la circināre „a rotunji” (Densusianu, Rom., XXXIII, 276; Pușcariu 329; Candrea-Dens., 312; REW 1942; Iordan, Dift., 116; DAR), dar fonetismul nu e clar; cf. it. cercine, fr. cerne, sp. cercén, cercenar, cu sensuri asemănătoare. Rezultatul rom. ar fi trebuit să fie *cércen, și nu se înțelege cum s-a ajuns la un c velar. Explicația lui Pușcariu (ZRPh., LVII, 263; Archiv., CLXIV, 213; Dacor., III, 396; DAR), bazată pe un lat. *circanus, este greșită, căci ridică o problemă de schimbare de accent și face abstracție de anîn (cf. Rosetti, I, 58). Byck-Graur 20 se gîndesc la un sing. analogic, reconstruit pe baza pl. *cercene, în gemenegeamăn; cu toate acestea, prezența lui c pare că ar fi trebuit să împiedice analogia (este greu de crezut, plecîndu-se de la margine, la o formă der. *margă-, oricare ar fi analogia); formele care ridică aceeași problemă, leagăn și mesteacăn, care se invocă în sprijinul acestei opinii, sînt de asemenea incerte, circinus este justă, s-ar cuveni mai curînd să se plece de la *carcinus din gr. ϰαρϰίνος care, pe lîngă „cancer”, înseamnă și „compas”, ca circinus, și provine de la ϰαρϰινόω „a curba”. Contaminarea ambelor cuvinte pare sigură (cf. circinus „herpes”, care trebuie să provină de la sensul cuvîntului gr.); și de la un rezultat rom. *carcen se poate presupune a fi o metateză de la cearcăn. Totuși, este mai probabil să fie vorba de o der. internă în rom., pornindu-se de la cerc sau de la o formă f. dispărută, *cearcă, ca în boc, boacăboacăn, pe baza unui suf. construit pe baza modelului lui zdravăn, țapăn etc. – Der. cercăni, vb. (a înconjura cu un cerc).

sulfileálă, sulfiléli, s.f. (reg.) cusătură la marginea țesăturilor, pentru a împiedica destrămarea; surfilare.

PLANATÓR s.n. Piesă componentă a unei matrițe pentru ambutisarea tablei, care presează marginea acesteia spre a împiedica formarea cutelor. ♦ Ciocan folosit pentru a face plană fața unui obiect. [< plana + -tor].

șláidăr, șláidăre, s.n. (reg.) 1. praștie. 2. construcție din bușteni care împiedică plutele să se izbească de mal. 3. întăritură făcută la țărmul unui râu, pentru ca apa să nu-l surpe.

PREVENTÍV, -Ă adj. Care preîntâmpină, împiedică un rău. ♦ Medicină preventivă = ramură a medicinii care se ocupă cu mijloacele de prevenire a bolilor; arest preventiv = deținere provizorie pentru cercetări a unui inculpat; prevenție (1). [Cf. fr. préventif, it. preventivo].

tălpălắu s.n. (reg.) 1. calapod. 2. sprijin de vârtelniță. 3. lanț de împiedicat roata carului.

tălpăluí2, tălpăluiésc, vb. IV (reg.) 1. a tălpui. 2. a împiedica roata carului, cu un lanț.

REȚÍNE vb. III. tr. 1. A ține loc, a împiedica de la ceva. ♦ A ține închis, arestat, a priva (pe cineva) de libertate. ♦ tr., refl. (Fig.) A (se) stăpâni, a (se) înfrâna. 2. A ține asupra, a păstra. 3. A rezerva. 4. A opri o parte dintr-o sumă de bani cuvenită cuiva. 5. A ține minte. 6. (Jur.) A se admite de către instanță existența unei stări de fapt pe baza probelor prezentate. [P.i. rețín. / < re- + ține, după fr. retenir].

RIGIDIZÁRE s.f. Operație de întărire a unui element de construcție prin adăugarea unei piese care împiedică deformarea lui. [< rigid + -iza, cf. it. irrigidire].

SIGURÁNȚĂ1 s.f. Lipsă de primejdie. 2. Lipsă de îndoială, convingere neclintită; certitudine. 3. Dispozitiv la o armă de foc, care împiedică descărcarea întâmplătoare a acesteia. ♦ Dispozitiv care întrerupe automat un circuit electric. [< sigur + -anță].

colț (-ți), s. m.1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

contení (-nésc, -ít), vb. IV 1. A înfrîna, a reține, a stăvili. – 2. A interzice, a împiedica. – 3. A opri. – 4. A se opri, a înceta. – 5. A sfîrși, a face să înceteze. – 6. A tăcea. – Var. (înv.) cunteni (rar), contena, înconteni. Mr. acumtini, megl. cuntini. Origine obscură. Lat. contĭnĕre se potrivește semantic; iar rezultatul con-cun, în loc de cu-, deși nu pare normal, nu este imposibil (cf. cumpăt, cumplit față de cuprinde; însă păstrarea lui t (cf. ținea) este mai greu de explicat. Totuși, acest etimon a fost admis de Candrea. Cihac, II, 651, pleacă de la ngr. ϰονταίνω „a apropia, a scurta”; după Pușcariu, Dscor, I, 226-30 și DAR, este vorba de lat. cunctināre, în loc de cunctāri „a zăbovi, a șovăi”. S-ar putea admite o contaminare cu *contĕnuāre, în loc de tĕnuāre, „a reduce, a diminua”. Cuvîntul apare din primele texte din sec. XVI. Der. necontenit, adj. (fără oprire, neîncetat; mereu); cuntenitură, s. f. (înv., interdicție); cuntirimînt, s. n. (înv., acțiunea de a conteni), al cărui rotacism indică prezența unui cuvînt din fondul tradițional; contenință, s. f., înv., din sec. XVII, astăzi înlocuit prin continență, s. f., din lat. continentia (sec. XIX).

TAMPÓN s.n. 1. Bucată mare de vată sau de tifon sterilizat care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie. 2. (Tehn.) Disc metalic masiv, prevăzut cu un resort puternic, care primește șocurile dintre vagoanele de cale ferată, de tramvai etc. 3. Accesoriu de birou, format dintr-o placă recurbată pe care se așterne hârtie sugativă. 4. Substanță întrebuințată pentru împiedicarea unui anumit proces chimic. [< fr. tampon].

TRANCHÉT s.m. Bucată de lemn care împiedică lovirea unei nave acostate de o altă navă sau de chei. [< fr. tranchet].

TUBERCULOSTÁTIC, -Ă adj., s.n. (Medicament) care împiedică înmulțirea bacilului tuberculozei. [< fr. tuberculostatique].

discolefsí (-sésc, -ít), vb. – A pune piedici, a împiedica. Ngr. δυσϰολεύεσθαι (Tiktin; Gáldi 173). Sec. XVIII, înv.Der. discolie, s. f. (dificultate, impediment), din ngr. δυσϰολία.

fálcă (fắlci), s. f.1. Mandibulă. – 2. Obraz, față. – 3. Menghină. – 4. Braț al loitrei căruței. – 5. Talpă la sanie. – Mr., megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă”, cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în rom. și în alb. fëljkinë*falcinea. Diferențierea fonetică între falce și falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. și rezultatul prov. falco „bucă”; este însă posibil și să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. fălcifalce. Der. lui falce din mag. falka „bucată” (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214. Der. fălcar, s. m. (la ham, căpețea); fălcăriță, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; fălcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s. m. (lăudăros), încrucișare a lui falcă cu fulău*fălău; fălcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de țesut, cele două brațe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliță, cele două scîndurele în care intră melița; braț lateral la afetul tunului); fălcer, s. m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuță, s. f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča „măsură de suprafață” și falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).

OBSTACULÁ vb. tr. a împiedica, a îngreuna, a bara. (după it. ostacolare)

OBSTRÚCȚIE s. f. 1. (med.) astupare a unui canal, a unui vas de sânge etc.; ocluzie, obliterație. 2. manevră, uneltire, opunere înverșunată pentru a zădărnici o acțiune (parlamentară). 3. (sport) manevră neregulamentară prin care un apărător încearcă să împiedice pe atacantul advers și să ajungă mingea fără ca el însuși să încerce s-o joace. ◊ acțiune neregulamentară prin care un boxer încearcă să-și împiedice adversarul să lovească. (< fr. obstruction, lat. obstructio)

OBSTRUCȚIONÁ vb. I. tr., refl. a face, a suferi o obstrucție (1). II. tr. (la fotbal, handbal etc.) a împiedica pe atacantul advers să ajungă la minge, fără a juca. (< obstrucție + -ona)

PÁNĂ s. f. 1. nefuncționare accidentală a unei mașini, a unui autovehicul. ♦ a rămâne în ~ = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă. 2. poziție a unei nave cu pânze care nu înaintează, având velele orientate invers, astfel încât efectul vântului se anulează. 3. grindă longitudinală rezemată pe elementele transversale de rezistență ale acoperișului. (< fr. panne)

PARAFÓC s. n. dispozitiv destinat a împiedica propagarea incendiilor. ◊ paravan din material refractar care apără de flăcări partea mai sensibilă a unei clădiri cu abur. (după fr. pare-feu, it. parafuoco)

PARAPÉT s. n. 1. perete scund la marginea unei punți, a unui pod etc. pentru a împiedica căderea lucrurilor, a oamenilor. 2. prelungire a bordajului deasupra punții la nave și la unele ambarcații. 3. întăritură (de pământ, de zid) care protejează pe apărătorii unei fortificații. (< fr. parapet, germ. Parapett)

PARASCÂNTÉI s. n. 1. ecran izolat neinflamabil, care împiedică formarea arcurilor electrice între două piese metalice sau deteriorările pe care le-ar putea provoca ele. 2. dispozitiv montat la un coș pentru reținerea scânteilor și a prafului antrenat de gazele de ardere din anumite cuptoare, din focarul unei locomotive etc. (după fr. pare-étincelles)

PARASOLÁR s. n. 1. apărătoare montată la obiectivul aparatului de fotografiat sau de filmat pentru a împiedica pătrunderea luminii suplimentare în aparat. 2. placă transparentă sau opacă, în interiorul unui autovehicul, deasupra parbrizului, pentru a apăra pe șofer de lumina directă a soarelui. (< germ. Parasolar)

PARAVÁN s. n. 1. perete mobil sau fix prin care se desparte o anumită porțiune dintr-o încăpere. 2. (fig.) ceea ce împiedică vederea. (< fr. paravent)

PATRONÁ vb. tr. 1. a ocroti, a proteja, a sprijini, a susține. ◊ (depr.) a prezida, a trona. 2. (mar.) a înfășura cu ață de velă ori cu merlin capătul unei parâme pentru a împiedica despletirea sau uzarea. (< fr. patronner)

PERÉU s. n. îmbrăcăminte de piatră, de beton care căptușește un șanț înclinat pentru a împiedica eroziunea sau surparea. (< fr. perré)

PERFÍN, -Ă adj. (despre mărci poștale) perforat de întreprinderi particulare sau instituții în vederea împiedicării sustragerii și folosirii abuzive. (< it. perfino)

PERTURBÁ vb. tr. 1. a tulbura; a provoca dezordine. 2. a împiedica funcționarea normală a unui sistem tehnic, a unui organism etc. (< fr. perturber, lat. perturbare)

PICHÉT3 I. s. n. 1. (în trecut) punct întărit la frontiera unei țări unde stă de pază un detașament de grăniceri. ◊ mic detașament de soldați destinat să fie folosit în primul rând în caz de pericol. o~ de incendiu = subunitate de pompieri organizată în cadrul unei instituții sau întreprinderi. 2. ~ de grevă = detașament de greviști, care, stând la poarta întreprinderilor sau a instituțiilor, previn pe cei din afară de declararea grevei și împiedică pe spărgătorii de grevă să acționeze. II. s. m. țăruș de lemn pentru a marca un punct (pe un traseu etc.). (< fr. piquet, germ. Pikett, rus. piket)

PLANATÓR s. n. piesă componentă a unei matrițe pentru ambutisarea tablei, care presează marginea acesteia spre a împiedica formarea cutelor. ◊ ciocan pentru a face plană fața unui obiect. (< plana + -tor)

PREVENTÍV, -Ă adj. care preîntâmpină, împiedică un rău. ♦ medicină ~ă = ramură a medicinei care se ocupă cu mijloacele de prevenire a bolilor; arest ~ = deținere provizorie pentru cercetări a unui inculpat; prevenție (1). (< fr. préventif)

PREZBITÍSM s. n. diminuare a capacității de acomodare a cristalinului, care împiedică vederea clară a obiectelor apropiate; prezbiopie, prezbiție. (< fr. presbytisme)

PRIVÁ vb. tr., refl. a (se) lipsi de ceva necesar sau la care are dreptul; a renunța la ceva sau a împiedica pe cineva să beneficieze de ceva. (< fr. priver, lat. privare)

PROCLÍV, -Ă adj. (despre incisivii inferiori ai mamiferelor) înclinat către înainte, ceea ce împiedică, în general, tăierea alimentelor. (< fr. proclive, lat. proclivis)

PUTATÍV, -Ă adj. (jur.) presupus a avea existență legală. ♦ căsătorie ~ă = căsătorie încheiată de bunăvoie, dar în necunoașterea unor cauze ce împiedică validitatea ei. (< fr. putatif, lat. putativus)

RADIOOPÁC, -Ă adj. (despre substanțe) care, introdus în organism, împiedică trecerea radiațiilor. (< fr. radioopaque)

REMÚ s. n. variație treptată a nivelului apei unui râu sau canal produsă în zonele în care mișcarea uniformă a curentului este împiedicată. ◊ vârtejuri de apă și valuri mici care se formează în imediata apropiere a pupei la o navă propulsată prin elice. ♦ ~ de aer = zonă instabilă unde se întâlnesc curenți de aer ascendenți și descendenți. (< fr. remous)

RETARDÁ vb. intr. 1. a rămâne în urmă; a întârzia. 2. (fig.) a încetini (mișcarea); a frâna, a împiedica. (< fr. retarder, lat. retardare)

REȚÍNE vb. I. tr. 1. a ține în loc, a împiedica de la ceva. ◊ a ține închis, arestat, a priva de libertate. 2. a ține asupra sa, a păstra. 3. a rezerva. 4. a opri o parte dintr-o sumă de bani cuvenită cuiva. 5. a ține minte. 6. (jur.) a se admite de către instanță existența unei stări de fapt pe baza probelor. II. tr., refl. (fig.) a (se) stăpâni. (după fr. retenir)

RIGIDIZÁRE s. f. întărire a unui element de construcție prin adăugarea unei piese care împiedică deformarea lui. (< rigidiza)

SABOTÁ vb. tr. 1. a împiedica, a submina, a frâna intenționat buna desfășurare a unei activități, a procesului de producție. 2. a ciopli, a cresta traversele de cale ferată pentru fixarea șinelor. (< fr. saboter)

SCAPULÁR, -Ă I. adj. referitor la umăr; umeral. ♦ centură ~ă = centură din clavicule și omoplați. II. s. m. 1. (chir.) bucată de pânză care, trecută peste umeri, împiedică alunecarea unui bandaj ce înfășoară corpul. 2. bucată de stofă purtată de unele ordine călugărești peste umăr, peste veșminte. (< fr. scapulaire)

SECRETIZÁ vb. tr. a da un caracter secret; a insera unele elemente care împiedică falsificarea unor date, documente etc. (< secret + -iza)

SIGURÁNȚĂ s. f. 1. lipsă de primejdie. 2. lipsă de îndoială, convingere neclintită; certitudine. 3. capacitate a unui sistem tehnic de a-și păstra calitățile funcționale pentru care a fost creat. 4. dispozitiv la o armă de foc care împiedică descărcarea întâmplătoare a acesteia. 5. dispozitiv care întrerupe automat un circuit electric, în cazul depășirii valorii nominale a acestuia. 6. (în trecut) poliția politică secretă. (< sigur + -anță)

STRANGULÁ vb. I. tr., refl. a (se) sugruma, a (se) gâtui. II. tr. 1. a înăbuși, a sufoca. ◊ (fig.) a împiedica exprimarea liberă, a suprima (libertățile). 2. a reduce, pe o porțiune mică, diametrul unei conducte. (< lat. strangulare)

SUPRESÓR, -OÁRE I. adj. care suprimă; supresiv. ◊ (despre un element al unui aparat) care împiedică producerea unui efect nedorit. II. s. m. (biol.) genă care anulează efectul fenotipic al unei alte gene mutante. (< fr. suppresseur)

SURFILÁ vb. tr. a întări marginile unui material textil cu o cusătură în zigzag, pentru a împiedica destrămarea firelor. (< fr. surfiler)

SUSȚÍNE vb. I. tr. 1. a sprijini. ◊ a ține (pe) dedesubt. ◊ a sprijini, a ține ușor (pe cineva), a împiedica să cadă. 2. (fig.) a lua partea cuiva, a avea o atitudine favorabilă față de cineva; a sprijini, a apăra. 3. (fig.) a spune, a afirma ceva cu tărie. 4. a ajuta, a întreține cu bani, cu alimente etc. II. refl. 1. a-și câștiga existența, a se întreține. 2. a se ține în picioare. ◊ (fig.) a rezista. (< lat. sustinere, după fr. soutenir)

ȘENÁJ s. n. 1. armătură metalică destinată a împiedica depărtarea construcțiilor de zidărie. ◊ tirant între ziduri. 2. operația de plasare a acestei armături; ancorare, îmbinare, fixare. (< fr. chaînage)

TACHÉT s. m. 1. (mar.) suport în formă de T pe o navă, de care se leagă parâmele și saulele. 2. cilindru metalic scurt din mecanismul de distribuție cu supape al unei mașini, care are rolul de a împiedica uzura tijei supapei. ◊ element la îmbinarea a două piese cu rolul de a mări suprafața de transmitere a forțelor. 3. (mine) opritor pe care se așază colivia în stație la rampă și care se îndepărtează în timpul mersului coliviei. (< fr. taquet)

TAMPÓN s. n. 1. bucată mare de vată sau de tifon sterilizat care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie. 2. disc metalic masiv, prevăzut cu un resort puternic, care primește șocurile dintre vagoanele de cale ferată, de tramvai etc. 3. accesoriu de birou, dintr-o placă recurbată pe care se așază hârtie sugativă. 4. substanță pentru împiedicarea unui anumit proces chimic. 5. (inform.) dispozitiv destinat a izola un lanț de tehnici situat în aval de particularitățile unui lanț în amonte. 6. (fig.) ceea ce amortizează șocuri, împiedică ciocniri. ♦ zonă ~ = zonă de protecție dintre două state menită a împiedica conflictele directe. (< fr. tampon)

TERMOVIZIÉRĂ s. f. instalație de încălzire aplicată mai ales pe parbrizul unui automobil pentru a împiedica aburirea geamurilor la frig. (< it. termovisiera)

TIMPÁN1 s. n. 1. membrană elastică ce separă urechea internă de conductul auditiv extern. 2. perete de lemn sau de beton armat, parțial scufundat sub apă, care împiedică pătrunderea corpurilor în aducțiune, în camera de echilibru etc. ◊ membrană care separă două camere într-un rezervor. 3. instrument muzical de percuție, acordabil, dintr-un cazan emisferic de aramă acoperit cu o membrană de piele pusă în vibrație prin lovirea cu două baghete din lemn. 4. spațiu triunghiular între cornișele unui fronton, decorat cu sculpturi; suprafața între orizontală și arcele unei bolți. 5. (tehn.) pinion dințat. (< fr. tympan, it. timpano)

TOCOLÍTIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care provoacă relaxarea uterină și împiedică contracțiile miometrului. (< fr. tocolytique)

TRAHEOBACTERIÓZĂ s. f. boală a plantelor provocată de unele bacterii care trăiesc în vasele conducătoare, împiedicând circulația sevei. (< fr. trachéobacteriose)

TRANSLUCÍD, -Ă adj. (despre corpuri, medii) care permite trecerea luminii, împiedicând însă vederea clară prin el a unui obiect. (< fr. translucide, lat. translucidus)

TROMBOSTÁTIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care împiedică formarea cheagului în sânge. (< fr. thrombostatique)

TUBERCULOSTÁTIC, -Ă adj., s. n. (medicament) care împiedică înmulțirea bacilului tuberculozei. (< fr. tuberculostatique)

TURNICHÉT s. n. 1. (mar.) rolă metalică fixată vertical în puncte, care împiedică frecarea lanțului ancorei sau al parâmelor. 2. masă rotativă pe care se așază sticlele spre a fi umplute cu lichide, în industria alimentară. 3. bare în cruce care se rotesc pe un ax vertical, permițând trecerea câte unei singure persoane. 4. lansare (2). 5. instrument în formă de garou, pentru comprimarea arterelor. (< fr. tourniquet)

VENTÚZĂ s. f. 1. organ de fixare la unele animale parazite. 2. păhărel special de sticlă ce se aplică pe piele după ce s-a rarefiat aerul din el prin căldură pentru a provoca o mică congestie locală cu efect curativ. 3. aparat în formă de clopot cu care se scoate aerul ce împiedică circulația apei într-o conductă. 4. (poligr.; pl.) mici piese montate pe o bară, care prin depresiune absorb coala de hârtie, iar prin presiune o depun la semnele mașinii de imprimat. (< fr. ventouse)

VÉTO s. n. inv. 1. cuvânt folosit de tribunii plebei în Roma antică pentru a împiedica adoptarea unor legi care ar fi lovit în interesele plebeilor. 2. drept excepțional pe care îl are o persoană, un stat etc. de a se opune adoptării unei propuneri discutate în organizația din care face parte. (< lat., fr. veto)

VIRUSTÁT, -Ă adj., s. n. (medicament) care împiedică înmulțirea unor virusuri. (< fr. virustate)

împiedicá (împíedic, împiedicát), vb.1. A pune piedică, a lega picioarele unui animal. – 2. A înfrîna o roată. – 3. A pune piedici. – 4. A interzice. – 5. (Refl.) A se lovi cu piciorul de ceva, a se poticni. – Mr. nchiedic, nchidicare, megl. (a)mpedic. Lat. impĕdĭcāre (Pușcariu 787; Candrea-Dens., 1377; REW 4296), cf. alb. pëngoń, v. it. impedicare, prov. empedegar, fr. empêcher, sp. empachar, port. empelgar. Cf. piedică.Der. împiedicătură, s. f. (piedică, obstacol); împiedicătoare, s. f.(cală, pană, piedică); împiedicător, adj. (care împiedică); neîmpiedicat, adj. (liber, fără piedică); împieleca, vb. (a lega picioarele unui cal), încrucișare între împiedica și împila (Pușcariu, RF, II, 66; DAR).

CURMEZÍȘUL s. n. art. v. CURMÉZIȘ. De-a latul, transversal; pieziș. ◊ În lungiș și (în) curmeziș sau și (în) cruciș și (în) curmeziș = în lung și (în) lat, peste tot, pretutindeni. ◊ Loc. prep. În (sau de-a) curmezișul = în lat, în diagonală. ◊ Expr. A se pune în cruciș și în curmeziș (sau în curmeziș, de-a curmezișul) = a încerca prin orice mijloace să zădărnicească ceva, a împiedica pe cineva în acțiunile sale; a se opune. [Formă gramaticală; (substantivat) curmezișul] – [DEX '96]

jujéu (jujéie), s. n.1. Bucată de lemn atîrnată la gîtul cîinilor pentru a-i împiedica să alerge după vînat. – 2. Carcasă prevăzută cu o funie răsucită, unde se leagă și se bat cîinii, în prima zi de luni a postului. – Var. jijeu, jugău. Sl. žĕželĭ „zgardă” (Cihac, II, 161; Tiktin; DAR). Ultima var. indică o încrucișare cu jug.

NEELUCTÁBIL adj. v. INELUCTABIL. (Livr.) Care este de neînlăturat, care nu poate fi împiedicat; inevitabil, neeluctabil. [DEX '98]

NEPARTICIPÁRE s. f. v. ABSENTEISM (2). Absenteism parlamentar = practică folosită mai ales de deputații aflați în opoziție, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. [DEX '98]

legá (lég, legát), vb.1. A prinde cu o sfoară etc. – 2. A uni, a adăuga, a înlănțui cu noduri sau legături. – 3. A amara, a fixa, a propti. – 4. A îmbuca, a îmbina, a umple. – 5. A strînge, a împiedica mișcarea, a înțepeni. – 6. A cartona, a broșa (o carte). – 7. A vorbi coerent. – 8. A încinge, a înfășura. – 9. A înflori, a rodi. 10. A întări, a solidifica un sos. – 11. A îngroșa o marmeladă. – 12. A fixa, a stabili, a decide, a institui. – 13. A obliga, a constrînge, a sili. – 14. A impune precepte morale sau bisericești. – 15. A uni prin căsătorie. – 16. A prohibi, a interzice. – 17. A face pe cineva neputincios prin interzicerea vrăjilor. – 18. A comunica, a pune în legătură. – 19. (Refl.) A intra în contact, a se împrieteni. – 20. (Refl.) A se dedica. – 21. (Refl.) A se încăiera cu cineva. – 22. (Refl.) A se compromite, a obliga. – Mr., leg, ligare, megl. leg, ligari, istr. legu. Lat. lĭgāre (Pușcariu 958; Candrea-Dens., 969; REW 5024; DAR), cf. it. legare, prov., sp., port. liar, fr. lier. Sensul 17, explicat greșit de Iordan, BF, IX, 140, plecînd de la obiceiul de a castra tăurașii legîndu-le testiculele (cf. M. L. Wagner, BF, X, 158), este o evoluție normală a sensurilor 14 și 16. Der. legat, adj. (unit, fixat, înțepenit; broșat, coerent; gros, dens; robust, voinic; obligat; îngrădit; neputincios; împlinit, format perfect, despre persoane); legător, adj. (care leagă); legător, s. m. (cel care leagă cărți, paie etc.; încărcător de snopi); legătoreasă, s. f. (cea care leagă cărți, snopi); legătoare, s. f. (legătoreasă; bandă, fașă; aliaj, amestec; cravată; grindă); legătorie, s. f. (atelier de legare a cărților, serviciul legătorului; Arg., razie); legămînt (mr. ligămîntu), s. n. (legătură; relație; convenție, pact, obligație, compromis; farmec, descîntec, vrajă), cu suf. -mînt (după Pușcariu 959; Candrea-Dens., 972; REW 5023; DAR; direct din lat. lĭgamentum); legătură, s. f. (unire; broșare de carte; coardă, curea; lanț, fiare; copulă; legare de pămînt; înv., fundament, ciment; bandaj, pansament; mănunchi, snop; boccea, pachet; relație, tratat; unire, alianță; uniune liberă, relații amoroase; convenție, acord; compromis, obligație; mandat, obligație religioasă sau morală; decret ecleziastic; descîntec menit să îndepărteze lupii; vrajă care împiedică pe proaspătul căsătorit să realizeze unirea trupească), cu suf. -tură (după Pușcariu 960; Candrea-Dens., 970; REW 5026; DAR, direct din lat. lĭgatŭra, cf. mr. ligătură, it. legatura, sp. ligadura); legătui, vb. (a obliga; refl., a se obliga, a se compromite; refl., a se înțelege, a cădea de acord), cu suf. -ui; legătuială, s. f. (învoială, acord; obligație); legătuință, s. f. (legătură, laț; obligație, pact). Cf. dezlega.

ÎNNĂBUȘÍ, înnắbuș, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A nu mai putea sau a face pe cineva să nu mai poată respira, a (se) sufoca. 2. Tranz. (Despre buruieni) A împiedica creșterea și dezvoltarea plantelor; a năpădi. 3. Tranz. Fig. A potoli prin violență manifestări, acțiuni sau mișcări sociale; a reprima. ♦ A face să nu se vadă, să nu se audă, să nu se simtă; a ascunde. Își înnăbuși un geamăt (SADOVEANU). 4. Tranz. (În expr.) A înnăbuși focul = a stinge focul sau a-l face să ardă mocnit. – Din în- + năbuși.

opácă (opắci), s. f.1. (Pl. Trans.) Detenție, arestare. – 2. Furchet, cuzinet. – 3. Vîslă, lopată. Sl. opako „înapoi”, slov. opak „pe dos, invers” (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 228), cf. sl. opačica „legătură”. – Der. opăci, vb. (a împiedica; a tulbura; a molesta, a deranja), din sb., slov. opaciti; opăceală, s. f. (molestare, supărare); opacină, s. f. (vîslă), din sl. opačina „legătură”, cf. ceh. opačina „vîslă”, rut. opačyna „vîslă”.

paiván (paiváne), s. f. – (Banat, Trans.) Funie, pripon, opreliște. – Var. poivan. Sl., bg. paivan (Tiktin). – Der. (îm)păivăni, vb. (a priponi, a împiedica un cal).

piédică (piédici), s. f.1. Frînghie sau lanț cu care se leagă picioarele dinainte ale cailor pentru a-i opri să fugă. – 2. Obstacol, stăvilar. – 3. Dificultate, nevoie. – 4. Oprire a cuiva cu piciorul. – 5. Panglică sau cordon cu care se leagă picioarele morților. – 6. Frînă. – 7. Siguranță la armele de foc. – 8. Cureaua cizmarului. – 9. Frîna de la războiul de țesut. – Var. piedică, piedecă. Mr. k’adică, megl. pędică. Lat. pĕdĭca (Pușcariu 1306; Candrea-Dens., 1176; REW 6347), cf. it. piedica (calabr. pédica, pedacchia), prov. petge, fr. piège, gal. pega, astur. pielga, alb. pengë, ngr. (πεδοῦϰλα). – Der. piedicuță, s. f. (talpa-ursului, Lycopodium clavatum). – Cf. împiedica.

poticní (poticnésc, poticnít), vb. – A se împiedica, a se ciocni de ceva, a călca prost. Sl. potŭknąti „a împinge” (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 269), cf. rus. potknutĭ „a se încurca”. – Der. poticneală, s. f. (împiedicare, pas greșit). Cf. zăticni, poticală.

smintí (-tésc, -ít), vb.1. A tulbura, a perturba, a deranja. – 2. A împiedica, a stînjeni, a jena. – 3. (Înv.) A înșela, a induce în eroare. – 4. A aliena, a înnebuni. – 5. A distruge, a descompune, a strica, a anihila. – 6. A produce pagube, a păgubi. – 7. A bate, a ciomăgi, a snopi în bătaie. – 8. (Banat) A greși, a se înșela. – 10. (Refl.) A deveni nebun, a se scrînti. – Mr. mintescu, mintire „a tulbura”. Megl. (s)mintés, (s)mintiri. Sl. sŭmĕsti, sŭmĕtati, sŭmĕtiti „a tulbura” (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 352; Șeineanu, Semasiol., 211; Byhan 319; Berneker, II, 44; Rosetti, III, 58), probabil favorizat de coincidența cu minte.Der. smintă (var. înv. smîntă), s. f. (Banat, Trans., greșeală; defect; pierdere); sminteală, s. f. (greșeală; defect; pierdere; obstacol; inconvenient; necaz; nebunie; bătaie, ciomăgeală); smintit, s. m. (nebun, s. n. Trans., terci de făină de porumb pentru pui); nesmintit, adj. (negreșit; adv., sigur). – Cf. smîntînă.

sprijiní (-n, -ít), vb.1. A propti, a rezema. 2. A susține, a asigura. – 3. A se baza, a se întemeia, a se bizui. – 4. A ajuta, a ocroti, a proteja. – 5. A opri, a para, a împiedica, a jena. – 6. (Refl.) A se apăra, a se proteja. – Var. (s)prijoni, prijuni, sprejuni, sprijeni, sprejeni. Origine necunoscută. Suf. -ni indică de obicei formații expresive. Legătura cu sl. spręšti „a reuni”, participiul sŭpreženŭ (Candrea) nu este certă; chiar și mai puțin der. de la opri (Cihac, II, 229) sau de la prăjină (Pușcariu, Dacor., I, 241-3). Poate de la spre jur*sprejuri „a înconjura” › sprejuni. Der. sprijin (var. Trans. sprijoană), s. n. (susținere; reazem, stîlp); sprijineală, s. f. (susținere; ajutor, protecție); sprijiniș, s. n. (înv., susținător); sprijinitor, adj. (care sprijină; protector).

stăpîn (-ni), s. m.1. Suveran, domn. – 2. Proprietar, posesor. – 3. Patron. – Megl. stăpǫn. Origine incertă. Este considerat de obicei drept der. din sl. stopanŭ (Miklosich, Fremdw., 127; Miklosich, Lexicon, 885; Cihac, II, 361; Lambrior 103; Tiktin; Conev 59; Candrea; Rosetti, GS, V, 158), cf. bg. stopan(in), sb. stopanin, alb. stopan „baci, sameș”. Pentru această ipoteză există două obiecții; prima se referă la dificultatea trecerii lui anîn într-un element sl., nu este de netrecut, cf. smîntînă, stînă. A doua, destul de serioasă, constă în faptul că aceste cuvinte sînt izolate în sl. și că lipsește corespondența cu familiile cunoscute, ceea ce duce la presupunerea că nu sînt la origine sl., ci împrumuturi, după unii din alb. sau poate din rom. Această circumstanță este destul de îngrijorătoare; și corespondența formală cu jupîn permite orientarea spre un cuvînt autohton (cf. Miklosich, Slaw. Elem., 10; Philippide, II, 14). Ipotezele emise pînă acum nu par fericite: din alb. štëpë „casă” (Papahagi, Notițe etimologice, 43); în loc de *istopanus, metateză improbabilă de la un lat. *hospitanushospes (Laurian și Maxim; Barič, Albanorum. Studien, 13; Pușcariu, Dacor., III, 379; Capidan, Raporturile, 149; cf. Philippide, II, 733 și Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. *stipanusstips (Giuglea, Dacor., III, 610-6; cf. observațiile lui Skok, Arhiv za Arbanašku Starinu, II, 339); din numele Stephanus, rege al Ungariei (B. Migliorini, Dal. nome proprio al nome commune, Ginebra, 1927, 311; cf. împotrivă Tagliavini, Arch. Rom., XII, 213); dintr-un lat. stephanusgr. στέφανος (Pușcariu, Dacor., VII, 456; Pușcariu, Lr., 286); de origine balcanică (Sandfeld 94). Der. stăpînă, s. f. (patroană, suverană); stăpînesc, adj. (de stăpîn); stăpîni, vb. (a avea în proprietate; a poseda; a guverna, a domni, a exercita puterea supremă; a domina, a supune; a struni, a împiedica, a reprima, a tempera; refl., a se domina, a se înfrîna); stăpînie, s. f. (înv., dominație, seniorie); stăpînire, s. f. (domnie, seniorie; proprietate, poziție; guvern, administrație, autoritate); stăpînitor, adj. (care posedă, care domină; s. m., proprietar, domn); înstăpîni, vb. (a da în posesie); nestăpînit, adj. (de nespus, neîmblînzit, irezistibil).

stăví (-vésc, ít), vb. refl.1. A se stabili, a se aciua. – 2. A rămîne cu ceva, a păstra, a conserva. – Var. astăvi. Sl. staviti (Cihac, II, 364; cf. Miklosich, Slaw. Elem., 46), cf. năstav, stative.Der. stavăr, s. n. (înv., Mold., constanță, perseverență), pe care Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 303, îl considera de origine dacică și Tiktin, legat de lat. stabilis; stavă, s. f. (herghelie, islaz de cai, paradă, montă), din sl. stava „poziție, stat”; stăvar, s. m. (păzitor de cai); stavilă (megl. stăvilă), s. f. (baraj, stăvilar; obstacol, barieră), din sl. (bg.) stavilo (Conev 81); stăvilar, s. n. (baraj); stăvili, vb. (a pune stavile, a zăgăzui; a opri, a împiedica).

stînjení (-nésc, -ít), vb. – A incomoda, a stingheri, a deranja, a jena, a împiedica. – Var. stînjîni, stîngăni, stingheri, și der. Sl. sŭtęgnąti, participiul sŭtęženŭ „a comprima, a oprima” (Tiktin; Byhan 335; Candrea); sau mai curînd din sl. sŭtęžiti „a fi stingherit”, care aparține aceleiași familii de la vb. tęgnąti „a întinde” (Cihac, II, 411; Byhan 337); ultima var. nu este clară. – Der. stînjeneală, s. f. (stinghereală, neplăcere); stînjenitor, adj. (care stingherește); stînjie, s. f. (Trans., obadă care acoperă capătul osiei carului); stingher, adj. (desperecheat, fără pereche; izolat, solitar), postverbal de la stingheri, al cărui semantism este anormal, dar care este o creație literară, fără curs în limba populară (după Giuglea, Dacor., II, 901, din lat. singularis contaminat cu stinghie; după Densusianu, GS, IV, 290, din lat. *extraiugularium care s-ar fi zis la început boilor fără pereche).

tátă (-ți), s. m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Pușcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata și tatăl, genitiv tatei și tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frățîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, față de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).

tăiá (tái, tăiát), vb.1. A diviza ceva cu un obiect tăios. – 2. A fi ascuțit, tăios. – 3. A divide, a separa. – 4. A ciopli, a șlefui, a da formă. – 5. A despărți un grup de cărți de joc cu o altă carte. – 6. A simți nevoia defecării. – 7. A reține, a împiedica, a întrerupe. – 8. A scurta drumul. – 9. A bate cu o carte mai mare la jocurile de cărți. – 10. A amesteca cu apă, a boteza. – 11. A curăța de ramuri uscate, a emonda. – 12. A suprima. – 13. A ucide, a executa, a sacrifica. – 14. A hotărî, a stabili. – 15. A valora, a costa. – 16. (Înv.) A falsifica monedă. – 17. (Refl.) A se brînzi (laptele). – 18. (Refl.) A se încrucișa. – 19. (Refl.) A se slăbi, a i se șterge efectul. Mr. tal’u, tăl’are, megl. tal’u, tăl’ari, istr. tal’u. Lat. talĭāre (Cipariu, Gram., 33; Pușcariu 1711; REW 8542), cf. vegl. tal’uor, it. tagliare, prov., port. talhar, fr. tailler, cat. tallar, sp. tajar. Der. tăiat, s. n. (acțiunea de a tăia); tăiere, s. f. (acțiunea de a tăia; ucidere, sacrificare); tăietor, s. m. (persoană care taie ceva; pădurar, călău); tăietor, s. n. (făgaș, tăiș; buștean de tăiat lemne; stivă, magazie de lemne); tăi(e)toare, s. f. (topor, secure); tăi(e)tură, s. f. (săpătură, incizie; decupaj, retezătură; ștersătură; înțepătură, zvîcnet; curătură, teren despădurit); tăi(e)ței, s. m. pl. (paste făinoase, tocmagi); tăios, adj. (care taie, ascuțit); tăi(u)ș, s. n. (partea ascuțită a unei unelte; Arg., briceag); taimălai, s. n. (joc de copii); taie-babă (var. taie-paie, taie-fugă), s. m. (lăudăros, fanfaron); strătăia, vb. (a tăia, a întrerupe), invenție nefericită a lui Vlahuță, după fr. entrecouper (Tiktin).

tîrnă (-ne), s. f.1. Coș mare de răchită, de nuiele. – 2. Stup de nuiele. – 3. (Olt.) Botniță care se pune la vite pentru a le împiedica să pască. Origine incertă. Se consideră der. din bg. trăvna, sb. trnka (Cihac, II, 402; Tiktin; Candrea; bg. tărna, adăugat de Conev 74, pare să provină din rom.), în legătură cu sl. trŭnŭ „spin”, cf. tîrn. Această der. este posibilă, dar nu încetează să fie bătătoare la ochi apropierea de mgr. τράνα, lat. med. trana „împletitură de nuiele” (Goelzer, Bull. Du Cange, III, 159), de origine necunoscută.

a băga o pană expr. a împiedica pe cineva să acționeze.

capac, capace s. n. 1. palmă dată cuiva peste ureche. 2. (la baschet) blocare cu palma a orificiului coșului pentru a împiedica intrarea mingii. 3. (cart.) cartea sau cărțile de deasupra dintr-un pachet de cărți amestecate. 4. (la pl.) joc practicat în anii 1950-70 de copiii bucureșteni, în recuzita căruia intrau capace de bere turtite prin batere cu ciocanul și o bucată de plumb rotundă și plată.

ANTIHALÓ, antihalouri, s. n. Peliculă de lac sau de gelatină colorată care acoperă un film sau o placă fotografică, împiedicând producerea efectului halo. – Din fr. antihalo

încălța, încalț v. t. 1. a prinde / a aresta un infractor. 2. a condamna la închisoare. 3. a convinge (pe cineva) să accepte realitățile așa cum îi sunt înfățișate, împiedicîndu-l să vadă adevăratul lor aspect; a înșela. 4. a da cuiva o sarcină de serviciu neplăcută. 5. a recruta.

a se împiedica de nas expr. (glum.) a avea nasul lung.

a lua o trântă expr. a se împiedica și a cădea.

BOICÓT (‹ boicota) s. n. 1. Sistare organizată, totală sau parțială, a relațiilor cu o persoană, cu o organizație sau cu un stat în semn de protest față de anumite acțiuni ale sale. Termenul provine de la numele proprietarului irlandez Ch. Boycott, împotriva căruia țăranii au aplicat această metodă la sfîrșitul sec. 19. 2. (EC.) Practică utilizată frecvent în relațiile economice internaționale, care constă în încercarea de împiedicare a derulării unei afaceri prin cererea adresată publicului (consumatorilor) de a nu cumpăra mărfuri sau servicii de la firma în cauză.

ANCORÁ, ancorez, vb. I. 1. Intranz. A lăsa ancora în apă pentru a asigura împotriva valurilor sau a curenților o navă care staționează; p. ext. a se opri din plutire. 2. Tranz. A lega un sistem tehnic de un alt sistem tehnic sau de pământ (pentru a împiedica deplasarea sau răsturnarea lui). – Din ancoră.

ANCRASÁRE, ancrasări, s. f. Depunere de praf și reziduuri pe anumite piese ale unui sistem tehnic, care împiedică funcționarea lor normală. – După fr. encrassement.

ANGHÍNĂ s. f. 1. Inflamație a mucoasei din fundul gâtului, care împiedică înghițirea și respirația. 2. (În expr.) Anghină pectorală = boală care se caracterizează prin dureri în regiunea inimii și accese de asfixie. – Fr. angine (lat. lit. angina).

ANTIDERAPÁNT, -Ă, antiderapanți, -te, adj. Care împiedică deraparea vehiculelor. Cauciuc antiderapant.Fr. antidérapant.

ANTIOXIDÁNT, antioxidante, s. n. Substanță care împiedică sau întârzie acțiunea de oxidare. – Fr. antioxydant.

ANTISÉPTIC, -Ă, antiseptici, -e, adj. Care previne sau înlătură infecțiile microbiene sau împiedică putrefacția. ◊ (Substantivat, n.) A lua un antiseptic.Fr. antiseptique.

SAHEL (în arabă: SᾹHIL = margine), amplă zonă de tranziție, de la deșert la savană în partea central-nordică a Africii, extinsă de la țărmul Oc. Atlantic și până la Marea Roșie, pe o lățime ce variază între 300 și 500 km la S de Sahara. Ocupă mari porțiuni din Sénégal, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger, Nigeria, Ciad și Sudan. Este o regiune cu ploi de vară (aproximativ 200 mm/an în N și până la 550 mm/an în S). În N pășunile, extrem de sărace (de semideșert) sunt folosite de arabo-berberi nomazi, crescători de cămile și capre, pe când în S vegetația este ceva mai bogată în sezonul ploios, permițând păstoritul transhumant al bovinelor practicat de populația negridă. Un produs specific al S. este guma arabică, recoltată de la o specie de Acacia. Această reg. a devenit foarte secetoasă după 1968, ceea ce a provocat un exod masiv al populației înfometate, determinând o conștientizare a gravității fenomenelor de deșertificare. În ciuda numeroaselor programe guvernamentale menite să împiedice acest fenomen nefast, deșertificarea a continuat să se extindă spre S (în anumite zone cu c. 100 km), iar seceta și foametea ce au lovit în 1983-1985 au făcut numeroase victime.

BADIJONÁ, badijonez, vb. I. Tranz. 1. A unge cu un preparat farmaceutic în scop curativ. ♦ A unge trunchiul unui pom cu o soluție specială, pentru a distruge insectele și ouăle lor. 2. A unge cu o soluție specială suprafața unei șosele asfaltate, pentru a o face impermeabilă și a împiedica degradarea ei. – Fr. badigeonner.

BALONÉT, balonete, s. n. 1. Cameră de gaz din interiorul unui dirijabil, care se poate umfla sau dezumfla, pentru a menține înălțimea dirijabilului în timpul zborului. 2. Plutitor suplimentar montat către extremitățile aripilor unui hidroavion, pentru a împiedica intrarea acestora în apă. – Fr. ballonnet.

BALUSTRÁDĂ, balustrade, s. f. Construcție de forma unui perete sau gard scund, folosită pentru a mărgini o construcție sau un element de construcție (balcon, scară etc.), pentru a împiedica accesul într-un anumit loc sau pentru a forma o trecere obligatorie. – Fr. balustrade.

BANDERÓLĂ, banderole, s. f. 1. Fâșie de hârtie care se lipește în jurul unui pachet, al unei cărți etc. pentru a împiedica desfacerea lor frauduloasă. ♦ Fâșie de pânză care se trece în jurul brațului ca semn al unei anumite însărcinări. 2. Fâșie mică de stofă prinsă la vârful unui catarg, al unei lănci etc. – Fr. banderole.

BARÁ, barez, vb. I. Tranz. 1. A opri, a întrerupe, a împiedica o trecere, circulația etc. 2. A trage o linie peste un text scris, pentru a arăta că nu este valabil. – Fr. barrer.

BARÁT, -Ă, barați, -te, adj. 1. (Despre un drum, o intrare) Care este închis, a cărui trecere este împiedicată sau interzisă. 2. (Despre un text scris) Peste care s-a tras o bară în scopul de a-l anula. ♦ Peste care s-a tras o bară spre a-l deosebi de altă indicație. Tramvaiul 6 barat.V. bara.

BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A izola un oraș, un port sau un stat prin blocadă. 2. A închide o arteră de circulație; a opri circulația, mișcarea; a împiedica o persoană sau un vehicul în mers. 3. A fixa într-o poziție dată; a imobiliza. ◊ Refl. Motorul s-a blocat.Refl. (Med.; despre un organ) A nu mai funcționa. 4. A opri folosirea unor produse, a unor fonduri etc. necesare pentru alte scopuri. ♦ A opri completarea unui post vacant. – Fr. bloquer.

BLOCÁDĂ, blocade, s. f. Izolare a unui stat de către țările dușmane, prin împiedicarea comunicației cu exteriorul, cu ajutorul armatei sau prin măsuri financiare, economice și politice care să-l silească la capitulare. ♦ Asediu. – Germ. Blockade.

a-i pune (cuiva) perdea / perdele la ochi expr. a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile așa cum sunt.

BREÁSLĂ, bresle, s. f. 1. (În orânduirea feudală) Organizație de castă a meseriașilor din aceeași branșă, care avea scopul să împiedice concurența dintre ei și să le păzească drepturile economice și politice împotriva exploatării feudalilor și negustorilor; o dată cu dezvoltarea modului de producție capitalist, ea se transformă într-o organizație închisă a meșterilor care exploatează calfele și ucenicii. ♦ (Înv.) Categorie socială sau profesională. Piară breasla boierească! (BOLLIAC). 2. Meserie, profesiune; funcție, slujbă. De breasla lui, ciubotar (ȘEZ.). 3. (Înv.) Trupă de soldați recrutată din breslași și din diferite categorii ale burgheziei. – Slav (v. sl. bratĩstvo).

a-i pune (cuiva) pumnul în gură expr. a împiedica (pe cineva) să vorbească sau să acționeze.

a-i vârî (cuiva) pumnul în gură expr. a împiedica (pe cineva) în mod brutal să vorbească sau să acționeze.

CALAPÓD, calapoade, s. n. Piesă de lemn în forma (labei) piciorului, întrebuințată la confecționarea încălțămintei sau care se pune în încălțăminte pentru a o împiedica să se deformeze; formă de lemn pe care se întind căciulile sau pălăriile. ♦ Fig. Tipar, formă, model. ◊ Expr. Pe același calapod = la fel. – Ngr. kalapodi.

CÁLĂ, cale, s. f. 1. Încăpere situată în fundul unei nave și destinată încărcăturii. 2. Platformă ușor înclinată pe care se construiesc sau se repară nave. 3. Piesă folosită pentru: a) împiedicarea punerii în mișcare a unei mașini; b) menținerea distanței între anumite părți ale unui sistem tehnic. – Fr. cale.

PROPTÍȘ, proptișuri, s. n. Proptea; p. ext. orice lucru care servește pentru a sprijini ceva sau pentru a împiedica o mișcare. – Din proptă + suf. -iș.

OPÓR, opoare, s. n. (Reg.) Partea groasă a osiei, care intră în căpățâna roții; cerculeț de fier care se pune la capătul osiei spre a împiedica frecarea ei de roată. – Bg. opora, sb. upora.

OBÓD, oboduri, s. n. (Reg.) Veșcă făcută din coajă de copac sau din lemn, așezată în jurul pietrelor morii țărănești, pentru a împiedica risipirea făinii. – Sb. obod.

CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Bucățică de lemn de formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Călușar (1). – Din cal + suf. -uș.

CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză sau de mătase) care se poartă pe piele acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. care se poartă direct pe piele ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială (confecționată din pânză tare) care împiedică mișcările mâinilor și care este folosită la imobilizarea nebunilor furioși. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua cuiva și cămașa de pe el = a-i lua cuiva tot, a-l lipsi de toate. Își dă și cămașa de pe el = e foarte milos sau darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A arde cămașa pe cineva = a fi în mare zor. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a nu găsi ieșire dintr-o încurcătură. 2. Membrană, înveliș, căptușeală care îmbracă unele materii, obiecte sau piese. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de forma unei rețele, care acoperă suprafața apelor dulci (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: căméșă s. f.] – Lat. camisia.

CENZÚRĂ, cenzuri, s. f. Control exercitat de statul capitalist asupra publicațiilor și tipăriturilor, pentru a împiedica propagarea ideilor înaintate și a informațiilor reale; organ de stat care exercită acest control. – Lat. lit. censura (fr. censure).

CHEÍȚĂ, cheițe, s. f. 1. Diminutiv al lui cheie (1). 2. (Pop.) Cusătură (colorată) în zigzag, cu care se încheie marginile la o cămașă țărănească. ♦ Mică întăritură cusută la capătul unei tăieturi făcută într-o stofă, pentru a împiedica destrămarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subțire, făcută din ață.

CHEMOTERAPÍE s. f. Tratare a unor boli cu ajutorul anumitor substanțe chimice care distrug microbii sau împiedică dezvoltarea lor. – Germ. Chemotherapie.

X s. m. invar. 1. A douzeci și noua literă a alfabetului limbi române; reprezintă un grup consonantic alcătuit din o velară și o frictivă. 2. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 10. 3. Radiație (sau raze) X = radiație electromagnetică de mică lungime de undă, situată în spectru între radiațiile ultraviolete și radiația y; este produsă prin tranzițiile electronilor de pe păturile apropiate de nucleele atomice ale elementelor grele în urma frânării unor particule cu energie cinetică mare (ex. electroni) sau a altor procese de excitare. R. X. este penetrantă, ionizantă și impresionează placa fotografică; este folosită în medicină pentru stabilirea diagnosticului (radiografiere, radioscopie, tomografiere, scintigrafie etc.) sau terapeutic, precum și în ind., pentru a constata defecte de structură; în doze mari are caracter nociv. A fost descoperită de W. Röntgen în 1895; el a numit-o r.x. deoarece nu-i cunoștea natura. Sin. radiație (sau raze) Röntgen. 2. (GENET.) Cromozomul X = cromozom care intervine în determinarea sexului; la om și la multe alte animale doi cromozomi X determină sexul feminin, pe când cariotipul XY determină sexul masculin. Înclude însă și diverse alte gene care nu au legătură cu sexul; prezența acestora pe cromozomul X explică faptul că unele boli ereditare se transmit prioritar la unul dintre sexe. De ex. hemofilia și daltonismul îi afectează în special pe bărbați, care pot primi cromozomul X cu alelă anormală de la mama purtătoare (la care însă prezența celuilalt cromozom X, normal, împiedică manifestarea tulburării respective). Prezența unuia sau mai multor cromozomi X supranumerari poate provoca diverse anomalii, ca de ex. sindromul Klinefelter (cu cariotip XXY). Lipsa unui X (cariotip XO) determină la femei sindromul Turner.

ZĂTICNÍ, zăticnesc, vb. IV. 1. Tranz. A împiedica, a stânjeni, a stingheri, a tulbura, a încurca. 2. Refl. A se opri, a se întrerupe. [Var.: zătigní vb. IV] – Slav (v. sl. zatŭknonti).

ZĂTICNEÁLĂ, zăticneli, s. f. Zăticnire, împiedicare, stânjenire. – Din zăticni + suf. -eală.

CÎMP (lat. campus; unele sensuri după fr.) s. n. 1. Suprafață mare de pămînt, de obicei, plană, destinată agriculturii; șeș, cîmpie; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca cîmpului = lucrarea pămîntului. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai la șeș sau pe un teren puțin accidentat. ◊ Loc. În plin cîmp sau în cîmp deschis = sub cerul liber, departe de orice așezare omenească. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) cîmpii = a) a porni orbește, fără țintă; b) a înnebuni, a o lua razna. ◊ A bate cîmpii = a divaga ♦ (GEOGR.) Porțiune de cîmpie, nefragmentată, situată între două văi principale (ex. C. Colentinei). ◊ C. de dune = porțiune de teren rezultată din îngemănarea dunelor, barcanelor etc. ◊ C. de pietre = cîmp alcătuit din blocuri sau sfărîmături adeseori mobile, formate prin dezagregare pe pantele slab înclinate. ◊ C. de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață formată din blocuri, care, mărindu-și dimensiunile, se contopesc; aisfild. 2. (METEOR.) C. baric = distribuția în spațiu a presiunii atmosferice la un moment dat. Pe hărțile sinoptice de la sol se reprezintă prin izobare, iar pe cele de la înălțime prin izohipse.C. de înaltă presiune v. anticiclon; c. de joasă presiune v. ciclon. 3. (MILIT.) C. de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. ◊ C. de tragere = a) porțiune de teren amenajată pentru executarea exercițiilor militare cu cu trageri; b) unghi orizontal sau vertical în limitele căruia poate executa trageri o gură de foc numai prin modificarea poziției țevii, fără deplasarea afetului. ◊ C. de mine = porțiune de teren sau de apă pe care s-au plantat mine pentru a împiedica trecerea inamicului. ◊ C. de observare = spațiu cuprins cu privirea sau cu un aparat optic în limitele căruia se desfășoară o activitate de observare. ◊ C. vizual = porțiune de spațiu cîtă poate fi cuprinsă cu privirea. ♦ (FILOZ.) C. ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și obiectelor care desemnează limitele istorice în interiorul cărora se elaborează o știință, o doctrină, o creație culturală etc. ◊ C. epistemologic = ansamblul schemelor sau configurațiilor inconștiente dintr-o perioadă istorică dată ce stau la temelia cunoașterii. ◊ C. de activitate = domeniu de activitate; limitele între care se desfășoară o activitate. 4. (FIZ.) Regiune în spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată (ex. c. acustic, c. de viteze etc.); mărimea (scalară, vectorială, tensorială sau spinorială) care caracterizează starea locală a acestei regiuni. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita pondero-motoare asupra corpurilor. Ex. c. gravitațional (v. gravitațional), c. electric (v. electric), c. magnetic (v. magnetic) etc. ♦ Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule (ex. c. electromagnetic, c. mezonic etc.). 5. Mulțime de valori ale uneia sau ale mai multor mărimi variabile. ◊ C. de toleranțe = intervalul dintre valorile maximă și minimă admise în care se poate găsi dimensiunea efectivă a unei piese. 6. (MED.) C. operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ Fîșie de pînză sterilă care delimitează plaga operatorie. 7. (ARTE PL.) Fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine pastică, un motiv ornamental etc. ♦ Suprafața colorată a scutului pe care se înscriu armele. ♦ (CINEMAT.) Spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea pe o peliculă cinematografică. 8. (INFORM.) Componentă adresabilă a unei structuri date. 9. (MAT.) Corp comutativ (ex. Cîmpul lui Galois). ◊ C. de evenimente = perechea formată dintr-o mulțime de evenimente aleatoare (numite evenimente elementare) și un clan (corp) borelian de părți ale acesteia.

ZĂGĂZUÍ, zăgăzuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A stăvili; a îndigui, a bara. 2. Fig. A opri, a împiedica (o acțiune). – Din zăgaz.

ZĂGÁZ, zăgazuri, s. n. 1. Stăvilar. ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune când sunt ploi mari, torențiale. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, obstacol. 3. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să curgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc. – Comp. sb. zagata, zagatiti „a stăvili”.

CLIPPING (cuv. engl.) [clípiŋ] subst. (La hochei) Aruncarea pe gheață a unui jucător în fața celui care conduce atacul, cu scopul de a-l împiedica să se mențină în posesia pucului.

faringospásm s.n. (med.) Tulburare nervoasă caracterizată prin spasme musculare (tonice) ale faringelui, în urma cărora este împiedicată deglutiția. • pl. -e. / <fr. pharyngospasme; cf. gr. φάρυγξ „faringe”, σπασμός „spasm”.

îmbrobodi, îmbrobodesc v. t. a convinge pe cineva să accepte realitatea așa cum îi este înfățișată, împiedicându-l să vadă adevăratul ei aspect; a înșela

împiedicat, -ă, împiedicați, -te adj. (d. oameni) neîndemânatic, stângaci

ABUSUS NON TOLLIT USUM (lat.) abuzul nu împiedică uzul – Maximă din vechiul drept francez. Teama de a săvârși un abuz (de drept) nu trebuie să ducă la neexercitarea dreptului.

ADN (acidul dezoxiribonucleic) – component principal al aparatului genetic constituit din două lanțuri de polinucleotide, unite prin legături de hidrogen. ADN-antisens – ADN care împiedică exprimarea unor anumite gene. Este reprezentat de un fragment de ADN monocatenar complementar unei molecule de ARN-mesager (ARN-m); legăndu-se de molecula ARN-m, el împiedică sinteza unei anumite proteine. S-a reușit producerea de ADN-antisens prin tehnici de inginerie genetică și, în prezent, se testează capacitatea sa de a inhiba acțiunea genei care cauzează diviziunea necontrolată a celulelor canceroase; ADN complementar (ADN-c) – ADN obținut în laborator, folosind ca matriță o moleculă de ARN mesager (ARN-m); procesul este invers transcripției, care are loc în mod normal în celule. Enzima care catalizează acest proces poartă numele de reverstranscriptază. Prin urmare, ADN-ul complementar are o secvență de baze complementare matriței de ARN-m, spre deosebire de ADN-ul genomic, care nu conține secvențe necodificatoare (introni). Acest tip de ADN este utilizat în clonarea genică atunci când se urmărește exprimarea genelor eucariote în celule-gazdă procariote; ADN egoist – reprezintă porțiuni de ADN care aparent nu au nici o funcție (cunoscute și sub numele de „resturi” de ADN), care se află între regiunile de ADN care constituie genele. Are capacitatea să se integreze și să își schimbe poziția în genom și, în unele cazuri, este reprezentat de secvențe repetative de ADN. El este denumit „egoist” pentru că există doar pentru a fi copiat și transmis de la o generație la alta; realizează acest lucru folosind organismul în care se află doar ca instrument de supraviețuire. Cele mai mari cantități de ADN egoist se întâlnesc la vertebrate și la plantele superioare. Prezența ADN-ului egoist poate fi datorată, totuși, faptului că exercită o funcție ce n-a putut fi identificată, ori poate fi determinată de incapacitatea celulei de a stopa creșterea genomului său; ADN ligază – enzimă capabilă să lege între ele două segmente de ADN, jucând un rol important în procesul de reparare a ADN-ului. Această enzimă, este folosită, de asemenea, în tehnica ADN-ului recombinat, asigurând atașarea segmentului de ADN străin (de exemplu, ADN-ul complementar utilizat în clonarea genică) de plasmidul în care este încorporat; ADN mitocondrial (ADN-mt) – moleculă inelară de ADN prezentă în mitocondrii. La mamifere, ADN-ul mitocondrial reprezintă mai puțin de 1% din cantitatea totală de ADN din celulă, însă la plante, cantitatea de ADN-mt este variabilă, Codifică ARN ribozomal din ARN de transfer, dar numai un număr mic de proteine mitocondriale (până la 30 de proteine la animale), cele mai multe fiind codificate de ADN-ul nuclear; ADN recombinat – ADN-ul ce conține gene provenite din surse diferite care au fost combinate prin tehnici de inginerie genetică, și nu prin încrucișări experimentale. Ingineria genetică este, de aceea, numită și tehnologia ADN-recombinat; ADN repetitiv – reprezintă secvențe de nucleotide repetate de mai multe ori în ADN-ul cromozomial. Secvențele ating lungimi de zeci până la mii de perechi de baze și se pot repeta de mii de ori în genom. ADN repetitiv include o serie de secvențe repetitive concentrate în regiunea centromerului; este cunoscut sub numele de ADN satelit și în mod obișnuit nu este transcris. O mare parte a ADN-ului repetitiv pare a nu avea nici un rol, totuși o oarecare parte este transcrisă; ADN satelit – porțiune de ADN din celule animale și vegetale ce constă în secvențe repetitive de nucleotide. Aproape 30% din ADN-ul uman este reprezentat de asemenea regiuni-satelit. Acestea nu par să intre în alcătuirea vreunor gene și funcția lor nu a fost elucidată încă. (Gh.Mohan & Aurel Ardelean – Dicționar enciclopedic de biologie, vol. I, ed. All 2007).

*báncă f., pl. băncĭ (it. banca și banco, fr. banque [zărăfie] și banc [scaun], sp. pg. banco, d. vgerm. banch, panch, ngerm. bank; ngr. bánka, pron. bánga, scaun, și bánkos, zărăfie; rus. bánka, bank. V. banc și pangar). Un fel de scaun lung de lemn, de fer saŭ de peatră pe care pot ședea maĭ mulțĭ inșĭ: bancă de grădină, băncĭ de școală, a fi pe băncile școaleĭ (a fi școlar). Banc, stîncă supt apă saŭ grămadă de nisip care împedecă navigațiunea. La unele jocurĭ de noroc, baniĭ pe care-ĭ are dinainte cel ce conduce jocu. Un fel de comerciŭ care consistă în acordarea banilor și în primirea interesuluĭ și în scontarea efectelor în schimbu uneĭ prime. Instituțiune publică de credit autorizată pin lege, pusă supt controlu statuluĭ și cu oarecare obligațiunĭ și privilegiĭ, mai ales acela de a emite bilete de bancă. Edificiu în care se face acest fel de comerciŭ și în care-s birourile acesteĭ instituțiuni. Banca Națională a Româniiĭ, cea maĭ veche instituțiune de credit a țăriĭ, fundată la 1879, cu un capital de 12,000,000 de francĭ reprezentat pin 24,000 de acțiunĭ de cîte 500 de francĭ. Banca Franciiĭ, înființată la 1803, are privilegiu excluziv de a emite bilete la vedere și la purtător, numite bilete de bancă. Operațiunile eĭ statutare îs următoarele: sconturĭ de efecte de comerciŭ și de efecte publice, avansurĭ pe drugĭ de metale prețioase, pe rente, pe acțiunĭ și obligațiunĭ de căĭ ferate și ale Creditului Fonciar ș.a. Are sediu în Paris și sucursale în departamente, ceĭa ce a făcut și B.N. a Româniiĭ, cu sediul în București și cu sucursale în județe. – Munt. Pop. bangă (după ngr.). V. bilet, hîrtie.

*2) báră f., pl. e (fr. barre, drug orĭ manelă. V. bar 1 și baretă 2). Drug, prăjină de metal de 1-2 metri și groasă de 4-5 c.m. Aparat de gimnastică compus dintr’o prăjină de lemn orĭ de fer fixată în doĭ stîlpĭ verticalĭ (Se numește și bară fixă, rec orĭ fus). Barieră care-ĭ separă pe judecătorĭ de public și de care se reazemă avocațiĭ cînd pledează. A apărea la bară, a te prezenta la judecată. Mare banc de nomol care se formează la gura unuĭ fluviŭ și împedecă navigațiunea: bara de la Sulina. V. primez 1.

bărănésc v. intr. (rus. boronitĭ, a apăra, a împedeca, din branitĭ, „a ocărî, a bodogăni”, al cărui înț. a trecut la boronitĭ. Bern., 1, 74. V. brănesc). Nord. Bodogănesc, fac gură: baba cam bărănește că moșneagu afumă icoanele (Pr. Hodoroabă, Din războĭ, Iași, 1923, 49). Tind, pretind, năzuĭesc, aspir (cerînd mereŭ): cătră fericire inima ta bărănește (Con. 260).

beșlíŭ m. (turc. bešli, călăreț din garda viziruluĭ). Vechĭ. Soldat de cavalerie ușoară la Turcĭ. În Moldova călăraș Turc orĭ Tătar care făcea serviciu de curier la Constantinopole orĭ Crimeĭa și făcea parte dintr’un corp pus supt comanda mareluĭ postelnic. În Țara Romînească, călăraș de elită dintr’un corp de 200 de oameni înființat de Mihaĭ Viteazu împreună cu alt corp numit numit al deliilor. Soldat Turc orĭ Tătar întreținut de domn ca să împedece neorînduĭelile Turcilor în țările româneștĭ. Slujitor în general. (Turc orĭ creștin). După Zaveră, soldat turcesc lăsat ca jandarm (cîte unu cu 10 neferĭ în fiecare plasă, cîte o beșleagă cu 50 de neferĭ în orașele principale și cîte o beșleagă în Iașĭ și Bucureștĭ). Fig. Jăfuitor, prădător.

DEBLOCÁRE (‹ debloca) s. f. 1. Operație de înlăturare a unei blocări (ex. în căile ferate, prin d. se anulează interdicția care împiedică acționarea organelor de comandă sau de execuție). 2. Ridicarea interdicției de transportare sau de vânzare a unei mărfi (de regulă alimentare). ◊ Deblocarea conturilor = dispunerea folosirii libere a conturilor bancare. ◊ Deblocarea prețurilor = permiterea variației libere a prețurilor, mărfurilor, serviciilor, forței de muncă sub influența cererii și a ofertei; liberalizare. 3. (MED.) Suprimare a inhibițiilor afective (care se opun exteriorizării delirului sau conflictelor inconștiente) cu ajutorul anestezicelor sau psihotonicelor (ex. eter, barbiturice, amfetamină ș.a.).

bláznă f. pl. azne (vsl. blaznŭ, blaznĭ, greșeală, scandal, blazna, împedecare. V. blăznesc, nebleznic, săblaznă). Vechĭ. Înșelăcĭune, amăgire, cursă; sminteală, greșală. Azĭ. Fig. Monstru, iazmă, pocitanie, arătare (pin aluz. la diavolu amăgitor): o blaznă de om. Om prost, păcătos. – Și bleaznă, pl. blezne.

GARÁ (< fr.) vb. I tranz. 1. A adăposti un autovehicul într-un garaj. 2. A dirija un tren într-o stație de cale ferată pe o anumită linie, astfel încât să nu împiedice circulația sau manevrarea materialului rulant pe liniile vecine.

DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populația geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menționați pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î. Hr.), geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci“, sunt prezentați în izvoare istorice mai târzii (sec. 4— 2 î. Hr.) ca fiind organizați în uniuni de triburi răspândite pe întreg spațiul carpa¬to-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistență, în 335 î. Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediției organizate de acesta în N Dunării. Formațiunea condusă de Dromichaites obține victorii (între anii 300 și 292 î. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alți regi geți, de la N Dunării de Jos, Zalmodegikos și Rhemaxos (la sfârșitul sec. 3 î. Hr. și începutul sec. 2 î. Hr.), exercită asupra orașului grecesc Histria un protectorat militar și politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (și, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bastarnilor pătrunși la răsărit de Carpați, împiedicându-i să-și extindă stăpânirea. În sec. 1 î. Hr., pe terit. D. ia ființă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spațiu ce se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ții Balcani) și Marea Neagră și dispunând de o puternică forță militară, Burebista a desfășurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celților (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei și supunând cetățile grecești vest și nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) și intervenind în războiul dintre Cezar și Pompei (48 î. Hr.). Înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în fața statului geto-dac pri¬mejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălțimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziție strategică, greu accesibile și utilizând la maximum configurația terenului respectiv. Centrul din M-ții Orăștiei, vastă zonă de c. 200 km2, a fost organizat într-un sistem de fortificații unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcții au participat arhitecți și meșteri greci aduși de Burebista din orașele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spațiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă și romană. Marea bogăție de materiale arheologice cât și diversitatea lor pledează nu numai pentru o remarcabilă prosperitate a societății geto-dace din sec. 1 î. Hr.—1 d. Hr., dar și pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al așe¬zărilor fusese depășit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăți aveau și rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popești, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiștii (Grădiștea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei și care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. Împotrivindu-se tendințelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violență (44 î. Hr.), iar întinsa sa stăpânire destrămându-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul și cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-și și funcția de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo și Duras-Diurpaneus. În celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formațiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx și Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol și jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î. Hr.) și, în sec. 1 d. Hr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forțată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. În fața pericolului tot mai amenințător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârșitul sec. 1 d. Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87— 106). În timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică și militară. Strateg talentat și diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceștia și declanșând războaiele din vremea lui Domițian și Traian. În cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânți în cursul celor două războaie daco-romane (101—102 și 105—106), iar regatul dac a fost desființat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepția părții de SE), din Banat și din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei și reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106—111) a fost întemeiat și primul oraș din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga și vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni și unități auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la granița de N și NV a prov. În 118—119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populației autohtone și a respins atacurile sarmaților, a efectuat prima împărțire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat și Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior (alcătuită din Oltenia și SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reșca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observație S Moldovei și Muntenia, romanii menținându-și aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Granițele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre și castele. În 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărțire ad-tivă creând trei unități: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieș și de cursul superior al Mureșului până la M-ții Meseșului și cursul râului Someș) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unități ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menținut până în anii 167—169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). În provincia astfel organizată și apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au așezat numeroși coloniști, veniți din toate părțile Imperiului („ex toto orbe Romano“). Romanii au adus în D. formele de viață și de organizare administrativă proprii civilizației și culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a lmp. Roman. În epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică și culturală. Au înflorit meșteșugurile, mineritul, agricultura, construcțiile; s-au construit drumuri, iar circulația mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele și s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de orașe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium și colonia. Orașe și târguri s-au născut și din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile și municipiile aveau o administrație autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populației trăia în mediul rural, în acele vici și pagi, răspândite pe tot cuprinsul prov. După împărțirea D. în trei unități administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegați din toată prov. pentru a discuta probleme admi¬nistrative, economice și religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetățenie romană, a nivelat diferențele dintre coloniștii romani, privilegiați, și marea masă a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleași forme de manifestare și în D. Pentru a face față repetatelor atacuri ale populațiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-și retragă din D. armata și administrația. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu același nume (ulterior împărțită în D. Ripensis și D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, orașe, așezări și necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2—3 din daci, ca și numele dacice din inscripții dovedesc persistența populației autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) și Enisala (jud. Tulcea). Viețuind în strâns contact cu coloniștii, dacii s-au roma¬nizat. Populația daco-romană de limbă latină rezultată din coexistența autohtonilor și a coloniștilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei și a administrației romane, legăturile economice, spirituale și chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creștinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepții noii religii, existenți în D. încă din sec. 2—3 d. Hr., s-au organizat în comunități creștine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populația daco-romană de limbă latină, păstrând tradițiile civilizației romane superioare, a ieșit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populații care au străbătut în sec. 3—10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor.

SERCLÁJ (‹ engl.) s. n. Tehnică de osteosinteză folosită pentru a solidariza printr-un șurub un fragment de osos foarte mic sau greu de menținut. ♦ Metodă chirurgicală de menținere pe loc a unui organ sau de strângere a unui orificiu prin fixarea cu un fir special. S. colului uterin se practică pentru a împiedica pierderea sarcinii la femeile care prezintă acest risc.

RĂZBOIUL PENTRU INDEPENDENȚA COLONIILOR ENGLEZE DIN AMERICA DE NORD (1775-1783), război de eliberare purtat de cele 13 colonii engleze din America de Nord împotriva metropolei, care împiedica dezvoltarea lor economică și politică. La 4 iul. 1776, reprezentanții coloniilor au adoptat „Declarația de independență” care a proclamat crearea Republicii Statelor Unite ale Americii, primul stat independent de pe continentul american. Armata S.U.A. și detașamente de voluntari au repurtat, sub conducerea lui George Washington, o serie de victorii asupra armatelor engleze, dintre care cele mai însemnate au fost la Saratoga (1777) și Yorktown (1781). Înfrântă, Anglia a fost nevoită să recunoască în 1783 independența S.U.A.

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km2; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m3, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m3, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î.Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Sefevizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și al aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștrii.

Achilles (sau Achilleus), celebru erou grec (cunoscut din Iliada), care a participat la războiul troian. Era fiul zeiței Thetis și al muritorului Peleus. Atunci cînd s-a născut, Achilles a fost cufundat în întregime de către mama sa în apele Styxului, pentru a deveni invulnerabil. I-a rămas afară doar călcîiul de care-l ținea Thetis. Copil fiind, el a fost încredințat centaurului Chiron, care l-a crescut pe muntele Pelion. Ulterior pentru a-l împiedica să participe la războiul troian – unde știa că-și va găsi moartea, așa cum îi prorocise Calchas, și încercînd să zădărnicească împlinirea destinului – Thetis și-a trimis fiul la curtea lui Lycomedes, regele dolopilor, care l-a ținut ascuns, deghizat în veșminte femeiești, printre fiicele lui. Una dintre ele, Deidamia, i-a născut lui Achilles un fiu, pe Neoptolemus (sau Pyrrhus). Între timp însă grecii pregăteau războiul împotriva Troiei. La chemarea lui Odysseus, Achilles se alătură armatelor grecești, în fruntea mirmidonilor. La despărțire, o dată cu plecarea flotei din Aulis, Thetis îi dăruiește lui Achilles armele divine făurite de Hephaestus și caii lui Poseidon. În luptele care se desfășoară sub zidurile cetății, vitejia, curajul și îndrăzneala lui Achilles devin legendare. Așa se scurg nouă ani. Într-al zecelea, certîndu-se cu Agamemnon din pricina unei sclave – Briseis, care-i fusese luată de către cel dintîi – Achilles refuză să mai lupte și se retrage în cortul său. În absența lui, grecii suferă o serie de înfrîngeri. La toate rugămințile lor și la insistențele lui Agamemnon, Achilles rămîne neînduplecat. Numai moartea bunului său prieten Patroclus îl determină să reintre în luptă. Săvîrșește cu acest prilej adevărate minuni de vitejie și, ocrotit de scutul făurit de Hephaestus, seamănă groaza printre dușmani. Achilles îl ucide alături de mulți alții și pe Hector, cel mai viteaz dintre fiii lui Priamus, și-i tîrăște cadavrul, legat de carul său, prin pulbere în jurul cetății. Cu greu obține îndureratul Priamus trupul lipsit de viață al fiului său. Printre multele victime ale lui Achilles se numără Penthesilea, regina amazoanelor, care venise în ajutorul troienilor, apoi Memnon, fiul Aurorei. În cele din urmă însă eroul moare și el, ucis la rîndul lui de o săgeată otrăvită, cu care Paris, fratele lui Hector, l-a ochit, ajutat de Apollo, în călcîiul rămas vulnerabil. Aiax și Odysseus au reușit să-i aducă trupul în tabăra grecilor, care l-au înmormîntat cu mare cinste pe malul mării.

cóbie f. (vsl. kobĭ, aŭguriŭ, condițiune, kobeniĭe, koblĭeniĭe, aŭguriŭ, auspiciŭ; sîrb. kob, întîlnire, soartă aŭguriŭ, prezicere; alb. kobă). Est. Pasăre funestă care menește a răŭ. Piază rea, om funest. Țîfnă, o boală a păsărilor cauzată de o peliță ca o unghie care li se face supt limbă, le împiedică de a bea și le face să țipe ca cum ar tuși. – În vest cobe, ființă funestă, și cóbie, boala păsărilor. Pe aĭurea și coabe, pl. cobĭ.

Amata, soția regelui Latinus. Neputînd să împiedice căsătoria lui Aeneas cu fiica ei Lavinia, pe care i-o făgăduise lui Turnus, regele rutulilor, se spunea că, aflînd de moartea acestuia în luptă, Amata s-ar fi spînzurat (v. și Aeneas).

Amulius, al cincisprezecelea rege al Albei. Era fiul lui Procas și frate cu Numitor. După moartea tatălui său, Amulius reușește să-și gonească fratele, pe Numitor, care moștenise de drept coroana, și să se înscăuneze el rege. Temîndu-se de urmașii regelui detronat, el îl ucide pe fiul acestuia, Lausus, iar pe fiica lui Numitor, pe nume Rea Silvia, o face vestală pentru a o împiedica să aibă copii. Iubită în taină de zeul Mars, Rea Silvia naște însă doi gemeni: pe Romulus și pe Remus. Aflînd de existența lor, Amulius o aruncă în închisoare și poruncește ca cei doi copii să fie înecați în fluviul Tiber. Scăpați ca prin minune de la moarte de niște păstori (după o altă variantă, de o lupoaică), Romulus și Remus cresc în sălbăticie. În cele din urmă ei îl detronează pe Amulius, înscăunînd în locul lui din nou pe bunicul lor Numitor (v. și Romulus).

Aphrodite, una dintre cele mai mari divinități ale lumii grecești, împrumutată ulterior și de romani și asimilată cu Venus (v. și Venus). Aphrodite era zeița dragostei și a frumuseții. Cu privire la nașterea ei existau două versiuni: după una, era fiica lui Zeus și a Dionei, după cea de-a doua s-ar fi născut din spuma mării. Căsătorită cu Hephaestus, a fost iubită de Ares, zeul războiului (v. și Ares), de Dionysus, Hermes și Poseidon, dintre zei, iar dintre muritori de Anchises și Adonis (v. și Adonis). A avut mai mulți copii: cu zeul Hermes pe Eros, cu Ares pe Anteros și pe Harmonia, cu muritorul Anchises (v. și Anchises) pe Aeneas etc. În legătură cu farmecul și cu puterea Aphroditei circulau numeroase legende: un episod cunoscut este acela al infidelității ei față de Hephaestus care, descoperind legătura ei cu Ares, a chemat toți zeii Olympului drept martori, surprinzîndu-i împreună pe cei doi. Un alt episod, celebru de data aceasta, este judecata lui Paris: Zeus a poruncit ca mărul de aur aruncat de Eris, zeița vrajbei, și revendicat în egală măsură de Hera, Athena și Aphrodite, să fie acordat de un muritor, Paris, aceleia pe care o va socoti el mai frumoasă. Cele trei zeițe s-au înfățișat înaintea lui Paris (v. și Paris) pe muntele Ida și au început să-și laude farmecele, promițîndu-i fiecare cîte un dar. Cucerit de frumusețea Aphroditei și de darul făgăduit de ea – acela de a o lua de soție pe cea mai frumoasă muritoare, pe Helena – Paris i-a dat ei mărul. Alegerea Aphroditei și răpirea Helenei au constituit originea războiului troian. În cursul acestui război, în care rivalele ei, Hera și Athena, au sprijinit tabăra adversă, Aphrodite i-a ajutat în mod constant pe troieni, în special pe Paris și pe Aeneas. Ea a fost chiar rănită în luptă de către Diomedes. Dacă n-a putut împiedica moartea lui Paris și distrugerea Troiei, în schimb, salvarea lui Aeneas se datorește Aphroditei, care l-a ajutat să ajungă pe țărmurile Italiei. Tot datorită acestui fapt zeița era socotită, sub numele de Venus, drept divinitate protectoare a Romei (v. Venus). Aphrodite avea sanctuare celebre la Paphos, Cnidus, Delos, Sicyon etc. Cultul ei era celebrat în întreaga lume helenică, cu precădere în insulele Cyprus și Cythera.

Arcas, rege al arcadienilor, de la care se presupunea că-și trăgea numele Arcadia. Era fiul lui Zeus cu nimfa Callisto și nepotul regelui Lycaon (v. și Lycaon). Într-o zi, la o vînătoare, Arcas a fost cît pe ce să-și omoare propria-i mamă, metamorfozată de Hera într-o ursoaică. Pentru a împiedica acest sacrilegiu, Zeus i-a transformat pe amîndoi, atît pe Callisto cît și pe Arcas, în două constelații (v. și Arctos).

REPTÍLĂ (‹ fr., germ.) s. f. (La pl.) Clasă de vertebrate amniote, poikiloterme, ovipare, având membre scurte, uneori rudimentare sau absente (ex. șerpii), plămânii bine dezvoltați și inimă tricamerală (Reptilia). Sunt primele vertebrate în întregime terestre, ca adaptare având pielea acoperită de un strat de solzi cornoși care împiedică pierderea apei din corp. Au apărut la sfârșitul Carboniferului și au fost animalele dominate în Mezozoic, când au ocupat toate mediile de viață (acvatic, terestru și aerian) și au atins dimensiuni impresionante (dinozaurii, ichtiosaurii, ptedoractilii etc.). Formele actuale includ șopârlele, șerpii, broaștele țestoase și crocodilii. ♦ (Și la sg.) Animal din această clasă.

Cyane 1. Nimfă din Sicilia care a încercat să-l împiedice pe Hades s-o răpească pe Persephone. Drept pedeapsă a fost preschimbată de către zeul mînios într-un izvor. 2. Fiica lui Liparus, regele ausonilor, și soția lui Aeolus.

REACTOR NUCLEAR s. n. (FIZ.) Instalație complexă în care se realizează fisiunea nucleelor elementelor grele printr-o reacție în lanț controlată. Funcționarea unui r.n. se bazează pe faptul că fisiunea unui nucleu atomic, provocată de acțiunea unui neutron, este însoțită de eliberarea altor 2-3 neutroni, precum și de degajarea unei însemnate cantități de energie (îndeosebi ca energie cinetică a fragmentelor de fisiune și a neutronilor emiși), care, în final, apare sub formă de căldură. Fiecare nou neutron poate provoca, la rândul lui, fisiunea unui alt nucleu și astfel numărul neutronilor, ca și cel al fisiunilor, poate crește în avalanșă, procesul dobândind un caracter de reacție în lanț autoîntreținută. Din punctul de vedere al vitezei neutronilor care realizează fisiunile, r.n. se împart în: r. termice, în care viteza predominantă corespunde practic unei situații de echilibru termic al neutronilor cu materialele din zona activă; r. epitermice, în care aproape jumătate din fisiuni se datoresc neutronilor cu viteze superioare celor de agitație termică; r. intermediare, în care majoritatea fisiunilor sunt produse de neutroni ale căror viteze sunt superioare celor de agitație termică și inferioare celor cu care neutronii sunt eliberați în procesele de fisiune; r. rapide, în care fisiunile sunt înfăptuite de neutronii ale căror viteze nu diferă mult de cele cu care ei sunt emiși prin fisiune. Partea cea mai importantă a r.n. este regiunea unde se desfășoară reacțiile de fisiune, numită zona activă. Aici se află materialul fisionabil sau combustiblul nuclear, care poate fi: uraniu natural, uraniu îmbogățit cu izotopul U{235}, plutoniu etc., și moderatorul, care are rolul de a încetini neutronii rapizi și care poate fi: apă obișnuită, apă grea, grafit etc. În r.n. de tip eterogen combustibilul nuclear este dispus sub formă de elemente distincte (de obicei bare) înconjurat de moderator, iar în r.n. de tip omogen combustibilul și moderatorul formează un amestec intim, sub forma unei soluții sau a unei suspensii. Proporția de moderator raportată la cantitatea de combustibil depinde de felul r.n., fiind mai mare la r.n. termice și foarte mică (sau lipsind complet) la r.n. rapide. Zona activă este înconjurată de un reflector, care are rolul de a reduce, prin împrăștiere elastică, scăpările de neutroni în afara zonei active. Pentru reglarea puterii, r.n. este prevăzut cu câteva bare de control (sau de reglaj), care pot fi introduse mai mult sau mai puțin în zona activă și care, fiind făcute din materiale puternic absorbante, acționează asupra cantității de neutroni liberi și, implicit, asupra intensității reacției globale. Alte bare de același tip, numite bare de siguranță, au rolul de a opri automat funcționarea r.n. în caz de avarie. Căldura produsă în zona activă este preluată și transferată în afara r.n. prin intermediul unui agent de răcire, care poate transporta energia termică până la un schimbător de căldură sau direct la un turbogenerator (în cazul unor tipuri de r.n. energetice) ori la un turn de răcire (în cazul r.n. de cercetare). Drept agenți de răcire se folosesc: apă, apă grea, gaze (ex. bioxid de carbon), metale topite (ex. sodiu), substanțe organice (ex. difenil) etc. Uneori agentul de răcire se confundă cu moderatorul (de exemplu la r.n. cu apă). O componentă importantă a r.n. este recipientul, care împiedică substanțele radioactive să iasă în afara zonei active și care uneori este și vas de presiune pentru agentul de răcire. Pentru evitarea iradierii personalului cu radiațiile nocive foarte intense care se formează în zona activă, precum și pentru evitarea contaminării aparaturii și echipamentului auxiliar, recipientul r.n. este înconjurat de un zid gros dintr-un material absorbant (de obicei beton special). R.n. este prevăzut cu un tablou de comandă, care conține comenzile dispozitivelor de reglaj, precum și instrumentele de măsură și de înregistrare pentru temperatura și presiunea din zona activă, fluxul de neutroni, pozițiile barelor de control și ale celor de siguranță etc. Se construiesc r.n. pentru diferite scopuri: a) r. de cercetare, care oferă posibilitatea utilizării fluxurilor intense de neutroni și de radiații gamma și care uneori poate și folosit și pentru producerea izotopilor radioactivi; b) r. energetic, care este destinat producției de energie termică și care poate fi staționar (montat într-o centrală electronucleară) sau mobil (montat pe nave de suprafață, pe submarine etc.); c) r. reproducător, care transformă un material puțin fisionabil (ex. U238)sau nefisionabil (ex. Th232) într-un combustibil nuclear mult mai eficient (în Pu239, respectiv U233), în vederea utilizării ulterioare a acestuia într-un r.n. energetic. Primul r.n. a fost construit la Chicago (S.U.A.), în 1942, de către E. Fermi; era un r.n. eterogen, cu grafit moderator, de putere practic nulă. În prezent puterea r.n. ca și diversitatea de tipuri, este în continuă creștere; cele mai mari r.n. au puteri de ordinul sutelor de megawați. În România a fost dat în funcțiune, în 1954, un r.n. de cercetare, de tip eterogen, care funcționează cu uraniu îmbogățit (10% U235), având ca moderator apa obișnuită; s-a construit, la Cernavodă, o centrală atomoelectrică, în colaborare cu Canada, pe baza conceptului r.n. de tip CANDU (Canadian Deuterium Uranium). Centrala atomoelectrică funcționează cu uraniu natural și utilizează apa grea ca moderator și ca agent de răcire. Primul grup energetic (din cele 5 preconizate) are o putere instalată de 700 MW și a fost inaugurată oficial la 17 apr. 1996 (producția de energie electrică a început în nov. același an).

RISBÉRMĂ (‹ fr.) s. f. Element de construcție al unor baraje, care împiedică eroziunea albiei de către apa care iese din disipatorul de energie, servind și pentru disiparea energiei remanente; este realizat din plăci și blocuri de beton armat, căsoaie umplute cu piatră etc.

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut maui mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles.Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene.A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămață îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înașță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea urăp a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

DECLARAȚIA DE INDEPENDENȚĂ, document adoptat la 4 iul. 1776, la Philadelphia, de Congresul continental al reprezentanților celor 13 colonii engleze din America de Nord, prin care acestea s-au declarat independente. D., concepută de Thomas Jefferson, reprezenta chintesența celor mai înalte concepte politice și filozofice ale sec. 18. Ziua de 4 iul. a devenit sărbătoarea națională a S.U.A. Declarația de independență Atunci când, în decursul evenimentelor omenești, devine necesar ca un popor să desfacă legăturile politice care l-au unit cu un altul și să-și asume printre Puterile lumii statutul aparte și egal la care îl îndreptățesc Legile Naturii și ale lui Dumnezeu, un elementar respect față de legile nescrise ale umanității impune ca acesta să declare cauzele care îl constrâng la separațiune. Considerăm ca adevăruri grăitoare că toți oamenii s-au născut egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viață, la Libertate și la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care își derivă dreptele lor puteri din consimțământul celor guvernați. Că, ori de câte ori, o Formă de Guvernare devine o primejdie pentru aceste țeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească și să instituie un nou Guvern bazat pe acele principii și organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui Popor Siguranța și Fericirea. Prudența, într-adevăr, va fi aceea care va dicta ca Guvernele de mult statornicite să nu fie schimbate pentru motive neînsemnate sau vremelnice; iar întreaga experiență ne învață că omenirea este mai dispusă să sufere, atâta vreme cât răul poate fi tolerat, decât să-și facă dreptate prin abolirea formelor de guvernare cu care s-a obișnuit. Dar atunci, când un lung șir de abuzuri și de uzurpațiuni urmărind invariabil același Scop, demonstrează intenția de a subjuga Poporul unui Despotism absolut, este dreptul său, este datoria sa să înlăture un asemenea Guvern și să găsească noi Garanți ai securității lui viitoare. Tot astfel a fost și suferința răbdătoare a acestor Colonii; și tot astfel este acum nevoia ce le obligă să schimbe fostele lor Sisteme de Guvernământ. Istoria actualului Rege al Marii Britanii este o istorie de repetate ultraje și uzurpațiuni, având toate ca scop direct statornicirea unei Tiranii absolute asupra acestor State. Pentru a dovedi cele spuse, să supunem Faptele judecății unei lumi nepărtinitoare. A refuzat să-și dea Acordul pentru Legile cele mai benefice și mai necesare binelui public. A interzis Guvernatorilor săi să valideze Legi de importanță imediată și presantă dacă aceștia nu le suspendau până la obținerea asentimentului său; iar când acestea erau suspendate ca atare, el a neglijat cu totul să se ocupe de ele. A refuzat să sancționeze alte Legi ce aduc înlesniri unor mari circumscripții, dacă locuitorii acestora nu renunțau la dreptul de Reprezentare în Legislativ, un drept de valoare inestimabilă pentru ei și înspăimântător doar pentru tirani. A convocat corpurile legiuitoare să se întâlnească în locuri neobișnuite, inconfortabile și la mare distanță de Oficiile Publice cu unicul scop de a-i istovi pentru a-i face să se conformeze măsurilor sale. A dizolvat în mod repetat Camerele Reprezentanților pentru că acestea s-au opus cu bravă fermitate încălcării de către el a drepturilor poporului. A refuzat mult timp, după astfel de dizolvări, să permită alegerea altora; drept urmare, Puterile Legislative, neputând fi anihilate, au revenit Poporului în totalitatea sa pentru a fi exercitate, Statul rămânând între timp expus tuturor primejdiilor de invazie din exterior și de frământare în interior. S-a străduit să împiedice popularea acestor State; în acest scop obstrucționând Legea Naturalizării Străinilor; refuzând să sancționeze ale legi de natură să încurajeze migrarea înspre aceste locuri și înăsprind condițiile pentru noi Alocări de Pământuri. A împiedicat Administrarea Justiției, refuzând să-și dea Asentimentul pentru Legile care stabilesc Puterile Judecătorești. I-a făcut de judecători dependenți în totalitate de Voința sa în privința duratei exercitării funcției și a cuantumului și plății salariilor acestora. A înființat o mulțime de Noi servicii și a trimis încoace armate de Funcționari. care să ne hărțuiască oamenii și să le spolieze agoniselile. Și-a păstrat printre noi, în timp de pace, Armatele sale Regulate, fără Consimțământul corpurilor noastre legiuitoare. A acționat în așa fel încât Armata să fie independentă de Puterea Civilă și superioară acesteia. S-a însoțit cu alții ca să ne supună unei jurisdicții străine de constituția noastră și nerecunoscută de legile noastre; dându-și Asentimentul pentru Actele acestora de pretinsă Legislație: Pentru a încartirui printre noi mari corpuri de militari înarmați; Pentru a-i proteja de pedeapsă printr-un simulacru de Judecată pentru orice Crime pe care le-ar fi comis împotriva Locuitorilor acestor State; Pentru a împiedica Comerțul nostru cu toate colțurile lumii; Pentru a ne impune taxe fără Consimțământul nostru; Pentru a ne priva, în multe cazuri, și de avantajele proceselor la Curtea cu Juri; Pentru a ne duce peste Mări spre a fi judecați pentru pretinse delicte; Pentru abolirea liberului Sistem de Legi Engleze într-o Provincie învecinată, stabilind înăuntrul acesteia o guvernare Arbitrară și lărgindu-i Hotarele astfel încât să o folosească imediat drept exemplu și instrument pentru introducerea aceleiași conduceri absolute în aceste Colonii; Pentru înlăturarea Statutelor noastre, pentru abolirea Legilor noastre cele mai prețioase și pentru modificarea fundamentală a Formelor noastre de Guvernământ; Pentru suspendarea propriilor noastre Corpuri Legiuitoare și pentru a se fi declarat investiți cu puterea de a elabora legi pentru noi în toate cazurile, fără discriminare. A renunțat la Guvernare aici, declarându-ne în afara Protecției sale și a dus Război împotriva noastră. Ne-a prădat mările, ne-a pustiit Coastele, ne-a ars orașele și a distrus viețile oamenilor noștri. În momentul de față transportă mari Armate de Mercenari străini pentru a desăvârși actele aducătoare de moarte, pustiire și tiranie, începute în împrejurări de o Cruzime și Perfidie cu greu egalate chiar și de cele mai barbare epoci și total nedemne de Conducătorul unei națiuni civilizate. I-a constrâns pe Concetățenii noștri Capturați în largul Mării să ridice Armele împotriva Țării lor, să devină călăii prietenilor și Fraților lor sau să cadă ei înșiși răpuși de Mâinile acestora. A incitat la răzmerițe în rândurile noastre și s-a străduit să-i aducă încoace pe locuitorii de la frontierele noastre, nemiloșii Sălbatici Indieni, a căror lege de război bine-știută este de distrugere fără discriminare a tuturor, indiferent de vârstă, sex sau condiție socială. La fiecare etapă a acestor Opresiuni, Noi am înaintat Petiții de Reparare a Nedreptății în cei mai umili termeni: Cererilor Noastre repetate li s-a răspuns doar cu repetate injurii. Un Principe, al cărui caracter este astfel marcat de acțiuni care, fiecare în parte, ar putea defini un Tiran, este nepotrivit să fie conducătorul unui popor liber. Nu se poate nici spune că nu le-am atras atenția fraților noștri britanici. I-am avertizat din când în când cu privire la încercările legislativului lor de a-și extinde jurisdicția în mod inadmisibil asupra noastră. Le-am reamintit împrejurările emigrării și stabilirii noastre aici. Am apelat la simțul lor înnăscut de dreptate și mărinimie și i-am implorat în numele legăturilor noastre de rudenie comună să dezavueze aceste uzurpațiuni, care, în mod inevitabil, vor duce la întreruperea legăturilor și a corespondenței noastre. Au fost însă și ei surzi la vocea dreptății și a legăturii de sânge. Trebuie, de aceea, să acceptăm necesitatea de a ne Separa și de a-i considera, ca și pe restul umanității, Dușmani pe timp de Război și Prieteni pe timp de Pace. De aceea, noi, Reprezentanții STATELOR UNITE ALE AMERICII, întruniți în Congresul General, făcând apel la Judecătorul Suprem al omenirii pentru a cântări corectitudinea intențiilor noastre, declarăm și publicăm solemn, în Numele și prin Autoritatea investită de bunul Popor al acestor Colonii, că aceste Colonii Unite sunt și de drept trebuie să fie STATE LIBERE ȘI INDEPENDENTE; că ele sunt Absolvite de orice loialitate față de Coroana Britanică și că orice legătură politică între ele și Statul Marii Britanii este și trebuie să fie desfăcută în întregime și că, în calitate de State Libere și Independente au puteri depline să declare Război, să încheie Pace, să contracteze Alianțe, să stabilească Legături Comerciale și să facă toate actele și lucrurile pe care Statele Independente pot să le facă de drept. Și, pentru a susține această Declarație, punându-ne nădejdea în protecția Providenței Divine, ne legăm unii de față de alții cu Viețile noastre, Averile noastre și cu sfânta noastră Onoare. Declarația de mai sus a fost, din ordinul Congresului, autentificată și semnată de către următorii membrii: John Hancock; NEW HAMPSHIRE: Josiah Bartlett, William Whipple, Matthew Thornton; MASSACHUSETTS BAY: Samuel Adams, John Adams, Robert Treat Paine, Elbridge Gerry; Rhode Island: Stephen Hopkins, William Ellery; CONNECTICUT: Roger Sherman, Samuel Huntington, William Williams, Oliver Wolcott; NEW YORK: William Floyd, Philip Livingston, Francis Lewis, Lewis Morris; NEW JERJEY: Richard Stockton, John Witherspoon, Francis Hopkinson, John Hart, Abraham Clerk; PENNYSYLVANIA: Robert Morris, Benjamin Rush, Benjamin Franklin, John Morton, George Clymer, James Smith, George Taylor, James Wilson, George Ross; DELAWARE: Caesar Rodney, George Read, Thomas M'Kean; MARYLAND: Samuel Chase, William Paca, Thomas Stone, Charles Caroll, of Carrollton; VIRGINIA: George Wythe, Richard Henri Lee, Thomas Jefferson, Benjamin Harrison, Thomas Nelson Jr., Francis Lightfoot Lee, Carter Braxton; NORTH CAROLINA: William Hooper, Joseph Hewes, John Penn; SOUTH CAROLINA: Edward Rutledge, Thomas Lynch Jr., Arthur Middleton; GEORGIA: Button Gwinnett, Lyman Hall, George Walton. SE DECIDE ca exemplare ale Declarației să fie trimise diverselor adunări, convenții și comitete sau consilii de securitate și diverșilor comandanți ai trupelor continentale; ca Declarația să fie adusă la cunoștință în fiecare dintre Statele Unite, la nivelul conducerii armate.

Iuno, în mitologia romană, soția lui Iupiter și protectoarea femeilor, în special a celor măritate. După atributele pe care le avea, Iuno era denumită fie Moneta (cea care vestește, avertizează – datorită faptului că a salvat Roma de invazia galilor prin alarma pe care au dat-o faimoasele gîște de pe Capitoliu, ce-i erau consacrate), fie Lucina, datorită faptului că ajuta femeile la nașteri, fie Juga(lis), pentru că patrona căsătoriile etc. Sărbătorile închinate ei purtau numele de Matronalia și aminteau de rolul salvator pentru cetate al femeilor sabine răpite odinioară, care s-au aruncat în încăierare între părinții și noii lor soți, împiedicîndu-i să se măcelărească reciproc. Iuno a fost identificată de timpuriu cu Hera din mitologia greacă. Numele ei era legat de numeroase mituri și legende (v. Hera).

LIPITOÁRE (‹ lipi) s. f. 1. Vierme anelid din ape dulci, cu corpul alungit, de 0,5-20 cm, turtit dorso-ventral, brun-verzui și cu câte o ventuză la cele două capete (Hirudo medicinalis); gura se află în mijlocul ventuzei anterioare și are trei maxilare tăioase; glandele lor salivare secretă hirudinină, care împiedică coagularea sângelui. Este un parazit temporar, hrănindu-se cu sângele vertebratelor; este folosită în anumite tratamente (de ex. tromboflebită). Trăiește în bazinele de apă dulce și în cele marine. 2. Pasăre călătoare arboricolă, nocturnă, insectivoră; este mai mică decât o turturică, are penajul brun-cenușiu cu pete brune și roșiatice (Caprimulgus europaeus). Stă ziua imobilă pe pământ sau pe crăcile arborilor, cu a căror culoare se confundă. Este oaspete de vară în România. Sin. mulge-capre.

EROÁRE (‹ fr., lat.) s. f. 1. Iluzie a simțurilor, care provoacă decepție în planul conștiinței. ♦ Cunoștință sau idee falsă, inexactă în raport cu cu un fapt real sau cu o normă definită. ◊ Erori logice = erori provenite din încălcarea regulilor demonstrației, săvârșite intenționat (sofisme) sau neintenționat (paralogisme). ♦ Idee, părere, opinie greșită; ceea ce e greșit, greșeală. 2. (GENET.) E. înnăscută de metabolism = defect ereditar enzimatic, prin mutație deficitară (Dorothy Garrod, 1908); orice tulburare biochimică determinată genetic, în care un defect enzimatic specific produce un bloc metabolic (Thompson și Thompson, 1967); eroare garrodiană. 3. (Dr.) Falsă reprezentare asupra unei situații de fapt (e. de fapt) ori asupra existenței sau conținutului unui act normativ (e. de drept) și care, atunci când împiedică întâlnirea voinței părților contractante (e. obstacol), constituie o cauză de nulitate absolută a contractului, iar când alterează numai voința părților (e. viciu de consimțământ) constituie o cauză o cauză de nulitate relativă a contractului. ◊ E. comună = e. în care, aflându-se un număr însemnat de persoane, se produc efectele juridice corespunzătoare falsei reprezentări a realității. E. judiciară = stabilire greșită a faptelor dintr-un proces penal și care duce la pronunțarea unei condamnări nedrepte. 4. (FIZ.) E. medie = valoare medie a erorilor posibile. E. admisibilă = e. maximă admisă, astfel încât rezultatele obținute în urma activității supuse e. pot fi utile. E. absolută = valoarea absolută a diferenței dintre valoarea exactă a unei mărimi și cea obținută în urma unei măsurări sau a calcului. E. relativă = raportul dintre eroarea absolută și valoarea reală a mărimii respective. 5. Teoria erorilor = capitol al analizei numerice care studiază erorile și propagarea lor în calcule. 6. (EC.) Cont de erori (sau de așteptare) = cont în care sunt înregistrate toate e. acumulate până la închiderea bilanțului. ◊ Expr. Erori și omisiuni = formă de asigurare legată de angajamentul de a se acoperi pagube survenite în urma unor greșeli în practicarea anumitor profesii cu excepția celei medicale (inginerie, financiar-bancară etc.).

ESTERA (în „Vechiul Testament”), femeie de o rară frumusețe calitate grație căreia a devenit soția regelui persan Xerxe I (Ahașver). A împiedicat masacrarea compatrioților săi evrei, eveniment considerat sursa sărbătorii iudaice a Purimului. ◊ Cartea Esterei = carte din „Vechiul Testament” relatând întâmplări din viața E.

EVOLÚȚIE (‹ fr. {i}; {s} lat. evolutio „desfășurare”) s. f. 1. (BIOL.) Transformare a unei specii în altă specie fie prin anageneză (modificări progresive), fie prin cladogeneză (ramificare a unei specii în două specii fiice, fiind cel mai important mecanism evolutiv). Speciația presupune prezența unui factor care împiedică încrucișarea populațiilor primare. Fără izolare reproductivă este imposibilă apariția unor noi specii. Ulterior, intervin alți factori – procese genetice, întâmplătoare migrații care fac ireversibil acest proces. Conform teoriei sintetice a evoluției, toate caracterele sunt rezultatul acțiunii selecției naturale, care permite adaptarea la mediu. Se presupune însă că numeroase gene s-au fixat întâmplător, în absența selecției naturale, fiind astfel neutre selectiv. V. evoluționism. 2. (FILOZ.) Proces de schimbare în cadrul căruia ultima stare apare ca o continuare a stărilor precedente, păstrând identitatea și individualitatea entității originare. ◊ E. culturală = proces de schimbări culturale, într-o societate, marcat de trecerea de la forme simple la forme complexe. E. socială = dezvoltarea instituțiilor și a formelor de relații sociale urmărind o succesiune proiectată de stadii. 3. Produsul final al unui proces evolutiv. ♦ Teoria evoluției emergente = teorie evoluționistă elaborată de S. Alexander și C.L. Morgan susținând că apariția noilor calități (viața spiritul) este absolut spontană și neprevăzută, datorându-se reorganizării entităților preexistente. 4. Dezvoltare (2). 5. Desfășurare, curs1 (II 2). 6. (COREGR.) Deplasare prin mișcări largi (circulare).

FIBRINOLIZÍNĂ (‹ fr. {i}) s. f. Enzimă proteolitică serică; solubilizează fibrina, împiedicând prin aceasta procesul de coagulare a sângelui

FILDERMAN, Wilhelm (1882-1963, n. București), avocat și om politic evreu din România. Președinte al Federației Comunităților Evreiești din România (1921-1941; 1944-1946). În anii celui de-al doilea război mondial, cu prețul propriei deportări, a inițiat cele mai energice demersuri pentru împiedicarea trimiterii evreilor din România în lagărele de exterminare naziste. În 1948, a plecat în exil.

împédec (est) și împĭédec (vest), a v. tr. (lat. im-pedico, -áre, a prinde în pedică [!], d. pédica, pedică; vit. impedicare, pv. empedegar, fr. empêcher [pg. dial. empelgar, a cruța o osteneală]). Prind în pedică, pun pedică, leg picĭoarele: a împedeca un cal. Fig. Opresc, încurc, jenez: bagajele și ploaĭa mă împedecaŭ să merg. V. refl. Mă lovesc în mers: calu s´a împedecat și a căzut. Fig. Ministru s´a împedecat de multe greutățĭ. – Și împedic, împĭedic cînd e acc. pe răd. Și împélec (Vicĭu). V. zăticnesc.

GENOCÍD (‹. fr. {i}; {s} gr. genos „neam” + lat. -cido „a omorî”) s. n. (Dr.) Infracțiune săvârșită în scopul de a distruge deliberat și sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup național, rasial, religios sau politic și care constă în: uciderea membrilor colectivității sau grupului, vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a acestora, supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică, luarea unor măsuri pentru împiedicarea nașterilor, transferarea forțată a copiilor aparținând colectivității sau grupului în altă colectivitate sau în alt grup (ex. masacrarea unor populații din colonii, a armenilor de către turci la începutul primului război mondial, exterminarea de către naziști a unei părți a populației din teritoriile ocupate în timpul celui de-al doilea război mondial). În 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a aprobat Convenția pentru prevenirea și pedepsirea crimei de g., care a intrat în vigoare în ian. 1951.

GROUCHY [gruși], Emmanuel, marchiz de (1766-1847), mareșal francez. Participant la războaiele napoleoneene. Cunoscut mai ales prin faptul că nu a putut împiedica joncțiunea trupelor trupelor prusiene cu cele engleze la Waterloo (1815).

DISEMINÁRE (după fr. dissémination) s. f. 1. Împrăștiere naturală a semințelor, fructelor, polenului și sporilor etc. după maturizarea lor; se face prin deschiderea fructelor de la sine sau cu ajutorul vântului, al apei și al animalelor. 2. Răspândire în organism al agenților unei boli (ex. d. bacilului Koch, d. sifilisului, d. celulelor canceroase etc.). 3. (În filozofia și critica literară deconstructivistă) Derivare fără limite, prin asociații libere de tip panoramic, a unor cuvinte (sensuri) dintr-un grup fonic neinvestit cu semnificație. 4. P. gener. Răspândire, împrăștiere. 4. D. nucleară = (în dreptul internațional) sporire a numărului de state care dispun de arsenale nucleare realizate fie autonom, fie prin transferul de cunoștințe tehnico-științifice, de material sau instalații nucleare din partea unui stat „nuclear” către un stat „nenuclear”. În vederea împiedicării d. n. a fost încheiat Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare (1968).

MIHALACHE, Ion (1882-1963, n. Topoloveni), om politic român. Unul dintre doctrinarii statului țărănesc. A participat la Războiul de întregire a țării, fiind decorat pentru faptele de arme cu ordinul „Mihai Viteazul” în gradul de cavaler. Președinte (1925-1926) al Partidului Țărănesc (creat din inițiativa sa în dec. 1918) și al Partidului Național-Țărănesc (1933-1937), fiind unul dintre principalii artizani ai fuziunii (oct. 1926) dintre țărăniști și naționali. Ministru al Agriculturii și Domeniilor (1919-1920, 1928-1930), calitate în care s-a ocupat de de elaborarea proiectului legii agrare în Vechiul Regat, precum și de inițierea și adoptarea legii pentru libera circulație a terenurilor dobândite prin împroprietărire. Ca ministru de Interne (1930-1931, 1932-1933) a dispus dizolvarea Gărzii de Fier. S-a numărat printre oamenii politici care au susținut aducerea pe tron a principelui Carol. A protestat împotriva cedării fără luptă a Basarabiei și Bucovinei de Nord, precum și a părții de nord a Transilvaniei și a Dobrogei de Sud. Sub pretextul de a fi participat ca voluntar pe Frontul de Est, autoritățile comuniste l-au împiedicat să candideze în alegerile parlamentare din 1946. După 23 aug. 1944, s-a împotrivit procesului de comunizare și sovietizare a țării. În urma acțiunii provocatoare de la Tămădău, M. împreună cu alți fruntași țărăniști, a fost arestat (iul. 1947), judecat și condamnat la muncă silnică pe viață, fiind închis la Galați, Sighet și Râmnicu Sărat, unde a și murit.

MILLER [mílər], Henry (1891-1980), prozator american. Precursor al prozei postmoderniste. De condiție modestă, a evocat în vaste romane autobiografice, cu elemente șocant naturaliste, climatul de coșmar al cartierelor sărace, făcând rechizitorii la adresa societății tehnocrate, ce împiedică afirmarea individului („Tropicul Cancerului”, „Tropicul Capricornului”, „Coșmarul cu aer condiționat”, trilogia „Crucificare trandafirie”). Eseuri („Rimbaud”, „Stai nemișcat ca o pasăre-muscă”). Memorialistică; corespondență celebră cu Lawrence Durell și Anaïs Nin.

PAPINI, Giovanni (1881-1953), scriitor, eseist și publicist italian. Temperament polemic, de o mobilitate spirituală neobișnuită, opera lui este reprezentativă pentru incertitudinile și crizele generației sale. Inițial, tendințe nonconformiste, apoi pragmatice; adept al futurismului literar (vol. de poezii „O sută de pagini de poezie”, „Zile de sărbătoare”), va fi interesat ulterior de valorile trecutului („Istoria literaturii italiene: secolul al XIII-lea și al XIV-lea”, „Carducci, omul”). Convertit la catolicismul activ („Viața lui Iisus”) și la naționalism („Gog”, „Italia mea”), a sfârșit în conflict deschis cu Vaticanul („Diavolul”). Romanul autobiografic „Un om sfârșit”, de circulație europeană, este o confesiune simbolică a neputinței de a sfărâma valorile statornicite prin tradiție, care împiedică afirmarea individului.

OPRITÓR, opritoare, s. n. I. Ceea ce împiedică, stăvilește ceva. 2. Curea (sau lanț, ștreang) la ham care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborârii și la oprirea lui. II. Nume dat unor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil, a unei instalații, a unui aparat etc. – Opri + suf. -tor.

OPRITOÁRE, opritori, s. f. I. Ceea ce împiedică, stăvilește ceva. 1. Frână formată dintr-un lanț legat cu un capăt de dricul carului și prevăzut la celălalt capăt cu o bucată de lemn, cu un cârlig sau cu o talpă de oțel, care se lasă să se târască între obadă și sol pentru a împiedica una dintre roți când vehiculul coboară la vale; piedică. 2. Curea (sau lanț, ștreang) la ham care ajută la împingerea înapoi a vehiculului, la încetinirea vitezei în timpul coborârii și la oprirea lui. 3. (Reg.) Stăvilar, zăgaz, dig. 4. Plasă întinsă pe un semicerc, cu care se astupă gura matiței ca să nu iasă peștele când se scoate năvodul din apă. 5. Fiecare dintre parii care se pun la gardurile mari de prins pește, ca să nu le rupă valurile. II. Nume dat unor piese sau dispozitive care limitează deplasarea unui organ mobil, a unei instalații, a unui aparat etc. – Opri + suf. -tor.

PROTANDRÍE (‹ proto- + gr. andro- „bărbat”) s. f. 1. Situație în care staminele unei flori ajung la maturitate înaintea gineceului, împiedicând autopolenizarea. 2. Situație întâlnită la unele nevertebrate coloniale când indivizii masculi ajung la maturitatea sexuală înaintea celor femeli.

PROTESTANTÍSM (‹ fr.) s. n. Confesiune creștină separată de catolicism în prima jumătate a sec. 16, prin mișcarea Reformei. P. înglobează bisericile luterană (evanghelică), reformată (calviniștii și zwinglienii), anglicană, unitariană și numeroase secte. Teologic, p. se caracterizează prin respingerea unui mijlocitor între Dumnezeu și ființa umană, rolul pastorului nefiind același cu cel al preotului la slujbă, întrucât din slujbă lipsește momentul sfintei jertfe; proclamarea autorității suverane a „Scripturii” în materie de credință; numai cu ajutorul harului. Protestanții au simplificat ritualul, înlăturând fastul catolic, au suprimat cultul Fecioarei Maria și al sfinților, au limitat tradiția sacră la „Scriptură” și au proclamat că mântuirea indivizilor depinde în primul rând de puterea credinței și nu de îndeplinirea formală a obligațiilor rituale. Spiritul ecumenic al p. își are rădăcinile în „Sfânta Scriptură”. Apropierea netă de catolicism, mai ales după al doilea Conciliu de la Vatican, nu a eliminat dificultățile care împiedică reunirea, referitoare la doctrina euharistică, preoția femeilor etc. Termenul p. provine de la protestul formulat la Speyer, în 1529, de către cinci principi luterani și reprezentanții câtorva orașe imperiale împotriva Edictului de la Worms, care împiedica răspândirea luteranismului în Germania. În țările scandinave și în Prusia s-a impus luteranismul, în Scoția calvinismul, în Franța, după sângeroase războaie, calvinii au rămas o minoritate; în Polonia, Lituania și Ungaria sunt comunități de protestanți mai mari, care nu prejudiciază supremația Bisericii catolice. În Anglia, p. a avut o evoluție independentă – anglicanismul. În America de Nord s-a impus p. Mai include: adventismul de ziua a șaptea, armata salvării, baptismul, menonismul, metodismul, penticostalii, quakerii.

* saharínă f., pl. e (d. lat. sáccharum, zahăr). Chim. Un derivat al aciduluĭ benzoic supt forma unuĭ praf alb cristalin care e de 300-500 de orĭ maĭ dulce de cît zahăru, dar fără nicĭ o valoare alimentară. Se absoarbe ușor și se elimină pin urină. Pentru animale nu e toxică, dar împiedică digestiunea. Se topește greŭ în apă, dar ușor în alcool. Legea oprește întrebuințarea eĭ în comerciŭ în locu zahăruluĭ. E permisă numaĭ ca medicament diabeticilor, cărora zahăru le face răŭ. Fals zah-.

HELIADE-RĂDULESCU, Ion (1802-1872, n. Târgoviște), scriitor, lingvist, gânditor și om politic român. Acad. (1867), primul președinte al Acad. Române (1867-1870). Prof. la Liceul Sf. Sava. Spirit enciclopedic, animatorul mișcării culturale românești pre- și postpașoptiste. Unul dintre inițiatorii „Societății literare” (1927) și ai „Societății filarmonice” (1933). În 1829, editează prima gazetă în limba română apărută în țară, „Curierul românesc”, iar în 1837, „Curier de ambe sexe”, revistă de cultură și literatură adresată unui larg cerc de cititori; aici, el promovează o politică literară de încurajare a debuturilor și a traducerilor, precum și de valorificare a creației populare. Activitatea sa culturală și publicistică, nelipsită de violente accente critice (împotriva protectoratului rusesc, a cenzurii etc.) manifestate în pamflete, articole de gazetă, versuri satirice, îi aduce o mare popularitate. Ca membru al Guvernului provizoriu și al Locotenenței domnești, a avut o atitudine moderată, căutând să împiedice, fără a reuși însă, intervenția armată a Rusiei și a Imperiului Otoman. În perioada emigrației, în Franța și apoi în Imperiul Otoman, a desfășurat o bogată activitate propagandistică în favoarea țării și a revoluției, situându-se pe pozițiile unui liberalism cu elemente doctrinare conservatoare (de unde dictonul său „nu există progres fără conservație”), colaborând la diferite publicații franceze și tipărind mai multe volume („Amintiri și impresii ale unui proscris”, „Memorii asupra istoriei regenerației române”). Într-o viziune poetică a trecutului național pe baza unor păreri proprii, elaborează o concepție filozofică „trinitaristă”, având la bază triada spirit-materie-univers și o variantă proprie a unei dialectici diferite de cea hegeliană („Echilibru între antiteze”, „Istoria critică universală”). Spirit imaginativ și sarcastic, poet al marilor spectacole apocaliptice, infernale și paradisiace, și-a proiectat textele lirice într-un mare ciclu consacrat genezei cosmosului și umanității, pentru care elaborează un fel de „legendă a secolelor”, neterminată: „Anatolida sau omul și forțele”. A cultivat meditația („O noapte pe ruinele Târgoviștei”), a proiectat o epopee națională („Michaida”, neterminată) și a valorificat liric mitologia populară („Sburătorul”) etc. Memoriile sale și publicistica sunt presărate cu portrete și schițe savuroase, de tipul fiziologiilor („Cuconița Drăgana”, „Cuconul Drăgan”, „Domnul Sarsailă autorul”). A tradus și prelucrat din Safo, Dante, Tasso, Boileau, Ariosto, Molière, Voltaire, Byron, Hugo, Ossian, Lamartine, Dumas ș.a. Inițial, adept al ortografiei fonetice („Gramatică românească”, 1828), devine ulterior teoreticianul unui sistem ortografic italienizant („Paralelism între dialectele român și italian”), dar va combate pe latiniștii exagerați din Academie.

HEIDEGGER [háidegər], Martin (1889-1976), filozof german. Unul dintre cei mai influenți gânditori ai secolului. Format la școala fenomenologică, se îndepărtează ulterior de aceasta. „Ființă și timp”, principala sa operă (rămasă neterminată), conține o analiză a modului specific de a fi în lume al omului. Ontologia fundamentală dezvoltată de H. descrie structurile importante (existențialii) ale omului, singurul care are posibilitatea de a pune întrebarea privind sensul ființei. H. a făcut distincție între gândire și tehnică, supremația celei din urmă în civilizația occidentală semnificând intrarea filozofiei în stadiul ei terminal. Singură, reflecția asupra limbii („Loc de adăpost al ființei”) oferă o modalitate de a împiedica uitarea ființei („Despre esența adevărului”, „Originea operei de artă”, „Nietzsche”, „Esența limbii”, „Repere pe drumul gândirii”).

HARD PAN [há:d pæn] (cuv. engl.) s. n. Strat de pământ compact, impermeabil, format la fundul brazdei ca urmare a tasării acesteia de brăzdarul plugului, ce împiedică pătrunderea rădăcinii plantelor în adâncime.

túrmătă, turmete, s.f. – Pleavă, gozuri; resturi rezultate din treieratul grâului: „În paie ne-om împiedica, / În turmată ne-om îneca” (Memoria 2004-bis: 1.361). – Cf. târnomată (< bg. tărnomet) (MDA).

șláidăr, -e, s.n. – Construcție din bușteni care împiedică plutele să se izbească de mal. – Din germ. Schleuder.

hututúie, s.f. – Persoană naivă, năucă, împiedicată, neîndemânatică: „Și hututuiele nu au putut trage haina de pânză de pe ea” (Bilțiu 1999: 403; Oarța de Sus). – Cuvânt autohton (Philippide 1928).

IZOLÁNT, -Ă (‹ fr.) adj., s. m. I. Adj. 1. (TEHN., despre un material mediu etc.) Care are proprietatea de a izola. 2. (LINGV.) Limbă i. = limbă care nu are afixe și și în care raportul dintre cuvinte este determinat de ordinea cuvintelor, de accent etc. II. S. m. Material utilizat pentru executarea unei izolări. ◊ I. electric = dielectric. I. hidrofug = i. care este foarte puțin sau deloc permeabil pentru apă. I. termic = calorifug. I. fonic = i. care împiedică sau atenuează transmiterea oscilațiilor sonore.

ÎNCETÁRE (‹ înceta) s. f. Acțiunea de a înceta; întrerupere; oprire; sfârșit. ◊ Î. din viață = deces, moarte. (Dr.) Î. a procesului penal = oprire a cursului urmăririi sau a judecății penale datorită unor cauza care, conform legii, împiedică continuarea lui (inexistența faptei ori lipsa caracterului infracțional al acesteia, amnistia, moartea învinuitului).

împiedicá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. împiédic, 3 împiédică

împiedicáre s. f., g.-d. art. împiedicắrii; pl. împiedicắri

împiedicătór (rar) adj. m., pl. împiedicătóri; f. sg. și pl. împiedicătoáre

RELÉU (‹ fr.) s. n. 1. (TEHN.) Aparat sau dispozitiv caracterizat prin faptul că determină automat o variație bruscă, în salt, a mărimii sale de ieșire când mărimea sa de intrare atinge anumite valori. Principalele elemente funcționale ale r. sunt: elementul sensibil sau organul de excitație, care este supus direct acțiunilor determinate de mărimea de intrare (ex. bobina de excitație și miezul feromagnetic al unui r. electromagnetic); elementul de comparație, care compară mărimea de intrare cu o anumită mărime de referință și împiedică funcționarea r. dacă mărimea de intrare nu a depășit o anumită valoare prestabilită (ex. resortul antagonist care reține armătura mobilă a unui r. electromagnetic), și elementul sau organul de execuție (ex. contactele care deschid sau închid brusc un circuit electric, mărimea de ieșire fiind în acest caz curentul din circuit). După funcționarea pe care o au r. pot fi: de protecție de control, de semnalizare, de blocare, de timp, selectoare, cu program etc. După natura fenomenelor pe care se bazează funcționarea lor, r. pot fi: mecanice (de presiune, de debit, de viteză, de accelerație etc.), termice (de temperatură), optice, chimice și electrice, care, la rândul lor, după principiul de funcționare pot fi: electromagnetice, magnetoelectrice, electrodinamice, de inducție, electronice (cu tuburi electronice sau cu dispozitive semiconductoare), cu miezuri magnetice etc. Se construiesc și relee combinate: termoelectrice, electromecanice, fotoelectrice etc. 2. Instalație intermediară a unui lanț de transmisiune prin care parametrii mesajului, atenuați sau deformați pe parcursul lanțului, se readuc la valoarea inițială. 3. Mod de înlocuire a cailor (în cursul drumului), a câinilor (în timpul vânătorii) sau a ștafetelor (în timpul unei curse); locul în care se face schimbul; animalul sau ștafeta de schimb.

albeață f. 1. însușirea lucrurilor albe; 2. pată albă ca o perdea care împiedică lumina ochiului (la om și la animale domestice). [Lat. ALBITIES].

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43º37'07„ și 48º15'06'' lat. N și între 20º15'44” și 29º41'24„ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45º lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km2 (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km2. Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă ”poartă„ deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3ºC între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11ºC în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8ºC în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8ºC, iar în cele de munte oscilează între 6ºC și -2ºC pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23ºC în S țării, 20ºC în reg. de deal și mai puțin de 6ºC pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5ºC (în aug. 1951, la stația meteo ”Ion Sion„ din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3ºC), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2ºC. În NE țării valorile scad sub -4ºC, iar pe culmile munților ajung la -10ºC. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5ºC s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în ”umbră de precipitații„ și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Romană, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul ee oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional ”Henri Coandă„, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii '80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii '70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde % fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți ”Alpii Transilvaniei„), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți ”cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci„). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distict de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni (”țări„ precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, ”mai mari ai pământului„ (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea ”Chestiunii orientale„, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, ”regimul națiunilor„ privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei ”națiuni„. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al ”cărvunarilor„, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a ”crizei orientale„, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. ”stat național unitar și indivizibil„, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic (”libertatea muncii„, ”libertatea de asociere„, ”dreptul de vot„ ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km2, populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după ”Războiul de șase zile„ (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii ”The Chase Manhattan„, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii '70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă ”de independență„ a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se ”mineriadele„. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant aș legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum ți integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

bălbăì v. 1. a vorbi îngăimat sau împiedicat; 2. a rosti rău, repetând silabele. [De origină imitativă ca și lat. balbus sau bulg. blb].

condiți(un)e f. 1. clasă socială cării aparține un individ: inegalitatea condițiunilor nu împiedică egalitatea înaintea legii; 2. stare sau situațiune în care se află cineva, mod de a fi (despre lucruri); 3. calitate cerută: condițiuni de moralitate; 4. obligațiune impusă sau suferită: îți împrumut cartea ca condițiunea de a o citi; 5. lucru necesar: respirarea este una din condițiunile vieții.

conivență f. complicitate la o faptă rea ce trebue sau se poate împiedica.

contrarià v. 1. a zice sau a face contrar altora; 2. a împiedica, a se opune: a contraria un proiect.

îmbălsămà v. 1. a umplea un cadavru cu aromate spre a-1 împiedica de a putrezi; 2. a răspândi un miros plăcut: florile îmbălsămează aerul.

inconsciență f. lipsă de conștiință, turburare sufletească care împiedică a-și da seamă de faptele sale.

nod n. 1. legătură rotundă din lucruri ce se pot înfășura: ață cu nod, funie cu noduri; 2. proeminență a încheieturilor: nodurile degetelor, genuchilor; 3. proeminență dură pe trunchiul unui arbore: trestie plină de noduri; 4. ceeace înneacă sau împiedică: i s’a pus un nod în gât; 5. pl. ceva greu de suferit; a înghiți noduri; 6. fig. punct esențial, dificultate: nodul gordian; 7. obstacol ce formează intriga într´o piesă dramatică; 8. în marină: lungime d´aproape 15 metri; 9. Anat. nodul gâtului, numele vulgar al cartilajului tiroid. [Lat. NODUS].

obstrucționism n. procedeu de a vorbi într´una și a face propuneri noi spre a împiedica funcționarea regulată a unei adunări.

străgălie f. cerculeț de fier pe lângă capătul osiei (spre a împiedica frecarea câpățânei cu umărul podului). [Origina necunoscută].

paralizà v. 1. a lovi cu paralizie; 2. fig. a împiedica acțiunea unei cauze fizice sau morale, a neutraliza: nenorocirea a paralizat toată activitatea sa.

supapă f. capac într’o pompă sau mașină ce lasă să treacă un lichid ori un gaz, dar le împiedică întoarcerea; supapă de siguranță, ce se deschide dela sine spre a lăsa să treacă aburul, când presiunea e prea puternică și e pericol de exploziune într’un cazan.

tramvaiu n. 1. cale ferată cu șine la nivelul solului și pe care tracțiunea se face prin cai sau prin electricitate, fără însă de a împiedica circulațiunea; 2. vagon ce circulă pe aceste șine (= englez tramway).

vârtop n. 1. văgăună de munte: umpleau crângurile și toate vârtoapele POP.; 2. loc înfundat cu gropi cari împiedică scurgerea apelor. [Mold. hârtoapă, vechiu-rom. vârtop, peșteră («vârtop de tâlhari», Coresi) = slav. VRŬTŬPŬ, cavernă].

zâmbre f. pl. 1. umflătura gingiilor la cai (care îi împiedică a mânca): fig. a face zâmbre, a dori cu ardoare un lucru (adesea fără a-l putea dobândi): nevestele cele tinere fac zâmbre și trag acasă CR. [Slav. ZOBRŬ, dinte].

reprimà v. 1. a opri acțiunea, efectul unui lucru: a-și reprima pasiunile; 2. a împiedica răul prin amenințare ori pedeapsă.

ABSENTEÍSM s. n. 1. Absență îndelungată a deținătorului unei proprietăți funciare, pe care o exploatează printr-un intermediar. 2. Absenteism parlamentar = practică folosită mai ales de deputații aflați în opoziție, constând în neparticiparea la sesiunile parlamentului, cu scopul de a întârzia sau de a împiedica adoptarea unor legi. – Din fr. absentéisme.

ZĂGÁZ, zăgazuri, s. n. 1. Stăvilar, baraj, ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune când sunt ploi mari, torențiale. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, obstacol. 3. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să curgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc. 4. întăritură de protecție făcută în țărmul unui râu pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. – Cf. sb. zagata, zagatiti.

ZĂGĂZUÍ, zăgăzuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A stăvili; a îndigui, a bara. 2. Fig. A opri, a împiedica (o acțiune). – Zăgaz + suf. -ui.

ACOPERÍRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Pune­re, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

ZĂTICNEÁLĂ, zăticneli, s. f. (Pop.) Zăticnire, împiedicare, stânjenire. – Zăticni + suf. -eală.

ZĂTICNÍ, zăticnesc, vb. IV. (înv. și reg.) 1. Tranz. A împiedica, a stânjeni, a stingheri, a tulbura, a încurca. 2. Refl. A se opri, a se întrerupe. [Var.: zătigní vb. IV] – Din sl. zatŭknonti.

VENTÚZĂ, ventuze, s. f. 1. Organ în formă de disc al unor animale (acvatice), care le permite să se fixeze pe diferite corpuri. 2. Pahar special de sticlă, cu marginea superioară puțin răsfrântă, care se aplică (prin crearea de vid în interior) pe pielea unui bolnav, pentru a provoca o mică congestie locală a sângelui (în scop curativ). 3. Aparat în formă de clopot, cu ajutorul căruia se scoate aerul care împiedică circulația unui lichid într-o conductă. – Din fr. ventouse.

VIRÓLĂ, virole, s. f. 1. Inel mic de metal care strânge mânerul de lemn al unui cuțit, al unei unelte etc. pentru a-l împiedica să crape. 2. Cilindru format din foi de tablă nituite sau sudate, care intră în construcția unei clădiri, a unui rezervor etc. – Din fr. virole.

AMORTIZÁ, amortizez, vb. I. Tranz. 1. A împiedica propagarea unui zgomot, a unui șoc. ♦ A scădea progresiv, în timp, amplitudinea unei mărimi caracteristice pentru un fenomen de ondulație. 2. A stinge treptat creditele pe termen lung prin plăți succesive sau prin răscumpărarea creanțelor. ♦ A recupera o investiție. – Cf. fr. amortir.

ANCORÁ, ancorez, vb. I. Tranz. 1. A fixa o navă sau un corp plutitor de fundul apei cu ajutorul unei ancore; p. ext. a se opri, a ajunge (definitiv) undeva. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) fixa. 2. A lega un sistem tehnic de un alt sistem tehnic sau de pământ (pentru a împiedica deplasarea sau răsturnarea lui). – Din ancoră.

ÁNCORĂ, ancore, s. f. 1. Piesă grea de metal cu brațele ca niște gheare, care se coboară cu un lanț, o frânghie sau o parâmă de pe o navă în fundul apei, unde se agață pentru a ține nava în loc. ◊ Expr. A arunca ancora = a ancora; a se opri. A ridica ancora = a pleca în călătorie (cu o navă). 2. Bară (de metal) în formă de T sau de X care împiedică un zid să se dărâme. ♦ Cablu care fixează stâlpi, coșuri înalte de fabrică. – Din it., lat. ancora.

ANCRASÁ, pers. 3 ancrasează, vb. I. Tranz. și refl. (Despre o piesă într-un mecanism, despre un mecanism) A se acoperi de impurități (zgură, ulei, rugină etc.), care împiedică buna funcționare. – Din fr. encrasser.

ANCRASÁRE, ancrasări, s. f. Depunere de praf și de reziduuri pe anumite piese ale unui sistem tehnic, care împiedică funcționarea lor normală. – V. ancrasa.

ANGÍNĂ, angine, s. f. 1. Inflamație a faringelui și a amigdalelor care împiedică înghițirea și respirația. 2. (În sintagma) Angină pectorală = boală care se carac­terizează prin dureri în regiunea inimii și prin accese de asfixie și care se datorează unor alterări funcționale sau anatomice ale arterelor coronare; angor. [Var.: (pop.) anghínă s.f] – Din fr. angine, lat. angina.

ANTIARTRÍTIC, -Ă, antiartritici, -ce, adj., s. n. (Medicament, tratament etc.) care împiedică sau previne artrita. [Pr.: -ti-ar-] – Din fr. antiarthritique.

ANTICONCEPȚIONÁL, -Ă, anticoncepționali, -e, adj., s. n. (Substanță, mijloc, procedeu) care împiedică fecundația; contraceptiv. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. anticonceptionnel.

ANTICOROZÍV, -Ă, anticorozivi, -e, adj., s. n. (Substanță) care împiedică coro­ziunea. [Scris și: anticorosiv] – Anti- + coroziv.

ANTIDERAPÁNT, -Ă, antiderapanți, -te, adj. Care împiedică deraparea vehi­culelor. Cauciuc antiderapant. – Din fr. antidérapant.

ANTIHALÓ, antihalouri, s. n. Peliculă de lac sau de gelatină colorată care acoperă un film sau o placă fotografică, împiedicând producerea efectului halo. – Din fr. antihalo.

ANTIINFLAMATÓR, -OÁRE, antiinflamatori, -oare, adj., s. n. (Medicament, substanță) care împiedică inflamațiile. – Din fr. anti-inflammatoire.

ANTIOXIDÁNT, -Ă, antioxidanți, -te, adj., s. m. (Substanță) care împiedică sau întârzie acțiunea de oxidare; antioxigen. [Pr.: -ti-o-.Pl. și: (n.) antioxidante] – Din fr. antioxydant.

ANTISÉPTIC, -Ă, antiseptici, -ce, adj., s. n. (Medicament) care previne ori înlă­tură infecțiile microbiene sau care împiedică putrefacția. – Din fr. antiseptique.

ANTISTÁTIC, -Ă, antistatici, -ce, adj., s. n. 1. (Substanță) care împiedică elec­trizarea materialelor plastice, a fibrelor chimice și a cauciucurilor. 2. (Substanță) care neutralizează discurile1 (4) din punct de vedere electric. – Din fr. anti-statique.

ANTISTATIZÁRE, antistatizări, s. f. 1. Acțiunea de a împiedica electrizarea materialelor. 2. Acțiunea de a neutraliza discurile1 (4) din punct de vedere electric. – De la antistatic.

ANTIVÍRUS, (1) antivirusuri, s. n., (2) antiviruși, s. m. 1. S. n. Substanță care împiedică dezvoltarea virușilor. 2. S. m. (Inform.) Program care protejează preventiv stocurile de informație din calculator, detectează virusarea și asigură tratamentul. [Pl. și: (1, m.) antiviruși] – Din fr. antivirus.

ANTIZÍMIC, -Ă, antizimici, -ce, adj., s. n. (Substanță) care împiedică fermentațiile. – Din fr. antizymique.

ARIERBÉC, arierbecuri, s. n. Parte a unei pile de pod situată în aval, care este astfel construită încât să ușureze scurgerea apei și să împiedice formarea vârtejurilor. [Pr.: -ri-er-] – Din fr. arrière-bec.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul-plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui.Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nicio clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine, ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc.Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru), ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc.Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă.Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă.Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile.Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...) A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (în loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr!Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu.Var.: ținéa vb. II] – Lat. tenere.

TACHÉT, tacheți, s. m. Piesă metalică scurtă care se montează într-un motor cu ardere internă, pentru a împiedica uzura supapei de distribuție. ♦ Piesă de formă prismatică, folosită la îmbinările a două piese, pentru a mări suprafața de transmitere a forțelor de la o piesă la alta. – Din fr. taquet.

ASIGURÁ, asigur, vb. I. 1. Tranz. A oferi o garanție pentru înfăptuirea unui lucru; a face ca înfăptuirea să fie sigură; a pregăti ceva în mod sigur, durabil; a garanta. 2. Tranz. A da cuiva garanții asupra unui lucru; a încredința. ♦ Refl. A-și lua toate măsurile de precauție. 3. Tranz. și refl. A încheia un contract de asigurare a vieții, a unui bun. 4. Tranz. A realiza împiedicarea desfacerii sau deplasării ele­mentelor asamblate ale unui sistem tehnic. – A3 + sigur (după fr. assurer).

TALONÁ, talonez, vb. I. Tranz. 1. (La jocul de rugbi) A trage mingea cu piciorul din grămadă; (în diverse sporturi) a urmări pe adversar îndeaproape pentru a-1 împiedica să-și continue acțiunea. 2. Fig. A hărțui, a sâcâi, a enerva. – Din fr. talonner.

TAMẤȘ, tamâșuri, s. n. Proptea care se așază sub un butoi pentru a-l fixa și a-l împiedica să se rostogolească. – Din magh. támasz.

TAMBÚR, (2) tambure, s. n., (1,3) tamburi, s. m. 1. S. n. Piesă în formă de cilindru gol, fixă sau mobilă în jurul unui ax, făcută din metal, din lemn etc., cu diverse utilizări în tehnică; tobă. 2. S. n. Porțiune de prismă poligonală goală sau de cilindru gol, interpusă între o cupolă și arcurile sau zidurile care limitează un spațiu boltit. ♦ Spațiu amenajat la intrarea într-o clădire, cu o ușă pivotantă, pentru a proteja interiorul de aerul din exterior și a împiedica formarea curenților de aer în timpul deschiderii ușilor. 3. S. m. (Ieșit din uz) Toboșar. ◊ Compus: tambur-major = subofițer care conducea o fanfară militară; p. ext. plutonier (într-o fanfară militară). [Pl. și: (1, n.) tambure] – Din fr. tambour.

TAMPÓN, tampoane, s. n. 1. Piesă la vehiculele de cale ferată, constând dintr-un disc masiv de oțel și un resort puternic, care primește șocurile dintre vehicule în timpul mersului și care menține o anumită distanță între vagoanele cuplate. 2. Bucată de vată sau de tifon sterilizat, care se aplică pe o rană pentru a opri o hemoragie sau care se introduce într-o cavitate naturală a organismului în scopuri terapeutice. 3. Substanță utilizată pentru a împiedica un anumit proces chimic. 4. Accesoriu de birou, alcătuit dintr-o placă curbată acoperită cu hârtie sugativă, care servește la uscarea cernelii după scriere. – Din fr. tampon.

TĂIÁ, tai, vb. I. I. 1. Tranz. A despărți, a separa ceva în bucăți cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice și chimice; a diviza, a scinda, a despica, a fragmenta, a îmbucătăți. ◊ Expr. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a-și primejdui situația printr-o acțiune negândită. A tăia nodul gordian = a găsi soluția unei probleme grele, a rezolva, a clarifica o situație încurcată. Poți să tai lemne pe dânsul, se spune despre cineva care doarme adânc. ♦ Spec. A desprinde, a desface filele unei cărți necitite unite la margini. 2. Tranz. A despica, a spinteca, a trece prin... ◊ Expr. A(-și) tăia drum (sau cale, cărare) = a-și face loc îndepărtând obstacolele ce îi stau în cale. 3. Tranz. A suprima (un text sau o parte din el). ◊ Expr. A tăia răul de la rădăcină = a lua măsuri energice pentru a stârpi radical un rău. 4. Tranz. A lăsa urme în profunzime, a brăzda; a executa (prin așchiere) adâncituri sau proeminențe pe suprafața unui obiect. ♦ A săpa, a sculpta. 5. Tranz. (Rar) A croi un obiect de îmbrăcăminte. 6. Tranz. (înv.) A fabrica bani, a bate monedă. 7. Tranz. (Despre drumuri, râuri etc.) A străbate; a traversa. ♦ (Despre oameni, vehicule etc.) A merge pe drumul cel mai scurt; a scurta drumul. 8. Refl. recipr. A se întretăia. 9. Refl. (Despre țesături) A se destrăma, a se rupe în direcția firului țesut sau la îndoituri. 10. Refl. (Despre lapte) A se coagula, a se brânzi (fiind alterat); (despre anumite preparate culinare) a căpăta aspect de lapte brânzit din cauza alterării sau a unei greșeli de preparare. ** Tranz. A opri fermentarea mustului. II. Tranz. și refl. (recipr.) A (se) spinteca, a (se) omorî, a (se) ucide (cu un obiect tăios). ◊ Expr. (Absol.) A tăia și a spânzura = a se purta samavolnic, a proceda arbitrar și abuziv. ♦ A (se) răni cu un instrument tăios. ♦ Tranz. A provoca o durere fizică. ♦ Tranz. A înjunghia, a sacrifica un animal (în scopul valorificării). III. 1. Tranz. și refl. A (se) curma, a (se) opri, a (se) întrerupe. ◊ Expr. (Tranz.) A tăia drumul (sau calea) cuiva = a ieși înaintea cuiva spre a-l împiedica să înainteze, a-l opri din drum. (Refl.) A i se tăia cuiva drumurile (sau cărările) = a fi în încurcătură, a i se reduce posibilitatea de a-și aranja treburile. 2. Tranz. A face să slăbească sau să înceteze; a micșora, a slăbi, a modera, a atenua, a opri. ◊ Expr. A-i tăia (sau refl., a i se tăia) cuiva (toată) pofta = a face să-și piardă sau a-și pierde cheful, curajul de a (mai) face ceva. A-i tăia (cuiva) cuvântul = a descuraja (pe cineva). (Refl.) A i se tăia cuiva (mâinile și) picioarele = a-i slăbi, a i se muia cuiva (mâinile și) picioarele. ♦ A distruge, a șterge efectul. 3. Tranz. A consfinți încheierea unei tranzacții (prin desfacerea cu palma deschisă a mâinilor unite ale negociatorilor); a pecetlui. ♦ (La jocurile de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punând jumătatea de dedesubt deasupra; a juca ținând banca împotriva tuturor celorlalți jucători. 4. Tranz. și intranz. (Fam.; în expr.) A tăia (la) piroane = a spune minciuni. 5. Tranz. (în expr.) A-l tăia pe cineva capul = a înțelege, a (se) pricepe să facă un lucru. (Fam.) A spune ce-l taie capul = a spune vrute și nevrute, a vorbi fără rost. 6. Tranz. (Fam.; în expr.) A tăia pe cineva = a întrece pe cineva, a i-o lua înainte. – Lat. *taliare.

TĂLPÍG, (1, 2) tălpige, s. n., (3, 4) tălpigi, s. m. 1. S. n. Fiecare dintre pedalele de la războiul de țesut cu ajutorul cărora se schimbă ițele. 2. S. n. Fiecare dintre cele două suporturi laterale curbate cu care sunt prevăzute unele scaune fără picioare. ** Fiecare dintre tălpile unei sănii. ♦ Bucată de lemn sau de piatră care se fixează sub stâlpii unei galerii de mină pentru a împiedica pătrunderea stâlpilor în talpa galeriei. 3. S. m. Încălțăminte rudimentară alcătuită dintr-o talpă de lemn și o baretă de piele petrecută pe deasupra labei piciorului. 4. S. m. Șosetă foarte scurtă de damă care acoperă numai laba piciorului. [Var.: tălpíc s. m., s. n., tălpícă s.f] – Talpă + suf. -ig.

AUTOFRÂNÁRE, autofrânări, s. f. împiedicare a mișcării în sens invers celui normal, a anumitor elemente ale unui mecanism, folosind frecarea dintre suprafețele care vin în contact. [Pr.: a-u-] – Auto1- + frânare.

TERMOIZOLÁNT, -Ă, termoizolanți, -te, adj. (Despre materiale) Care împiedică transmiterea căldurii, care izolează căldura; izolant termic, termoizolator. [Pr.: -mo-i-] – Termo- + izolant.

BANDERÓLĂ, banderole, s. f. 1. Fâșie de hârtie petrecută în jurul unui pachet sau al unei cărți pentru a împiedica desfacerea ei. 2. Brasardă. 3. Steguleț care servește ca semn distinctiv (prins în vârful unei lănci, al unui catarg etc.). – Din fr. banderole.

BARÁ, barez, vb. I. Tranz. 1. A opri, a împiedica trecerea, circulația, intrarea etc. 2. A trage o linie peste un text scris, pentru a-l anula; a anula. – Din fr. barrer.

BARÁT, -Ă, barați, -te, adj. 1. (Despre un drum, o intrare) Care este închis, a cărui trecere este împiedicată sau interzisă. 2. (Despre un text, o cifră, o literă etc.) Peste care s-a tras o linie; anulat. – V. bara. Cf. fr. barré.

TIV, tivuri, s. n. Margine a unui obiect de stofa, de pânză etc., îndoită și fixată printr-o cusătură pentru a împiedica destrămarea țesăturii. – Et. nec.

BÂLBÂí, bấlbâi, vb. IV. Intranz., refl. și tranz. A pronunța nedeslușit sunetele sau cuvintele, repetându-le și împiedicându-se în rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării; a gângăvi. ♦ Refl. A-și pierde șirul vorbelor, a bolborosi cuvinte și fraze fără sens. – Formație onomatopeică.

TOXÍNĂ, toxine, s. f. 1. Substanță organică (mai frecvent proteică) cu acțiune toxică, produsă de organisme vegetale sau animale. 2. Substanță care îngreuiază sau împiedică flotația minereurilor. – Din fr. toxine.

TRANCHÉT, tranchete, s. n. Bucată de lemn care împiedică lovirea unei nave acostate de o altă navă ori de chei sau care amortizează o asemenea lovire. – Din fr. tranchet.

BLOCÁ, blochez, vb. I. Tranz. 1. A supune unei blocade. 2. A închide o arteră de circulație; a împiedica circulația vehiculelor sau a persoanelor. 3. Tranz. și refl. A nu mai funcționa sau a face să nu mai funcționeze (fixându-se sau imobilizându-se) într-o poziție dată. 4. A interzice (temporar) folosirea unor produse, a unor fonduri etc. ♦ A interzice (temporar) ocuparea unui post vacant. 5. (Sport) A efectua un blocaj (2). – Din fr. bloquer.

TRÍSMUS, trismusuri, s. n. Contracție spastică involuntară a mușchilor mandibulei, care împiedică deschiderea gurii. – Din fr. trismus.

TUBERCULOSTÁTIC, -Ă, tuberculostatici, -ce, adj., s. n. (Substanță) care împiedică înmulțirea bacilului tuberculozei. – Din fr. tuberculostatique.

OBSTÁCOL, obstacole, s. n. 1. Piedică, stavilă care închide drumul, care oprește vederea, trecerea etc. ♦ Fig. Ceea ce împiedică săvârșirea unei acțiuni; greutate, dificultate; opoziție. 2. (Sport) Piedică naturală sau amenajată care mărește dificultatea parcurgerii unui traseu, utilizată în atletism, hipism, ciclocros, motocros etc. [Var,: obstácul s. n.] – Din fr. obstacle, lat. obstaculum, it. obstacolo.

OBSTRÚCȚIE, obstrucții, s. f. 1. (Med.) Astupare a lumenului unui organ tubular (trahee, bronhie, intestin, ureter etc.) ca urmare a unui proces, a unui obstacol situat în interiorul organului sau a unei compresiuni exagerate exercitate din afară; ocluzie, obliterare, obliterație. ◊ Obstrucție intestinală = ocluzie intestinală. 2. Tactică folosită în unele parlamente pentru a împiedica, prin prelungirea artificială a discuțiilor, desfășurarea unei dezbateri, a unei acțiuni, a unui proces sau luarea unei hotărâri; p. ext. opoziție înverșunată. ♦ Act neregulamentar comis în unele discipline sportive (fotbal, handbal etc.), prin care un apărător încearcă să împiedice pe atacantul advers să ajungă mingea, fară ca el însuși să încerce să o joace. ♦ Acțiune nereglementară prin care un boxer încearcă să-și împiedice adversarul să lovească. – Din fr. obstrucion, lat. obstructio.

OBSTRUCȚIONÁ, obstrucționez, vb. I. 1. Refl. (Med.; despre lumenul organelor tubulare) A suferi o obstrucție (1). 2. Intranz. A face obstrucție (2) la... 3. Tranz. (La fotbal, handbal etc.) A împiedica pe atacantul advers să ajungă la minge, fară a juca. [Pr.: -ți-o-] – De la obstrucție.

SABOTÁ, sabotez, vb. I. Tranz. A împiedica (prin uneltiri) bunul mers al unei acțiuni; spec. a frâna intenționat desfășurarea normală a unui proces de producție. – Din fr. saboter.

SABOTÁJ, sabotaje, s. n. Acțiune având ca scop împiedicarea bunului mers al unei activități, în special frânarea desfășurării normale a unui proces de producție. – Din fr. sabotage.

BURLÉT, burleți, s. m. 1. (Anat.; în forma burelet) Formațiune fibrocartilaginoasă de completare a suprafețelor articulare. 2. Șnur gros din bumbac, din cauciuc, din material sintetic, din hârtie gudronată sau din lame metalice, care se pune la uși sau la ferestre pentru a împiedica pătrunderea frigului. [Var.: burelét s. m.] – Din fr. bourrelet.

CÁLE, căi, s. f. I. 1. Fâșie de teren special amenajată pentru circulația oamenilor, a vehiculelor și a animalelor; drum. ◊ Calea-Lactee (n. pr. f.) = brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la altul al bolții cerești; Calea-Laptelui, Calea-Robilor. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Expr. A fi (sau a sta, a se pune) în calea cuiva sau a-i sta cuiva în cale = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă un lucru etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a întâmpina pe cineva. A găsi (sau a afla, a crede, a socoti etc.) cu cale = a socoti că este nimerit. Calea-valea = treacă-meargă, așa și așa, fie. Ce mai calea-valea = ce mai încolo și încoace, pe scurt, în concluzie. A pune la cale = a pregăti ceva, a aranja; a sfătui, a îndruma; a pedepsi pe cineva. A fi pe cale de a... (sau să...) = a fi aproape să..., pe punctul să..., gata de a... ♦ Cale ferată = mijloc de transport terestru, destinat circulației vehiculelor prin rulare pe șine sau pe cabluri. ♦ (Art.; urmat de determinări care indică numele) Nume dat unor străzi lungi și largi. ♦ Căile respiratorii = aparatul respirator. 2. (Înv.) Arteră de pătrundere într-un oraș, făcând legătura cu o șosea importantă. 3. Element al unui sistem tehnic pe care se deplasează un aparat sau o mașină. 4. Succesiune de linii și centrale intermediare prin care se realizează legătura telefonică sau telegrafică între două localități. 5. Călătorie. Dor de cale.Expr. A face (sau a apuca) calea întoarsă = a se întoarce din drum. Cale bună ! formulă de urare la plecarea cuiva; drum bun ! 6. Distanță, depărtare. A mers cale de două ceasuri. 7. (Med.) Ansamblu de organe cavitare și formațiuni tubulare ce permit deplasarea unor materii organice sau a aerului. Cale digestivă. Cale respiratorie. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o acțiune, de o mișcare; linie. ♦ Metodă, mijloc, modalitate, procedeu. ◊ (Jur.) Cale de atac = mijloc prin care partea nemulțumită de hotărârea unui organ de jurisdicție sesizează organul competent în vederea anulării hotărârii și rejudecării litigiului. ◊ Loc. adv. Pe cale... = pe linie..., prin intermediul... Pe cale administrativă.Lat. callis.

CALEFÁCȚIE s. f. (Fiz.) Vaporizare intensă la suprafața unui lichid aflat lângă un corp solid încins, care le împiedică contactul direct. – Din fr. caléfaction.

OCHELÁRI s. m. pl. Dispozitiv optic medical sau de protecție format din două lentile (fixate într-o ramă), care se pune la ochi (sprijinit pe rădăcina nasului) cu scopul de a corecta un defect de vedere, de a apăra ochii de praf, de o lumină prea puternică etc. ♦ P. ext. Dispozitiv format din două bucăți de piele prinse de curelele laterale ale căpețelei și așezate în dreptul ochilor cailor pentru a-i împiedica să vadă lateral. ◊ Expr. A avea ochelari de cal, se spune despre persoane mărginite, care văd lucrurile printr-o prismă prea îngustă. – Din ochi1 (după lat. ocularis).

SECRETIZÁRE, secretizări, s. f. Acțiunea de a secretiza și rezultatul ei. ♦ Inserare a unor elemente care împiedică falsificarea unor date, a unor documente etc. – V. secretiza.

CAPITONÁT, -Ă, capitonați, -te, adj. 1. (Despre mobile) Tapițat. 2. (Despre uși, pereți) Prevăzut cu un strat de material izolator, care împiedică pătrunderea zgomotelor. – V. capitona.

SEPARÁȚIE, separații, s. f. Despărțire, separare. ◊ Separația puterilor = principiu fundamental al democrației, potrivit căruia în stat există trei puteri (legiuitoare, executivă și judecătorească), exercitate de organe diferite, având o anumită interdependență și dreptul de control reciproc. Separație de domiciliu = dispensă premergătoare divorțului prin care se acordă soților dreptul de a avea domicilii legale diferite. Separație de bunuri = (în unele state) regim matrimonial caracterizat prin aceea că femeia își păstrează libera dispoziție a bunurilor sale aduse în căsătorie. Separație de patrimoniu = măsură luată la cererea creditorilor unei succesiuni ori a legatarilor cu titlu particular de sume de bani, pentru a împiedica confundarea patrimoniului succesoral cu cel al moștenitorului și a evita astfel eventuala concurență a creditorilor acestuia din urmă. – Din fr. séparation, lat. separatio.

SIFÓN, sifoane, s. n. 1. Tub în formă de U răsturnat folosit pentru a face ca un lichid să treacă de la un nivel la alt nivel, pe deasupra unui obstacol care împiedică scurgerea liberă a lichidului. 2. Dispozitiv în formă de S, de U sau de P montat la punctul de legare dintre un obiect de instalație sanitară și o conductă de canalizare, cu scopul de a opri, prin formarea unui dop de apă, trecerea gazelor din canal în instalație. 3. Butelie etanșă de sticlă, de material plastic etc,, cu pereții groși, folosită pentru păstrarea și debitarea sub presiune a apei acidulate cu dioxid de carbon; p. ext. apă gazoasă obținută prin saturarea cu dioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile. 4. Aparat pentru spălarea și dezinfectarea anumitor cavități ale organismului (stomac, nas etc.). 5. Organ de locomoție sau de circulație în formă de pâlnie la unele animale acvatice inferioare. – Din fr. siphon, lat. sipho, -onis, germ. Siphon.

CĂLCẤI, călcâie, s. n. 1. Partea posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu; talus; p. ext. parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă această porțiune a piciorului. ◊ Expr. A se afla (sau a fi, a trăi etc.) sub călcâi = a se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva, a fi exploatat, subordonat, împilat. A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcâi = a se mișca repede, a fi iute la treabă; fig. a se bucura. Fuge (sau merge) de-i pârâie (sau sfârâie) călcâiele = fuge (sau merge) foarte repede. A i se aprinde (sau a-i sfârâi) călcâiele (după cineva) = a) a fi foarte îndrăgostit (de cineva), a se îndrăgosti subit; b) a fi zorit, nerăbdător. ♦ Lovitură dată cu călcâiul (1). ◊ Expr. A da călcâie calului = (despre călăreți) a lovi calul cu călcâiele, ca să pornească sau să meargă mai repede. ♦ Călcâiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părții dinapoi (sau de jos) a unor obiecte. 3. Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 4. Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 5. Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului. – Lat. calcaneum.

SIGURÁNȚĂ, (3) siguranțe, s. f. 1. Lipsă de primejdie; sentiment de liniște și încredere pe care îl dă cuiva faptul de a se ști la adăpost de orice pericol; securitate. 2. Lipsă de îndoială, convingere neclintită, încredere nestrămutată; certitudine. ◊ Loc. adv. Cu siguranță = a) fără îndoială, desigur; sigur; b) cu încredere, cu hotărâre, ferm. ♦ Fermitate, precizie; pricepere, îndemânare. 3. Dispozitiv la armele de foc, care împiedică descărcarea accidentală a armei. ♦ Organ de mașină, aparat sau dispozitiv care protejează un material sau un sistem tehnic împotriva efectelor dăunătoare provocate de acțiuni interioare sau exterioare. ◊ Siguranță în funcționare = fiabilitate. ♦ Dispozitiv care întrerupe automat un circuit electric la trecerea unui curent electric prea intens. ◊ Siguranță automată = siguranță electrică de tipul unui întrerupător automat, care este repusă în funcțiune prin simpla apăsare a unui buton. ♦ Ac de siguranță = ac prevăzut cu o închizătoare care îi acoperă vârful, pentru a evita înțepătura sau pentru a împiedica desprinderea din locul unde este înfipt. ♦ Dispozitiv care se introduce în broasca unei uși, pentru ca ușa să nu poată fi deschisă cu o cheie falsă. 4. (în trecut) Organ de stat cu atribuții de a apăra ordinea și liniștea publică. [Var.: (înv.) siguránție s. f.] – Sigur + suf. -anță.

CĂLÚȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

CĂMÁȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: căméșă s. f.] – Lat. camisia.

SLOBÓD, -Ă, slobozi, -de, adj. (Pop.; în concurență cu liber) 1. (Despre oameni) Care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și cetățenești; liber. ♦ (Despre popoare, state) Independent, neatârnat. ♦ (Despre orașe) Autonom. 2. (Despre oameni) Care se găsește în stare de libertate, care nu este închis, întemnițat. ♦ (Despre animale) Lăsat în libertate. 3. Care nu este supus nici unei constrângeri, nici unei îngrădiri; care are posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință, care nu este împiedicat să facă un anumit lucru. ◊ Expr. E slobod = e permis, e îngăduit. A avea mână slobodă = a fi darnic, generos. Cu inima slobodă = liniștit, împăcat. A rămâne pe voia slobodă a cuiva sau a ceva = a fi la dispoziția cuiva sau a ceva. ♦ (Adverbial) în voie, nestingherit. 4. (Despre oameni și manifestările, cuvintele lor) Lipsit de rezervă, de măsură; prea familiar; indecent, licențios. ◊ Expr. A fi slobod la (sau de) gură = a vorbi prea mult și fără sfială, depășind limitele bunei-cuviințe. 5. (Despre drumuri) Pe care se poate trece fără obstacole; pe care nu sunt impuse restricții. ♦ (Despre locuri, scaune) Pe care nu l-a ocupat nimeni; gol. 6. (Despre timp) De care se poate dispune, în care ești scutit de obligațiile obișnuite. 7. (Despre lucruri care leagă, fixează, strâng etc.) Care permite mișcări, care nu strânge; p. ext. larg. ◊ Expr. A da (cuiva) frâu slobod = a da (cuiva) libertate, a lăsa (pe cineva) în voie, să facă ce dorește. 8. (Substantivat, f.; în loc. adv.) Cu sloboda = fară bagaj, fără greutate sau încărcătură. – Din bg. sloboden.

SMINTÍ, smintesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă dreapta judecată; a înnebuni. ◊ Expr. (Tranz.) A sminti (pe cineva) în bătaie = a bate foarte tare (pe cineva). 2. Tranz. (Pop.) A induce în eroare; a păcăli, a înșela. ♦ A împiedica pe cineva să facă ceva. 3. Intranz. (Reg.) A greși. 4. Tranz. (Pop.) A mișca din loc, a clinti, a deplasa. ♦ A strica; a vătăma. ♦ Fig. A răstălmăci spusele, cuvintele cuiva. – Din sl. sŭmensti, sŭmenton.

SMUCÍT2, -Ă, smuciți, -te, adj. 1. (În sintagme și expr.) Vorbă smucită = vorbă spusă grăbit (pe un ton aspru și repezit). A fi smucit la vorbă = a vorbi iute, repezit (și împiedicat). 2. (Fam.) Trăsnit, țicnit, nebun. [Var.: (pop.) smuncít, -ă, smâncít, -ă adj.] – V. smuci.

SOLOMONÁR, solomonari, s. m. (Pop.) 1. Astronom care prevestește vremea și face calendare. 2. înțelept sau magician, după credințele populare, cu puteri supranaturale, care poate provoca sau împiedica diverse fenomene naturale; p. gener. vrăjitor. [Var.: (reg.) șolomănár s. m., șolomonár s. m.] – Solomon (n. pr.) + suf. -ar.

SORB2, sorburi, s. n. 1. Vârtej de apă cu un ochi adânc la mijloc. ♦ Loc unde apa unui râu dispare de la suprafață, curgând în continuare printr-un curs subteran. 2. Vânt puternic care se propagă sub forma unui vârtej. 3. Piesă metalică perforată sau prevăzută cu sită care se montează la capătul introdus în lichid al conductei de aspirație a unei pompe pentru a împiedica pătrunderea în pompă a corpurilor străine, a impurităților; p. gener. țeava, conductă aspiratoare. – Din sorbi (derivat regresiv).

CHEÍȚĂ, cheițe, s. f. 1. Diminutiv al lui cheie. 2. (Pop.) Cusătură (colorată) în zigzag, cu care se încheie marginile la o cămașă țărănească. ♦ Mică întăritură cusută la capătul unei tăieturi făcute într-o stofă, pentru a împiedica destrămarea materialului. ♦ Cheotoare (1) subțire, făcută din ață. – Cheie + suf. -iță.

SPRÂNCEÁNĂ, sprâncene, s. f. 1. Fire de păr scurte și dese crescute în linie arcuită deasupra orbitei ochiului (pentru a împiedica scurgerea transpirației în ochi). ◊ Expr. A încreți (sau a încrunta) sprâncenele = a fi posomorât sau nemulțumit. A ridica sprâncenele (sau din sprâncene) = a privi mirat, a arăta surprindere, nedumerire sau nemulțumire. A se uita (sau a pândi) pe sub sprâncene = a se uita pe furiș. A alege pe (sau după) sprânceană = a alege ce e mai bun, mai prețios etc. A fi cu ochi și cu sprâncene = a fi prea exagerat, prea bătător la ochi, prea evident (pentru a putea fi tăgăduit). 2. Fig. Muchie, culme, creastă, coamă (de deal). 3. Fig. Margine, poală; fâșie (de lumină). [Var.: sprinceánă s. f.] – Probabil lat. *supercina (< supercilia + gena).

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. (Despre oameni și animale) A se opri din mers, a rămâne pe loc; a se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare, dintr-o activitate etc.; (despre aparate, mecanisme, dispozitive) a se opri din funcționare, a nu mai merge; p. ext. a se defecta. ◊ Expr. Stai că trag, formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc, să nu se apropie (altfel riscând să fie împușcat). A sta țintuit (sau nemișcat) (pe loc) = a nu face nicio mișcare. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi întruna, a nu mai tăcea. ♦ (La imperativ, având și valoare de interj.) Oprește! așteaptă! ◊ Expr. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Stai puțin (sau un pic, cu binișorul etc.) = ai (puțină) răbdare, nu te grăbi. ♦ (Despre ploaie, vânt) A conteni, a înceta, a se opri. 2. A rămâne nemișcat într-un loc, a nu pleca, a nu se îndepărta de undeva; (despre vehicule) a staționa. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încoace și încolo, a nu avea astâmpăr. A sta pe loc = a nu progresa, a stagna. Stai binișor! = șezi liniștit! astâmpără-te! fii cuminte! Ce (mai) stai? = ce (mai) aștepți? ce (mai) dorești? Stă ce stă și... = așteaptă cât așteaptă și... Asta la (sau pe) locul său = a) a nu pleca, a nu-și părăsi locul; b) a păstra măsura, a fi modest, rezervat. 3. A rămâne într-un serviciu, într-o slujbă, într-o ocupație. 4. A rămâne, a petrece un timp undeva sau cu cineva; a poposi; a întârzia, a zăbovi. II. 1. A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc.Expr. A sta înaintea cuiva sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se găsi la mică distanță în fața cuiva, privindu-l, vorbindu-i, așteptând porunci; b) a se împotrivi, a înfrunta pe cineva; c) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) ori a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a) a ieși înaintea cuiva (împiedicându-l să înainteze); b) a împiedica pe cineva să facă ceva, a stingheri. A sta la baza unui lucru = a constitui baza, temelia unui lucru. A sta de față = a asista. A sta în fața cuiva = (despre sarcini, greutăți etc.) a trebui, a urma să fie realizat, rezolvat de cineva. A sta în umbră = a) a pândi dintr-un loc ascuns; b) a fi modest, retras. A sta deoparte = a) a fi la oarecare distanță de...; b) a nu interveni, a se ține în rezervă. A-i sta (cuiva) în coaste (ori în coastă) sau ca un ghimpe în coaste (sau în inimă, în ochi) = a-l stingheri (pe cineva), a constitui o permanentă amenințare (pentru cineva). (Fam.) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemâna cuiva, în imediata sa apropiere. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice când cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau când nu găseșe termenul căutat și are totuși impresia că e pe punctul de a și-l aminti. A-i sta (cuiva) pe inimă = (despre gânduri, preocupări) a-l preocupa pe cineva, a-i produce grijă, neliniște. A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta (cuiva) pe cap = a împovăra, a incomoda, a agasa (pe cineva). A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a fi decapitat. 2. A trăi, a viețui; a locui. 3. (Pop.) A fi, a exista, a se afla. ♦ (înv.) A avea loc, a se petrece. 4. A continua să fie; a dăinui, a se menține. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. ◊ Loc. vb. A sta grămadă (sau roi) = a se îngrămădi, a se înghesui, a se îmbulzi. ◊ Expr. A sta piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) = a se ține drept și nemișcat. A sta cu mâinile în sân (sau încrucișate, la brâu, cu brațele încrucișate) = a) a sta în inactivitate; b) a nu lua nicio măsură, a nu întreprinde nimic, a nu interveni. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. A sta cu ochii pe cineva = a supraveghea pe cineva. A sta în pat = a zăcea (de boală). A sta (ca) pe ace (sau spini, ghimpi, jar, foc etc.) = a fi neliniștit, agitat, nerăbdător. Stai jos! formulă prin care cineva este invitat să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mânca. A sta ca o găină (sau curcă) plouată = a arăta necăjit, fără vlagă, fără chef. A sta în picioare = a nu se da bătut, a rezista. ♦ Fig. (înv.) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. ◊ Loc. vb. A sta împotrivă (sau împotriva cuiva) sau a-i sta cuiva împotrivă = a se împotrivi cuiva, a înfrunta pe cineva. A sta pavăză = a apăra pe cineva sau ceva. 2. A se îndeletnici, a se ocupa cu...; a lucra la...; a avea grijă de... ◊ Expr. A sta (de cineva) să... = a nu lăsa (pe cineva) în pace până ce nu..., a-i bate (cuiva) capul să... 3. A fi fixat, prins în ceva sau de ceva, a atârna de ceva. ♦ Expr. A-i sta (cuiva ceva) în cap = a preocupa pe cineva. A-i sta (cuiva ceva) în minte = a fi clar pentru cineva (ceva). A sta (ceva) în firea (cuiva) = a ține de felul normal de a fi al cuiva. A-i sta (cuiva) în putință = a-i fi cuiva (ceva) posibil. ♦ Fig. A consta. 4 (înv.) A fi format din... ♦ A se limita, a se reduce la... 4. A pluti la suprafața unui lichid. IV. 1. (în expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău) = a (nu) i se potrivi cuiva ceva, a (nu) fi așa cum se cuvine, a-i veni bine (sau rău). 2. (Despre situații, treburi etc.) A fi într-un anumit fel, a se prezenta, a merge (bine sau rău), a se desfășura. V. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb, dă acestora un aspect de durată) Stau și-mi aduc aminte.Expr. și loc. vb. A sta de (sau, rar, la) vorbă (sau la taifas, taclale, povești etc.) (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp vorbind cu cineva despre diverse lucruri. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a se sfătui cu cineva; a sta de vorbă cu cineva. A sta (dus, pierdut) pe gânduri = a fi absorbit de gânduri, a fi preocupat de ceva. A sta pe gânduri = a șovăi, a ezita. A sta la îndoială (sau în cumpănă) = a) a ezita înainte de a lua o hotărâre, a șovăi; b) a se îndoi de ceva. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi. A sta la (sau de) pândă = a pândi. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se târgui. VI. (Urmat de o propoziție secundară construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să... Stă să înceapă ploaia. [Prez. ind. pers. 3 stă, imperf. stăteam (reg. steteam) și stam, perf. s. stătui (reg. stetei)] – Lat. stare.

STABILIZATÓR, -OÁRE, stabilizatori, -oare, adj., s. n., s. m. 1. Adj. Care face stabil, care dă stabilitate. 2. S. n. Organ dintr-un sistem tehnic care asigură stabilitatea sistemului. 3. S. n. Aparat sau dispozitiv pentru menținerea constantă a tensiunii surselor de alimentare cu energie electrică. 4. S. n. Partea fixă a ampenajului orizontal al unui avion. 5. S. n. Legătură elastică între capetele osiei unui autovehicul, care împiedică înclinările mari ale acestuia. 6. S. m. Substanță care se adaugă unei soluții pentru a-i mări stabilitatea sau pentru a o stabiliza; stabilizant. – Din fr. stabilisateur.

STÁVILĂ, stavile, s. f. Construcție mobilă sau parte mobilă a unei construcții, manevrată manual sau mecanic, servind pentru a regla nivelul apelor curgătoare sau pentru a îndrepta spre alt fagaș cursul unei ape; p. restr. fiecare dintre obloanele verticale mobile ale stăvilarului, care, coborându-se sau ridicându-se, opresc apa sau îi dau drumul, după necesitate. ♦ îngrămădire de bușteni, de crengi, de pământ etc. aduse de ape (Ia cotitura unui râu) și care îi împiedică cursul. ♦ P. gener. Piedică (materială), barieră. ◊ Loc. adv. Fără stavilă = întruna, necontenit; în mare cantitate, mult. ◊ Expr. A pune stavilă gurii = a-și impune tăcere, a se reține de a spune ceva. ♦ Fig. Opoziție, împotrivire; greutate, dificultate. [Pl. și: stavili ] – Din sl. stavilo.

STĂPÂNÍ, stăpânesc, vb. IV. 1. Tranz. A deține un bun în calitate de proprietar, a avea ceva în proprietate; a poseda. 2. Tranz. A cunoaște foarte bine un domeniu de activitate, o specialitate, o doctrină; a poseda cunoștințe temeinice (teoretice și practice) într-un anumit domeniu. ◊ Expr. A stăpâni o limbă (străină) = a vorbi corect și curent o limbă (străină). 3. Refl. Fig. (Despre oameni) A se reține (de la manifestarea unui sentiment, a unei porniri etc.); a se înfrâna, a se domina; a avea stăpânire de sine. ♦ Tranz. A potoli, a tempera, a înăbuși o pornire, un sentiment etc. ♦ Tranz. A opri, a împiedica pe cineva de la ceva; a ține în frâu, a struni. 4. Intranz. A domni într-o țară, a guverna, a conduce. 5. Tranz. Fig. (Despre propriile idei, sentimente etc.) A ține pe cineva sub influența sau sub stăpânirea sa; a domina. – Din stăpân.

STĂVILÍ, stăvilesc, vb. IV. Tranz. 1. A bara cursul unei ape cu ajutorul unui stăvilar; a zăgăzui. 2. Fig. A opri, a împiedica sau a face să înceteze ori să se atenueze ceva. – Din stavilă.

STĂVILÍRE, stăviliri, s. f. Acțiunea de a stăvili și rezultatul ei; zăgăzuire; fig. împiedicare, oprire. – V. stăvili.

STĂVILÍT, -Ă, stăviliți, -te, adj. Care a fost barat, zăgăzuit cu un stăvilar. ♦ (Fig.) Care a fost oprit, împiedicat în acțiune. – V. stăvili.

STÂNJENÍ, stânjenesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. recipr. A (se) stingheri, a (se) deranja, a (se) jena, a (se) împiedica de la o îndeletnicire. 2. Refl. (Reg.) A se sfii, a se rușina; a ezita. [Var.: (pop.) stânjiní vb. IV] – Din sl. sŭtenženŭ (sŭtengnonti).

STÂNJENITÓR, -OÁRE, stânjenitori, -oare, adj. Care împiedică, care deranjează, care jenează; inoportun. – Stânjeni + suf. -tor.

STERILÉT, sterilete, s. n. Dispozitiv contraceptiv fixat (de ginecolog) în cavitatea uterină care împiedică implantarea oului (și nu fecundația acestuia). – Din fr. stérilet.

STINGHERÍ, stingheresc, vb. IV. Tranz. A împiedica pe cineva să lucreze, să acționeze, să se manifeste sau să se odihnească în bune condiții; a stânjeni, încurca, a incomoda, a deranja. – Din stingher.

STINGHERÍT, -Ă, stingheriți, -te, adj. 1. Care (din cauza timidității, a emoției, a împrejurărilor etc.) are o atitudine stângace, lipsită de siguranță, de degajare, care nu se simte în largul său; stânjenit. ♦ Rușinat, încurcat; descumpănit. 2. Incomodat, deranjat, împiedicat (să acționeze, să lucreze, să se odihnească în bune condiții). – V. stingheri.

CITOSTÁTIC, citostatice, s. n. Medicament sau alt agent fizic care oprește sau împiedică înmulțirea celulelor și care este folosit în tratamentul cancerului. ♦ (Adjectival) Substanțe citostatice. – Din fr. cytostatique.

STRAI2, straiuri, s. n. Parâmă de oțel sau de cânepă care susține un arbore de navă, împiedicându-l să se încline spre pupă. – Din it. straglio.

STRĂGĂLÍE, străgălii, s. f. (Pop.) 1. Disc de oțel găurit care se montează pe osia roții unui car, pentru a împiedica frecarea roții. 2. (La pl.) Podoabe, elemente decorative adăugate la hamuri. [Var.: strangalíe s. f.] – Din ngr. strangaliá.

CLASÁ, clasez, vb. I. Tranz. 1. A aranja, a împărți, a rândui ceva (după caractere distinctive) pe clase sau pe categorii. ♦ A face o triere; a tria. ♦ Refl. A obține un anumit loc într-un clasament. 2. A înceta un proces penal când se constată că există o cauză legală care împiedică pornirea sau continuarea lui. ♦ A scoate din uz (cu forme legale) un material care nu mai poate fi folosit din cauza degradării, a învechirii. – Din fr. classer.

CLICHÉT, clicheți, s. m. Organ de mașină în formă de bară scurtă articulată la un capăt, iar cu celălalt capăt astfel profilat încât să împiedice rotirea într-un anumit sens a unei roți dințate. [Pl. și (n.): clichete] – Din fr. cliquet.

STRICÁ, stric, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) transforma din bun în rău; a (se) deteriora, a (se) degrada; a (se) defecta. ◊ Expr. (Refl.) A se strica căruța în mijlocul drumului = a întâmpina piedici, a avea neplăceri când ești încă departe de țintă. ♦ Refl. Spec. (Despre vreme) A se schimba în rău, a deveni nefavorabil. 2. Tranz. (Pop.) A sfărâma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. ♦ A sfărâma o ușă, o încuietoare, a deschide cu forța (pentru a intra). 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera, a se descompune sub acțiunea agenților exteriori distructivi; (despre aer) a deveni greu respirabil din cauza unor substanțe sau mirosuri neplăcute, nocive. ◊ Tranz. Factor care strică aerul. 4. Tranz. și intranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. ♦ Intranz. A fi nefolositor, nepotrivit, dăunător într-o anumită situație. ◊ Expr. Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... ♦ Intranz. A fi vinovat, răspunzător. ♦ Tranz. A greși; a se face vinovat de ceva. ◊ Expr. Ce strică? = de ce ar fi rău, de ce (să) nu...? ♦ Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică, a dăuna sănătății. ◊ Expr. A-și strica gura degeaba = a vorbi în zadar. ♦ Tranz. Fig. (Pop.; despre stări sufletești) A mâhni; a doborî. 5. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. 6. Tranz. A influența pe cineva în rău; a corupe. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral. 7. Tranz. A face ceva greșit, cum nu trebuie. 8. Tranz. și refl. A (se) dărâma, a (se) nărui, a (se) distruge (o construcție, o așezare etc. omenească). ♦ Tranz. (înv.) A mutila; a ucide. ◊ Expr (Refl.) Bea de se strică = bea mult, peste măsură. A se strica de râs = a râde foarte tare, cu hohote, a nu mai putea de râs. ♦ Tranz. A anula, a abroga convenții, învoieli, legi, obligații. ♦ Tranz. (în superstiții) A dezlega, a desface farmece, blesteme. 9. Refl. și tranz. A rupe sau a determina ruperea legăturilor de prietenie sau de dragoste cu cineva; a (se) certa. 10. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). 11. Refl. (Despre adunări, petreceri etc.) A lua sfârșit (în mod nefiresc, prin împrăștierea participanților). – Lat. extricare.

COÁRDĂ1, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiunile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele fierăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței-de-vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

SUBMINÁRE, subminări, s. f. Acțiunea de a submina și rezultatul ei. ♦ (Jur.) Subminarea puterii de stat = infracțiune care constă în acțiuni armate sau orice alte acțiuni violente săvârșite de un grup de persoane, de natură a slăbi puterea de stat. Subminarea economiei naționale = infracțiune care constă în fapta unei persoane (sau a unui grup de persoane) care împiedică, prin diferite mijloace, desfășurarea activității normale a economiei naționale, aducând grave prejudicii acesteia. – V. submina.

SUGRUMÁ, sugrúm, vb. I. 1. Tranz. A strânge pe cineva de gât (pentru a-l omorî prin sufocare); a gâtui, a strangula. ♦ Fig. (Despre haine) A strânge prea tare corpul, împiedicând mișcările, respirația. 2. Tranz. Fig. A înăbuși, a sufoca. 3. Tranz. Fig. A înăbuși cu violență o acțiune, o manifestare; a reprima, a lichida. 4. Refl. (Despre ape, drumuri etc.) A se îngusta (brusc), a se gâtui. – Su(b) + gruma(z). Cf. sugușa.

SUL, suluri, s. n. 1. Cilindru de lemn, de metal sau din alt material solid, care se poate roti în jurul axei sale, servind la conducerea, presarea sau fasonarea unui material. ♦ Spec. Cilindru metalic sau de lemn pe care se înfășoară urzeala sau țesătura. ◊ Expr. Cu (rar prin) un sul subțire = printr-un calcul fin, cu istețime, cu șiretenie. ♦ Bară folosită la gimnastică. 2. Pernă lungă, de formă cilindrică, care se pune ca ornament sau ca rezemătoare la capătul canapelei sau al patului. ♦ Pernă cilindrică ce se pune între geamurile ferestrelor, pentru a împiedica pătrunderea frigului în interiorul încăperii. 3. Bucată dintr-un material flexibil înfășurată în formă de cilindru. Sul de hârtie.Expr. A face (sau a strânge) sul = a înfășură în formă de cilindru. 4. Fig. Coloană de fum, de foc sau de praf; trombă. ♦ Val de frunze uscate, rostogolite de vânt. ♦ Mănunchi de lumină, de raze sau de văpăi. – Lat. pop. sub(u)lum (= insubulum).

COLȚÁR, (1, 2, 3, 4, 5) colțare, s. n., (6) colțari, s. m. 1. S. n. Poliță așezată în colțul dintre doi pereți ai unei camere; dulăpior în formă de prismă triunghiulară, așezat într-un colț al camerei. 2. S. n. (Reg.) Sobă de cărămidă, cu coloane, instalată în colțul unei camere. 3. S. n. Piesă metalică sau din lemn, cu două aripi sau laturi așezate în unghi drept, utilizată la consolidarea și la protejarea unor îmbinări de colț. 4. S. n. Echer. 5. S. n. Calibru folosit la controlul înălțimii literelor tipografice. ♦ Element tipografic ornamental de alamă sau de plumb, folosit la formarea colțului unui chenar. 6. S. m. Ramă metalică prevăzută cu cuie lungi și ascuțite, care se atașează la bocanci, cu ajutorul unor curele, pentru a împiedica alunecarea pe stânci, pe gheață, pe bușteni. – Colț + suf. -ar.

COMPRIMÁ, comprím, vb. I. Tranz. 1. A micșora volumul unui corp cu ajutorul unei presiuni exterioare; a presa. ♦ Fig. A împiedica să se manifeste; a înăbuși. 2. A restrânge, a reduce personalul unei întreprinderi. – Din fr. comprimer.

SUPRESÓR, -OÁRE, supresori, -oare, adj. (Despre un element al unui aparat, despre un dispozitiv etc.) Care împiedică producerea unui fenomen, a unui efect etc. dăunător sau care reduce considerabil efectele acestora. – Din fr. suppresseur.

SURFILÁ, surfilez, vb. I. Tranz. A întări marginile unei țesături cu o cusătură rară, pentru a împiedica destrămarea firelor. – Din fr. surfiler.

SUSTRÁGE, sustrág, vb. III. 1. Tranz. A-și însuși, prin fraudă sau prin viclenie, un lucru care aparține altei persoane; a fura. 2. Tranz. A opri, a abate, a împiedica de la ceva. 3. Refl. A folosi șiretenia sau frauda pentru a nu presta un serviciu datorat legal; a se eschiva de la ceva; p. ext. a scăpa de ceva. [Perf. s. sustrasei, part. sustras] – Din fr. soustraire (după trage).

CONSERVÁNT, -Ă, conservanți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care conservă, care păstrează. 2. S. n. Substanță folosită în scopul împiedicării fermentației unor produse alimentare sau de altă natură. – Conserva + suf. -ant.

CONTRACARÁ, contracarez, vb. I. Tranz. A împiedica, a zădărnici planurile, intențiile etc. cuiva; a neutraliza. – Din fr. contrecarrer.

CONTRACEPTÍV, -Ă, contraceptivi, -e, adj., s. n. (Metodă sau produs) care împiedică fecundația; anticoncepțional. – Din fr. contraceptif.

RADIÉR, radiere, s. n. 1. Tip de fundație alcătuit dintr-un planșeu de beton armat care se întinde de obicei sub întreaga construcție pe care o susține. 2. Căptușeală de beton, de bolovani sau de pavele executată pe fundul albiei unei ape, între picioarele unui pod etc., pentru a împiedica eroziunea, spălarea pământului de către ape și adâncirea albiei. 3. Boltă de beton sau de piatră așezată la baza unui tunel. [Pr.: -di-er] – Din fr. radier.

RADIOOPÁC, -Ă, radioopaci, -ce, adj. (Fiz.; despre unele substanțe) Care împiedică trecerea radiațiilor printr-un organ, determinând obținerea unei imagini radiologice sau radiografice clare a acestuia. [Pr.: -di-o-o-] – Din fr. radio-opaque.

CORNÍȘĂ, cornișe, s. f. 1. Partea superioară, ieșită în afară și ornamentată, a zidului unei construcții, având rolul de a sprijini acoperișul și de a împiedica scurgerea apei de ploaie pe fața clădirilor. 2. Mulură proeminentă, așezată sub plafon, deasupra unei uși, ferestre, la o mobilă etc., având rol decorativ. 3. Drum paralel cu curbele de nivel pe marginea superioară a unei pante abrupte, a unei faleze etc. [Var.: corníce s. f.] – Din fr. corniche.

CORTÍNĂ, cortine, s. f. Perdea de stofă, de catifea etc. care desparte scena de sala de spectacol și care, prin ridicare sau prin lăsare în jos sau tragere în părți, marchează începutul, respectiv încheierea unui spectacol sau a unui fragment din spectacol. ♦ Perdea de metal care desparte scena de sala de spectacol și care este folosită, în caz de incendiu, pentru a împiedica extinderea focului. – Din it. cortina.

COSITORÍ, cositoresc, vb. IV. Tranz. A acoperi suprafața unui vas, a unei piese etc. de metal cu un strat subțire de cositor pentru a împiedica oxidarea; a spoi. – Din cositor1.

REBELIÚNE, rebeliuni, s. f. Răzvrătire, revoltă care constă în acte de violență sau de amenințare cu forța îndreptate împotriva organelor puterii de stat ale administrației de stat ori ale reprezentanților acestora cu scopul de a împiedica în orice mod exercițiul liber al mandatului sau funcției lor. [Pr.: -li-u-] – Din fr. rébellion, germ. Rebellion.

CUI, cuie, s. n. 1. Piesă de metal sau de lemn, formată dintr-o tijă cu vârf ascuțit și cu un capăt numit floare, cu care se fixează între ele diferite piese, care se bate în zid sau în lemn pentru a servi ca suport etc. ◊ (Tehn.) Cui spintecat = piesă de siguranță formată dintr-o bucată de sârmă îndoită, cu un ochi la un capăt, care împiedică desfacerea piulițelor. ◊ Expr. Cui pe (sau cu) cui se scoate = un rău face să uiți răul anterior. (Fam.) A face (sau a tăia) cuie = a simți frigul, a dârdâi de frig. A-i intra cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă, o bănuială, o îndoială, o grijă etc. Cuiul lui Pepelea = drept abuziv pe care și-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul. ♦ Cuier simplu de perete. ◊ Expr. A-și pune pofta în cui = a renunța la o dorință, la un lucru râvnit. 2. Nume dat mai multor piese de metal sau de lemn asemănătoare ca formă cu un cui (1). – Lat. cuneus.

CURMEZÍȘ adv. De-a latul, transversal; pieziș. ◊ În lungiș și (în) curmeziș sau și (în) cruciș și (în) curmeziș = în lung și (în) lat, peste tot, pretutindeni. ◊ Loc. prep. În (sau de-a) curmezișul = în lat, în diagonală. ◊ Expr. A se pune în cruciș și în curmeziș (sau în curmeziș, de-a curmezișul) = a încerca prin orice mijloace să zădărnicească ceva, a împiedica pe cineva în acțiunile sale; a se opune. [Formă gramaticală; (substantivat) curmezișul] – Curma + suf. -iș, sub influența sinonimului pieziș.

DEFÉCT, -Ă, defecți, -te, s. n., adj. 1. S. n. Lipsă, scădere, imperfecțiune materială, fizică sau morală; cusur, hibă. ♦ Deranjament, stricăciune care împiedică funcționarea normală a unei mașini, a unui aparat. ♦ Ceea ce nu este conform regulilor stabilite într-un anumit domeniu. ♦ Dezavantaj, inconvenient. 2. Adj. Care s-a defectat, s-a stricat; care are un defect (1). – Din lat. defectus, germ. Defekt.

DEFECȚIÚNE, defecțiuni, s. f. Deranjament, defect care împiedică buna funcționare a unei mașini, a unui aparat, a unui mecanism, desfășurarea normală a unei acțiuni etc. [Pr.: -ți-u-] – Din defect. Cf. fr. défection, lat. defectio, -onis.

REPRIMÁ, reprím, vb. I. Tranz. A curma, a înăbuși, a împiedica prin mijloace drastice, violente desfășurarea unei acțiuni de revoltă, de opoziție. – Din fr. réprimer.

REȚÍNE, rețín, vb. III. Tranz. 1. A ține pe loc, a împiedica de la ceva, a opri. ♦ A închide pe cineva temporar, a-l priva de libertate. ♦ Tranz. și refl. Fig. A (se) stăpâni, a (se) înfrâna; a (se) abține. 2. A opri o parte din drepturile bănești (sau de altă natură) care se cuvin cuiva; a popri. 3. A rezerva un bilet, un loc, într-un vehicul, la un spectacol etc. 4. A ține asupra sa, a nu restitui; a păstra. 5. A ține minte, a-și aminti; a nu uita. – Pref. re- + ține (după fr. retenir).

DEPOLARIZÁ, depolarizez, vb. I. Tranz. 1. A împiedica sau a face să dispară polarizarea chimică a electrozilor. 2. A face să dispară polarizarea unui fascicul de lumină. – Din fr. dépolariser.

DEPOLARIZATÓR, depolarizatori, s. m. Substanță care se introduce într-un element galvanic pentru a împiedica polarizarea; depolarizant (2). – Depolariza + suf. -tor.

DEPRESÁNT, depresante, s. n. Reactiv folosit pentru a împiedica flotația unui anumit mineral dintr-un minereu. -- Din fr. dépressant, engl. depressant.

DERIVÓR, derivoare, s. n. (Mar.) 1. Placă de lemn sau de metal prinsă de chila unei ambarcațiuni cu pânze cu scopul de a împiedica deplasarea laterală a ambarcațiunii. 2. Pânză pentru vreme rea, pentru furtună. – Din fr. dériveur.

RIGIDIZÁRE, rigidizări, s. f. Operație de întărire a unui element de construcție prin adăugarea unei piese care împiedică deformarea lui. – V. rigidiza.

ROSTUÍ, rostuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A așeza, a aranja așa cum trebuie; a face ordine. ♦ A aranja pe cineva într-un post, într-o situație convenabilă. 2. A procura ceva prinmijloace improvizate; a face rost de ceva. 3. A umple cu un material de etanșare și a netezi rosturile dintre cărămizile unei zidării, dintre pavelele sau bordurile unei șosele etc. pentru a împiedica pătrunderea apei de ploaie sau de infiltrație. 4. A forma cu mâna rostul urzelii la războiul de țesut. 5. A bate, de o parte și de alta, vârful dinților unei pânze de ferăstrău. – Rost + suf. -ui.

DEZAMORSÁ, dezamorsez, vb. I. Tranz. A scoate amorsa unui proiectil (pentru a-l împiedica să explodeze). – Din fr. désamorcer.

DEZINCRUSTÁNT, dezincrustante, s. n. Substanță folosită pentru a împiedica depunerile de piatră în cazanele de abur, în instalațiile termice etc., sau pentru a dezincrusta un astfel de cazan, o instalație etc. – Din fr. désinscrustant.

DEZINFECTÁ, dezinfectez, vb. I. Tranz. A distruge germenii patogeni din afara organismului, pentru a împiedica orice contaminare. – Din fr. désinfecter.

RUGÍNĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată, poroasă, sfărâmicioasă, care se formează prin oxidare pe obiectele de fier. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor de fier din ele. 2. Obiect (de fier) vechi, prost întreținut; ruginitură, rablă. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. ♦ Om cu idei sau cu mentalitate învechită; retrograd. II. 1. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de ciuperci microscopice, patogene (Puccinia), care se manifestă prin apariția unor pete brune-ruginii pe frunze, pe tulpini sau pe inflorescențe, împiedicând dezvoltarea normală a plantelor. 2. Plantă erbacee cu tulpina netedă, cu frunze lugi, țepoase, având la vârf o inflorescență cu flori mici, brune; pipirig (Juncus effusus). – Cf. lat. *aerugina.

PALISÁ, palisez, vb. I. Tranz. A lega ramurile pomilor fructiferi de un suport, de un spalier pentru a împiedica ruperea lor în caz de furtună sau pentru a da ramurilor o anumită formă. – Din fr. palisser.

PAPÚC1, papuci, s. m. 1. Încălțăminte ușoară (fară toc), care se poartă în casă; p. gener. pantof ușor de vară. ◊ Expr. (Fam.) A o lua (sau a o șterge) la papuc = a fugi. (Fam.) A fi (sau a pune, a ține etc.) sub papuc = a fi (sau a pune, a ține etc.) sub ascultarea deplină a cuiva, a se lăsa sau a face să se lase condus de cineva. (Rar) A lăsa (pe cineva) la papuci = a sărăci complet (pe cineva). A da (cuiva) papucii = a da (pe cineva) afară, a obliga (pe cineva) să plece. 2. Piesă de lemn care se așază la baza unui stâlp pentru a-i mări suprafața de sprijin. ♦ Piesă de oțel fixată la capătul inferior al unui pilon, pentru a împiedica strivirea acestuia când este bătut în pământ. ♦ Palier pentru rezemarea pe capre a cablului purtător al unui funicular. ♦ Piesă folosită la legarea unui conductor electric la bornele unei instalații electrice sau ale unui aparat electric în vederea stabilirii unui contact demontabil. 3. Compus: papucul-doamnei = plantă erbacee cu tulpina înaltă, cu frunzele lungi, cu flori mari, galbene cu purpuriu (Cypripedium calceolus). [Var.: (reg.) păpúc s. m.] – Din tc. papuç, magh. papucs.

PAR1, pari, s. m. 1. Bucată de lemn rotundă, lungă și (relativ) groasă, de obicei ascuțită, folosită mai ales ca element de susținere, de fixare etc. în diferite construcții sau ca pârghie, ca ciomag etc. ◊ Loc. adv. Cu parul = cu forța, silit. ◊ Expr. A-i da (cuiva) cu parul în cap = a bate foarte tare (pe cineva); p. ext. a împiedica (pe cineva) să promoveze, să acționeze etc. Parcă mi-a (sau ți-a, i-a etc.) dat cu parul în cap, se spune când cineva a primit pe neașteptate o veste neplăcută. A (i) se apropia funia de par = a) a fi bătrân, aproape de moarte; b) a se apropia un anumit termen (pentru îndeplinirea presantă a ceva); a se apropia deznodământul. 2. Cracă groasă de copac, Par de oale = prepeleac (pentru vase, oale). – Lat. palus.

JALUZEÁ, jaluzele, s. f. (De obicei la pl.) Un fel de stor alcătuit din lamele subțiri de lemn, de aluminiu, de material plastic etc., așezate paralel și orizontal pe două chingi sau lănțișoare în așa fel încât, atunci când sunt trase în jos, să împiedice pătrunderea luminii în încăperi; persiană. – După fr. jalousie.

JUGULÁRE, jugulări, s. f. Acțiunea de a jugula și rezultatul ei; sugrumare, strangulare. ♦ Fig. împiedicare bruscă a dezvoltării. – V. jugula.

JUJÉU, jujeie, s. n. Jug mic, triunghiular, pus la gâtul porcilor și al altor animale spre a le împiedica să treacă prin garduri și să intre în locurile cultivate; jug (2). ♦ Bucată de lemn atârnată la gâtul câinilor, spre a-i împiedica să alerge după vânat sau să treacă prin anumite locuri. [Var.: jujău s. n.] – Din sb. žežej.

DOP, dopuri, s. n. 1. Bucată de plută, de cauciuc, de sticlă etc. cu care se astupă deschizătura unei sticle, a unui vas îngust etc.; astupuș. ◊ Expr. (Mare) cât un dop sau dop de saca = (despre oameni; glumeț) mic și îndesat; bondoc. 2. Bucată de lemn care astupă deschizătura de sus a fluierului, a cavalului etc., lăsând o gaură mică prin care se suflă. 3. Piesă de metal cu care se închide o conductă. 4. Cerumen adunat în canalul auditiv extern al urechii, care împiedică auzul. – Cf. săs. dop.

DRUM, drumuri, s. n. 1. Cale de comunicație terestră, alcătuită dintr-o bandă îngustă și continuă de teren bătătorit, pietruit, pavat sau asfaltat. ◊ Drumul mare = șosea de mare circulație, care leagă localități principale. Hoț (sau tâlhar) de drumul mare = hoț care atacă oamenii în drum spre a-i jefui. Drum-de-fier = cale ferată. ◊ Loc. adv. Peste drum = în față, vizavi. În drum = în mijlocul circulației; în calea tuturor; în văzul tuturor. Pe toate drumurile = peste tot, pretutindeni. ◊ Expr. A pune pe cineva pe drumuri = a face pe cineva să meargă mai mult decât ar fi necesar pentru rezolvarea unei probleme. A bate (sau a ține, a păzi) drumul (sau drumurile) sau a umbla (sau a fi, a sta) pe drumuri = a umbla de colo-colo, fără rost, a umbla haimana. A fi de pe drumuri = a fi fără familie, fără locuință stabilă, fără rost în viață. A rămâne (sau a ajunge etc.) pe drumuri = a rămâne fără adăpost, fără slujbă, fără mijloace de trai; a sărăci, a scăpata. A lăsa (sau a arunca, a azvârli etc.) (pe cineva) pe drum (sau pe drumuri) = a da (pe cineva) afară din casă sau din serviciu; a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului; a sărăci (pe cineva). A aduna pe cineva de pe drumuri = a adăposti, a ocroti pe cineva. Pe drum = gata să vină, să sosească, să apară, să se nască. A sta (sau a se pune etc.) în drumul cuiva sau a-i sta cuiva în drum = a se afla (sau a ieși) înaintea cuiva, împiedicându-l (să înainteze, să facă o treabă etc.); a împiedica pe cineva într-o acțiune, a i se împotrivi. A se da din drumul cuiva = a se da la o parte, a face cuiva loc să treacă; a înceta să mai împiedice pe cineva în acțiunile sale. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață = a începe o (nouă) carieră, un nou fel de viață, a-și găsi un rost; a reuși. A-și face drum = a) a înainta (prin eforturi) într-o mulțime; b) a se abate din cale spre a se duce undeva sau la cineva. A apuca (sau a lua) alt drum = a se ocupa de altceva, a se iniția în alt domeniu. A ieși cuiva în drum = a întâmpina pe cineva. A da drumul (cuiva sau la ceva) = a) a lăsa din mână; b) a lăsa sau a reda libertatea cuiva; a permite cuiva să intre sau să iasă; c) a desface o cusătură, un tiv (pentru a lărgi sau a lungi o haină). A-și da drumul = a) a se lăsa în jos, a coborî; a se avânta; b) a începe să povestească, să facă destăinuiri; c) a izbucni (într-o avalanșă de vorbe, în țipete, plâns etc.). ♦ Parcurs; rută, itinerar; traseu, cursă (parcurse de cineva sau de ceva). Drumul Oltului. Drum maritim. 2. Călătorie. ◊ Ultimul drum = drumul pe care este condus un mort la groapă. ◊ Expr. A-și căuta (sau a-și vedea) de drum = a) a-și continua călătoria, a merge mai departe; b) a nu se amesteca în treburile altuia. Drum bun! urare adresată cuiva care pleacă într-o călătorie. 3. Traiectorie. – Din sl. drumŭ. Cf. bg., sb. drum.

LĂCRIMÁR, lăcrimare, s. n. (Arh.) Proeminență la cornișa unui acoperiș care împiedică prelingerea pe zidul construcției a apei de ploaie; piesă de lemn ori de metal fixată în același scop pe partea exterioară de la cerceveaua ușilor și a ferestrelor. – Lăcrima + suf. -ar.

LEGÁ1, leg, vb. I. I. Tranz. 1. A împreuna, a uni strâns (printr-un nod, o fundă) capetele de sfoară, de ață, de sârmă, de lanț etc. (astfel încât să formeze un tot). ◊ Expr. A lega (sau a strânge băierile de la pungă (sau pungii) = a face economii, a deveni (mai) econom. 2. A închide la gură un sac, o pungă, o boccea etc., adunând marginile și înnodându-le sau petrecând în jurul lor o sfoară ale cărei capete se înnoadă; a strânge, a împacheta un obiect sau un material într-o învelitoare (basma, sac, pungă etc.) și a o închide în felul arătat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi zgârcit. ♦ A uni diferite lucruri într-un mănunchi, într-un tot (prinzându-le laolaltă). ◊ Expr. (Pop.) A (nu) lega două în trei = a (nu) pune la o parte ceva din câștigul obținut. 3. A fixa, a strânge ceva cu o funie, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă sau să nu se clatine. ♦ A strânge cu un cerc piesele care alcătuiesc un obiect pentru a realiza un tot. 4. A prinde una de alta foile unei cărți și a-i pune coperți; a broșa, a cartona; p. restr. a coperta. II. 1. Tranz. A prinde, a agăța, a atârna un obiect de altul cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc. 2. Tranz. Fig. Aînlănțui între ele sunete sau cuvinte pentru a vorbi. 3. Tranz. A stabili o legătură între două puncte (îndepărtate) în spațiu sau în timp. ♦ (Tehn.) A stabili o legătură între două elemente ale unei instalații sau între o instalație și o sursă de forță (care-i asigură funcționarea). 4. Tranz. și refl. Fig. A (se) înfiripa sau a (se) stabili relații (din punctul de vedere al ideilor, al sentimentelor). ♦ Refl. A se ocupa cu râvnă de ceva, a simți un mare atașament pentru o anumită preocupare, meserie. 5. Refl. Fig. A plictisi pe cineva (căutând ceartă); a se agăța de cineva. III. Tranz. 1. A imobiliza pe cineva cu ajutorul unei frânghii, al unui lanț etc.; a pune în lanțuri, în fiare; a înlănțui, a încătușa. ◊ Expr. Nebun de legat = a) nebun furios; b) persoană care se poartă ca un nebun. A lega pe cineva de mâini și de picioare = a împiedica pe cineva să acționeze. A lega limba (sau gura) cuiva = a împiedica pe cineva să vorbească. (Refl.) A i se lega limba = a nu mai putea vorbi sau a vorbi cu mare greutate. A i se lega picioarele = a nu mai putea umbla sau a umbla cu mare greutate. 2. A prinde un animal (de ceva) cu ajutorul unei legături pentru a-l împiedica să frigă; a priponi. IV. Fig. 1. Refl. A se obliga să facă ceva; a se angaja, a se îndatora. 2. Tranz. (în superstiții și în basme) A opri, a împiedica de la ceva prin vrăji. V. Tranz. și refl. A(-și) înfășură sau a(-și) acoperi o parte a corpului (reînnodând, prinzând); spec. a (se) pansa, a (se) bandaja. ♦ Expr. (Tranz.) A lega la ochi pe cineva = a înșela pe cineva. (Refl.) Fiecare se leagă unde-l doare = fiecare își cunoaște greutățile proprii. A se lega la cap (când nu-l doare) = a-și crea complicații inutile, VI. 1. Intranz. (Despre plante) A face rod; a rodi. 2. Refl. și intranz. (Despre sosuri, dulcețuri etc.) A se îngroșa, a se închega. – Lat. ligare.

LEGÁT1 s. n. Faptul de a (se) lega1. 1. Strângere cu ajutorul unei legături a unor lucruri pentru a le împiedica să se desfacă. 2. Broșare, cartonare a unei cărți.Rodire. – V. lega1.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în cavitatea bucală, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (înv.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânza etc, lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba- peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrabiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta).Lat. lingua.

LIMITATÓR, limitatoare, s. n. 1. Dispozitiv, aparat etc. care împiedică automat ca o mărime fizică să depășească o limită dată; limitor. 2. (Rad.) Circuit electronic cu ajutorul căruia se realizează limitarea semnalelor. – Limita + suf. -tor.

LOVÍ, lovesc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. și refl. A (se) atinge cu putere, a (se) izbi. ♦ Tranz. Abate. ♦ Tranz. Fig. A aduce prejudicii, pagube; a atinge, a leza. 2. Tranz. și refl. A (se) atinge (fără violență). 3. Refl. A da peste o piedică, a se împiedica, a se izbi de...; fig. a întâmpina dificultăți. ♦ Expr. A se lovi cu capul de pragul de sus = a dobândi experiență în urma unor întâmplări nefericite. 4. Tranz. A izbi drept în țintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 5. Refl. recipr. (înv.; despre țări, terenuri etc.) A se învecina. 6. Tranz. (Despre stări fiziologice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva, a cuprinde, a apuca, a copleși. 7. Refl. recipr. (înv.) A se asemăna, a se potrivi. ♦ Expr. A se lovi ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 8. Tranz. (înv.) A ataca. ♦ Refl. recipr. A se lupta. – Din sl. loviti „a vâna, a prinde, a pescui”.

LUBRIFIÁNT, lubrifianți, s. m. Material vâscos sau praf care se introduce între suprafețele de contact a două corpuri solide cu mișcare relativă, pentru a forma un strat subțire care să înlocuiască frecarea uscată cu una fluidă și să împiedice sau să reducă astfel uzura, încălzirea etc. [Pr.: -fi-ant] – Din fr. lubrifiant.

LÚNTRE, luntri, s. f. Ambarcațiune cu fundul plat și cu prora și pupa înclinate, folosite pe ape fără valuri mari; barcă (cu vâsle). ◊ Expr. A se face (sau a se pune, a se așeza) luntre și punte = a încerca pe toate căile și prin toate mijloacele să obțină sau să realizeze ceva sau să împiedice realizarea a ceva. [Pl. și: luntre] – Lat. *lunter, -tris ( = linter).

PARALIZÁ, paralizez, vb. I. 1. Intranz. și refl. A suferi o paralizie; a damblagi. ♦ Tranz. fact. A face să-și piardă mobilitatea și sensibilitatea; a înțepeni, a amorți. 2. Tranz. Fig. A împiedica, a face incapabil să se miște, să se manifeste, să acționeze. ♦ Tranz. și intranz. A încremeni (de spaimă, de emoție etc.). – Din fr. paralyser.

PARALIZÁNT, -Ă, paralizanți, -te, adj. Care paralizează (1). ♦ Fig. Care împiedică sau oprește o manifestare, o acțiune etc. – Din fr. paralysant.

PARALIZÁT, -Ă, paralizați, -te, adj. 1. Care suferă de paralizie; damblagit. 2. Fig. împiedicat în acțiunile sale, incapabil de a se mișca, de a se manifesta, de a acționa. ♦ Încremenit, înțepenit (de emoție, de spaimă etc.). – V. paraliza.

PARASOLÁR, parasolare, s. n. 1. Dispozitiv (în formă de pâlnie) montat la obiectivul aparatului de fotografiat sau de filmat pentru a împiedica pătrunderea luminii suplimentare în aparat. 2. Apărătoare formată dintr-o placă transparentă (colorată) sau opacă, montată în interiorul unui autovehicul, deasupra parbrizului, pentru a proteja pe șofer de lumina directă a soarelui. – Para2- + solar.

PARAVÁN, paravane, s. n. 1. Perete subțire sau piesă de mobilier formată dintr-unul sau din mai multe panouri articulate, acoperite cu placaj, pânză, hârtie etc., care desparte un anumit spațiu dintr-o încăpere. ♦ Fig. Ceea ce ascunde, maschează, împiedică vederea; ceea ce servește drept pretext pentru a ascunde o acțiune, o faptă etc. 2. (Rar) Baraj de tablă fixat în pământ în fața roiurilor de lăcuste călătoare. – Din fr. paravent.

PARAZĂPÁDĂ, parazăpezi, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Construcție (dig de pământ, panouri mobile, zid etc.) sau plantație așezate lângă o cale ferată sau lângă o șosea, pentru a împiedica înzăpezirea acestora. ♦ Construcție (din panouri de scânduri, din împletituri de nuiele etc.) sau plantație servind ca mijloc de reținere și de repartizare uniformă a zăpezii pe un teren (semănat). 2. Grilaj metalic montat la marginea streșinii unei clădiri pentru a împiedica căderea zăpezii de pe acoperiș. Para2- + zăpadă.

EPIGLÓTĂ, epiglote, s. f. Membrană fibrocartilaginoasă așezată în partea superioară a laringelui, care astupă glota în momentul înghițirii, pentru a împiedica pătrunderea alimentelor pe căile respiratorii. – Din fr. épiglotte.

ESCÁRPĂ, escarpe, s. f. Baraj antitanc realizat prin săparea de taluzuri în versanții îndreptați spre inamic, pentru a mări panta și a împiedica trecerea tancurilor. – Din fr. escarpe.

ESCORTÁ, escortez, vb. I. Tranz. 1. A însoți un deținut pentru a-l împiedica să fugă. 2. A însoți o persoană care deține un post înalt pentru a o păzi sau pentru a-i fi de folos. 3. (Despre nave sau av