TIMP, (II, V, rar IV) timpuri, s. n., (IV, înv. și II) timpi, s. m. I. S. n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a timp (timpuri), s. n. – Vreme. – Megl. timp. Lat. tempŭs (Pușcariu 1729; REW 8634), cf. it., port. tempo, prov., fr., cat. temps, sp. tiempo. – Der. timpuriu, adj. (prematur), mr. timburiu, probabil, din pl. timpuri, ca fumuriu de la fum (după Densusianu, Hlr., 163; Pușcariu 1732 și REW 8632, de la un lat. temporῑvus, cf. mil. temporiv, ven. gen. temporivo); (i)estimp, adv. (anul acesta); pretimpuriu, adj. (prematur). Der. neol. (din fr.) temporal, adj.; temporar, adj.; temporiza, vb.; contemporan, adj.; contratimp, s. n.; extemporal, adj. – Cf. răstimp.Sursa: Dicționarul etimologic român
timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: aĭ sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte [!] trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde [!] timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv [!]. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr´o [!] muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp [!], prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într´un doc. muntenesc din 1651.
Sursa: Dicționaru limbii românești
timp1 (fază) s. m., pl. timpiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită timp2 (categorie filosofică, stare a atmosferei) s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită timp3 (interval, categorie gramaticală) s. n., pl. tímpuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită timp n. 1. vreme, durată ce poate fi măsurată: timpul trece; 2. epocă determinată, durată limitată: timpuri fabuloase, a albit înainte de timp; 3. ocaziune potrivită: nu e timp de a...; 4. răgaz: a cere timp; 5. vreme, starea atmosferei: timp urît; 6. Muz. fiecare diviziune a măsurei; 7. Gram. formă ce iea verbul spre a indica epoca: timpurile principale sunt prezentul, trecutul și viitorul. [Lat. TEMPUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TIMP, (II, V) timpuri, s. n., (III) s. n., (IV) timpi, s. m. I. S. n. Mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). [Pl. și: (rar, IV) timpuri, s. n. (înv., II) timpi, s. m.] – Lat. tempus, -oris.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TIMP, (II, V, rar IV) timpuri, s. n., (IV, înv. și II) timpi, s. m. I. S. n. Dimensiune a Universului după care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (Înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) Împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). – Lat. tempus, -oris.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a timp (timpuri), s. n. – Vreme. – Megl. timp. Lat. tempŭs (Pușcariu 1729; REW 8634), cf. it., port. tempo, prov., fr., cat. temps, sp. tiempo. – Der. timpuriu, adj. (prematur), mr. timburiu, probabil, din pl. timpuri, ca fumuriu de la fum (după Densusianu, Hlr., 163; Pușcariu 1732 și REW 8632, de la un lat. temporῑvus, cf. mil. temporiv, ven. gen. temporivo); (i)estimp, adv. (anul acesta); pretimpuriu, adj. (prematur). Der. neol. (din fr.) temporal, adj.; temporar, adj.; temporiza, vb.; contemporan, adj.; contratimp, s. n.; extemporal, adj. – Cf. răstimp.Sursa: Dicționarul etimologic român timp n., pl. urĭ (lat. tĕmpus, timp, rudă cu vgr. témno, taĭ, despart; it. pg. tempo, pv. tems, fr. temps, sp. tiempo. V. templu și tom). Vreme, durată: cu ceasurile, zilele și aniĭ se măsoară trecerea timpuluĭ. Vreme, secul, epocă determinată: în timpu luĭ Ștefan cel Mare, în timpurile moderne, ce timpurĭ ! Epoca actuală saŭ de care se vorbește: moda timpuluĭ. Sezon, anotimp: timpu florilor. Vreme, moment, ocaziune: aĭ sosit la bun timp, a profita de timp. Moment fixat: se apropie timpu. Răgaz: nu-mĭ dădea timp să vorbesc. Vreme, stare atmosferică: timp ploĭos. Mișcare: pușca asta se încarcă în treĭ timpurĭ (și timpĭ). Gram. Forma pe care șĭ-o ĭa verbu ca să arăte [!] trecutu, prezentu saŭ viitoru: am fost, sînt, voĭ fi. Muz. (it. tempo). Diviziune a măsuriĭ: valsu e un dans în treĭ timpurĭ. În noaptea timpurilor, în timpurĭ imemoriale, străvechĭ. A omorî timpu (fr. tuer le temps), a perde [!] timpu cu nimicurĭ ca să-țĭ treacă de urît. A perde timpu, 1. a nu lucra, 2. a scăpa ocaziunea. A perde timpu cu, a întrebuința timpu: a perde timpu cu studiu. A cîștiga timp, a te maĭ depărta de momentu deciziv [!]. A repara timpu perdut, a compensa perderea timpuluĭ pintr´o [!] muncă maĭ intensă. La timp, cînd trebuĭe. Din timp, devreme: a te aproviziona din timp. În acelașĭ timp, tot odată. Din timp în timp, din cînd în cînd. În ainte de timp [!], prea devreme, prematur. Cu timpu, încet-încet: boala se vindecă cu timpu. – În Trans. și tîmp. – Și masc. timpĭ într´un doc. muntenesc din 1651.
Sursa: Dicționaru limbii românești
timp1 (fază) s. m., pl. timpiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită timp2 (categorie filosofică, stare a atmosferei) s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită timp3 (interval, categorie gramaticală) s. n., pl. tímpuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
timp n. 1. vreme, durată ce poate fi măsurată: timpul trece; 2. epocă determinată, durată limitată: timpuri fabuloase, a albit înainte de timp; 3. ocaziune potrivită: nu e timp de a...; 4. răgaz: a cere timp; 5. vreme, starea atmosferei: timp urît; 6. Muz. fiecare diviziune a măsurei; 7. Gram. formă ce iea verbul spre a indica epoca: timpurile principale sunt prezentul, trecutul și viitorul. [Lat. TEMPUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TIMP, (II, V) timpuri, s. n., (III) s. n., (IV) timpi, s. m. I. S. n. Mediu omogen și nedefinit, analog spațiului, în care ne apare succesiunea ireversibilă a fenomenelor. II. S. n. și (înv.) m. 1. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc., care corespunde desfășurării unei acțiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. ◊ Loc. conj. Cât timp... = în toată perioada în care... ◊ Loc. adv. De la un timp sau (rar) dintr-un timp = începând de la un moment dat. Cu timpul = cu încetul, treptat, pe măsură ce trece vremea. La (sau din) timp = la momentul potrivit; până nu este prea târziu. Din timp în timp = la intervale (mai mari sau mai mici) de timp; din când în când, uneori, câteodată. (În) tot timpul = mereu, întruna. În același timp = simultan; de asemenea. ◊ Expr. E timpul (să...) = a venit momentul (să...). (Toate) la timpul lor = (toate) la momentul potrivit. A fi (sau a sosi) timpul cuiva = a sosi pentru cineva momentul potrivit (și așteptat). ♦ (înv.) Anotimp. 2. Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Expr. Pe timpuri = demult, odinioară. ♦ (La pl.) împrejurări. III. S. n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. IV. S. m. și (rar) n. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operații, ale unui fenomen, ale unei acțiuni etc. ♦ Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei mașini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Motor în patru timpi. ♦ (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. V. S. n. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă raportul dintre momentul vorbirii, un moment de referință și momentul în care se petrece acțiunea sau în care este adevărată o anumită stare de lucruri. ♦ Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului (V). [Pl. și: (rar, IV) timpuri, s. n. (înv., II) timpi, s. m.] – Lat. tempus, -oris.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) tîmp (-pă), adj. – 1. Tocit, știrb. – 2. Obtuz, tont, prost. Sl. tąpŭ „obtuz” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 410; Byhan 336; Philippide, I, 460; Conev 39; Weigand, BA, II, 264; Candrea); dar coincide cu o rădăcină expresivă romanică, temp- (REW 8626), astfel că tîmpă, s. f. (coastă, deal), conservat mai ales ca toponim, se poate explica atît prin lat. sau mai bine (*timpa, cf. calabr. timpa „prăpastie”, timpariellu „muncel”, timpune „colnic”, campid. temba „bulgăre de pămînt”, sicil. timpa prăpastie, sp. atempa „pășuni în locuri joase”, cf. REW 8739; Drăganu, Dacor., I, 107; Rohlfs, ZRPh., LVII, 448; Tagliavini, Studii rum., III, 86; Iordan, BL, VI, 40; Corominas, I, 317); sau mai probabil, printr-o rădăcină expresivă internă, din aceeași familie cu lat. tumbae, mgr. δοῦμπα „tumul”, germ. stumpf „tocit”. Der. tîmpi, vb. (a roade, a toci; a idioți, a îndobitoci); tîmpeală (var. tîmpenie), s. f. (neghiobie, prostie, imbecilitate); tîmpiș, s. n. (înv., oblic); tîmpitor, adj. (care prostește); tupi (var. Mold., tuchi), vb. (a nivela; a năuci; a zăpăci; a ascunde, a tăinui), cu pierderea nazalității, cf. piti; tupila, vb. refl. (a se reduce, a se micșora), de la tupi ca pitula de la piti; tupiliș, adv. (pe ascuns, pe furiș), cf. pituliș. – Cf. întîmpina.Sursa: Dicționarul etimologic român 1) tîmp n. V. timp.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) tîmp, -ă adj. (vsl. tompŭ, tocit; sîrb. tup, rus. tupóĭ, tocit, idiot). Tîmpit. Adv. În mod tîmpit.
Sursa: Dicționaru limbii românești
țimp (-pi), s. m. – (Banat) Coapsă. – Var. țîmp. Mag. comb (Candrea).Sursa: Dicționarul etimologic român țîmp n., pl. urĭ (ung. comb). Ban. But, cĭozvîrtă.
Sursa: Dicționaru limbii românești