TĂÍȘ, tăișuri, s. n. 1. Parte mai subțire, ascuțită, destinată să taie, a unui instrument, a unei unelte (de obicei a unui cuțit); ascuțiș; muchie tăietoare a unei unelte sau a unei ustensile. ◊ Expr. Cuțit cu două tăișuri = situație a cărei rezolvare într-un anumit sens poate avea efecte opuse celor dorite; procedeu care implică avantaje și dezavantaje la fel de importante. A trece sub tăișul săbiei = a ucide, a distruge complet. 2. (Rar) Tăietor (3). – Tăia + suf. -iș.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a tăíș n., pl. urĭ (d. taĭ). Partea care taĭe: muchea și tăișu cuțituluĭ. – Și tăĭuș.
Sursa: Dicționaru limbii românești
tăíș s. n., pl. tăíșuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită tăiș n. parte tăioasă: sabie cu două tăișuri.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
TĂÍȘ, tăișuri, s. n. 1. Parte mai subțire, ascuțită, destinată să taie, a unui instrument, a unei unelte (de obicei a unui cuțit); ascuțiș; muchie tăietoare a unei unelte sau a unei ustensile, ◊ Expr. Cuțit cu două tăișuri = situație a cărei rezolvare într-un anumit sens poate avea efecte opuse celor dorite; procedeu care implică avantaje și dezavantaje la fel de importante. A trece sub tăișul sabiei = a ucide, a distruge complet. 2. (Rar) Tăietor (3). – Tăia + suf. -iș.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) țais I. adj. invar. formidabil, excelent. II. interj. grozav!Sursa: Dicționar de argou al limbii române