SAT, sate, s. n. 1. Așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. ◊ Expr. Satul lui Cremene sau sat fără câini = loc fără stăpân, fără control, în care oricine poate face ce dorește. 2. Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii, țăranii. ◊ Expr. A se supăra ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără (fără motiv) pe altul, dar supărarea este spre propria lui pagubă. ♦ Țărănimea, cu specificul ei de viață economică și culturală. – Din lat. fossatum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a sat (sáte), s. n. – 1. (Înv.) Cîmp, ogor. – 2. (Înv.) Proprietate, fermă, gospodărie. – 3. Așezare rurală. – 4. (Arg.) Pușcărie. – Var. înv. fsat. Mr. fsat. Origine îndoielnică. Prezența var., a mr. și a alb. fsat pare să indice lat. fossum „șanț”, direct (Bogrea, Dacor., I, 235-7; Tiktin; Daicovici, Dacor., V, 478; Candrea; Scriban; Rosetti, Mélanges, 354), sau prin intermediul alb. (Cihac, II, 719; Meyer 112; Densusianu, Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din alb. este dificilă fonetic și istoric; cea din lat. nu pare mai ușoară, căci fonetismul prezintă o serie de dificultăți și termenul, pur militar (› ngr. φουσσάτον „campament, armată” › mr. fusate „șanț”), s-ar fi păstrat cu greu într-o regiune caracterizată prin absența totală a fortificaților medievale. Mai degrabă trebuie să se pornească de la lat. sătum, de la sĕro „a planta, a semăna”, a cărui explicație se potrivește cu primul sens al lui sat, constant în sec. XVI, și cu cel de al doilea. Istoric, pare evident că trebuie să se pornească de la ideea de „seniorie” sau „moșie”, pe care s-a fixat mai tîrziu un anumit număr de supuși ai seniorului, care formează unitatea juridică numită sat. Asta era la început o simplă plantație, ca în vechile colonii; cf. și sl. sadŭ „plantă” › selo „sat”. Această explicație dată deja de Cipariu, Gram., 205, ar fi suficientă, dacă n-ar exista dovada formei înv. fsat, dificil de explicat. S-ar putea presupune o confuzie încă din lat. între sătum și fossatum; dar și așa se mențin dificultățile fonetice. Der. din lat. fixatum (Giuglea, Dacor., X, 112) este improbabilă, și mai mult chiar cea din lat. *massatum (Meyer 111). Der. sătesc, adj. (comunal, de sat); sătean, s. m. (țăran); săteancă, s. f. (țărancă); consătean, s. m. (locuitor din același sat).Sursa: Dicționarul etimologic român
SATŌ, Eisako (1901-1975), om politic japonez. Președinte al Partidului Liberal-Democrat și prim-min. al Japoniei (1964-1972). Premiul Nobel pentru pace (1974), împreună cu S. McBride.Sursa: Dicționar enciclopedic SATŌ, Haruo (1892-1964), poet și prozator japonez. Volumul de poezii „Moartea unui nebun” dedicat unui tânăr socialist implicat în asasinarea împăratului Meiji. În roman a experimentat tehnica fluxului conștiinței („Melancolia pastorală”, „Melancolie urbană”).
Sursa: Dicționar enciclopedic
sat s. n., pl. sáteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită sat n., pl. e (vrom. fsat [de unde și alb. fšat], d. mlat. fossatum, adică „șănțuit” de unde și ngr. fussáton, oaste, adică „tabără șănțuită”). Comună rurală: un sat compus din doŭă cătune. Locuĭtoriĭ acesteĭ comune: venise tot satu. Ogor, cîmp (după vsl. selo, sat). Locuĭnță (după vsl. selenie). A face sat cu cineva, a lega prietenie cu el. A umbla, a dormi pin sat, a umbla, a dormi afară din casă orĭ din curtea ta (chear dacă e vorba de oraș). A găsi sat fără cînĭ, a găsi un loc în care poțĭ să-țĭ facĭ mendrele, să-țĭ facĭ de cap.
Sursa: Dicționaru limbii românești
sat n. 1. od. moșie; 2. comună rurală; 3. locuitorii din sat: tot satul aleargă; 4. fig. ședere statornică: n´am să fac sat cu el. [Vechiu-rom. fșat (Psaltirea scheiană) = albanez FSAT (= *MASSATUM), din lat. medieval MASSA, câșlă, termen primitiv ciobănesc ca și sinonimul său cătun].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SAT, sate, s. n. 1. Așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. ◊ Expr. Satul lui Cremene sau sat fără câini = loc fară stăpân, fară control, în care oricine poate face orice dorește. 2. Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii, țăranii. ◊ Expr. A se supăra ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără (fară motiv) pe altul, dar supărarea este spre propria lui pagubă. ♦ Țărănimea, cu specificul ei de viață economică și culturală. – Lat. fossatum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) SAT, sate, s. n. 1. Așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. ◊ Expr. Satul lui Cremene sau sat fără câini = loc fără stăpân, fără control, în care oricine poate face ce dorește. 2. Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii, țăranii. ◊ Expr. A se supăra ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără (fără motiv) pe altul, dar supărarea este spre propria lui pagubă. ♦ Țărănimea, cu specificul ei de viață economică și culturală. – Din lat. fossatum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a sat (sáte), s. n. – 1. (Înv.) Cîmp, ogor. – 2. (Înv.) Proprietate, fermă, gospodărie. – 3. Așezare rurală. – 4. (Arg.) Pușcărie. – Var. înv. fsat. Mr. fsat. Origine îndoielnică. Prezența var., a mr. și a alb. fsat pare să indice lat. fossum „șanț”, direct (Bogrea, Dacor., I, 235-7; Tiktin; Daicovici, Dacor., V, 478; Candrea; Scriban; Rosetti, Mélanges, 354), sau prin intermediul alb. (Cihac, II, 719; Meyer 112; Densusianu, Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din alb. este dificilă fonetic și istoric; cea din lat. nu pare mai ușoară, căci fonetismul prezintă o serie de dificultăți și termenul, pur militar (› ngr. φουσσάτον „campament, armată” › mr. fusate „șanț”), s-ar fi păstrat cu greu într-o regiune caracterizată prin absența totală a fortificaților medievale. Mai degrabă trebuie să se pornească de la lat. sătum, de la sĕro „a planta, a semăna”, a cărui explicație se potrivește cu primul sens al lui sat, constant în sec. XVI, și cu cel de al doilea. Istoric, pare evident că trebuie să se pornească de la ideea de „seniorie” sau „moșie”, pe care s-a fixat mai tîrziu un anumit număr de supuși ai seniorului, care formează unitatea juridică numită sat. Asta era la început o simplă plantație, ca în vechile colonii; cf. și sl. sadŭ „plantă” › selo „sat”. Această explicație dată deja de Cipariu, Gram., 205, ar fi suficientă, dacă n-ar exista dovada formei înv. fsat, dificil de explicat. S-ar putea presupune o confuzie încă din lat. între sătum și fossatum; dar și așa se mențin dificultățile fonetice. Der. din lat. fixatum (Giuglea, Dacor., X, 112) este improbabilă, și mai mult chiar cea din lat. *massatum (Meyer 111). Der. sătesc, adj. (comunal, de sat); sătean, s. m. (țăran); săteancă, s. f. (țărancă); consătean, s. m. (locuitor din același sat).Sursa: Dicționarul etimologic român SATŌ, Eisako (1901-1975), om politic japonez. Președinte al Partidului Liberal-Democrat și prim-min. al Japoniei (1964-1972). Premiul Nobel pentru pace (1974), împreună cu S. McBride.Sursa: Dicționar enciclopedic SATŌ, Haruo (1892-1964), poet și prozator japonez. Volumul de poezii „Moartea unui nebun” dedicat unui tânăr socialist implicat în asasinarea împăratului Meiji. În roman a experimentat tehnica fluxului conștiinței („Melancolia pastorală”, „Melancolie urbană”).
Sursa: Dicționar enciclopedic
sat s. n., pl. sáteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită sat n., pl. e (vrom. fsat [de unde și alb. fšat], d. mlat. fossatum, adică „șănțuit” de unde și ngr. fussáton, oaste, adică „tabără șănțuită”). Comună rurală: un sat compus din doŭă cătune. Locuĭtoriĭ acesteĭ comune: venise tot satu. Ogor, cîmp (după vsl. selo, sat). Locuĭnță (după vsl. selenie). A face sat cu cineva, a lega prietenie cu el. A umbla, a dormi pin sat, a umbla, a dormi afară din casă orĭ din curtea ta (chear dacă e vorba de oraș). A găsi sat fără cînĭ, a găsi un loc în care poțĭ să-țĭ facĭ mendrele, să-țĭ facĭ de cap.
Sursa: Dicționaru limbii românești
sat n. 1. od. moșie; 2. comună rurală; 3. locuitorii din sat: tot satul aleargă; 4. fig. ședere statornică: n´am să fac sat cu el. [Vechiu-rom. fșat (Psaltirea scheiană) = albanez FSAT (= *MASSATUM), din lat. medieval MASSA, câșlă, termen primitiv ciobănesc ca și sinonimul său cătun].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SAT, sate, s. n. 1. Așezare rurală a cărei populație se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura. ◊ Expr. Satul lui Cremene sau sat fără câini = loc fară stăpân, fară control, în care oricine poate face orice dorește. 2. Locuitorii dintr-un sat (1); sătenii, țăranii. ◊ Expr. A se supăra ca văcarul pe sat, se spune celui care se supără (fară motiv) pe altul, dar supărarea este spre propria lui pagubă. ♦ Țărănimea, cu specificul ei de viață economică și culturală. – Lat. fossatum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) SAȚ s. n. (Pop.) Senzația celui sătul; saturare, îndestulare. ◊ Loc. adj. și adv. Fără saț = lacom, nesățios; fig. nepotolit, neistovit. ◊ Expr. A ține (sau a-i ține, a-i fi cuiva) (de) saț = a potoli cuiva foamea pentru mai mult timp. A-și ține sațul = a se sătura pentru mult timp. A nu avea saț = a fi lacom, nesățios. ♦ Fig. Dezgust, silă, lehamite. ♦ Belșug, abundență; îmbuibare. [Var.: sáțiu s. n.] – Lat. satium.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a saț s. n. – Abundență, sațietate, suficiență. – Var. sațiu. Lat. sătĭs, cf. v. fr. sez „abundență” var., din lat. *sătius, cuvînt neatestat, dar pe care Meillet, DEL, îl consideră necesar pentru a-l explica pe sătiĕtas. – Der. nesaț(iu), s. n. (insațietate); sățios, adj. (care satură); nesățios, adj. (insațiabil); săția, vb. (a se ghiftui, a se sătura); sațietate, s. f., din fr. satiété.Sursa: Dicționarul etimologic român saț, s.n. – Saturație, îndestulare. În expr. a nu avea saț = a fi lacom, nesățios: „Șohănit să n-aveți saț” (Papahagi 1925: 233). – Lat. satium.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
saț (pop.) s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită saț și (maĭ vechĭ, dar utilizat și azĭ) sáțiŭ n., pl. urĭ (lat. satium, d. satis, destul, satullus, sătul). Îndestulare de mîncare în stomah (în opoz. cu foame): acest mîncăcĭos nu maĭ are saț. Fig. Fără saț (orĭ maĭ des cu nesaț), cu mare poftă, ne maĭ săturîndu-te: a învăța fără saț.
Sursa: Dicționaru limbii românești
saț n. sațiu: ca două patimi fără saț și pline de ’ntuneric EM. [Lat. SATIUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SAȚ s. n. (Pop.) Senzația celui sătul; săturare, îndestulare. ◊ Loc. adj. și adv. Fără saț = lacom, nesățios; fig. nepotolit, neistovit. ◊ Expr. A ține (sau a-i ține, a-i fi cuiva) (de) saț = a potoli cuiva foamea pentru mai mult timp. A-și ține sațul = a se sătura pentru mult timp. A nu avea saț = a fi lacom, nesățios. ♦ Fig. Dezgust, silă, lehamite. ♦ Belșug, abundență; îmbuibare. [Var.: sáțiu s. n.] – Lat. satium.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) șăț, V. șes.
Sursa: Dicționaru limbii românești