ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊ Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊ Expr. A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: șurúp s. n.] – Din germ. dial. Schrube.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a șurúb (-buri), s. n. – 1. Tijă filetată. – 2. Truc, șiretlic. – Var. șurup. Germ. Schraube, dial. Schrube (Cihac, II, 394; Philippide, Principii, 38), cf. rus. sčurup, pol. szrub. – Der. șurubi, vb. (a înșuruba; a înșela); înșuruba (var. înșurupa), vb. (a prinde în șuruburi, a răsuci); deșuruba, vb. (a desface un șurub); șurubar, s. m. (intrigant); șurubărie, s. f. (intrigă, șmecherie); șurubelniță (var. șurupelniță), s. f. (unealtă cu care se pun sau se scot șuruburi).Sursa: Dicționarul etimologic român
șurúb (est) și șurúp (vest) n., pl. urĭ (rut. šruba, rus. ščurúp, pol. szrub, szruba, d. vgerm. schrube, ngerm. schraube, șurub. Cp. cu gunoĭ, îld. *gnoĭ). Cuĭ (de fer [!] saŭ și de lemn) cu vîrfu spiralat care pătrunde învîrtindu-se, ca și sfredelu. Fig. A întoarce șurubu, a o întoarce alt-fel ca să reușeștĭ. A umbla cu șuruburĭ, a umbla cu șurubăriĭ, cu șmecheriĭ, cu sofizme [!]. A face cuĭva șurub pin [!] cap, a-ĭ face morișcă, a-l apuca de păr și a-l învîrti.
Sursa: Dicționaru limbii românești
șurúb s. n., pl. șurúburiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită șurub n. Mold. 1. V. șurup; 2. fig. cârcioc: așa e că mi-o întors șurubu? AL.; 3. morișcă: mama să ne facă câte un șurub două prin cap CR. [Nemț. SCHRAUBE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȘURÚB, șuruburi, s. n. 1. Tijă cilindrică de lemn sau de oțel, filetată, care servește la asamblarea a două ori a mai multor piese sau care transmite, transformă sau utilizează în diverse feluri mișcarea de rotație într-un mecanism. ◊ Loc. adv. În șurub = în formă de cerc sau de spirală. ◊ Expr. A-i face (cuiva) un șurub prin cap = a-i apuca (cuiva) șuvițe de păr din cap, răsucindu-le și trăgând de ele. A strânge șurubul = a întrebuința mijloace de constrângere față de cineva. 2. Nume dat unor unelte, dispozitive etc. care au ca parte componentă un șurub (1) sau care se manevrează prin răsucire. ♦ Fig. Vârtej de apă. [Var.: șurúp s. n.] – Din germ. dial. Schrube.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)