ÎNSTRĂINÁT1 s. n. Înstrăinare. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinát s. n.] – V. înstrăina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ÎNSTRĂINÁT2, -Ă, înstrăinați, -te, adj. 1. Care a ajuns pe mâna altcuiva decât a posesorului inițial. 2. Îndepărtat sau plecat definitiv de acasă în altă localitate sau într-o țară străină; fig. îndepărtat, rupt sufletește de cineva. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinát, -ă adj.] – V. înstrăina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
înstrăinát, -ă, (înstreinat), adj. – Plecat definitiv sau temporar din locul de baștină: „Mă cheamă codru' la el / Să-i fiu frate și fârtat, / Să nu stau înstrăinat” (Calendar 1980: p 68). ♦ Motivul înstrăinării (în folclorul maramureșean) trebuie corelat cu instituția neamului, deosebit de puternică și activă până spre sfârșitul sec. XX. De aceea înstrăinarea se raportează în special la neam, la familie și abia apoi la comunitate, sat sau chiar țară. („Nu trebe mai mare fune, / Ca străinătatea-n lume; / Nu trebe mai mare sfoară / Ca străinătatea-n țiară”). – Din înstrăina (din străin < lat. extraneus) + -at.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
înstrăinát (-stră-i-) s. n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ÎNSTRĂINÁT1 s. n. Înstrăinare. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinát s. n.] – V. înstrăina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ÎNSTRĂINÁT2, -Ă, înstrăinați, -te, adj. 1. Care a ajuns pe mâna altcuiva decât a posesorului inițial. 2. Îndepărtat sau plecat definitiv de acasă în altă localitate sau într-o țară străină; fig. îndepărtat, rupt sufletește de cineva. [Pr.: -stră-i-. – Var.: înstreinát, -ă adj.] – V. înstrăina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
înstrăinat - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul înstrăina