ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. – V. încuviința.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a încuviințare, încuviințări s. f. (intl.) 1. palmă grea, pumn greu. 2. lovitură dată cu palma sau pumnul.Sursa: Dicționar de argou al limbii române
încuviințáre f., pl. ărĭ. Aprobare, admisiune, permisiune.
Sursa: Dicționaru limbii românești
încuviințáre (-vi-in-) s. f., g.-d. art. încuviințắrii; pl. încuviințắriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ÎNCUVIINȚÁRE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. [Pr.: -vi-in-] – V. încuviința.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
încuviințare - Verb, Infinitiv lung - pentru cuvantul încuviința