Am găsit 26 de definiții pentru cuvantul/cuvintele zor:

ZOR1 S. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ZOR2 interj. v. zur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ZOR1 s.n., pl. zóruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române

ZOR1 s.n. ~ ♦ A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna, a sili pe cineva; zor-nevoie = numaidecât, cu orice preț; a-și face zor mâniei = a se ațâța singur, a-și face singur sânge rău, a se necăji.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

zor (-ruri), s. n.1. Urgență, nevoie. – 2. Violență, forță. – 3. Grabă, activitate febrilă. – Mr. zore, megl. zor. Tc. (per.) zor (Șeineanu, II, 390; Lokotsch 2223; Ronzevalle 97), cf. ngr. ζόρι, alb., bg., sb. zor.Der. zori, vb. (a sili, a constrînge, a grăbi; a accelera); zoriu, adj. (rapid, expeditiv); zoralie, s. f. (dans popular cu mișcări rapide), pe care Șeineanu îl derivă din tc. zorli, der. care pare der. interior, cu suf. expresiv -lie. Cf. zurliu.
Sursa: Dicționarul etimologic român

zor interj. – Imită zăngănitul obiectelor metalice. – Var. zur, țur. Creație expresivă, cf. zang.Der. zornăi (var. zurăi, zurui, zorzoi, zorzoni), vb. (a zăngăni), a cărui legătură cu mag. zörrenni (Cihac, II, 540) nu este probabilă; zornăit (var. zornet, zurăit, zuruit), s. n. (zăngănit); zornăială (var. zornăitură, zorzoială), s. f. (zăngănit); zornăitor (var. zuruitor), adj. (zgomotos); zorzoană, s. f. (podoabe, ornamente fără gust), s-ar fi zis la început de cele care se foloseau pentru a face zgomot, cf. țarțam; (în)zorzona, vb. (a se împodobi cu zorzoane, a se împopoțona); zurzur, s. m. (podoabă, zorzoană).
Sursa: Dicționarul etimologic român

zor s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ZOR2 s. n. 1. Activitate însuflețită, grabă mare, urgență, febrilitate; sârguință, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Cu zorul = cu forța. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna pe cineva să facă ceva. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a dojeni, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). (Rar) A-și face zor mâniei = a se ațâța singur, a se necăji. 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Tc. zor „silă, forță; sudoare”.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ZOR1 interj. v. zur.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

zor n. fără pl. (turc. pers. zor, putere, violență, constrîngere; alb. bg. sîrb. zor, ngr. zo'ri. V. zurba și zurliŭ). Silnicie, violență (Vechî́). Grabă, urgență, nevoĭ: am mare zor să plec azĭ. A da zor, a grăbi, a zori: dădea zor să ajungă acasă. Cu zoru, cu grabă: nu-l lua cu zoru, că atuncĭ va lucra prost. De zor, cu hărnicie, cu grabă: a lucra de zor. Loc. adv. Zor-nevoĭe, numaĭ de cît [!], cu orĭ-ce preț, aman-zaman: ĭ-am spus să rămîĭe, dar el, zor-nevoĭe, să plece !
Sursa: Dicționaru limbii românești

zor n. 1. asalt (sens ieșit din uz): să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor AL.; 2 urgență, grabă mare: a avea zor, a fi tare grăbit; a da zor, a împinge, a face să grăbească; de zor, de nevoie; zor nevoie, cu orice preț; 3. treabă grabnică: să fii iute de picior, să-mi ajuți la câte un zor POP. [Turc. ZOR, violență, silnicie].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ZOR1 s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se zori. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ZOR2 interj. v. zur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ZOR1 S. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ZOR2 interj. v. zur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ZOR1 s.n., pl. zóruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române

ZOR1 s.n. ~ ♦ A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna, a sili pe cineva; zor-nevoie = numaidecât, cu orice preț; a-și face zor mâniei = a se ațâța singur, a-și face singur sânge rău, a se necăji.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

zor (-ruri), s. n.1. Urgență, nevoie. – 2. Violență, forță. – 3. Grabă, activitate febrilă. – Mr. zore, megl. zor. Tc. (per.) zor (Șeineanu, II, 390; Lokotsch 2223; Ronzevalle 97), cf. ngr. ζόρι, alb., bg., sb. zor.Der. zori, vb. (a sili, a constrînge, a grăbi; a accelera); zoriu, adj. (rapid, expeditiv); zoralie, s. f. (dans popular cu mișcări rapide), pe care Șeineanu îl derivă din tc. zorli, der. care pare der. interior, cu suf. expresiv -lie. Cf. zurliu.
Sursa: Dicționarul etimologic român

zor interj. – Imită zăngănitul obiectelor metalice. – Var. zur, țur. Creație expresivă, cf. zang.Der. zornăi (var. zurăi, zurui, zorzoi, zorzoni), vb. (a zăngăni), a cărui legătură cu mag. zörrenni (Cihac, II, 540) nu este probabilă; zornăit (var. zornet, zurăit, zuruit), s. n. (zăngănit); zornăială (var. zornăitură, zorzoială), s. f. (zăngănit); zornăitor (var. zuruitor), adj. (zgomotos); zorzoană, s. f. (podoabe, ornamente fără gust), s-ar fi zis la început de cele care se foloseau pentru a face zgomot, cf. țarțam; (în)zorzona, vb. (a se împodobi cu zorzoane, a se împopoțona); zurzur, s. m. (podoabă, zorzoană).
Sursa: Dicționarul etimologic român

zor s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ZOR2 s. n. 1. Activitate însuflețită, grabă mare, urgență, febrilitate; sârguință, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu elan. Cu zorul = cu forța. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A avea zor = a se grăbi. A da cuiva zor = a grăbi, a îndemna pe cineva să facă ceva. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a dojeni, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). (Rar) A-și face zor mâniei = a se ațâța singur, a se necăji. 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. ◊ Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Tc. zor „silă, forță; sudoare”.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ZOR1 interj. v. zur.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

zor n. fără pl. (turc. pers. zor, putere, violență, constrîngere; alb. bg. sîrb. zor, ngr. zo'ri. V. zurba și zurliŭ). Silnicie, violență (Vechî́). Grabă, urgență, nevoĭ: am mare zor să plec azĭ. A da zor, a grăbi, a zori: dădea zor să ajungă acasă. Cu zoru, cu grabă: nu-l lua cu zoru, că atuncĭ va lucra prost. De zor, cu hărnicie, cu grabă: a lucra de zor. Loc. adv. Zor-nevoĭe, numaĭ de cît [!], cu orĭ-ce preț, aman-zaman: ĭ-am spus să rămîĭe, dar el, zor-nevoĭe, să plece !
Sursa: Dicționaru limbii românești

zor n. 1. asalt (sens ieșit din uz): să dăm zorul din urmă, cumplitul nostru zor AL.; 2 urgență, grabă mare: a avea zor, a fi tare grăbit; a da zor, a împinge, a face să grăbească; de zor, de nevoie; zor nevoie, cu orice preț; 3. treabă grabnică: să fii iute de picior, să-mi ajuți la câte un zor POP. [Turc. ZOR, violență, silnicie].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ZOR1 s. n. 1. Activitate însuflețită, febrilă; grabă mare, urgență, sârguință, febrilitate, însuflețire. ◊ Loc. adv. Cu zor sau cu tot zorul = în grabă, repede. De zor = din plin, din toate puterile; cu înfrigurare, cu însuflețire, cu elan. Cu zorul = cu forța, forțat. ◊ Loc. vb. A avea zor = a se zori. ◊ Expr. Zor-zor = în mare grabă. A da zor = a lucra, a acționa cu mare grabă. A-i da zor cu (sau că...) = a nu mai conteni cu ceva, a insista. A da cuiva zor = a grăbi, a îmboldi pe cineva să facă ceva. A lua (pe cineva) la zor = a cere (cuiva) socoteală, a mustra. A lua (pe cineva) cu zorul = a constrânge, a forța (pe cineva). 2. Necesitate, nevoie; strâmtorare, necaz. Expr. A nu avea zor de ceva (sau de cineva) = a) a nu-i trebui, a nu-i fi necesar numaidecât; b) a nu-i păsa, a nu avea habar de ceva (sau de cineva). Ce zor ai? = ce-ți pasă? ce te interesează? ce-ți trebuie? A nu avea zor să... (sau de a...) = a nu avea interes să... – Din tc. zor „silă, forță”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ZOR2 interj. v. zur.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)