VOROÁVĂ, voroave s. f. (Înv. și reg.) 1. Cuvânt, vorbă. 2. Discuție, convorbire, conversație. 3. Cuvânt, discurs. – Din vorovi (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a voroávă (înv., reg.) s. f., g.-d. art. voroávei; pl. voroáveSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
voroávă f., pl. e (var. din vorbă, pintr´un [!] intermediar rusesc). Mold. Trans. Vechĭ. Vorbă, convorbire, discusiune [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești
voroavă f. Mold. Tr. vorbă. [Și vechiu-rom. voroavă, convorbire („după voroava ce au avut Șerban-Vodă cu Cantemir-Vodă“, Neculcea), ce pare de aceeaș origină cu vorbă (printr’un intermediar rusesc)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
VOROÁVĂ, voroave, s. f. (înv. și reg.) 1. Cuvânt, vorbă. 2. Discuție, convorbire, conversație. 3. Discurs. – Din vorovi (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)