VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire care exprimă o acțiune sau o stare și care se caracterizează prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvânt. – Din fr. verbe, lat. verbum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a VERB s.n. 1. Parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (Poet.; la sg.) Cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. [Pl. -be. / < lat. verbum, cf. fr. verbe].
Sursa: Dicționar de neologisme
VERB s. n. 1. parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (poet.; sg.) cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. 3. (inform.) parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui ordinator. (< fr. verbe, lat. verbum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
verb s. n., pl. vérbeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită *verb n., pl. e (lat. verbum, vorbă. V. ad- și pro-verb). Rar. Vorbă, felu de a vorbi: verb pompos. Teol. A doŭa persoană a trinitățiĭ. Verbu întrupat, Isus Hristos. Gram. Cuvînt care arată starea saŭ acțiunea subĭectuluĭ și care se conjugă după modurĭ, timpurĭ, persoane și numere: verb transitiv [!] (saŭ activ), intransitiv (saŭ neutru), reflexiv.
Sursa: Dicționaru limbii românești
verb n. vorbă gramaticală ce exprimă starea sau acțiunea subiectului și care se conjugă după moduri, timpuri, persoane și numere: verb activ, neutru, reciproc.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
VERB, verbe, s. n. 1. Parte de vorbire care exprimă o acțiune sau o stare și care se caracterizcază prin flexiune proprie. 2. (Livr.; la sg.) Mijloc, fel de exprimare; limbaj; cuvânt. – Din fr. verbe, lat. verbum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)