Am găsit 5 definiții pentru cuvantul/cuvintele vechi:

VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) antichitate; țările, locuitorii din antichitate; c) nume generic care se dă celor trei continente (Europa, Asia, Africa) cunoscute până la descoperirea Americii. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri vechi; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust, alterat, stricat. 2. Care a fost întrebuințat mult și este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. ♦ Fig. Îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de mult o profesiune. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊ Loc. adj. și adv. (Înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai întrebuințează, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. – Lat. pop. veclus (= vetulus).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


véchi (-che), adj. – Care durează de mult, antic. Mr., megl. vecl’u. Lat. vĕclus, formă populară în loc de vĕtŭlus (Diez, I, 440; Cipariu, Gram., 47; Pușcariu 1868; REW 9291), cf. vegl. vieklo, it. vecchio, prov. vielh, fr. vieil, sp. viejo, port. vehl.Der. învechi (var. înv. vechi), vb. refl. (a deveni vechi; a se uza, a se strica); vechime, s. f. (antichitate, timpuri vechi); vechitură, s. f. (antichitate; lucru vechi); vechie, s. f. (antichitate); străvechi, adj. (antic, durabil), cf. it. travecchiezza.
Sursa: Dicționarul etimologic român

vechi adj. m., f. véche, art. véchea, g.-d. art. véchii; pl. m. și f. vechi; art. m. véchii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

vechĭ, -che adj., pl. m. și f. vechĭ (lat. pop. vĕclus, din *vetlus, vétulus, dim. d. vĕtus, véteris, vechĭ; it. vecchio, pv. vielh, fr. vieux, cat. vell, sp. viejo, pg. velh. P. tl = cl, cp. cu așchie, aclaz, coclesc. V. vătuĭ, bătrîn). Care e de mult timp (de maĭ multe zile, anĭ, secule [!], evurĭ): jurnal vechĭ, vin vechĭ, casă veche, prieten vechĭ, obiceĭ vechĭ, oraș vechĭ, popor vechĭ. Uzat, stricat de vechime: haĭne vechĭ. V. antic, bătrîn.
Sursa: Dicționaru limbii românești

VECHI, VÉCHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) Antichitate; țările, locuitorii din Antichitate; c) nume generic care se dă celor trei continente (Europa, Asia și Africa) cunoscute până la descoperirea Americii. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri îndepărtate; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de prea multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust; alterat, stricat. 2. Care a fost folosit mult și este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. ♦ Fig. îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de multă vreme o profesie. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent; fost. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊ Loc. adj. și adv. (înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai folosește, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Despre oameni) Cu concepții învechite. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. – Lat. pop. veclus (= vetulus).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)