VANITÁTE, vanități, s. f. Ambiție neîntemeiată; dorință de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare; (la pl.) deșertăciune, zădărnicie. – Din fr. vanite, lat. vanitas, -atis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a VANITÁTE s.f. Ambiție deșartă și trufașă; trufie, înfumurare, îngâmfare. ♦ Deșertăciune. [Cf. lat. vanitas, fr. vanité].
Sursa: Dicționar de neologisme
VANITÁTE s. f. ambiție deșartă și trufașă; orgoliu, trufie, înfumurare, îngâmfare. ◊ deșertăciune. (< fr. vanité, lat. vanitas)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
vanitáte s. f., g.-d. art. vanitắții; (lucruri zadarnice) pl. vanitắți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
*vanitáte f. (lat. vánitas, -átis). Caracteru de a fi van saŭ vanitos, deșertăcĭune: vanitatea gloriiĭ, vanitatea celor ce umblă după decorațiunĭ. Lucru van: a disprețui vanitățile.
Sursa: Dicționaru limbii românești
vanitate f. deșertăciune: vanitatea vanităților.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
VANITÁTE, (2) vanități, s. f. 1. Ambiție neîntemeiată; dorință de a face impresie; orgoliu, trufie, îngâmfare, înfumurare. 2. (La pl.) deșertăciune, zădărnicie. – Din fr. vanite, lat. vanitas, -atis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)