Am găsit 10 definiții pentru cuvantul/cuvintele vîna:

VÍNA s. f. instrument muzical indian dintr-un baston de bambus cu 4 (7) coarde metalice întinse pe scăunașe înalte, cu un sunet dulce obținut prin ciupire. (< fr. vina)
Sursa: Marele dicționar de neologisme


VÍNĂ, vini, s. f. Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau bun; greșeală, vinovăție; păcat; culpă. ◊ Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. Fără vină = nevinovat; (rar, despre lucruri, manifestări) ireproșabil, perfect. ◊ Loc. conj. Din vina... = în urma greșelii înfăptuite de...; din cauza, din pricina... ◊ Expr. (Pop.) Bată-l vina! exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. A da (sau a arunca, a pune) vina pe cineva (sau pe ceva) sau asupra cuiva ori (reg.) a băga (cuiva) vină = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. A cădea în vină = a se face vinovat de ceva. ♦ Spec. Faptă pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. – Din sl. vina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

vínă (-ni), s. f.1. Culpă, delict. – 2. Greșeală, eroare. Sl. vina „acuzație” (Miklosich, Slaw. Elem., 17; Cihac, II, 457). – Der. vinovat, adj. (culpabil, inculpat), din sl. vinovatŭ; nevinovat, adj. (inocent); (în)vinovăți, vb. (a acuza, a pune pe seama, a culpabiliza); vinovăție, s. f. (culpabilitate); vinovăție, s. f. (culpabilitate); nevinovăție, s. f. (inocență).
Sursa: Dicționarul etimologic român

vínă s. f., g.-d. art. vínii; pl. vini
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

vínă f., pl. inuz. e, ca la vînă, mină, șină, splină, orĭ ĭ, ca la lumină (vsl. vina, cauză, vină. V. povinuĭesc). Culpă, abatere de la datorie, de la lege. A fi de vină, a fi vinovat. A da, a arunca (maĭ rar a pune) vina pe cineva, a-l scoate vinovat. (Și a băga vină cuĭva). Vechĭ. Motiv: vina scîrbeĭ luĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

vină f. 1. abatere dela o datorie, dela o lege; de vină, culpabil: tu ești de vină; a băga vină cuiva, a-l acuza; 2. Jur. delict. [Slav. VINA, pricină, acuzare].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

VÍNĂ, vini, s. f. Faptă care constituie o abatere de la ceea ce este (considerat) drept sau bun; greșeală, vinovăție; păcat; culpă. ◊ Loc. adj. De vină = vinovat, responsabil. Fără vină = nevinovat; (rar, despre lucruri, manifestări) ireproșabil, perfect. ◊ Loc. conj. Din vina...= în urma greșelii făptuite de...; din cauza, din pricina... ◊ Expr. (Pop.) Bată-l vina! exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. A da (sau a arunca, a pune) vina pe cineva (sau pe ceva) sau asupra cuiva ori (reg.) a băga (cuiva) vină = a învinovăți, a învinui (pe cineva sau ceva). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. A cădea în vină = a se face vinovat de ceva. ♦ Spec. Faptă pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. – Din sl. vina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

vîná (-néz, -át), vb.1. A urmări, a prinde sau a ucide animale. – 2. A pescui. – 3. A urmări, a pretinde. – Mr. avin(are). Lat. vēnāri, prin intermediul unei forme vulgare *vēnāre (Pușcariu 1895; REW 9186); cf. fr. vener, prov., cat. venar.Der. vînat, s. n. (vînătoare, ceea ce se vînează); mr. avinat, poate direct din lat. vēnātus (Pușcariu 1889; REW 9189), cf. cat. venat, sp. venado, port. veado; vînătoare, s. f. (vînat; pescuit), megl. vănătoari; vînător, s. m. (persoană care vînează; înv., unitate militară în Munt., formată din 500 călăreți și 500 pedestrași; pescar; Arg., controlor de tren), poate direct din lat. vēnātōr (REW 9188), cf. prov., v. sp. venador, fr. veneur; vînătoresc, adj. (de vînători); vînătorie, s. f. (vînătoare); vînătură, s. f. (vînat).
Sursa: Dicționarul etimologic român

vînă (víne), s. f.1. Vas sangvin. – 2. Filon, zăcămînt. – 2. Nervură. – 4. Tendon. – 5. Mușchi, pulpă. – 6. (Arg.) Penis. – Mr., megl. vină, istr. virę. Lat. vēna (Pușcariu 1888; REW 9185), cf. vegl. vaina, it., prov., cat., sp. vena, fr. veine, port. veia.Der. vînar, s. n. (curea de ham sau de șa); vînare, s. f. (cordon de păr de capră, cu care se leagă ițarii pe pulpă), în Trans.; vînos, adj. (puternic, robust); venos, adj., din fr. veineux.
Sursa: Dicționarul etimologic român

vî́nă f., pl. vine, în vest vine, vechĭ (Cor.) vene (lat. vêna, it. pv. cat. sp. vena, pg. veia). Țeavă pin [!] care sîngele se întoarnă în inimă după ce a fost distribuit de artere. Bătaĭa vineĭ, pulsu. A apuca de vînă (vechĭ), a constata pulsu. Tendon gros (ca cel pe la pulpe): un hoț bătut cu vîna de boŭ (cu rînca). A ședea pe vine, a ședea pitulat (cu genuchiĭ [!] îndoițĭ așa în cît [!] trupu pare că șade pe tendoanele pulpelor). Pantalonĭ strînșĭ pe vine, pantalonĭ strînșĭ pe pulpă. Cu coada între vine, cu coada între picĭoare, rușinat orĭ descurajat. Dungă în structura lemnuluĭ saŭ a marmuriĭ. Șiroĭ de apă orĭ strat metalifer supt [!] pămînt: a da de o vînă de apă, de aur. Fig. Izvor de inspirațiune, geniŭ: vînă poetică.
Sursa: Dicționaru limbii românești

Forme flexionare:

vină - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul veni

vină - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul veni

vină - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul veni