URZICÁ, urzíc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) produce o usturime dureroasă (și o bășicare) a pielii prin atingere de sau cu urzici ori de sau cu alte plante (ori animale) urticante. 2. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. – Din urzică.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a urzicá (a ~) vb., ind. prez. 3 urzícăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
urzicà v. 1. a înțepa cu urzici; 2. fig. a înțepa cu vorba. [Tras din urzică].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
URZICÁ, urzíc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) produce o usturime dureroasă (și o iritație) a pielii prin atingere de sau cu urzici ori de sau cu alte plante (ori animale) urticante. 2. Tranz. Fig. A ironiza, a persifla. – Din urzică.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) URZÍCĂ, urzici, s. f. 1. Gen de plante erbacee din familia urticaceelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri urticanți, folosite în industria textilă, în medicină și în alimentație (Urtica); plantă din acest gen. ◊ Compus: urzică-moartă = plantă erbacee medicinală cu flori roșii-purpurii (Lamium maculatum). 2. Țesătură fabricată din fibrele urzicii (1), din care se confecționează saci. 3. Compus: (Zool.) urzică-de-mare = nume dat mai multor specii de actinii ale căror tentacule sunt urticante. – Lat. urdica (= urtica).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a urzícă (urzici), s. f. – Plantă din familia urticaceelor (Urtica dioica, U. urens). – Mr. urdzîca, megl. urzică, istr. urzikę. Lat. urtῑca (Pușcariu 1840; REW 9090), cf. it. ortica, prov., cat., sp., port. ortiga, fr. ortie. Trecerea lui ti › zi este anormală, totuși cf. abruz. ardica, sicil. firdica, arag. jordiga, (x)ordiga ‹ lat. *urdica, care s-a vrut să se explice printr-o contaminare cu gr. ἀδίϰη „urzică” (Meyer-Lübke, ZRPh., VIII, 145; cf. Meyer, Alb. St., IV, 114), sau, mai puțin probabil, cu ardere (Meyer-Lübke, Archiv., CLXVI, 59; cf. împotrivă Corominas, III, 583). – Der. urzica, vb. (a bate cu urzica); urzicar, s. n. (loc de urzici; s. m., fluture, Vannesa urticae); urzicea, s. f. (varietate, de urzică, Urtica urens); urzicuță, s. f. (verbină). Urzicariu, s. n. (Trans., cearșaf) nu pare clar. – Der. neol. urticarie, s. f., din fr. urticaire.Sursa: Dicționarul etimologic român urzícă s. f., g.-d. art. urzícii; pl. urzíciSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
urzícă f., pl. ĭ (lat. urtica, pop. *urdica, pin [!] contaminare cu vgr. adike, urzică, saŭ cu verbu ard, arzĭ orĭ cu urzesc; it. ortica, dial. sud ardica și ordica, pv. cat. sp. pg. ortiga, fr. ortie. V. urticarie). O buruĭană cu frunze dințate și acoperite cu perĭ înțepătorĭ (urtica dióica, V. dioic). Urzică marină, acalefă. Urzică mică, oĭeșea. Urzică moartă, o buruĭană labiată care seamănă cu urzica, dar nu înțeapă (lámium). Urzică neagră, buberic. – Urzicile tinere se mănîncă primăvara ca depurativ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
urzică f. plantă acoperită cu peri înțepători (Urtica dioica): urzicile tinere fierte sunt comestibile primăvara. [Lat. URTICA (schimbarea lui t în z, s’a făcut subt o influență analogică (cf, sicilian ardicula, urzică, influențat de noțiunea înrudită arde)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
URZÍCĂ, urzici, s. f. 1. Gen de plante erbacee din familia urticaceelor, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri urticanți, folosite în industria textilă, în medicină și în alimentație (Urtica); plantă din acest gen. ◊ Compus: urzică-moartă = plantă erbacee medicinală cu flori roșii-purpurii (Lamium maculatum). 2. Țesătură fabricată din fibrele urzicii (1), din care se confecționează saci. 3. Compus: (Zool.) urzică-de-mare = nume dat unor specii de actinii ale căror tentacule sunt urticante. – Lat. urdica (= urtica).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)