Am găsit 9 definiții pentru cuvantul/cuvintele urs:

URS, urși, s. m. 1. Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu botul ascuțit și cu coada scurtă (Ursus arctos). ◊ Urs alb (sau polar) = specie de urs cu blana albă, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). ◊ Expr. A vinde pielea ursului din pădure = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că-l poți obține. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. A se aduna ca la urs = a se aduna în număr foarte mare. ♦ Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil. 2. (Reg.) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc. 3. (Reg.) Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. ♦ Fiecare dintre stâlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești. – Lat. ursus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


urs (-și), s. m.1. Mamifer omnivor masiv cu botul ascuțit și coada scurtă (Ursus arctos). – 2. (Mold.) Boț de mămăligă cu brînză la mijloc. – 3. Strung, șurub. – 4. Stîlpul prispei. – 5. Un anumit joc în timpul priveghiurilor. – 6. Persoană ursuză, neprietenoasă. – Mr. ursu, megl., istr. urs. Lat. ŭrsus (Pușcariu 1836; REW 9089), cf. it. orso (logud. ursu), prov. ors, fr. ours, cat. os, sp. oso.Der. ursoaică, s. f. (femela ursului; coșul sobei; unul din cei patru stîlpi susținători ai morii; Arg., femeie ușoară); ursei (var. ursuleț), s. m. (pui de urs); ursar, s. m. (țigan care dresează urși făcîndu-i să joace); ursărească, s. f. (dans popular); ursărește, adv. (ca ursarii); ursărime, s. f. (cartier de țigani); ursăriță, s. f. (nevastă de ursar); ursesc, adj. (de urs, se zice despre unele varietăți de fructe); ursiu, adj. (brun); ursoi, adj. (brun; s. n., stîlpul morii); – Din rom. provine ngr. οὔρσα „femeie ușoară” (Meyer, Neugr. St., II, 77). Der. neol. (din fr.) ursă, s. f. (ursoaică); ursulină, s. f. (călugăriță catolică dintr-un anumit ordin).
Sursa: Dicționarul etimologic român

urs, urși s. m. (deț.) analfabet.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

URS (lat. ursus) s.m I. Numele mai multor mamifere din familia Urside: 1. Urs brun, urs omnivor din Europa și din Asia temperată, vara pătrunzând și în tundră, cu corpul masiv, lung de c. 2 m, acoperit cu blană de culoare brună (Ursus arctos); în general sunt pașnici, dar dacă se simt amenințați sau deranjați de la mâncare pot deveni foarte agresivi. Atacă frecvent vitele, iar dacă sunt înfometați pătrund și în livezi, în gospodăriile sătești și corturile turiștilor pentru a căuta hrană. Fiind o specie periclitată la nivel european, vânarea u.b. este strict reglementată prin lege. În România, ca urmare a măsurilor susținute de protecție, se găsesc cele mai importante efective de u.b. din Europa (cu excepția spațiului ex-sovietic). Iarna își petrec mare parte din timp dormind, dar nu este vorba de o hibernare propriu-zisă. 2. Urs alb (sau polar) (Ursus maritimus, Thalassarctos maritimus) = specie de urs carnivor din regiunile arctice, lung de 2,8 m, cu blană albă, care se hrănește în special cu foci; poate ajunge la greutatea de c. 700 kg. Urs grizzly v. grizzly. Urs andin (urs negru cu ochelari), specie de urs preponderent ierbivor, răspândit în reg. muntoase din America de Sud, până la 3.000 m alt. (Tremarctos ornatus). Poate atinge 1,8 m lungime; blana este neagră, cu cercuri albe în jurul ochilor și o pată albă pe gât. ◊ Urs negru asiatic (urs himalayan, urs tibetan), specie de urs răspândită în Asia (Himalaya, Tibet, Afghanistan, Pakistan, Indochina, China, până în extremul Orient al Federației Ruse). Are blană neagră cu puțin alb pe piept, și atinge 1,3-1,6 m lungime (Selenarctos thibetanus). ◊ Urs negru american, specie de urs răspândită în America de Nord (în prezent îndeosebi în parcuri naționale și alte arii protejate), de 1,5-1,8 m lungime, cu blana neagră sau cafeniu închis (Euarctos = Ursus americanus). Efective mari de găsesc în Parcul Național Yellowstone. ◊ Urs indian, specie de urs de 1,4-1,8 m lungime, cu blana neagră în amestec cu cafeniu și cenușiu, pe piept cu o pată deschisă la culoare în forma literei V, răspândit în India (la poalele Himalayei) și în Sri Lanka (Melursus ursinus). ◊ Urs panda v. panda.Urs de peșteră (Ursus spelaeus) specie de urs, care a trăit în Pleistocen în reg. muntoase din Europa. Eta cu c. 1/3 mai mare decât ursul brun actual, de care se deosebește și prin forma craniului (prevăzut cu o creastă sagitală și o puternică depresiune frontală), cu dentiție caracteristică de ierbivor. A fost vânat de omul din Neanderthal, dar și de strămoșii omului actual, În peșterile din Alpi s-au găsit mari acumulări de cranii dispuse și decorate în mod caracteristic, probabil datorită unor ritualuri practicate de vânătorii primitivi. Numeroase oase de u. de p. se găsesc și în peșterile din Carpați. V. și Peștera Urșilor. 3. Urs de mare, mamifer marin din ordinul pinipede, familia otariide, cu corp fusiform, acoperit cu o blană deasă, membrele adaptate pentru pentru înot, pavilioane auditive evidente (spre deosebire de foci la care acestea lipsesc). Își duc viața în larg, hrănindu-se cu pești, dar în perioada de reproducere și creștere a puilor se adună în număr mare pe țărmuri. ◊ U. de m. nordic (Callorhinus ursinus) trăiește în N Oc. Pacific; masculii pot atinge 200 kg, în timp ce femelele sunt mult mai mici. Alte specii se întâlnesc în emisfera sudică, în special în apele antarctice, dar ajung și pe țărmurile Americii de Sud și în ins. Galápagos. Sin. focă cu blană. Intens vânați pentru blană, ceea ce a dus la restrângerea efectivelor. II. 1. Grindă longitudinală a unui pod de lemn. 2. Fig. Om ursuz, greoi, nesociabil.
Sursa: Dicționar enciclopedic

urs s. m., pl. urși
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

urs, urși, s.m. – 1. Mamifer (Ursus arctos) care face parte din fauna specifică Maramureșului; 2. Mască zoomorfă. În vechime, pe parcusul sărbătorile de primăvară, în Maramureș se suțineau mini-spectacole cu caracter ritualic, în cadrul cărora se utilizau măști zoomorfe, personajele întruchipând cerbi, urși sau alte animale. L. Berdan (2002), într-o reconstituire a acestui obicei străvechi, apreciază: „În cultul lui Zamolxis au fost preluate credințe și superstiții anterioare despre cultul ursului. Acest cult implica și purtare unor măști-costume, care asigurau pe lângă secretul inițierii depline, și pe acela al ascezei celor inițiați” (89-93). 3. Tălpile caselor, din trunchiuri masive de stejar (Pănoiu 1977: 28); 4. Porțiunile de 20-30 cm de la baza stâlpilor porților de lemn din Maramureș; de obicei se ornamentează (Nistor 1977: 22). 5. (gastr.) Cocoloși de mămăligă ce au în interior brânză, făcuți și mâncați în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleșă cu brânză” (Faiciuc 1998: 183). 6. Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor pe uluc (Gh. Pop 1971: 88). 7. Cele patru lemne scobite care strâng și țin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă (Felecan 1983). 8. Cei patru sau șase stâlpi pe care stă podul morii; babe (Felecan 1983). Ursu, supranume în Repedea-Borșa (neamul Ursenilor). Ursoi, top. în Săcel, „teren acoperit cu iarba denumită Părul Ursului (Grad 2000). Ursuc, unsoarea de pe lâna oilor (Morariu 1937: 124). – Lat. ursus.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

urs m. (lat. ŭrsus, it. orso, sard. ursu, pv. ors, fr. ours, cat. ors, os, sp. oso). Un animal canin plantigrad sălbatic cu păru cafeniŭ, maĭ mare și maĭ greoĭ de cît [!] lupu. (Deși e carnivor, mănîncă cu plăcere poame și mĭere. Urșiĭ de la polĭ îs albĭ. Țiganiĭ de la noĭ îi învață să joace și umblă cu ei pin [!] oraș ca să cîștige parale. În poveștĭ e poreclit moș Martin). Fig. Om greoĭ și ursuz. Bulz, cocoloș de mămăligă umplut cu brînză de burduf. – A se aduna (a privi) lumea ca la urs, a se aduna (a privi) în mare număr. Joacă ursu pin [!] vecinĭ (și decĭ va veni și pe la noĭ), un pericul [!] se arată nu departe (o moarte, un războĭ) și ne amenință și pe noĭ. Cîrna nas și ursu coadă, V. cîrn.
Sursa: Dicționaru limbii românești

urs m. 1. mare cuadruped carnivor, foarte păros, talpa goală și coada foarte scurtă, labe late și prevăzute cu ghiare încovoiate, se agață pe arbori; merge pe două picioare și, domesticit, învață a juca; cel mai mare e ursul alb din ghețurile mărilor polare; 2. fig. om puțin sociabil; 3. boț de mămăligă îmbrânzită; 4. sensuri tehnice: a) unealtă de fierar; b) pl. taracii ce sprijină coastele prispei caselor țărănești. [Lat. URSUS; sensul 3 face aluziune la laba fiarei (cf. gâscă), iar 4 la ghiarele sale].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

URS, urși, s. m. 1. Mamifer omnivor cu trupul masiv, acoperit de o blană brună-negricioasă sau roșcată, cu botul ascuțit și cu coada scurtă (Ursus arctos). ♦ Expr. A vinde pielea ursului din pădure = a conta pe un lucru înainte de a fi sigur că-1 poți obține. A trage nădejde ca ursul de coadă = a nădăjdui lucruri imposibil de realizat. A se aduna ca la urs = a se aduna în număr foarte mare. ♦ Epitet dat unui om greoi, ursuz, nesociabil. ◊ Compus: Urs-alb (sau -polar) = specie de urs cu blana albă, care trăiește în regiunile arctice (Ursus maritimus). 2. (Reg.) Boț de mămăligă cu brânză la mijloc. 3. (Reg.) Fiecare dintre grinzile longitudinale ale unui pod de lemn. ♦ Fiecare dintre stâlpii care susțin talpa prispei la casele țărănești. – Lat. ursus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)