Am găsit 6 definiții pentru cuvantul/cuvintele urla:

URLÁ, úrlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. și tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și neplăcut pentru auz). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.: la pers. 3) A produce zgomote specifice, puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


urlá (-lu, -át), vb.1. A scoate urlete specifice, a mugi, a rage, a zbiera. – 2. (Banat) A tuna. – 3. (Bihor) A coborî. – Mr. aurlu, megl., istr. urlu. Lat. ulŭlāre, probabil printr-o fază *urŭlāre (Diez, I, 436; Pușcariu 1813; REW 9039), cf. it. urlare, fr. hurler, cat. udolar, port. urra. Candrea tratează sensul 3 ca pe un cuvînt diferit și REW 6107 îl reduce la un lat. *orŭlāre; e vorba, fără îndoială, de un singur cuvînt, cu același sens dublu ca tuna, țipa, tuli, v. aici. Der. urlător, adj. (care urlă; curent de apă); urlătoare, s. f. (cascadă); urlet, s. n. (strigăt puternic și prelung, zbieret); urlătură, s. f. (strigăt, țipăt). Legătura lui urlător, cu un lat. *ululator (REW 9040) nu este necesară.
Sursa: Dicționarul etimologic român

urlá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. úrlu, 2 sg. úrli, 3 úrlă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

URLÁ, úrlu, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni și animale) A scoate urlete (1) specifice. ♦ Intranz. și tranz. P. anal. (Despre oameni) A vorbi cu tonul foarte ridicat; a striga, a țipa; a plânge cu hohote; a cânta foarte tare (și nearmonios). ♦ Fig. (Despre o colectivitate umană) A clocoti, a fremăta, a se agita. 2. (Despre vânt, viscol, ape etc.; la pers. 3) A produce zgomote puternice; a vâjâi, a vui. – Lat. ululare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

úrlă, úrle, s.f. (reg.) tub gros la hornuri.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

úrlă f., pl. e (cp. cu burluĭ. V. urloĭ). Trans. sud. Tub gros care se întrebuințează la hornurĭ. Pl. Ban. Branchiĭ. V. dudă 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești