Am găsit 37 de definiții pentru cuvantul/cuvintele ura:

ÚRA1 interj. Exclamație care exprimă însuflețire, entuziasm, aprobare, îndemn etc. – Din rus. ura, fr. hourra.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


URÁ2, urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. – Lat. orare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÚRA1 I. interj. exclamație care exprimă aprobare, entuziasm. II. s. n. (pl.) strigăt entuziast de aprobare, de adeziune; aclamație. (< rus. ura, fr. hourra)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

URÁ2 vb. tr. a exprima o dorință de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat. orare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

úra interj. – Exclamație de entuziasm, de aprobare, de îndemn. Fr. hourra.Der. urale, s. f. pl. (ovații).
Sursa: Dicționarul etimologic român

urá (-réz, át), vb.1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoționa, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. – 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. – 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. – Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Șeineanu, Semasiol., 86; Pușcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp., port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der. urăciune, s. f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. orație; urat, s. n. (felicitare); urător, s. m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s. f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s. f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobește căciulița tinerilor morți) în Munt.
Sursa: Dicționarul etimologic român

ura! interj. salut!, bună!
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

urá2 (a ~) vb., ind. prez. 3 ureáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

úra1 interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

úra, strigăt de triunf [!] orĭ de omagiŭ adresat de mulțime unuĭ om distins (suveran, om politic, orator ș. a.). Strigătu infanteriiĭ și al cavaleriiĭ cînd năvălește (șarjează). – Vine d. rus. urá, strigăt de șarjă, de unde și fr. houra, strigăt de șarjă, ĭar hourra, strigăt în onoarea cuĭva, vine d. engl. hurrah, germ. hurra, luat tot de la Rușĭ și confundat dese-orĭ cu hourra. – Fals pl. urále (ca cum ar fi sing. ura), „strigăte de ura”, la cărturarĭ, nu la popor. Se zice a fost primit cu „ura” (nu cu urale), ca și cu „huĭdeo”, (nu cu huĭdeourĭ).
Sursa: Dicționaru limbii românești

urà v. a dori noroc: a ura de Anu-nou. [Lat. ORARE, a grăi].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ura! int. V. hura !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ÚRA1 interj. Exclamație care exprimă însuflețire, entuziasm, aprobare, îndemn etc. – Din rus. ura, fr. hourra.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

URÁ2, urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit, a felicita; a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul, cu sorcova etc. – Lat. orare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÚRA1 interj. Exclamație care exprimă însuflețire, entuziasm, aprobare, îndemn etc. – Din rus. ura, fr. hourra.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

URÁ2, urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine (cu prilejul unei aniversări, al unui început de acțiune etc.); a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul. – Lat. orare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÚRA1 I. interj. exclamație care exprimă aprobare, entuziasm. II. s. n. (pl.) strigăt entuziast de aprobare, de adeziune; aclamație. (< rus. ura, fr. hourra)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

URÁ2 vb. tr. a exprima o dorință de bine la adresa cuiva; a felicita; a colinda, recitând versuri populare. (< lat. orare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

úra interj. – Exclamație de entuziasm, de aprobare, de îndemn. Fr. hourra.Der. urale, s. f. pl. (ovații).
Sursa: Dicționarul etimologic român

urá (-réz, át), vb.1. A cuvînta, a vorbi în public pentru a emoționa, pentru a convinge sau pentru a binecuvînta. – 2. A face urări de fericire, a binecuvînta, a felicita. – 3. A cînta sau a recita versuri cu ocazia Anului Nou. – Mr. or, ura. Lat. ōrāre (Cipariu, Gram., 44; Densusianu, Rom., XXVIII, 61; Șeineanu, Semasiol., 86; Pușcariu 1830; Densusianu, GS, II, 20; REW 6081), cf. it. orare, prov., cat., sp., port. orar, v. fr. orer, alb. ureum, uron (Philippide, I, 649). – Der. urăciune, s. f. (urare; felicitare; cîntec de sărbătoare), cf. orație; urat, s. n. (felicitare); urător, s. m. (persoană care umblă cu uratul); urătură, s. f. (formulă de felicitare cîntată); urări, s. f. pl. (panglici multicolore cu care se împodobește căciulița tinerilor morți) în Munt.
Sursa: Dicționarul etimologic român

ura! interj. salut!, bună!
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

urá2 (a ~) vb., ind. prez. 3 ureáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

úra1 interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

úra, strigăt de triunf [!] orĭ de omagiŭ adresat de mulțime unuĭ om distins (suveran, om politic, orator ș. a.). Strigătu infanteriiĭ și al cavaleriiĭ cînd năvălește (șarjează). – Vine d. rus. urá, strigăt de șarjă, de unde și fr. houra, strigăt de șarjă, ĭar hourra, strigăt în onoarea cuĭva, vine d. engl. hurrah, germ. hurra, luat tot de la Rușĭ și confundat dese-orĭ cu hourra. – Fals pl. urále (ca cum ar fi sing. ura), „strigăte de ura”, la cărturarĭ, nu la popor. Se zice a fost primit cu „ura” (nu cu urale), ca și cu „huĭdeo”, (nu cu huĭdeourĭ).
Sursa: Dicționaru limbii românești

urà v. a dori noroc: a ura de Anu-nou. [Lat. ORARE, a grăi].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ura! int. V. hura !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ÚRA1 interj. Exclamație care exprimă însuflețire, entuziasm, aprobare, îndemn etc. – Din rus. ura, fr. hourra.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

URÁ2, urez, vb. I. 1. Tranz. (Construit cu dativul) A adresa cuiva o dorință de bine, de obicei cu ocazia unui eveniment deosebit, a felicita; a închina în sănătatea cuiva. 2. Intranz. A recita versuri populare care conțin urări, când se umblă cu colindul, cu sorcova etc. – Lat. orare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÚRĂ1, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic, nestăpânit, de dușmănie față de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÚRĂ2, uri, s. f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roșii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopea). – Et. nec. Cf. ură1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

-ÚRĂ1 suf. „sare a unui hidracid”. (< fr. -ure)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

-ÚRĂ2 elem. uro2-.
Sursa: Marele dicționar de neologisme

úră s. f., g.-d. art. úrii; pl. uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

úră f., pl. ĭ (d. a urî). Acțiunea de a urî, antipatie: a avea ură pe cineva.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ură f. acțiunea de a urî, pasiune ce inspiră ură. [Tras din urî].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ÚRĂ1, (rar) uri, s. f. Sentiment puternic de ostilitate, atitudine dușmănoasă față de cineva sau de ceva. – Din urî (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÚRĂ2, uri, s. f. Plantă erbacee cu frunze lanceolate, cu flori roșii-purpurii, mai rar albe, dispuse într-un spic la vârful tulpinii (Gymnadenia conopea). – Et. nec. Cf. ură1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

ura - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul urî