UITĂTÚRĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita, de a privi; căutătură. – Uita + suf. -ătură.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a uitătúră s. f., g.-d. art. uitătúrii; pl. uitătúriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
uĭtătúră f., pl. ĭ. Modu de a te uĭta (de a privi), privire, căutătură: hoțu se cunoaște după uĭtătură. Aruncătură de ochĭ: am observat dintr´o uĭtătură.
Sursa: Dicționaru limbii românești
uĭtătúră f., pl. ĭ. Privire: a arunca o uĭtătură asupra cuĭva.
Sursa: Dicționaru limbii românești
uitătură f. privire, aruncătură de ochi.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
UITĂTÚRĂ, uitături, s. f. Faptul de a se uita; privire, aruncătură de ochi. ♦ Fel de a se uita2, de a privi; căutătură. – Uita + suf. -ătură.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)