tut, -ă, tuți, -e, adj. (reg.) 1. prost, tont. 2. leneș, prăpădit, rău, murdar.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
tut, -ă, adj. – Prost, tont (Țiplea 1906). – Din germ. Tute.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
tut, -ă adj. (cp. cu tont, după fonetizmu [!] sîrbesc și rusesc, care preface pe on în u). Maram. Tont.
Sursa: Dicționaru limbii românești
tuț, tuți, s.m. (reg.) duzină; set.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
ȚUȚ, țuțuri, s. n. (Reg.) 1. Proeminență sau excrescență cărnoasă. 2. (Adverbial; în expr.) A rămâne țuț = a rămâne uluit, mirat peste măsură. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a țuț adv. – Păcălit, tras pe sfoară. Creație expresivă, care se bazează pe ideea de „ascuțit”. Imaginea trebuie să fie aceea de bot, ca în expresia cu buzele umflate, sau a pune cioc „a înșela”. Cf. toate cuvintele cu aceeași consonanță care traduce aceeași idee de „vîrf”, țiglă, țîță, țugu, țurcă. – Der. țuță (var. Olt. țoță), s. f. (stog, claie, morman); țuțui(a), vb. ( a face vîrf, a vîrfui; refl., a se cățăra, a se cocoța); țuțui, s. n. (vîrf, pisc), cf. țugui; țuțul, s. n. (Arg., penis); țuțuian, s. m. (muntean, nume care se dă în Munt. transilvănenilor; cioban, țăran; mitocan); țuțuiancă, s. f. (transilvăneancă; un anumit dans popular); țuțuienesc, adj. (transilvan; muntean); țuțura, vb. (Trans., a se lua de ciuf, a se părui); țuțuroi (var. țuțur), s. n. (țurțur; robinet), cf. țurțur; țunțurliu, adj. (încîlcit, mîzgălit).Sursa: Dicționarul etimologic român țuț adj. invar. bun; frumos; de calitate superioară; excelent.Sursa: Dicționar de argou al limbii române
țuț (reg.) s. n., pl. țúțuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ȚUȚ, țuțuri, s. n. (Reg.) 1. Proeminență sau excrescență cărnoasă. 2. (Adverbial; în expr.) A rămâne țuț = a rămâne uluit, mirat peste măsură. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)