Am găsit 12 definiții pentru cuvantul/cuvintele trufă:

TRUFÁ vb. tr. 1. a garnisi cu trufe (2). 2. (fam.) a împăna, a umple (cu). 3. a înșela, a duce de nas; a escroca. (< fr. truffer)
Sursa: Marele dicționar de neologisme


TRÚFĂ1, trufe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile de culoare violetă-negricioasă, în formă de cartofi, care cresc în pământ (Tuber). 2. Produs de cofetărie făcut dintr-o cremă de ciocolată. – Din fr. truffe.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

TRÚFĂ2, trufe, s. f. (Înv.) Trufie. – Lat. *trufa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

TRÚFĂ s.f. 1. (Liv.) Inducere în eroare; înșelătorie, șarlatanie. ♦ Abuz de încredere, escrocherie. 2. Gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, de culoare violetă-negricioasă, având forma unui cartof. 3. Produs de cofetărie preparat cu o cremă de unt și ciocolată. [< fr. truffe, it. truffa, prov. trufa < lat.t. tufera].
Sursa: Dicționar de neologisme

TRÚFĂ s. f. 1. inducere în eroare; înșelătorie, șarlatanie. ◊ abuz de încredere, escrocherie. 2. gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, violete-negricioase, de forma unui cartof. 3. produs de cofetărie pe bază de cremă de unt și ciocolată. 4. nas al unui câine. (< fr. truffe)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

trúfă (-fe), s. f. – Mîndrie, fală, îngîmfare, aroganță, trufie. Origine indoielnică. Se consideră în general (Cihac, II, 708; Roesler 577; Șeineanu, Semasiol., 209; Densusianu, Rom., XXXIII, 287; Rosetti, II, 69) că reprezintă gr. τρυφή „delicii desfătări”; dar această soluție nu se potrivește nici semantic și nici fonetic; astfel că Tiktin ajunge să-l considere drept cultism înv. Această soluție din urmă este și mai puțin satisfăcătoare. Sec. XVI, înv. Pare mai curînd un reprezentant indirect de lat. triumphus, cf. it. tronfio „mîndru”, germ. Trumpf, prin intermediul unor idiomuri sl. în care s-ar fi pierdut nazala; însă forma intermediară nu ne apare. Der. trufie (var. trufășie), s. f. (orgoliu, fală); trufi (var. trufăși), vb. refl. (a se mîndri, a se îngîmfa, a se fuduli); trufaș, adj. (mîndru, orgolios, arogant). Din rom. provine bg. din Trans. trufa (Miklosich, Bg., 137).
Sursa: Dicționarul etimologic român

trúfă s. f., g.-d. art. trúfei; pl. trúfe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) trúfă, V. trufie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *trúfă f., pl. e (fr. truffe. V. cartof). Un fel de cĭupercă gustoasă care crește pe supt [!] pămînt și pe care oameniĭ o descopere servindu-se de porcĭ orĭ de cînĭ [!], de la care o ĭaŭ îndată ce aŭ găsit-o (tuber melanósporum saŭ tuber cibárium).
Sursa: Dicționaru limbii românești

trufă f. gen de ciuperci comestibile foarte gustoase, fără cotor nici rădăcină, se găsesc sub pământ unde câinii și porcii anume dresați le găsesc prin mirosul lor cel fin: fazani umpluți cu trufe și stridii de Lucrin AL. (= fr. truffe).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

TRÚFĂ1, trufe, s. f. 1. Nume dat mai multor specii de ciuperci comestibile de culoare violetă-negricioasă, în formă de cartofi, care cresc în pământ (Tuber). 2. Produs de cofetărie făcut dintr-o cremă de ciocolată. – Din fr. truffe.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

TRÚFĂ2, trufe, s. f. (înv.) Trufie. – Lat. *trufa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)